Etichetă: Ben Todică

Ben TODICĂ: SOARELE ȘI UMBRA – ORB, DAR DREPT!

Într-unul dintre articolele apărute pe blogul meu, intitulat „Stalin – Soare înșelător”, am avut bucuria unui dialog cu profesorul Viorel Roman din Germania și cu profesorul Florentin Smarandache din America.

M-a atras în mod deosebit întrebarea profesorului Smarandache despre destinul istoriei: Dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi apărut un alt om care să declanșeze un război asemănător? Era războiul inevitabil sau omul a fost cel care l-a făcut posibil? Există un determinism al istoriei sau istoria este doar rezultatul unei nesfârșite succesiuni de întâmplări?

Profesorul Viorel Roman a răspuns din perspectiva credinței, vorbind despre relația dintre credință și rațiune și despre un Plan al Creatorului care ne depășește, dar în care omul participă prin propriile sale alegeri. Am citit dialogul și, cum mi se întâmplă uneori, în loc să găsesc răspunsul am găsit o altă întrebare. Și am pornit la drum cu ea.

O diavoliță, o pasăre și un abis de gheață

I-am imaginat profesorului Smarandache următoarea poveste: Cu cinci sute de ani în urmă, o diavoliță a salvat un muritor de rând din flăcările iadului. Gestul ei a încălcat legile lumii din care făcea parte și, pentru această abatere, a fost pedepsită. A fost înlănțuită și ferecată într-un abis de gheață, unde frigul îi devenise singura companie. Zi și noapte. Zi și noapte. Până când, într-o zi, o pasăre din acea lume a început să zboare deasupra stâncii. Poate că a atras-o frumusețea chipului ei. Poate că a fost doar curioasă. Poate că și păsările au instinctul lor de a salva ceea ce omul nu mai vede.

Pasărea a revenit în fiecare zi. Până când, într-o bună zi, s-a hotărât să ciocănească în peretele de gheață. O dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Ciocăniturile au continuat până când gheața a început să crape. Apoi s-a spart. În zeci de bucăți. Aerul cald de afară a pătruns în abis și fata s-a trezit. Și-a rupt lanțurile și a fugit în lumea muritorilor. Nu voia putere. Nu voia răzbunare. Voia să fie iubită. Pentru că inimile oamenilor sunt fierbinți. Pentru că lacrimile lor sunt amare. Și pentru că parfumul azaleelor este, uneori, suficient ca să convingă un suflet că merită să se întoarcă la viață.

L-am întrebat atunci pe profesorul Florentin Smarandache: Ce spuneți, domnule profesor? Este adevărată povestea sau este imaginație? Eu cred că este adevărată.

Desigur, din punctul meu de vedere, povestea este adevărată.Nu am cum să demonstrez că diavolița a existat.Nu am văzut abisul.Nu am cunoscut pasărea.Și nici nu știu dacă în iad cresc azalee.Dar aici începe întrebarea mea. Ce este imaginația? Și dacă ceea ce numim noi imaginație este doar ceva ce încă nu știm să măsurăm?

Am ajuns să cred că omul nu inventează întotdeauna. Uneori poate că își amintește ceva. Alteori poate că vede, pentru o clipă, o posibilitate care încă nu există în lumea lui. Matematica m-a făcut să mă gândesc la acest lucru. Există numere reale. Există numere imaginare. Și, cu toate acestea, amândouă pot participa la rezultate perfect reale. Atunci de ce „imaginar” trebuie să însemne neapărat „fals”?

Poate că avem prea multă încredere în limitele propriilor noastre instrumente. Poate că universul este mai mare decât ceea ce putem vedea. Poate că există lumi pe care nu le putem măsura încă. Iar dacă există, poate că imaginația este una dintre ferestrele prin care omul le presimte. Nu afirm. Mă întreb. Și cred că uneori întrebarea este mai sănătoasă decât certitudinea.

Universul și omul

Cu cât privesc mai mult în jur, cu atât mă întreb dacă universul nu este mult mai ordonat decât lumea pe care am construit-o noi. Stelele își urmează drumurile. Planetele își respectă legile. Materia ascultă de reguli pe care încă încercăm să le înțelegem. Iar noi?

Noi avem legi, instituții, guverne, universități, tribunale, academii, tratate, organizații și milioane de pagini despre adevăr și dreptate. Și totuși, încă ne certăm pentru ele. Poate că problema nu este că omul nu cunoaște adevărul. Poate că problema este că fiecare generație crede că l-a găsit definitiv. Aici începe pentru mine Soarele și Umbra. Soarele este ceea ce vedem. Umbra este ceea ce nu vedem. Dar amândouă aparțin aceleiași realități.

Când rațiunea uită de inimă

Nu mă tem de rațiune. Dimpotrivă. O admir. Fără ea nu am fi ajuns pe Lună, nu am fi descifrat atomul, nu am fi construit calculatoare și nu am fi putut privi atât de departe în cosmos. Dar mă întreb ce se întâmplă atunci când rațiunea este despărțită de conștiință. O formulă poate fi impecabilă. Un plan poate fi perfect. O organizație poate funcționa fără greșeală. Și totuși rezultatul poate fi împotriva omului.

Poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale istoriei: omul a învățat să fie foarte eficient înainte de a învăța să fie suficient de înțelept. Și atunci ne întoarcem la Hitler. Dacă el nu ar fi existat, ar fi apărut altcineva? Nu știu. Poate da. Poate nu. Dar cred că întrebarea adevărată este alta: Ce condiții au făcut posibil ca un asemenea om să ajungă să aibă puterea pe care a avut-o? Pentru că un om singur nu poate face istorie de unul singur. În jurul lui există întotdeauna o societate. Există oameni care îl urmează. Există oameni care îl susțin. Există oameni care tac. Există oameni care se tem. Și există oameni care, poate, își spun că nu este treaba lor. Aici începe responsabilitatea noastră.

Boala puterii

Am văzut de mic că omul vrea să fie iubit și admirat. Copilul caută aprobarea. Tânărul caută iubirea. Artistul caută recunoașterea. Omul politic caută votul. Conducătorul caută puterea. Iar puterea este un lucru ciudat. La început spui: „Vreau să fac bine.” Apoi: „Vreau să am posibilitatea să fac bine.” După aceea: „Trebuie să am mai multă putere ca să pot face bine.” Și, într-o zi, fără să observi, ajungi să spui: „Trebuie să rămân la putere.”

Poate că aici începe boala. Nu la puterea în sine. Ci la momentul în care omul nu mai poate trăi fără ea. Și atunci mă întreb: Ce se întâmplă cu politica? Ce se întâmplă cu justiția? Ce se întâmplă cu medicina? Ce se întâmplă cu educația? Ce se întâmplă cu presa? Toate au fost create pentru om. Dar dacă omul începe să existe pentru ele? Atunci ceva s-a răsturnat.

Libertatea

Am crescut într-o lume în care ni se vorbea mult despre societate. Mai târziu am ajuns să trăiesc într-o altă lume și am început să privesc aceleași cuvinte dintr-o altă parte.

Libertate. Democrație. Proprietate. Dreptate. Sunt cuvinte frumoase. Dar ce înseamnă ele atunci când ajung în viața de zi cu zi? Dacă sunt cetățean, ce înseamnă că statul este al meu? Dacă votez, ce responsabilitate are cel pe care îl aleg? Dacă plătesc taxe, ce primesc înapoi? Dacă legea este pentru toți, cine îi supraveghează pe cei care o aplică? Nu pun aceste întrebări pentru că aș avea răspunsurile. Le pun tocmai pentru că nu le am. Și poate că democrația adevărată începe atunci când cetățeanului nu-i este frică să întrebe. „Țara noastră, casa noastră”

În România copilăriei mele am auzit expresia: „Țara noastră, casa noastră.” Era o formulă care trebuia să ne amintească faptul că țara ne aparține tuturor. După schimbarea sistemului, m-am întrebat: Dacă este casa noastră, ce s-a întâmplat cu ea? Cine a rămas proprietar? Cine a devenit proprietar? Și cine a fost doar spectator? Nu vreau să judec aici oameni sau generații. Istoria este mult mai complicată decât o singură explicație. Dar cred că avem dreptul să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu munca unei populații întregi atunci când un sistem economic s-a prăbușit și altul a venit în locul lui. Pentru că oamenii nu trăiesc numai din ideologii. Trăiesc din munca lor. Din casele lor. Din sănătatea lor. Din educația copiilor. Din speranța că ziua de mâine va fi puțin mai bună.

Banul

Banul este un instrument. Și, ca orice instrument, poate fi folosit pentru bine sau pentru rău. El poate construi un spital. Poate ridica o școală. Poate hrăni o familie. Poate finanța o invenție. Dar poate deveni și zid. Un zid între om și ceea ce are nevoie pentru a trăi. Pământul exista înaintea banului. Apa exista. Aerul exista. Lumina exista.

Omul a venit apoi și a început să pună prețuri pe aproape toate. Nu spun că acest lucru este în întregime rău. Fără un sistem economic, societatea modernă nu ar putea funcționa. Dar mă întreb dacă nu am ajuns uneori să confundăm valoarea cu prețul. O pădure are un preț. Dar cât valorează? O zi din viața unui om are un preț? Dar cât valorează? Un copil are un preț? Dar cât valorează? Poate că aici începe adevărata sărăcie: atunci când măsurăm totul în bani și uităm că unele lucruri nu pot fi cumpărate.

Umbra

Am folosit în trecut expresia „cei din umbră”. Astăzi aș spune altfel. Poate că nu există întotdeauna cineva care trage toate sforile. Poate că uneori noi înșine construim sistemul în care ne simțim prinși. Prin frică. Prin nepăsare. Prin dorința de confort. Prin dorința de putere. Prin tăcere. Și poate că aceasta este cea mai greu de acceptat dintre toate ideile: uneori umbra nu vine din afară. Uneori o purtăm cu noi.

De aceea nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni. Nici spre politicieni. Nici spre medici. Nici spre judecători. Nici spre academicieni. Nici spre bogați. Nici spre săraci. În fiecare categorie există oameni buni și oameni mai puțin buni. Există oameni care își fac datoria și oameni care o uită. Există oameni care slujesc și oameni care profită. Dar, până la urmă, toți suntem oameni. Și poate că tocmai aici este speranța. Pasărea

Mă întorc la pasărea din poveste. De ce a ciocănit în gheață? Nu știa dacă va reuși. Nu știa dacă va sparge zidul. Nu știa dacă fata dinăuntru era bună sau rea. Pur și simplu a făcut ceea ce i-a spus ceva din interiorul ei. A ciocănit. Poate că și noi avem nevoie de astfel de păsări. Nu de eroi. Nu de salvatori. Nu de oameni care pretind că dețin adevărul. Ci de oameni care au curajul să bată ușor în zid atunci când ceilalți s-au obișnuit cu el.

Un jurnalist poate fi o astfel de pasăre. Un profesor. Un artist. Un copil. Un cetățean. Uneori chiar și o întrebare. Și Stalin? De aici mă întorc la titlul articolului meu despre Stalin: „Soare înșelător”. Stalin a fost prezentat într-o anumită epocă drept o lumină. Istoria ne-a arătat însă că unele lumini pot ascunde umbre foarte lungi. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm: Să nu confundăm lumina cu adevărul. Un om poate fi puternic fără să fie drept. O instituție poate fi mare fără să fie bună. O idee poate fi populară fără să fie adevărată. O majoritate poate greși. Iar un singur om poate avea uneori dreptate. De aceea, cred că trebuie să rămânem vigilenți, dar fără ură. Să criticăm fără să distrugem. Să punem întrebări fără să umilim. Să căutăm adevărul fără să pretindem că îl deținem în întregime.

Și Hitler?

Dacă profesorul Smarandache m-ar întreba din nou: „Ben, dacă Hitler nu exista, ar fi apărut altcineva?” I-aș răspunde: Nu știu. Și tocmai acest „nu știu” mi se pare sănătos. Dar știm că istoria a creat condițiile în care un asemenea om a putut să apară. Și atunci responsabilitatea noastră este să învățăm să recunoaștem acele condiții înainte ca ele să se repete. Nu trebuie să așteptăm un nou Hitler pentru a ne da seama că ceva nu este în regulă. Poate că trebuie să învățăm să vedem umbra înainte ca ea să devină furtună.

Orb, dar drept

Poate că de aceea am ales acest titlu: Soarele și Umbra – orb, dar drept! Nu pentru că aș fi găsit adevărul. Ci pentru că încerc să nu mă las orbit de nimeni. Nici de putere. Nici de bani. Nici de ideologii. Nici măcar de propriile mele convingeri.

Am plecat dintr-o lume și am ajuns în alta. Am văzut sisteme diferite. Am văzut oameni diferiți. Am văzut lumină și am văzut umbră. Și am învățat un lucru simplu: omul rămâne om oriunde s-ar afla. Vrea să fie iubit. Vrea să fie respectat. Vrea să fie liber. Vrea să știe că munca lui are rost. Vrea să-și vadă copiii în siguranță. Și, poate mai presus de toate, vrea să creadă că viața lui contează. De aceea nu vreau să închei cu un verdict. Vreau să închei cu o întrebare.

Dacă o pasăre mică poate sparge un zid de gheață prin simplul fapt că nu încetează să ciocănească, oare ce ar putea face omul dacă ar avea curajul să pună întrebări fără ură și să caute răspunsuri fără orgoliu? Poate că libertatea începe exact acolo. Nu atunci când știm totul. Ci atunci când avem curajul să spunem: „Nu știu. Dar vreau să aflu.”

Și poate că adevărul nu aparține nici Soarelui, nici Umbrei. Poate că adevărul se află undeva pe drumul dintre ele. Iar noi, cei care mergem pe acel drum, nu avem nevoie să fim orbi. Avem nevoie doar să învățăm să nu ne lăsăm orbiți.

Ben TODICĂ

Ben TODICĂ: Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj (6 iulie 1938 – 20 august 2026)

Astăzi, la microfonul radioului nostru, rostim cu greu un nume pe care ne-am fi dorit să-l mai auzim multă vreme printre noi: Petre Gheorghiu-Dolj.

La 20 august 2026, Petre a plecat dintre noi și a trecut la cele veșnice. Pentru lumea teatrului și a filmului, Petre Gheorghiu-Dolj a fost un actor cu o carieră impresionantă, construită între două lumi. A cunoscut scena Teatrului Național din Craiova și cinematografia românească, iar după stabilirea sa în Australia, în 1988, a continuat să joace cu aceeași pasiune, lăsându-și amprenta în numeroase producții australiene, cu peste 80 de roluri în filme și seriale.

Pentru noi, cei de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, Petre a fost însă mai mult decât un actor. A fost coleg, susținător, prieten și unul dintre oamenii care au înțeles că un radio comunitar nu înseamnă doar microfoane, emisiuni și cuvinte rostite în eter. Înseamnă oameni. Înseamnă memorie. Înseamnă legătura dintre cei plecați de acasă și locul pe care îl poartă în suflet.

Petre a fost parte din această poveste. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a rămâne: să fi trecut prin viața oamenilor lăsând în urmă nu numai roluri și imagini, ci și amintiri. Noi, cei care l-am cunoscut și am stat alături de el în această mare familie a radioului românesc din Melbourne, nu vom uita vocea lui, prezența lui și dragostea lui pentru lumea artistică și pentru comunitatea românească.

Pentru că radioul este, înainte de toate, o memorie vie. Iar oamenii care au trecut prin el nu rămân doar în arhivele emisiunilor. Rămân în noi.

De astăzi, când microfonul se va deschide, va exista și un loc gol. Un loc pe care nu-l va putea ocupa nimeni. Dar în radio, ca și în memorie, oamenii nu dispar cu adevărat. Uneori pleacă doar din fața noastră și rămân în vocea pe care o păstrăm, în poveștile pe care le spunem despre ei și în tăcerea dintre două cuvinte.

Poate că aceasta este adevărata putere a radioului: aceea de a păstra, dincolo de timp și de distanță, o voce omenească.

Petre, vocea ta nu se va pierde. Va rămâne în amintirea noastră, în poveștile pe care le vom spune despre tine și, poate, în acea clipă de tăcere care se așterne peste studio atunci când ne vom aminti că ai fost aici.

Îți mulțumim pentru anii în care ai fost alături de noi. Îți mulțumim pentru artistul care ai fost, pentru colegul care ai fost și, mai ales, pentru omul care ai fost.

Ai venit în Australia purtând cu tine o parte din România și ai lăsat aici o parte din tine. Noi o vom păstra. Iar când, într-o zi, vom vorbi din nou despre oamenii care au construit, cu discreție și cu suflet, comunitatea românească din Melbourne, numele tău va fi printre ele.

Pentru că există oameni care trec printr-un loc și oameni care lasă un loc schimbat prin trecerea lor.Tu ai fost unul dintre aceștia.

Drum lin spre lumină, Petre!

Din partea colegilor de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, transmitem familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au iubit și prețuit cele mai sincere condoleanțe.

Și poate că, atunci când vom porni din nou microfonul și vom rosti primele cuvinte ale unei noi emisiuni, undeva, în spatele vocilor noastre, se va afla și memoria lui Petre.

Pentru că un om nu pleacă niciodată cu totul atât timp cât există cineva care își amintește de el.

Petre, nu te vom uita!  Dumnezeu să te odihnească în pace și lumină!

Ben Todica

Ben TODICĂ: Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul

Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul. Când l-am adus din România în Australia, Deni trăise deja o experiență pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască. Mama lui murise în fabrica unde lucra, iar împrejurările acelei tragedii au rămas pentru noi o rană greu de închis. La puțin timp după aceea, el a rămas în grija mea și, la numai doisprezece ani, a ajuns în Australia, în familia tatălui său.

Pentru că munceam până târziu în fabrică, încercând să-mi construiesc o casă și un viitor într-o țară nouă, am hotărât să-l înscriu la o școală particulară. Cea mai apropiată de locuința noastră era o școală catolică, iar Deni a fost primit în anul 7, după ce terminase cu succes șapte clase în România. Am descoperit atunci cât de diferite pot fi două sisteme de educație. Deni avea o pregătire solidă și se adapta ușor la multe dintre materiile studiate aici. Tocmai această ușurință l-a făcut, poate, să privească școala cu mai puțină preocupare decât alți copii. Dar adevărata provocare nu era programa școlară, ci schimbarea de lume. Un copil crescut într-un mediu sever și disciplinat ajungea brusc într-o societate mult mai liberă, cu alte valori, alte reguli și alte tentații. Pentru mine, venit din aceeași cultură a rigorii, această libertate era uneori greu de înțeles.

În timp, am realizat cât de dificil este pentru un părinte să-și crească singur copilul între două universuri: trecutul pe care îl poartă în suflet și prezentul în care copilul trebuie să învețe să trăiască. Ceea ce eu vedeam ca protecție, el putea simți ca limitare; ceea ce pentru mine era disciplină, pentru el devenea uneori distanță.

Anii au trecut pe nesimțite. Unele lucruri le înțelegem abia după ce s-au întâmplat. Avem impresia că ne pierdem copiii, când de fapt ei își caută propriul drum. Astăzi înțeleg mai bine că Deni nu trebuia să trăiască în lumea tatălui său, ci în lumea timpului său. Generațiile se schimbă, iar fiecare își poartă lupta proprie. Noi am fost crescuți privind spre viitor cu răbdare și sacrificiu; ei trăiesc într-o epocă a schimbării rapide, a tehnologiei și a libertăților pe care noi nu le-am cunoscut.

Această lume oferă multe posibilități de a greși, dar și multe șanse de a te ridica. Și, în ciuda tuturor temerilor pe care le avem uneori, cred că omul își continuă drumul înainte, căutând nu doar progres material, ci și o formă mai înaltă de înțelegere și de conștiință. De aceea, privind înapoi la tot ce am trăit împreună, nu mai văd doar suferința. Văd și puterea de a merge mai departe.

Tot ce ni se întâmplă, fiule, poate deveni o treaptă spre împlinirea noastră. Și, dincolo de toate neînțelegerile, de toate rănile și de toate distanțele dintre generații, vreau să știi un singur lucru: ,,Sunt mândru de tine”.

Autor: Ben TODICĂ

Ben TODICĂ: Ziua Minerului: În anii ’60-’80

În fiecare an, pe data de 6 august, sărbătoream în Ciudanovița, sus pe dealul Golgotei, Ziua Minerului, zi în care îi comemoram pe minerii uciși în timpul Grevei de la Lupeni din anul 1929.

Dis-de-dimineață eram treziți de orchestra fanfarei din Jitin, satul vecin, de unde Nenea Chise, șoferul, îi aducea cu renumita sa mașină „Molotov”. Traversând localitatea minieră în drum spre dealul Golgotei, fanfara vestea începutul sărbătorii. Era ziua în care întreaga comunitate lua parcă o pauză de câteva zile. Sus pe deal, îmbrăcați în straie de sărbătoare, reprezentanții minelor de la București, Timișoara și ai Exploatării Miniere Banat – Sovrom Kvartit prezentau bilanțul realizărilor. Totul se încheia cu spectacole muzicale, întreceri sportive, decorații oferite fruntașilor muncii și mese îmbelșugate, cu tarabe improvizate ale tuturor instituțiilor alimentare din Banat.

Tatăl meu a lucrat 39 de ani în minele de uraniu și, aproape în fiecare an, era decorat cu diferite insigne în această zi, până când, într-un final, a primit Medalia Muncii, distincție care îi oferea anumite privilegii, precum călătorii gratuite și participarea la diverse evenimente naționale. Eu, sora mea și fratele meu eram mândri de tata; iar mama, deși se bucura și ea, spunea mereu că ar fi fost mai bine să-i dea bani decât încă o insignă, ca să ne fie viața mai ușoară.

Cu o seară înainte, oamenii primeau suluri de hârtie roșie pe care scriau cu cretă albă tot felul de sloganuri și urări adresate partidului și „conducătorilor noștri iubiți”. Acestea erau așezate în ferestre, astfel încât, pe toată lungimea localității, străluceau felicitările și steagurile tricolore din balcoanele blocurilor. Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare.

Noi, copiii, ne bucuram să gustăm din toate bunătățile de sezon și, în mod special, din pepeni, lubenițe și struguri. Nu mai vorbesc despre orchestrele de muzică populară și ușoară din Banat. Veneau ansambluri multiculturale – bănățene, sârbești, nemțești și ungurești – iar printre atracțiile cele mai așteptate era și un meci de box între echipa Minerul și „restul lumii”.

Soseau autobuze din toate localitățile Banatului. Fripturi, mititei, crenvurști și bere din belșug. Muzica și discursurile răsunau în toată valea și printre munți prin sistemul de radioficare sovietic, întins de-a lungul stâlpilor cu difuzoare. Artiști de seamă apăreau pe marea scenă proaspăt construită, aduși din întregul Banat, iar noi, copiii, alergam în spatele scenei, acolo unde stăteau inginerii de sunet cu uriașa stație de amplificare rusească, mare cât un dulap sau o ladă de zestre. Ne fascinau lămpile aprinse, indicatoarele și „ochiul magic” care controla volumul sunetului de pe scenă.

Eram liberi. Părinții erau ocupați cu petrecerea. Familiile erau aduse cu autobuzele din șantier și, într-o atmosferă de picnic, așezate pe pături sau pe foi de cort, grupate pe familii ori pe echipe muncitorești, petreceau întreaga zi în sărbătoare. Seara, în aceeași manieră, erau duse înapoi acasă. După încă o zi de odihnă, oamenii coborau din nou în adâncuri.

Întotdeauna așteptam această sărbătoare mai mult decât orice altă zi a anului. Era ziua în care erau omagiați ortacii din întreaga țară și comemorate victimele accidentelor de muncă din minerit. Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.

Ben Todică

Ben TODICĂ: CINE-I DICTATORUL?

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?

Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul. L-am aflat? Da, Dar numai în fragmente.

În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate. Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”.

Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă. Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug.

Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea. Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos.

Dar după unificarea Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat. Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate. Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță. Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt. Și atunci mă întreb: ,,Cine este, de fapt, dictatorul?” Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică? De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?

Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat. Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire. Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva: ,,Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?”

Ben Todică,  Australia, 3 august 2026

Ben TODICĂ: TIMPUL PREZENT

Seara coboară peste orașe cu aceeași liniște cu care altădată cobora peste sate. Ecranele se aprind, oamenii trec unii pe lângă alții, iar timpul pare să alerge fără să mai lase urme. În mijlocul acestei viteze, o întrebare continuă să mă urmărească: ce înseamnă, cu adevărat, să trăiești în prezent?

Secolul nostru repetă această chemare ca pe o formulă a eliberării: aici și acum. Uită trecutul. Nu te pierde în viitor. Fii prezent. La prima vedere, îndemnul pare înțelept. Și totuși, mă întreb dacă omul poate locui cu adevărat clipa atunci când este despărțit de memoria care l-a născut și de orizontul care îl cheamă.

Trecutul nu este un cimitir de amintiri. Este rădăcina invizibilă care hrănește arborele ființei. Acolo se află glasurile părinților, gesturile bunicilor, suferințele și speranțele care ne-au modelat înainte de a ști cine suntem. Un om fără trecut seamănă cu o casă luminată, dar fără temelie.

Viitorul, la rândul lui, nu este doar o proiecție a dorințelor. Este spațiul responsabilității. În el așezăm ceea ce vrem să lăsăm după noi: un cuvânt, o faptă, o iubire, o urmă de lumină.

Între aceste două țărmuri curge prezentul. Poate că prezentul nu este un punct, ci o punte.

Când eram copil, timpul avea altă densitate. O vară părea nesfârșită, o ploaie umplea lumea, iar clopotul bisericii împărțea ziua în respirații, nu în minute. Astăzi, orele se comprimă, lunile trec ca niște cadre accelerate de film. Nu timpul s-a schimbat, ci felul în care îl primim în noi.

Privesc lumea contemporană și văd o civilizație fascinată de clipă. Totul trebuie să fie imediat: imaginea, răspunsul, emoția, succesul. Trăim într-un prezent intens, dar adesea subțire. Avem acces la aproape orice informație, însă din ce în ce mai puțin timp pentru a o transforma în înțelepciune. Nu cred că aceasta este neapărat vina cuiva. Este, poate, efectul unei lumi care a învățat să accelereze mai repede decât a învățat să contemple.

Și totuși, omul nu este făcut doar pentru viteză. Există în noi o nevoie de adâncime, de tăcere, de continuitate. O nevoie de a simți că viața noastră nu este o succesiune de reacții, ci o poveste care are sens. Uneori îmi imaginez timpul ca pe o cameră cinematografică uriașă. Trecutul este pelicula deja impresionată. Viitorul este filmul încă nedevelopat. Iar prezentul este lumina care trece prin aparat și face imaginea vizibilă. Fără pelicula trecutului, lumina nu ar păstra nimic. Fără filmul viitorului, ea nu ar avea unde să continue.

De aceea cred că omul trăiește deplin numai atunci când poate ține împreună cele trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța. Memoria ne dă identitate. Prezența ne dă luciditate. Speranța ne dă direcție. Când una dintre ele se stinge, ceva din echilibrul interior se pierde. O societate fără memorie devine ușor de rătăcit. O societate fără viitor devine obosită. O societate fără prezent devine absentă de la propria ei viață.

Adevărata libertate nu înseamnă să locuiești exclusiv într-o singură clipă, ci să poți traversa conștient întregul timp al ființei tale. Să-ți amintești fără să rămâi prizonierul trecutului. Să trăiești prezentul fără să uiți de unde vii. Să privești viitorul fără să fugi de tine însuți. Poate că aceasta este maturitatea spirituală: nu anularea timpului, ci împăcarea lui. Iar atunci când seara se așază din nou peste lume și zgomotul începe să se stingă, rămâne doar întrebarea esențială: Nu dacă timpul trece prin noi, ci dacă noi trecem prin timp cu suficientă conștiință pentru a-l transforma în sens.

Ben Todică

Ben TODICĂ: TRANDAFIRUL ROȘU

Încă din scutece mi-am dorit o jucărie. M-am jucat însă aproape întotdeauna cu improvizații dăruite de natură: bucăți de lemn sau pietre cioplite de vreme, care îmi atrăgeau atenția și mă opreau din plâns. Așa a fost și atunci când mama mi-a luat banii câștigați din colindatul de Crăciun pentru a-mi cumpăra pantaloni. Ai mei erau rupți în fund și în genunchi de atâta târât prin grămezile de steril aruncate din minele de uraniu ale Ciudanoviței, folosite la astuparea gropilor din fața blocurilor.

Am crescut în fața ecranului cinematografului „7 Noiembrie”, iar la doisprezece ani am reușit să-mi construiesc primul aparat de filmat. L-am făcut din lănțeții aduși de tata din mină și din cutii de conserve găsite în lada de gunoi din fața blocului. Cu el porneam pe dealurile din împrejurimi, imaginându-mi că realizez filme documentare.

La șaisprezece ani mi-am cumpărat primul aparat adevărat: o cameră MEOPTA, care folosea peliculă de 8 mm, extrem de greu de procurat în provincie. Era un lux rezervat aproape exclusiv turiștilor străini, cei care își permiteau să-și filmeze concediile. Eram obligat să călătoresc prin marile reședințe de județ, unde magazinele de articole sportive și de turism primeau, din când în când, una sau două cutii de film 2×8 mm. Riscam orice numai pentru a-mi împlini visul de a face cinema și de a participa la festivalurile cineamatorilor din țară.

Primul meu film color, de numai trei minute, era un western copilăresc. Câțiva copii, călare pe crengi uscate, alergau printre stâncile dintre șantier și sat pentru a salva o cosânzeană din mâinile bandiților. Seara proiectam filmul pe zidul din fața blocului, iar lumea din șantier era fascinată. Bătrânele veneau cu scăunelele de acasă și se așezau cuminți la „cinematograful” meu în aer liber.

Filmul, intitulat „Copilărie”, a fost premiat mai târziu cu Mențiune la Festivalul Cineamatorilor din Anina.

După absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul APOLLO. La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm, pe care intenționam să le prezint la festivaluri. Conducerea exploatării miniere a observat însă valoarea lor pentru departamentul de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.

De acum puteam intra în rândul celor mai buni cineamatori din România. Am realizat atunci filmul „Visul”, un experiment artistic și tehnic în care am combinat pelicula alb-negru cu cea color. Simțeam că trebuie să fac ceva mare și modern, atât prin idee, cât și prin folosirea tuturor mijloacelor limbajului cinematografic. Nu degeaba crescusem în fața marilor maeștri ai ecranului: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock și atâția alții.

Toată copilăria tânjisem după jucării. În librării și magazine dominau însă puștile și mitralierele de plastic. Așa era comunismul: copiii erau învățați să se joace de-a războiul.

Eu am ales să fac un film împotriva războiului. Am adunat copiii de la școala generală din Ciudanovița, i-am înarmat cu săbii, arcuri și săgeți și, călare pe crengi, i-am transformat într-o hoardă de războinici, asemenea celor ai lui Ginghis Han. Ei atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori. În mijlocul luptei apărea un personaj înarmat cu o pușcă automată și mitralia fără milă întregul câmp de bătălie.

În urma masacrului, teroristul își vede propria soră prăbușită sub gloanțe. Îngrozit, se trezește brusc din vis, în pat, lângă surioara lui. Aruncă pușca-jucărie pe covor, o strânge plângând în brațe, iar în prim-plan arma se dizolvă încet și, în locul ei, apare un trandafir roșu.

Sfârșitul filmului.

Tocmai acel trandafir a provocat cele mai multe discuții.

Juriile erau obișnuite să premieze filme care glorificau partidul, conducătorul iubit și „eroii muncii socialiste”, constructorii viitorului comunist. Filmul meu nu făcea nimic din toate acestea.

Ceva nu era în regulă cu acel trandafir roșu. Părea să-i deranjeze pe sovietici. Eu nu înțelegeam de ce. Eram prea tânăr și prea idealist. Îmi dorisem toată copilăria jucării adevărate, nu bețe cu care copiii să se împuște printre blocuri.

La Festivalul de la Timișoara, renumiții critici Florian Potra și Călin Căliman au apreciat filmul, care a obținut Premiul al III-lea. La festivalul din Lupeni, regizorul Alecu Croitoru i-a recunoscut, de asemenea, meritele.

Nu am fost niciodată un om politic. Cu toate acestea, după proiecția filmului, am fost anchetat de un securist deghizat în cineamator. M-a descusut într-una dintre plimbările noastre prin munți, încercând să afle ce ascunde, de fapt, acel trandafir. Eu nu ascundeam nimic. Luptam, în imaginația mea, pentru pace. Poate tocmai de aceea am fost privit mereu cu suspiciune.

Eroii filmului meu trăiesc și astăzi. Lor mă închin.Au crezut în mine înainte ca eu să cred deplin în mine însumi.

Această călătorie spre pace, spre bunăstare și spre românism m-a împins adesea spre marginea unui vârf sisific, unde iluziile se întâlnesc cu speranța. Drumul către Hollywood a fost doar o ispită, un salt peste una dintre marile tentații ale lumii. La Melbourne am înțeles că succesul poate fi seducător, dar nu este mai important decât sufletul.

Nu regret că am păstrat iubirea. Nu regret că nu am renunțat la chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Și astăzi mă întreb:

Ce i-o fi speriat atât de tare pe ruși la un simplu trandafir roșu?

–-

Am înțeles târziu de ce acel ultim cadru îi neliniștea pe unii. Nu pentru că era un trandafir roșu, ci pentru că era mai puternic decât toate armele din film.

Armele pot cuceri un teritoriu.Un trandafir poate cuceri o conștiință.

Armele cer supunere. Florile nasc libertatea.

Poate de aceea un trandafir sperie uneori mai mult decât o armă. Pentru că el vestește pacea.

Ben Todică

Ben TODICĂ: Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA


Melbourne, AUSTRALIA
În amintirea îngerului slovei,
MARIANA GURZA
Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de
Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să
colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu
ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea
îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât
acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura
română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem
– cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de
sfârșit.
Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se
încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată
de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii,
stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când
am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi
spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru
ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii.
Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să
depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre
culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea
ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca
specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care
majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit
acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe,
scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa
ilustrul George Anca.


În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă
astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru
profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor
imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei,
naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici,
dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită

finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru
român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe,
simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume
neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am
putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt
răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un
însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare,
simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…
Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în
disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/
rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge
în inima mea)
În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne”
(1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se:
„Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de
altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea
viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi
înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta
plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri
pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest
pentru viaţă)


Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la
războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol
planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest
lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana
a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului
comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la
reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.
Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi
timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns
în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai
de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai
de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne
rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre
stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de
erori.” (Speranţă)
Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie:
„Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să

mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut
situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o
astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate
de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să
trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești
mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel.
În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată,
deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim
despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca
vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…”
Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii
noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu
a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat
INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi
publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului
Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru
că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă
dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest
moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa
credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri
la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă
ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA
din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.
„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește
Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze
ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza,
a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a
scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia
Chifu și Dumitru Mnerie.


Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei
ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental”
(1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric:
„Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi
umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu
eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o
flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de
lumină.” (Spune-mi cine sunt)

Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi
colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă
expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de
frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un
om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să
dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce
combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în
cărţi reprezentative de poezie”.


Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să
mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă
supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O
ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele
Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în
palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai
pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum
veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar,
sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)
Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet:
„Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi
este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”.
Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția
temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele
căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul
cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În
PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o
îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost
dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor,
rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului
Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”
Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme
parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi
însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/
În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea
Bucovina” (De unde vin acești îngeri?)
De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini
care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite

dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe,
suferință a vieții – ARTA POETEI.
Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc
imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice
de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne
în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza.
Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)

„Dumnezeu pe role”, o carte, un bulgăre de soare care invită copilul din tine la Aventură. Aventura anilor ultimei jumătăți ale secolului al XX-lea. Pe Ana Blandiana o știu încă din fragedă copilărie, o tânără poetă, studentă, hărțuită de regimul Ceaușescu care se perinda regulat pe ecranele telejurnalului alb/negru al televizorului nostru din dormitor, pe care părinții și noi, copiii îl așteptam să se termine pentru a urmări serialul western american. Ea deranja prin poemele ei inteligente preluate de radio Europa liberă și tineri cântăreți de muzică ușoară și pop.

    Jerry W. McDaniel, un binecunoscut ilustrator, grafician și pictor american, cunoscut nouă prin piesele sale de publicitate pentru Pan American Airlines, Philip Morris International, New York Times, profesor șef de catedră la mai multe universități americane a creat numeroase picturi și afișe cu subiecte românești ca: Simona Halep, Dumitru Prunariu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ana Blandiana.

       Îmi leg patinele cu roțile, așa cum sugestionează coperta cărții de un galben fierbinte a doamnei prof. Ileana Costea care a avut inspirația să fuzioneze acești doi mari artiști, frumoși creatori și rulez printre impresionantele ilustrații și poezii, descrieri, povestiri, amintiri și impresii despre întâlnirea lor și impactul asupra-mi. Răsfoind îmi vin în minte cuvintele regizorului de film italian, Luchian Visconti: Privind frumosul, privești sfârșitul. Ai ajuns în vârf și de aici descendența; îți privești moartea în față: „Frumosul absolut există. Pentru frumos îți dai viața, te sacrifici.” Frumosul absolut e finalul, apogeul după care te rostogolești în neant și dispari. Ileana ne spune că NU. Frumosul e infinit, ne spune, și ia cele două frumuseți, grafica și poezia, le îmbrățișează și le unește, și când se întâlnesc cele doua frumuseți una și cu una fac un NOU, adică se amorsează între cei doi electrozi flacăra adevărului și a luminii către frumosul divin și iubirea eternă.

Continue reading „Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)” →

Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici


Totul este aici

 

În pauza aceasta dintre gânduri,

spațiile dense se topesc.

În pauza aceasta dintre cuvinte,

dintre mine și tine, lăsăm doar respirația

adâncă, sferică, ritmică.

Îmbrățișați, ne privim în ochi,

ne deschidem inimile.

Nimic nu se mai aude.

Hăul și umbrele nesătule dispar.

Ca notele de pe portativ,

mâhnirile tăcute

se ridică din valuri, alunecă,

durerile se dizolvă de la izvoare.

Se vindecă cicatrici, răni, spaime.

 

În pauza aceasta dintre litere

suntem conectați în straturile ființei.

Un cântec revine-n pridvor,

ca un ecou din tăcere

plutește deasupra lumii.

În realitatea aceasta

ne-ntoarcem

în centrul din noi,

spre infinitul roditor.

Acolo, întreg universul

respiră prin mine, prin tine.

 

Prin toți porii, prin nări, prin pleoape,

prin mâinile noastre

respirăm adânc, rar, ritmic.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici” →