„Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieții. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate”. (Vasile Conta, filozof)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a filozofului Vasile Conta.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra Teoriei Fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. S-a manifestat ca militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național român, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

LES ANDALOUSES

 

Les Andalouses, îndepărtata plajă,

rămasă-n amintire ca un mit,

ne cheamă în trecut necontenit

pe ţărmul său cuprins de-atâta vrajă!

Din Maraval veneam pe Front de Mer,

trona pe culmea-ngustă Santa Cruz

şi-n urma noastră rămânea difuz

oraşul vast, cuprins de un mister.

 

Pe lângă Monte Christo tot urcam,

Mers-El-Kebir venea apoi la rând,

vedeam vapoarele în radă stând

şi tot mai mici în urmă le lăsam.

Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,

ivindu-se din ceaţă-n dreapta mea,

dintre coline Bomo apărea,

pe insulă zăream un bastion.

Iar drumul sinuos ne tot ducea

spre mult dorita plajă din trecut,

pe urma dorului cândva pierdut

pe raza obosită dintr-o stea.

 

Te văd şi-acum, aşa precum erai,

Diană zveltă cu profil creol,

cu păru-n care se juca Eol,

întors pe plajă la-nceput de mai.

Să te aduc acolo aş-mai putea? –

mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,

şi-n gândul meu renaştem amândoi,

plutind pe colţul unui ciob de stea.

 

Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,

să-l dăruim iubirii din trecut? –

m-aş delăsa de-ntregul meu avut,

ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas

să reclădim un ultim început.

 

Tatiana Popovici: Poezia este o rememorare a călătoriilor Eului liric însoțit de iubită. Plaja „Les Andalouses” este una dintre amintirile de poveste „rămasă-n amintire ca un mit”, cu al său țărm „cuprins de-atâta vrajă”

Dintr-o suburbie, „Maraval”, cuplul urmează zona dintre oraș și faleza „Front de Mer”, având în față culmea-ngustă pe care trona biserica „Santa Cruz”. În urma lor orașul, învăluit în mister, abia se mai zarea. Călătoria duce spre drumul care urcă pe lângă cetatea Monte Christo ca apoi sa se îndrepte spre Mers-El-Kebir, portul algerian în care vapoarele aflate în radă  par „tot mai mici”.

            Spre „Cap Falcon”, punctul geografic cel mai din nord al zonei , cuplul se îndreaptă cântând. Prin ceața dimineții se vede plaja de la Bomo, iar în larg, pe o insulă, fortificații de apărare de tip „bastion”. Apoi drumul coboară ducându-i pe îndrăgostiți spre „mult dorita plaja din trecut”, pe urma dorului „pierdut pe raza obosită dintr-o stea”.

            După atâtea rememorări ale unui trecut în doi, Eul liric se adresează iubitei al cărei portret exprimă idealul frumuseții feminine: „Diană zvelta cu profil creol, cu părul răvășit de zeul vânturilor”, Eol. Printr-o interogație retorică, Eul liric se-ntreabă dacă ar putea să-și mai aducă iubita pe plaja misterioasă, pentru a „renaște amândoi/ plutind pe colțul unui ciob de stea”.

            Ultima strofa începe cu o adresare directa „Tu unde ești?” Eul liric cere divinității un scurt popas, pentru a dărui „iubirii din trecut un ultim început”.

            Se observă preferința autorului pentru strofe polimorfe și pentru rima îmbrățișată. Din punct de vedere al regizării artistice, autorul folosește enumerația, comparația („plaja ca un mit”), epitete (vast, pierdut, obosită, creol), metafore („ciob de stea”) și interogații retorice.

      Autorul este un romantic care se folosește de factorul emoțional, cu tendințe de evadare în vis. Împletind mitul cu vraja și misterul, poetul dă lucrurilor și situațiilor expresii noi de raportare la absolut, cu accente puternice de patos subiectiv.

        Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul LES ANDALOUSES a apărut în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePUBLISHERS, București, 2016. A fost republicat, cu mici modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o

          Poemul a fost conceput în anul 2015 pe baza unor amintiri ale poetului din vacanța de vară a anului 1984, petrecută în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, poemul este conceput în patru strofe polimorfe, de dimensiuni diferite, cu versurile grupate conform unor tematici relativ diferențiate. În primele două strofe este rememorat traseul parcurs cu automobilul, din cartierul de rezidență Maraval până la Plage Des Andalouses.

            Drumul prin oraș este evocat în prima strofă: plecând din Maraval către nord, automobilul ajunge pe Front de Mer de unde se vede bazilica Santa Cruz pe colina din partea stângă. Treptat, treptat, orașul Oran rămâne în urmă „difuz”, părând „cuprins de un mister”. În strofa a doua, drumul începe să urce în pantă pe lângă cetatea Monte Christo, aflată în partea dreaptă, pe țărmul stâncos al Mării Mediterane. Automobilul Audi 100 GL urcă în forță drumul sinuos ajungând, pe negândite, în orașul-bază militară Mers-El-Kebir. Mai departe, cei doi îndrăgostiți se îndreaptă cântând spre Cap Falcon. Printre coline se zărește plaja de la Bomo, iar în larg, pe micuța insulă, un bastion medieval. Drumul sinuos începe să coboare tot mai mult spre Plage Des Andalouses, „pe urma dorului cândva pierdut/ pe raza obosită dintr-o stea”.

Începând cu strofa a treia, Eul liric aduce în prim plan, în versuri de o frumusețe rară, imaginea iubitei din vara aceea de neuitat: „Te văd şi-acum, aşa precum erai,/ Diană zveltă cu profil creol,/ cu păru-n care se juca Eol,/ întors pe plajă la-nceput de mai”. Eol, zeul vântului în mitologia greacă și mitologia romană, dă forță discursului liric datorită multiplelor interpretări pe care le poate sugera prezența sa, dintre care să reținem aici armonia, calmul și ideea de zbor. De aceea, se întreabă poetul, nostalgic: „Să te aduc acolo aş-mai putea? –/ mă-ntreb adesea, când privesc-napoi/ şi-n gândul meu renaştem amândoi,/ plutind pe colţul unui ciob de stea”.

Incertitudinea revederii se prelungește în ultima strofă: „Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,/ să-l dăruim iubirii din trecut?” Dorul de femeia iubită în vacanța aceea de neuitat îl determină pe poet să facă o promisiune majoră, numai să o poată revedea, întrucât amurgul vieții deja a sosit: „m-aş delăsa de-ntregul meu avut,/ ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas/ să reclădim un ultim început”.

Poem de factură romantică, fără podoabe stilistice deosebite, LES ANDALOUSES, are meritul rememorării unei mari iubiri, într-o lume exotică, undeva departe de meleagurile natale. Cu siguranță, cititorul va rămâne cu parfumul acestei lumi, adusă în prim plan de un Eu liric marcat de nostalgie și sensibilitate.

 

KRISTEL

 

Un cânt de sirenă venit de afară,

ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,

când visul, în noaptea toridă de vară,

mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel.

În suflet mi-aduce, pe căi nevăzute,

noian de-amintiri, ancorate-n trecut,

le pune de strajă pe brâu de redute,

să-mi țină aproape un dor convolut.

 

Din spumele mării renaşte castelul,

cu ziduri înfipte în ţărmul stâncos,

urcat pe crenel, privesc lăncierul

cu scutul şi spada întoarse pe dos.

Departe, în zare, Kristel se arată

cu marea spre mal agitată-n delir,

loveşte în stânci cu apă-nspumată,

în suflet îmi toarnă vrăjit elixir.

 

Te văd de departe, plutind peste ape,

Diană vrăjită, cu chipul creol,

alerg către tine, s-ajung mai aproape,

de teamă să nu te răpească Eol.

 

Tatiana Doina Popovici:  O poezie în două strofe polimorfe și un catren,  KRISTEL  este tributară expresionismului deoarece Eul liric își exprimă spontan trăirile interioare urmare a stării oniric. Din „visul” ce-a pus stăpânire pe suflet, poetul este adus la realitate (trezit) de „un cânt de sirenă”.

Primele două strofe sunt dedicate visării, ipostază în care Eul liric își amintește de Kristel, plaja care-i răscolește sufletul printr-un  „noian de amintiri”. Trecutul revine cu imagini ale mării și plajei pe aripile unui dor „convolut”. Atributul „convolut” face parte, desigur, din arsenalul expresionist al poetului. Motivele reveriei sunt : castelul, țărmul stâncos, crenelul, lăncierul, scutul, spada – toate venind să dea expresia nouă a unei raportări la absolut. Toate aceste amintiri au efectul unei băuturi miraculoase („vrăjit elixir”).

Evadarea din vis are loc în strofa a treia aducându-i poetului în față o muză pe care-o zărește de departe. Portretul-crochiu al acesteia este conturat de doua trăsături: chip creol și vrăjită. Frumusețea muzei este sugerată de asemuirea cu zeița Diana. Eul liric vrea s-ajungă mai aproape de muză („alerg către tine”), temându-se că zeul vanturilor „Eol” ar putea s-o răpească.

        Alături de elemente ce aparțin realității, dar raportate la absolut, stau elementele onirice. Acestea sunt numeroase: visul, căi nevăzute, delir, vrăjit elixir, Diana vrăjită, Eol, castelului păzit de un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” etc.

       Din punct de vedere al realizării  artistice, poetul folosește, cu deosebire, epitete: vechiul, nevăzute, stâncos, înspumată, vrăjită, creolă etc. Inversiunea metaforică „vrăjit elixir” sugerează băutura miraculoasă, narcoticul ce induce starea de halucinație. Iată de ce socotesc ca acest poem aparține expresionismului oniric.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul KRISTEL a apărut în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePUBLISHERS, București, 2017. A fost republicat, cu unele modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o.

Ca și poemul anterior, KRISTEL rememorează fragmente de viață din vacanța de vară a anului 1984, petrecută de poet în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, conține trei strofe cu rimă încrucișată – primele două cu câte opt versuri, iar ultima cu patru versuri (catren). Este un poem romantic, cu accente expresionist-onirice evidente. Acestea apar chiar de la începutul primei strofe: „Un cânt de sirenă venit de afară,/ ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,/ când visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel”. Visul îi aduce poetului, „pe căi nevăzute”, noian de amintiri care poartă „un dor convolut”. Atributul „convolut”, pe care autorul și-l revendică în poezia românească, pune o tușă puternică de neo-expresionism pe compoziția lirică.

Strofa a doua aduce în prim plan un castel care renaște din spumele mării, „cu ziduri înfipte în țărmul stâncos”. Urcat pe un crenel al castelului, Eul liric zărește un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” (desigur imagine a visării neîngrădite!). Undeva, departe, se zărește Kristel, localitate și plajă la poalele unui colț de stâncă unde marea „se-agită-n delir”, iar apa-nspumată îi toarnă Eului liric „vrăjit elixir”. Delir și elixir, cuplu al exaltării onirice ce se amplifică tot mai mult odată cu strofa a treia prin apariția făpturii iubite, asemuită cu zeița Diana, faimoasă în mitologie pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. De teamă să nu o răpească Eol, puternicul zeu al vânturilor, de la cele mai suave până la cele mai năprasnice, Eul liric pornește pe undele visării (subînțeles, cu viteză infinită) să-și salveze iubita întruchipată în zeița Diana.

Mit, realitate și vis se împletesc în versurile acestui poem neo-expresionist, dându-i cititorului satisfacția deplină a unei lecturi desprinsă parcă din povestirile fantastice ale Șeherazadei.

 

DRUMUL SPRE OAZĂ

 

Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer,

părea universul din vis care moare,

rupând din adâncuri un ultim mister.

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi.

 

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

Pe aripa nopții creștea dintr-odată

un dor nerostit, venind din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

 

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

vedeam că apari și tu neschimbată,

venind peste ape spre mine dansând.

 

Tatiana Dorina Popovici: Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, DRUMUL SPRE OAZĂ pune în evidență sintagma latină „Panta rhei” (Totul curge).

Prima strofă subliniază acest adevăr: „curgea peste vreme deșertul în zare/cu dunele-n valuri întinse sub cer”. Versul care impresionează puternic „cu timpul curgând peste timp înapoi” pune accentul pe depunerea stratului de nisip care „creștea nesfârșitul”. Depunerile, pe care un arheolog le-ar cataloga după epoci (epoca=timp), scot la iveală civilizații așezate în straturi. Tot așa „creștea nesfârșitul, cu timpul curgând peste timp înapoi”, nisipul din dune aflându-se într-un perpetuu mobile.

 Comparația deșertului cu „universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister” sugerează atât imensitatea deșertului, cât și misterul universului. La adăpostul serii „creștea nesfârșitul”, nisipul înghițind asfințitul în timp ce „nerostiri plângeau îngropate în noi”. Astfel apare Eul liric dual, sugerând că aceasta este o poezie de dragoste în care cuplul se lasă vrăjit de mister și de tăcere: „plângeau nerostiri îngropate în noi”.

       Și strofa a doua este încărcată de mister: „ceva neștiut se ivea ca o tramă”. Comparația „ca o tramă” continuă și adâncește misterul, acel ceva  ascuns, care „plutește peste umbra uitărilor reci”.

      Dacă în prima strofa „pe aripa serii creștea nesfârșitul”, în strofa a doua „pe aripa nopții creștea… un dor nerostit, venind din trecut”. Iluzia „dâre de apă” este subliniată de verbul „părea”. Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)” →