Dragii mei enoriași!

Blestemul morților. În Duminica a XXII-a după Rusalii este rânduit a se citi la Sfânta Evanghelie pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr(Luc., XVI, 19-31). Sunt convins că cititorii noștri cunosc această pildă: un oarecare bogat trăia în huzur, în petreceri și dezmăț, în timp ce la poarta lui trăia un cerșetor, Lazăr, sărac lipit pământului și grav bolnav. Lazăr avea nevoie de câteva firimituri de mâncare, de niște haine cât de zdrențuite și de niște leacuri pentru rănile și bubele de pe trupul lui, pe care i le lingeau câinii. Bogatul nu avea nici o milă față de cel în lipsă și suferință și-și vedea de viața lui, de fericirea lui. Au murit amândoi. Bogatul a fost dus în iad, iar  Lazăr în rai. Aflat în iad, bogatul se ruga de strămoșul Avraam, care nu era altul decât Dumnezeu, să-l lase pe Lazăr să-și ude doar degetul și să i-l pună pe buze. Mai mult, să-l lase pe Lazăr să se ducă la cei cinci frați ai lui rămași pe pământ și să le spună care-i situația lui, pentru ca ei să ia măsuri și să nu ajungă și ei în iad.

Rugăciunile celui din iad nu au fost împlinite. El avea nevoie de rugăciunile și faptele bune ale celor rămași în viață. Acestea, dacă ar fi fost, l-ar fi putut scoate din fundul iadului.

Rugăciunile celor din rai pentru cei de pe pământ sunt ascultate de Dumnezeu. Dovadă rugăciunile sfinților, care sunt locatari ai raiului fără doar și poate. Sfinții, prietenii lui Dumnezeu, se roagă pentru pământeni, duc rugăciunile acestora la Dumnezeu și le adaugă și pe ale lor. Tocmai de aceea Biserica le-a rânduit sfinților zile de sărbătorire, le-a închinat biserici și mănăstiri, le-a compus slujbe, rugăciuni și cântări, le-a zugrăvit chipul în icoane, le cinstesc Sfintele Moaște și foarte mulți creștini poartă numele sfinților. Dar avem noi, oare, convingerea că știm numele tuturor sfinților? Nu. Categoric nu. Ei sunt mult mai mulți decât sunt înscriși în calendarele creștine. Numai Dumnezeu le știe numele și le alintă sufletele la sânul Lui. Au fost nenumărați creștini, care au fost uciși pentru credința lor, care au suferit schingiuiri, temnițe grele, care au fost alungați din funcții, li s-au confiscat bunurile pentru simpla vină că erau creștini. Au fost nenumărați creștini, care au trăit o viață sfântă, creștinească, care au respectat cu sfințenie poruncile lui Dumnezeu, care au făcut mult bine semenilor, care au fost sfinți cu adevărat, dar, în smerenia lor, au trecut neobservați. Dacă nu i-a cunoscut Biserica și nu i-a canonizat(deocamdată!), fără îndoială că Dumnezeu i-a primit în împărăția Lui ca pe niște sfinți adevărați. Poate și dintre părinții, moșii, strămoșii, rudele, cunoscuții noștri au avut unii viață de sfinți adevărați. Nu vom găsi niciodată în calendarele noastre numele milioanelor de copii nenăscuți, avortați de mamele lor și aruncați la gunoi.  E destul să amintim că de la Revoluție până acum, conform statisticilor, s-au săvârșit peste 30 milioane de avorturi numai în țara noastră. Și asta oficial, înregistrat! Oare, mai putem întreba unde s-au dus sufletele acelor copii, chiar nebotezați fiind? Fără doar și poate că în rai. Împreună cu îngerii sunt și ei în preajma lui Dumnezeu.

Dacă rugăciunile sfinților pentru pământeni sunt ascultate de Dumnezeu, mă cutremur la gândul că acești sfinți necunoscuți de care am vorbit mai sus vor vorbi despre noi lui Dumnezeu! În bunătatea sufletului lor nu ne blestemă, dar vor pune întrebări, cu siguranță, și întrebările lor vor fi ca un blestem asupra noastră. Încerc să reconstitui câteva întrebări de acest gen: ,,- De ce m-a ucis, Doamne, că nu i-am făcut nici un rău?” ,,- De ce, Doamne, nu m-au lăsat părinții și pe mine să-mi trăiesc viața? Aș fi avut acum douăzeci și cinci de ani, aș fi terminat facultatea, aș fi iubit, m-aș fi căsătorit, aș fi avut și eu copii, mi-aș fi împlinit și eu rostul meu în lume? Le-aș fi fost stâlp la bătrânețe!” ,,- De ce nu m-au lăsat, Doamne, să trăiesc? Aș fi învățat și aș fi descoperit leacul pentru mai multe boli dintre cele care ucid milioane de oameni în fiecare an? Aș fi alinat atâta suferință!” ,,- De ce, Doamne, m-au uitat copiii și nepoții mei și nu mai fac o rugăciune pentru sufletul meu, nu mai dau de pomană o bucată de pâine unui sărman? De ce au lăsat mărăcinii să crească pe mormântul meu? De ce mă înjură și-mi batjocoresc memoria? I-am iubit, i-am crescut ca pe-o floare, i-am ajutat să se realizeze în viață, le-am lăsat toate câte am avut și acum nu-mi dau nici măcar o lumânare sau o floare de pomană? De ce, Doamne, s-au înstrăinat ai mei atât de mult?” Și întrebări de acest fel sunt multe!

  Sfinții nu blestemă, dar asemenea întrebări stârnesc mânia lui Dumnezeu. El este însăși Dreptatea întruchipată și Instanța Supremă spre care se îndreaptă speranța tuturor celor nedreptățiți de aici și de acolo. Sunt multe cazuri când vedem semeni de-ai noștri că trag barca pe uscat toată viața și nu mai ajung la liman. Sunt bântuiți de boli, de nenorociri, de necazuri de tot felul. Își blestemă viața și soarta, caută tot felul de motive pentru starea lor. Se consideră nedreptățiți, urgisiți. Poate! Mă întreb, însă, și-i întreb în același timp? Sunt împăcați pe deplin și cu sfinții din neamul lor plecați mai demult la Dumnezeu? Nu cumva întrebările acelora sunt tocmai blestemele ce se abat asupra lor?  Sau consecința lipsei rugăciunilor acelora pentru ei?

*

   Suflet călător(VI). Cel care pleacă în lumea de dincolo primește îndrumări foarte amănunțite din partea celor rămași, prin gura bocitoarelor. Sufletul va avea de parcurs un drum lung, care străbate un peisaj foarte asemănător cu cele pământești.  Ținta spre care merge sufletul este Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinse/Și făcliile aprinse.”  Până a ajunge acolo are de trecut mai multe capcane, tocmai de aceea trebuie să fie foarte atent la îndrumările ce i se dau: ,,Că ești, dragă, călător/Dintr-o lume-n altă lume./Ești pe-o cale-ndelungată,/Pe unʼn-ai fost niciodată./ Iaʼacum vrei să vii/Și sama bine să-ți iei,/Să vezi pe ce cale să dai./Să n-o iei la mâna stângă,/Că pe-acolo-i calea strâmbă/ Și-s tot arături arate/Și cu spini îs semănate./Tu s-o iei la mâna dreaptă,/C-acolo-i calea curată/Și-s arături arate/Și cu grâu îs semănate,/Iar grâu-n răzorele,/Se plimbă lumea pe ele!”

Uneori apar și animale sălbatice, care se regăsesc și pe pământ și-l îndeamnă pe suflet s-o ia pe anumite cărări lăturalnice, care-l duc în iad, la pierzare; altele îl îndeamnă pe drumul cel bun. În călătoria lui, sufletul întâlnește cete de oameni care au decedat mai înainte. Aceștia sunt de diferite vârste și așteaptă ca să primească ceva de la cei vii, ca un semn că nu au fost uitați: ,,Și-nainte-ți vor ieșire/Iar cete după cete,/Iar cete de trei mâini,/Mai tineri și mai bătrâni./Iar în ceata dinainte/Acolo-i dorul fierbinte,/Că-s băieți și fete mari/Și mai sunt și militari;/Iar în ceata din mijloc,/Acolo-i mai mare foc./Sunt neveste tinerele,/Și-a rămas copii de ele,/Multe-multe legănele;/ Iar în ceata de pe urmă/Acolo-s ale bătrâne,/Cu copilașii de mână./ Iar ei te-or întreba,/Dacă le-am trimis ceva?/ Iar tu, dragă, să le spui,/ Că noi le-am trimis lumini/Și cu flori de prin grădini./Lumini galbene de ceară/De-aici de la noi din țară,/Lumânări de luminat/Și cu flori de mirosat!”/  Aceste daruri le sunt date celor decedați ,,Să se lumineze,/Să se-mpodobească,/Să nu ne dorească.”/

Între lumea de aici și cea de dincolo există o strânsă comunicare. Cei plecați sunt invitați de către cei de aici: ,,La noi să veniți/Sâmbătă-n Rusale,/Că-i ziua mai mare/Și doru-i mai tare,/Că noi v-așteptăm/Cu mesele-ntinse,/Cu făclii aprinse,/Cu colaci de grâu/Și-un pahar de vin,/Ca să ne cinstim!”/  Observăm că sâmbătă de dinaintea Rusaliilor este Sâmbăta morților, Sâmbăta Moșilor de vară(Va urma).

*

Cuvinte duhovnicești. Din îndemnurile Sfântului Tihon de Zadonsk, spicuim câteva:

,,Vezi că de la căldură unele lucruri se înmoaie și se topesc – cum ar fi ceara, untura, untul și celelalte asemenea –, pe când altele se întăresc sau se usucă – cum se întâmplă cu lutul, lemnul, iarba și așa mai departe. În acest chip, felurimea lucrărilor ce se petrec din pricina căldurii ține de acele lucruri care o primesc, ci nu de căldura în sine, căci ea pe toate deopotrivă le încălzește, atât pe unele, cât și pe celelalte. Asemenea și oamenii: prin căldura bunătății și a îndelungii răbdări a Domnului, unii se înmoaie, se încălzesc, se umilesc și se smeresc întru pocăință și întru „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor., VII, 10), iar alții se învârtoșează și tot mai mult se întăresc în cele rele. Către aceștia Apostolul grăiește așa: „O, omule! Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăință? Dar după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită îți aduni mânie în ziua mâniei și a descoperirii dreptei Judecăți a lui Dumnezeu” (Rom., II, 1, 4-5). O astfel de felurime a lucrării ce se petrece în inimi nu este izvodită de bunătatea lui Dumnezeu, ci de inima omenească ce se folosește întru cele rele de blândețea Domnului și nu voiește a se căi, pe când bunătatea Sa pe toți deopotrivă îi îndeamnă spre pocăință. Astfel s-a învârtoșat și Faraon care, deși a văzut atâtea minuni făcute de Dumnezeu, tot nu s-a îndreptat, ci a pierit. Asemenea se împietresc și astăzi mulți – cei care-și lasă pocăința de pe-o zi pe alta –, însă moartea îi răpește atunci când ei nu se așteaptă și îi trimite în veacul celălalt fără nădejdea mântuirii. Din aceasta înveți, creștine, să nu amâni pocăința ta, ci sculându-te, îndată să te îndrepți și să te căiești, urmând îndemnul Sfântului Duh: „Astăzi de veți auzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre” (Ps., XCIV, 7-8).

*

Mi se duc vecinii, Doamne! Redăm mai jos o poezie cu acest titlu, semnată de Claudiu Văduva, care zugrăvește foarte bine realitățile multor sate din zilele noastre. Iat-o:

,,Mi se duc vecinii, Doamne, lăsând satul tot mai gol,

Plâng copiii, plâng nepoții după amintirea lor;

Plânge coasa după fânul, ce-a rămas uscat pe vale,

Iară sapa ruginită după tine, țață Floare!

 

Peste poarta aplecată stă un lacăt fără chei,

Iar gutuia din fereastră nu mai e la locul ei.

Cărămida din cuptoare prinde formă iar de lut

De când vatra nu mai coace pâinea ce-o ungeam cu unt.

 

Urlă câinii-n Dealul Mare…. Îi auzi, bădie Ioane?

Parcă strigă la matale să vii să le dai mâncare!

De când ne-ai lăsat în urmă și-ai plecat fără să spui,

Toată munca ta de-o viață a rămas a nimănui!

 

Mai la deal cu patru case parc-o văd pe baba Leana

Cum stătea-n genunchi, săraca, udând florile cu cana,

Le-ngrijea ca pe copiii ce-i plecaseră în lume

Să își facă fiecare câte-un rost și câte-un nume!

 

Pe băncuța de la poartă nimeni nu mai stă un ceas,

Că din toate câte-au fost, doar Măria-a mai rămas!

Îmi aduc aminte vremea, când se încălzea afară,

Ieșeau toate la povești până mai târziu în seară.

 

Tot mai gol mi-e satul astăzi și mai gol mă simt și eu,

Mi s-au dus vecinii, Doamne, și îmi este tare greu!

Au plecat să-și doarmă somnul la biserica din vale

Și m-așteaptă să mă duc să le-aprind o lumânare”.

*

In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(III). La 11 Mai 1981 m-am dus din nou la Cluj. Deși, când i-am dat telefon de la Bârda, mi-a spus că mi-a găsit lucrarea și pot să mă duc, acum mi-a spus că n-a găsit-o încă. A început să caute cu minuțiozitate prin dosare, deși eu îi explicam clar că e dosar mare, format editorial, dosar care s-ar fi văzut de la ușă. Mi s-a părut foarte dubioasă poziția dumnealui de data aceea. Când fusesem data de dinainte, mi-a motivat că e lucrarea acasă, că a făcut curățenie etc. Acum doar într-un târziu și-a dat seama de cele spuse înainte și a zis că s-ar putea să fie și acasă, dar n-a avut dumnealui timp să caute mai bine. Mai mult, a dat telefon soției,  rugându-o să caute dânsa ,,chiar două ore” lucrarea mea dacă e cazul, ,,în colțul acela cu hârtii” ,,fiindcă știe mai bine rostul!” Mereu căuta să devieze discuția de la subiectul cu pricina, vrând să mă convingă că e foarte amabil. A dat un telefon la Biblioteca Academiei din Cluj, altul la Arhiva de Folclor, deși acolo nu era program decât până la ora 15, iar atunci era 18.30. În final mi-a promis că imediat ce va ajunge acasă, va căuta și dumnealui lucrarea.

În seara aceea m-am dus la Operă. S-a jucat Lucia de Lammermoor de Gaetano Donizetti. A fost un spectacol excepțional. În rolul Luciei a jucat Doina Neculce, tânără absolventă a Doamnei Lizeanu. Blondă și frumoasă ca o primăvară, a fascinat sala cu glasul, jocul și întreaga sa prezență. La aria ,,nebuniei”  a fost, într-adevăr, genială. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Ce fericiți clujenii și toți orășenii care au asemenea instituție! La noi, la Bârda, ,,Opera” nu funcționează. Nu se aude doar, decât din când în când, câte o ,,canțonetă” între unele vecine.

Culmea ironiei, la spectacol era și Domnul Pascu împreună cu Doamna. Spectacolul s-a terminat pe la ora 22, așa că a fost foarte intensă ,,căutarea” manuscrisului meu după această oră!

Mă gândeam dacă nu cumva ,,pierderea” aceasta nu este o înscenare. Probabil și-a dat seama că s-ar putea compromite prefațând lucrarea unui popă, sau că lucrarea nu a fost bună și e prea manierat ca să mi-o spună verde-n față, deși aș fi dorit să-mi spună mai bine adevărul, dar să-mi dea manuscrisul.

A doua zi, de dimineață, m-am dus la o frizerie  de m-am bărbierit, să nu mă creadă nespălat și la ora 8 am fost la Domnul Pascu. Mi-a precizat că ,,a căutat aseară peste tot” și a tras concluzia ,,că n-am avut succes”, în sensul că nu mi-a găsit manuscrisul. Îmi venea să urlu de ciudă. Mi-a cerut numărul de telefon al Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, ca să vadă dacă nu cumva mai are editura un exemplar, deși îi precizam mereu  că un singur exemplar am predat acolo. Dumnealui credea, totuși, ,,că poate l-au dactilografiat la editură”. Domnul Ilarie Hinoveanu nu se afla de dimineață în editură. A rămas vorba ca să revin după 12.30, ca să încerce din nou.

După cum stabilisem de dimineață, pe la 12.30 m-am reîntors la Domnul Pascu. A dat telefon la Craiova. După mai multe încercări, a reușit să prindă Editura ,,Scrisul Românesc”. Domnul Hinoveanu încă nu mai venise. În schimb, a vorbit cu Domnul I. Rusu-Șirianu, redactorul de carte.

Când a dat Domnul Pascu telefon lui Rusu-Șirianu la Craiova, i-a spus: ,,- Domnule Rusu, sunt profesorul Pascu de la Cluj. Am văzut în planul dumneavoastră editorial o lucrare a Domnului Stănciulescu, cu Nicolae Iorga. Mă interesează care este situația acestei lucrări, în ce stadiu se află?” Rusu i-a spus că e încă în manuscris și că se gândește chiar să i-o trimită Domnului Pascu pentru ca să-i facă dumnealui referatul. Așadar, deși în ianuarie îmi spusese mie că i-a trimis-o, nici până în mai nu i-o trimisese. Și această amânare ținea din mai 1980, de când am fost prima dată la Domnul Pascu. Domnul Pascu a tresărit de bucurie, aflând că mai au la Craiova manuscrisul și că dumnealui reținuse greșit de undeva că-l primise. I-a spus lui Rusu: ,,- Eu cunosc pe înaintașii dumneata, știu ce fel de oameni au fost și ce rol au jucat în istoria țării și de aceea mi-ar părea rău să te oltenizezi! În orice caz, când voi veni la Craiova, și asta cât de curând, îți promit că te voi căuta, ca să-ți spun o vorbă de-a noastră ardelenească. Spune-mi, te rog, când îmi trimiți manuscrisul? Imediat? Pe cuvânt de onoare? Vreau să te văd! Îți promit că le voi lăsa pe toate  de-o parte și voi face atât referatul, cât și prefața. Eu cunosc pe autor, i-am văzut unele materiale și am toată stima față de el!”

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 432(16 –31 Octombrie)” →

          Dragii mei enoriași!

          Nu ne furați sfinții!  Acest apel era scris pe o pancartă a credincioșilor participanți la pelerinajul de la moaștele Sfintei Cuvioasa Parascheva de la Iași din 14 octombrie, anul acesta. M-a cutremurat, așa cum m-a cutremurat strigătul tinerilor de la Revoluție, din Timișoara: ,,Vom muri și vom fi liberi!”  Asemenea apeluri vizează substraturi profunde ale conștiinței, ale mentalității noastre de creștini și de români. În momentele de referință ale vieții, răzbate la suprafață strigătul disperat al unei generații, al unor mase de oameni, moștenitoare ale unor tradiții și credințe străvechi.

          Pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioasei Parascheva de la Iași ridică o serie de probleme, atât pentru autorități, cât și pentru credincioșii de rând. Vom încerca să le analizăm, cu slabele noastre puteri.

          Autoritățile politice și administrative, care au gestionat situația de la Iași au avut în vedere evitarea unor aglomerații masive de oameni veniți din cele mai diverse zone ale țării, iar uneori și din străinătate, care ar fi putut duce la o adevărată explozie a pandemiei. Nimeni nu contestă acest lucru, iar cei ce au luat măsuri privind organizarea pelerinajului, cu siguranță că au fost oameni de bună credință. Au scăpat însă din vedere un lucru esențial: colaborarea cu autoritățile religioase, cu Mitropolia Moldovei, care ar fi avut un cuvânt greu de spus și ar fi putut să ajute la găsirea unor soluții mult mai eficiente, care să împace și legea și  pelerinii. Din câte am înțeles din presă, nu a existat nici un fel de colaborare în acest sens. Mitropolia pur și simplu nu a fost băgată în seamă. Păcat! Poliția, jandarmii și preoții din municipiul și din județul Iași ar fi putut gestiona situația, ar fi putut organiza corespunzător pelerinajul, astfel încât să se păstreze distanța corespunzătoare între pelerini, să se poarte mască, să se facă dezinfectarea imediată a raclei după fiecare pelerin. Se putea prelungi programul la mai multe zile. Se instalau stații de amplificare și video în mai multe locuri din apropierea catedralei pentru transmiterea slujbei. Alte măsuri specifice puteau fi luate acolo, la fața locului, de oameni care aveau experiența anuală a acestor pelerinaje și știau unde și cum trebuie să intervină. Printr-o bună colaborare a autorităților politice, administrative și bisericești se puteau găsi soluții, care să mulțumească pe toată lumea.

           O bună parte din vină revine și pelerinilor. Nu cred că au fost pelerini adevărați cei care forțau cordoanele organelor de ordine, cei care strigau nu tocmai ortodox. În asemenea cazuri sunt infiltrate adesea și grupuri de diversiune, care urmăresc scopuri politice, discreditarea unor partide, căderea unor miniștri și  unor guverne etc. Este păcat ca o manifestare pur religioasă să fie transformată într-o manifestare politică! Scriu aceste rânduri cu durere pentru creștinii adevărați, care au mers la Iași cu toată sinceritatea unei credințe adevărate să se întâlnească cu Sfânta lor, cu Sfânta Moldovei. De sute de ani, din vremea lui Vasile Lupu, așa s-a pomenit, așa s-a obișnuit. Toate generațiile de creștini de atunci încoace au procedat așa. Au așteptat un an întreg, au înscris pe răbojul sufletului toate necazurile, toate nevoile și aspirațiile lor, ca să i le destăinuie Sfintei de ziua ei. Dacă nu ar fi simțit nici o binefacere, nici o împlinire, nu s-ar mai fi dus în anii următori, dar au fost și sunt oameni, care au mers la Sfântă zeci de ani la rând. Pelerinajul din 14 Octombrie a devenit pentru mulți o necesitate astringentă. Așa cum abia aștepți să te întâlnești cu cineva drag, fie că e părinte, fie copil, fie frate, soră, prieten etc. după mulți-mulți ani de despărțire, așa simt acești oameni povara dorului de ,,Sfântulița” lor. Lângă lacra ei cu moaște și-au plâns durerile, și-au destăinuit secretele, și-au înălțat rugăciunile.  Pe ea au rugat-o să le dea sănătate lor și celor dragi aflați în suferință, să îndepărteze de la unii patima beției, a fumatului, a desfrâului și altele asemenea. Pe ea au rugat-o să le dea pace și liniște în casă, înțelegere între soți, părinți și copii. Pe ea au rugat-o să le ocrotească pe cei dragi plecați să-și câștige o pâine printre străini. Pe ea au rugat-o să mijlocească la Dumnezeu pentru sufletele celor plecați în veșnicie nespovediți, neîmpărtășiți și nepregătiți. Sfântulița le-a fost mamă, soră, prietenă. Acum, în vreme de grea încercare, când auzim zi de zi de cifre imense de infectați, de spitalizați, de morți, când vedem cum sunt duși cei morți de covid cu mașina poliției până la cimitir și nu mai au parte nici de o înmormântare creștinească, acum nevoia de ocrotirea Sfintei este mai puternică decât oricând. Au rugat-o când a fost secetă, când au fost epidemii de ciumă, de holeră, când au fost războaie, când au fost cutremure, cum să n-o roage și acum? Se duceau la Iași peste o sută de mii, dar nu erau toți cei care o cinsteau și o venerau pe Sfântuliță. Alături de aceștia erau și milioanele de creștini ortodocși, care participau în ziua ei la slujbele ce se oficiau în cinstea ei în toate bisericile ortodoxe, erau miile de familii, care aveau praznicul casei de ziua Sfintei Parascheva, localitățile care aveau nedei în această zi. Erau alături de aceștia miile de femei și bărbați, care poartă numele Sfintei sau derivate ale numelui ei. Sfinții fac parte din ceata prietenilor lui Dumnezeu, dar fac parte și din viața noastră. Credința noastră în Dumnezeu și-n sfinții Lui ne este reazim în viață,  ne dă încredere în viitor, putere de a suporta mai ușor greutățile și necazurile în viață. Cu Dumnezeu și cu sfinții Lui alături nu mai suntem singuri, indiferent cât ar fi bolile de periculoase, vrăjmașii de puternici, necazurile de mari. Cele ce par cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu și la sfinți.

            Conducătorii noștri, fie că sunt români sau străini, fie că sunt creștini ortodocși sau de alte confesiuni, trebuie să înțeleagă aceste aspecte. Ele fac parte din psihologia poporului român, din sufletul lui. Nimeni nu are dreptul să intre încălțat în sufletul unui popor. Cei ce fac legile, ordonanțele și ale reglementări legislative trebuie să ia în calcul aceste realități spirituale și faptul că oamenii sunt oameni, ci nu roboței și marionete.

             Lozinca ,,Nu ne furați sfinții!” nu este numai a pelerinilor de la Iași din zilele trecute, ci este strigătul de disperare al unui neam întreg, al poporului român, creștin-ortodox din tată-n fiu.

*

Suflet călător(V). Moartea este prilej de meditație a celor rămași în viață. Ei cugetă asupra vieții și asupra morții, asupra rostului existenței omenești pe acest. Altfel spus, este momentul prielnic de a ne pune întrebările fundamentale, care au frământat lumea în toate timpurile și în toate locurile unde au existat comunități umane. Într-un bocet din Mărășești întâlnim versuri tulburătoare, care privesc condiția umană: ,,Omu-n lume-i ca o floare,/Când îi vine ceasul,moare./ Floarea tot mai înflorește,/Iar omul putrezește./Vine moartea-ntr-un clipit/Ca să-l ia de pe pământ,/Lasă masă, lasă casă,/Lasă viața frumoasă./C-așa-i viața omului/Ca și frunza codrului;/ O bate ploaia și vântul,/S-amestecă cu pământul./O suflă vântul pe  toată,/Parcă n-a fost niciodată./Lasă casă, lasă masă,/Lasă viața frumoasă/De bea paharul de moarte,/Atunci le uită pe toate./C-așa-i viața trecătoare,/Unul naște, altul moare./Stai, soare, nu te grăbi,/Pânʼ cutare s-o găti/Ci podoabe de mătasă,/C-acu pleacă de acasă,/Cu podoabe de argint,/Că pleacă de pe pământ./Pământu-i veșmânt uscat,/Ai trecut și te-a uitat./Te-ai stins ca o lumânare/Într-un răsărit de soare./Ai trecut cum trece bruma,/Te-ai dus pentru totdeauna!”

Cel ce moare are de făcut un drum lung prin lumea de dincolo, până ajunge la Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinsă/Și făcliile aprinsă”. Plecarea însă e definitivă, pentru totdeauna: ,,Lunca-i luncă,/Iarba-i verde,/Cutare nu se mai vede,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”/

Despărțirea e sfâșietoare însă, nu numai pentru cei rămași, ci și pentru cel care pleacă. Convingerea că cel mort continuă să trăiască prin sufletul său este puternică, incontestabilă. Au loc dialoguri între cei vii și sufletul celui răposat: ,,Plecași, cutare, plecași,/Oile cui le lăsași?/ Le lăsași la copilași./Pe lume cât ai trăit,/De ele tot ai văzut,/De-adăpat le-ai adăpat,/De mâncare tu le-ai dat./ ,,- De-adăpat cinʼle-adăpa?” ,,- Copilașii când or vrea!/De mâncare ei le-or da,/De-o putea, de n-or putea!”/,,Oilor, oițelor,/Voi lâna să v-o cerniți,/Jumătate s-o-negriți,/Pe cutare să-l jeliți!”.

Mortul pleacă în lumea de dincolo, dar dorul, grijile și legătura cu lumea de aici rămân puternice. ,,Ră jale-am prăvit,/De m-am despărțit/De-ale mele vaci/Și de-al meu grajd!/Cine mâncare le-o da?/Cine le-o mai adăpa? Cine grij-o mai avea/De turmița mea de oi/Care-o pășteam prin zăvoi?/ Cine-acu le-o mai păștea?/Cine le-o mai adăpa?/Că eu nu le-oi mai putea,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”

Ar fi o soluție de atenuare a acestor griji prin înmormântarea ,,lângă casă”, ,,în grădină”, ,,lângă stână”, oricum, cât mai aproape de familie, de vite, de locurile dragi: ,,Și noi, dragă, te-om rugare/Cu rugare mare,/Cu rugare tare,/Ca să mi te-ngroape/Lângă noi, aproape,/Să-ți facă groapa sub scară,/Să fii tot cu noi pe-afară./Să-ți facă groapa-n obor,/Si fii tot cu noi la zbor./Să-ți facă groapa-n grădină,/Să fii tot cu noi la cină./Să-ți facă groapa-n luncă,/Să fii tot cu noi la muncă./Să-ți facă groapa-n zăvoi,/Să fii tot cu noi la oi!”  Este și dorința ciobanului mioritic de a fi îngropat ,,în dosul stânii/Ca să-mi aud câinii.” Lucrul acesta este foarte interesant. Spunem aceasta, gândindu-ne la momârlanii de peste munți, dintre Petroșani și Hațeg, populație străveche, foarte probabil dacică, care-și îngroapă morții în curte, în grădină, până astăzi. E foarte posibil ca și dacii să fi avut acest obicei, în ideea că astfel sufletele celor decedați nu se vor supăra pe cei rămași, nu se vor transforma în strigoi sau moroi și nu le vor face rău. Îngropându-i în curte, lângă casă, în grădină, morții vor continua să facă parte din familie, legătura dragostei va străbate perdeaua morții și va uni cele două tărâmuri ale existenței. În felul acesta despărțirea nu mai era atât de dureroasă, de apăsătoare.

Despărțirea de cel răposat nu o resimt și nu o exprimă numai oamenii, ci și animalele, pomii, florile etc.: ,,Scoală, Angelică, scoală,/De mai ieși în prag afară,/Să vezi vitele cum zbiară/Și nu zbiară după fân,/Zbiară dup-a lor stăpân./Iar, Angelică, iar, Ia mai ieși în prag afară,/Să vezi pomii cum te plângu!/Plânge-mă, să faceți lac,/Că eu n-am ce să vă fac!”

*

             Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zagorsk am selectat pentru azi un fragment intitulat Oaia rătăcită. Iată-l:

            Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și, dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. CXVIII, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, X, 3). Și chiar de socotesc unii că aceia se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnica până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăința și credința cea adevărată”.

*

             Cele zece porunci ale poporului român. Circulă pe internet în ultima vreme un material cules dintr-un ziar datat 5 octombrie 1930 cu acest titlu. Îl redăm, fiind important:

1. Daţi copiilor voştri nume românesc!
2. Păstraţi-vă graiul, portul şi obiceiurile cele vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii naţii româneşti şi stabilesc identitatea noastră ca indivizi ai unei naţii.
3. Limba românească este o moştenire din bătrâni şi totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată, stă la baza înţelepciunii şi culturii populare.
4. Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti, ca nu cumva să se piardă, daţi-le de la gură la gură ca să le ştie fiecare; folclorul este o comoară de înţelepciune, de experienţă umană.
5. Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile, precum şi toate lucrurile din vechime; nimic altceva nu a păstrat până acum morala necesară civilizaţiei adevărate.
6. Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai de la Români si cereţi-le să producă mai bine.
7. Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească şi să puteţi transmite folclorul.
8. Fiţi mândri de poporul românesc, de moșii și strămoșii voștri, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc, moștenit din vechime, cultura românească, care a dat lumii atâtea genii.
9. Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte şi respectă tradiţiile si cultura românească.
10. Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credinţa în El s-a păstrat binele întregii Românii Mari de azi(1930)”.

*

             In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(II). ,,Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, a fost de acord ca Domnul Acad. Ștefan Pascu să-mi facă referatul și l-a încredințat pe redactorul Rusu-Șirianu să facă formalitățile și să trimită cartea la Cluj.

         A urmat o perioadă stupidă. De la Craiova mă mințeau că vor trimite cartea, că au trimis-o, că au uitat, că iar o vor trimite. Bazându-mă pe afirmațiile oltenilor, îl deranjam pe Domnul Pascu mereu cu telefoane, ca să-l întreb dacă a primit, sau când să mă duc să-mi dea referatul. La un moment dat, bietul om, luat de avalanșa multiplelor sale obligații, a avut impresia că chiar a primit manuscrisul. Altă perioadă de drumuri la Cluj, de situații penibile, când nu știa cum să se scuze că a rătăcit manuscrisul, că nu l-a găsit etc.

           La simpozionul de la Severin din 5-7 decembrie(1980), am aflat că Domnul Acad. Ștefan Pascu are serioase necazuri. Ginerele său a fugit în Anglia și acum face ,,zgomot” pe acolo ca să i se dea voie și soției să plece. Din această cauză, Domnul Pascu a căzut în desuetudine. Cu toate acestea, nu va putea fi înlocuit de un altul. Chiar la Congresul Istoricilor din vară se zice că a fost foarte amărât. L-au scos și din Comisia Internațională de Istorie. Păcat.

           La 16 ianuarie 1981, Rusu-Șirianu a recunoscut că e ,,un mare-mare mincinos”. Nu trimisese cartea, dar m-a asigurat – a câta oară! –  că o va trimite. Abia la 22 februarie, Domnul Pascu mi-a confirmat că a primit-o.

           La 6 aprilie m-am dus din nou la Cluj. Domnul Ștefan Pascu locuia pe strada Brașov nr. 18. Avea o vilă mică, frumoasă, destul de cochetă, gard de fier solid, cu bordură de ciment, grădiniță cu flori, curte asfaltată, mașină în garaj. Întrevederea cu Domnul Pascu a durat vreo două ore. Nu știu ce să cred: ori așa face cu toți cei care-l vizitează, ori are o stimă deosebită pentru mine. Spun aceasta, gândindu-mă cu câtă greutate îmi rup eu din timp pentru a discuta cu cineva și încă un timp atât de îndelungat. M-a întrebat cu toată bunăvoința de preocupările mele, de proiecte și realizări.  A privit cu toată seriozitatea proiectul cu etnoistoria românilor. A încercat de vreo 5-6 ori până a reușit să prindă la telefon pe directorul Muzeului de Etnografie și Folclor din localitate, scriitorul Tiberiu Utan. I-a spus că va veni la dumnealui un ,,coleg de-al meu oltean, care ar dori să studieze inventarul arhivei de  folclor”. A încercat iarăși de câteva ori să-l găsească pe Domnul Ion Taloș, directorul de la Centrul de Studii Folclorice și Etnografice din Cluj, dar nu l-a găsit. A apreciat articolele mele cu cronografele, Transilvania și Ioan Alecsandri, pe care i le trimisesem mai înainte. Spre nenorocul meu, lucrarea cu Nicolae Iorga e într-o situație critică. Deși în urmă cu câteva zile, dumnealui îmi spusese că referatul și prefața sunt gata, cu o zi înainte, nefiind dumnealui acasă, doamna a împachetat toate cărțile, dosarele și hârtiile în lăzi, astfel încât în dimineața zilei respective, deși a căutat ,,aproape o oră”, i-a fost imposibil să găsească lucrarea mea. A stat mult pe gânduri, căutând o soluție, singura valabilă fiind aceea de a mai face un drum la Cluj. La un moment dat, s-a oferit să mi-o trimită prin poștă, dar mi-am dat seama că aș profita prea mult de bunăvoința acestui om. N-am stabilit ziua când mă voi duce din nou, dar, în orice caz, după 8 mai. Mi-era teamă, totuși, să nu se fi pierdut manuscrisul.  Prea mult s-a interesat dacă eu sau editura mai avem vreun exemplar.

        Am vorbit de congresul din vară(Congresul internațional de Istoria Științei). Dânsul va conduce o secție. Am vorbit despre Bibliografia istorică a României. Pentru perioada 1900 – 1944 nu s-a realizat încă o bibliografie completă, ci doar încercări mărunte, sporadice. Apreciază revista ,,Biserica Ortodoxă Română” și ,,Mitropolia Ardealului”.

*

  Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 431(1 –15 Octombrie)” →

Dragii mei enoriași!

Proprietate, proprietar, beneficiar. În Evanghelia din Duminica a XIII-a de după Rusalii întâlnim un caz deosebit, care privește atât istoria mântuirii neamului omenesc, cât și câteva aspecte de drept cutumiar, adică obișnuielnic. Să le luăm pe rând:

• Evanghelia din duminica menționată este o pildă sau parabolă spusă de Mântuitorul. Ea ne prezintă pe un om bogat, care a sădit vie, a împrejmuit-o. a zidit într-însa teasc și a încredințat-o unor muncitori ca să i-o întrețină. A stabilit cu aceștia care sunt îndatoririle și drepturile lor, adică ce trebuie să facă ei și ce recompensă trebuie să primească de la stăpânul viei. Înțelegem din text că plata urma să se facă în natură, adică în produse, în struguri. Nu ni se spune procentul ce urmau să-l ia lucrătorii și ce procent stăpânul, dar, de obicei acesta era de 50%, iar în alte cazuri procentele erau altele. N-are asta importanță aici;
• Istorioara este o povestire cu tâlc. Întâlnim multe astfel de pilde sau parabole în Sfânta Scriptură. Ele erau ușor de reținut chiar și de ascultătorii cei mai simpli, de oamenii fără carte, puteau fi transmise mai departe prin viu grai; ele cuprindeau în mod cifrat, tainic, adevăruri adânci, pe care le înțelegeau cei învățați. Uneori o pildă de câteva cuvinte cuprindea rezumatul unei învățături adânci, care ar fi  necesitat tratate mari de teorie;
• Pilda în discuție o putem socoti un adevărat rezumat al Vechiului Testament. Stăpânul viei nu era altul decât  Via era lumea, creația și proprietatea lui Dumnezeu. Lucrătorii tocmiți să lucreze via erau evreii, adică poporul lui Israel, ales de Dumnezeu ca să mențină trează credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul cerului și al pământului. Poporul acesta se depărtase de multe ori de la menirea sa, îmbrățișase adesea religiile popoarelor cu care intrase în contact, părăsise credința în Dumnezeu. Stăpânul ,,viei” le-a trimis mai mulți slujitori devotați ai săi, adică profeți sau prooroci, care să le trezească conștiința, să le arate greșeala ce-au făcut-o, să-i întoarcă la Dumnezeu cel adevărat și la credința adevărată. De la unii din aceștia ne-au rămas cărți, care se regăsesc în Vechiul Testament, adică în prima parte a Bibliei, de alții doar aflăm câte ceva din Sfânta Scriptură. Pe majoritatea unor astfel de trimiși evreii i-au ucis în cele mai sălbatice moduri. În final Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu numai că nu s-au rușinat de Fiul lui Dumnezeu, dar L-au batjocorit, l-au torturat și l-au răstignit, după cum bine știm. Fără îndoială, că Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit și nu va lăsa nepedepsiți pe cei care s-au purtat în felul acesta față de trimișii Lui și față de Fiul Lui. Iată cum această povestioară de câteva rânduri spune lucruri foarte profunde, ne descoperă o adevărată teologie;
• Pilda în discuție ne pune în fața unei probleme de drept. La început a fost vorba de Drept cutumiar, adică de drept obișnuielnic, care a existat la toate popoarele înainte de a exista dreptul scris, dar și de drept civil, care a diferit de la un popor la altul. Înțelegerea dintre stăpânul viei și lucrători se făcea pe baza unui Drept cutumiar, adică bazat pe obiceiul pământului, obiceiul moștenit din moși-strămoși, obiceiul nescris în legi și coduri de legi. Unul era proprietarul, alții muncitorii. Aceștia își vindeau munca proprietarului, iar acesta le-o plătea, dându-le un anumit procent, conform înțelegerii dintre ei, din produsul muncii, respectiv din struguri. După ce se termina munca, stăpânul hotăra dacă mai ține muncitorii respectivi în via sa ori îi trimite acasă. Muncitorii din pildă au o strămutare de conștiință. Ei își depășesc rolul în mod voit, cu bună știință. Ei nu se mai socotesc beneficiari, angajați, ci stăpâni deplini asupra pământului. Nu mai înțeleg că este normal și legal să-i dea stăpânului dijma de pe terenul respectiv, ci, în mod violent, își impun voința, acaparează proprietatea stăpânului. Pentru aceasta recurg la crime abominabile, ucigând slujitorii și pe însuși Fiul Stăpânului, în speranța că astfel vor rămâne proprietari de fapt și de drept. La nici un popor nu a existat o lege care să consfințească o asemenea ,,împroprietărire” prin forță, prin jaf și prin ucidere. Sentința se întrevede din cuvintele Sfintei Evanghelii: ,,pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da partea sa!”
• Raportăm împrejurările din Sfânta Evanghelie la mentalitatea poporului român. Vom fi uimiți, când vom înțelege câtă bună-cuviință și câtă înțelepciune se păstrează în sufletul, în mentalitatea lui. Românul nu a pretins niciodată că este stăpânul cu adevărat al pământului. Pentru el pământul a fost al lui Dumnezeu, Marele Proprietar, al domnului țării, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe cel ce a deținut pământ l-a socotit ca fiind un administrator, un lucrător, dar nu stăpân absolut. Avem în vedere o cunoscută zicală românească: ,,Mare e grădina lui Dumnezeu!” și vom zăbovi puțin asupra ei.

Zicala o întâlnim adesea în vorbirea obişnuită. Ea se referă la cazuri izolate, în care cel vizat deviază de la gândirea, vorbirea sau activitatea normală, cuviincioasă, raţională.

Omul din popor, bazat pe o concepţie clară, creştinească, despre lume şi viaţă, filtrează întreaga realitate socială prin prisma gândirii sale, calificând-o ca atare. El are un cod moral, un criteriu de referinţă bine conturat şi, în funcţie de aceasta, analizează faptele sale şi ale altora, alege între bine şi rău. Tot ceea ce nu este conform cu mentalitatea sa este un fals, un atentat la bunele moravuri, la credinţă, la convieţuirea socială. E firesc să fie aşa. Noi avem o tradiţie şi o civilizaţie multimilenară, în cadrul cărora s-au cristalizat cutume, legi nescrise, de la care nu putem să ne abatem fără să fim sancţionaţi de societate.

Câteva exemple concrete de folosire a expresiei în discuţie sunt edificatoare: când un ateu vorbeşte unui grup despre nonexistenţa lui Dumnezeu sau când un sectar spune că nu trebuie să cinstim pe Maica Domnului, sfinţii, Sfânta Cruce, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, omul din popor priveşte la cel în cauză ca la un rătăcit mintal, clatină din cap, se îndepărtează şi spune pentru sine şi pentru ceilalţi: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Tot aşa se întâmplă când românul asistă la acte de bravadă, de circ, când cineva vrea cu tot dinadinsul să impresioneze prin acte neobişnuite. Tot aşa se spune la vederea unor beţivi, unor hoţi şi criminali. Acesta este un înțeles al expresiei.

Expresia are un conţinut profund teologic, este originală şi tocmai de aceea merită toată atenţia. În Sfânta Scriptură o întâlnim în forma: „În casa tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan, XIV, 2). Cuvintele aparţineau însă Mântuitorului şi omul din popor, credinciosul, nu-şi putea permite să le rostească aşa, oriunde şi oricum. Erau cuvinte sfinte. El le-a tradus „pre limba sa“. Şi i-a reuşit de minune! În Sfânta Scriptură „grădină a lui Dumnezeu“ este numit raiul, Edenul: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“ (Fac., II, 8): „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului“ (Fac., II, 15); „El va face pustia lui ca un Rai…, ca o grădină a Domnului“ (Is., LI, 3) ş.a. După cum se poate observa, românul nu se limitează la rai, ci extinde noţiunea de grădină asupra întregii creaţii. Sesizăm parcă un ecou din Mioriţa: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“. Alăturarea celor două noţiuni, în cazul de faţă, mi se pare extraordinară: cadrul natural de existenţă este definit drept „grădină a lui Dumnezeu“, iar „Grădina lui Dumnezeu“, în Sfânta Scriptură este raiul. Dar omul este „gonit“ din rai, un pedepsit. Iată cum românul se consideră un „reabilitat“ în contextul existenţei. Şi, şi-a zis românul, atunci natura de ce nu ar fi „grădina“ lui Dumnezeu, raiul? Dar omul e nevoit să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa, ceea ce în raiul originar nu se întâmplă. Ei aş! De muncă să se vaite el?! Dar munca nu a fost socotită de român ca un blestem, ca un chin, ci ca o binecuvântare, ca o bucurie a vieţii. În muncă şi-a găsit împlinirea, idealul vieţii, aşa că numai pentru atât nu trebuie socotit că natura înconjurătoare, lumea cu toate ale sale, nu poate fi „grădina lui Dumnezeu“.

Existenţa unei grădini presupune imediat existenţa grădinarului, proprietarului. Vorba lui Voltaire: „Universul mă încântă şi nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar“. Just. Grădina românului adevărat, a ţăranului român este un loc lucrat cu grijă, cu multă migală, un loc îngrădit, păzit, ocrotit. Este un loc „al grădinarului“, al proprietarului, al gospodarului, nu al oricui, în ea nu poate intra oricine, decât cel pe care-l acceptă stăpânul. Altfel, musafirul ar fi un intrus, un hoţ. În grădină nu poate creşte orice plantă, orice buruiană. Ochiul grădinarului veghează, mâna lui pliveşte, uneltele nu pregetă să lucreze şi să scoată buruienile nefolositoare, dăunătoare, din rădăcină. Grădinarul cultivă multe feluri de plante în grădina sa, iar din acestea mai multe soiuri. Vom întâlni pomi, vie, legume, zarzavaturi, condimente, plante medicinale etc. Ştie grădinarul ce-i trebuie pentru casa domniei-sale, ştie şi ce se caută pe piaţă!

Grădina de care vorbeşte zicala noastră nu-i o grădină oarecare, ci e „grădina lui Dumnezeu“. Pentru cel neiniţiat, deruta e aproape. Se va întreba de îndată: unde se află această grădină? A doua întrebare decurge în mod logic: cum de se află în grădina lui Dumnezeu asemenea specimene? Românul zâmbeşte cu înţelegere şi răbdare. Ştie el ce ştie! Şi nu e rău aşa! Pentru el „grădina lui Dumnezeu“ este însăşi creaţia în totalitatea ei. Este lumea văzută şi nevăzută. Dumnezeu a făcut-o, o conduce, o ocroteşte, o îngrijeşte. Fără El, toate s-ar usca. Nimic nu există fără ştirea şi fără voia lui Dumnezeu. Chiar şi buruienile, aparent nefolositoare sau dăunătoare, sunt zidite de grădinar şi lăsate să crească. De ce? Ştie Dumnezeu de ce! E grădina Lui şi nu-L putem noi obliga să ne dea socoteală ce cultivă în grădină. Tot aşa este şi cu oamenii. Toţi suntem din grădina lui Dumnezeu, buni sau răi. Toţi suntem creaţia Lui. Noi nu suntem îndreptăţiţi să judecăm lumea şi semenii, decât doar dacă avem un mandat special pentru aceasta. Nu avem dreptul să plivim, să distrugem semenii care ni se par nouă că nu sunt „de soi“. Este treaba lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne străduim a-i îndrepta, a-i readuce pe calea cea bună, a credinţei, a omeniei, a bunei-cuviinţe. Dacă nu putem, să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească cele ce ne sunt cu neputinţă nouă. Românul autentic nu dispreţuieşte pe fratele decăzut din punct de vedere moral, intelectual. Chiar şi despre nebuni el spune acelaşi lucru: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Expresia denotă o exemplară modestie şi bună-cuviinţă. Omul din popor acceptă existenţa, aşa cum îi este dată, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-L acuză că e nedrept sau nepăsător, că nu poate răbda atâţia „trăsniţi“. Românul respectă proprietatea fiecăruia. Ar putea fi altfel faţă de Dumnezeu?  Bineînţeles că nu. Cum ar putea să-L hulească pe Dumnezeu sau creaţia Lui? Ar fi un „amestec în treburile interne“ şi aceasta nu e în firea noastră. Chiar şi cel rău are un rost al lui în lume şi Dumnezeu este singurul care i-l cunoaşte. Iuda a fost un apostol şi a sfârşit prin a fi un trădător şi un sinucigaş, tâlharul de pe cruce s-a mântuit, Maria Magdalena dintr-o femeie de moravuri uşoare a devenit o sfântă. Poate tocmai „buruienile“, care ni se par nouă nefolositoare sau dăunătoare, sunt plante medicinale, menite să trateze boli socotite incurabile. Grădinarul, Marele Grădinar, ştie ce şi cum. În grădina Lui, în marea Lui grădină, suntem şi noi un firicel. Atât şi nimic mai mult. Să dăm slavă lui Dumnezeu Cel ce ţine şi ocroteşte grădina Sa, iar de cei despre care spunem, dând din cap cu compătimire: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ să ne ferim cu prudenţă.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 429(1 –15 Septembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Ideal ratat. În Evanghelia din Duminica a XII-a de după Rusalii ni se relatează întâlnirea Mântuitorului cu un tânăr bogat, care voia să câștige ,,împărăția cerurilor”. Pe cât de scurtă povestirea, pe atât de profundă!

Așadar, tânărul acesta avea de toate, era bogat în cele materiale. Probabil că avea o casă/vilă frumoasă, încăpătoare, luxoasă, bogat amenajată cu mobile scumpe, care-i asigurau tot confortul. Avea tânărul nostru proprietăți însemnate, de pe care culegea multe roade: cereale, fructe, legume. Avea animale de tot felul și acareturi. Avea slugi numeroase, poate chiar sclavi, care executau fără comentariu orice poruncă a sa. Organiza petreceri fastuoase, la care invita prieteni și cunoscuți, rude și colegi, cu care făcea chefuri, nu glumă. Avea  iubite  care mai de care mai frumoase și mai drăgăstoase. Avea tot ceea ce își putea dori un om aici pe pământ  din cele pământești. Și, totuși, sufletul lui era nemulțumit. Își sătura trupul cu mâncări și cu plăceri de tot felul, dar sufletul lui era nefericit, neîmplinit. Câți nu întâlnim și azi de acest fel. Oameni în toată firea, cu afaceri bănoase, cu averi serioase acumulate, dar cu o viață personală dezastruoasă: scandaluri, divorțuri, stres, depresii, boli de tot felul, nefericire. Tocmai oamenii aceștia, care le au pe toate sunt mai nefericiți. Fie că ar vrea mai mult, tot mai mult, fie că ar vrea altceva decât ceea ce au.

Tânărul din Evanghelie dorea și ,,viața veșnică”. Așadar, bunurile și poziția socială pe care le avea aici pe pământ îi erau insuficiente. El avea un ideal mai înalt. Este extraordinară dorința tânărului. Putem spune că idealul lui este cel mai înalt ideal la care poate tinde omul în această viață: câștigarea vieții veșnice, adică mântuirea sufletului său.

Fiecare tânăr, încă de la vârsta copilăriei are un ideal major în viață. Întrebați copiii ce vor să se facă. Unii vor răspunde că doctori, alții profesori, alții ingineri, alții șoferi de autobuz etc. Cu ani în urmă, un preșcolar mi-a spus cu toată seriozitatea, că vrea să se facă… hoț, ca să fure din casele oamenilor bani și obiecte! Mda! Un ideal este și acesta! Poate idealurile acestea zămislite așa de timpuriu au ceva cu talanții pe care persoana respectivă i-a primit de la Dumnezeu; alteori ele sunt imitații ale unor oameni realizați sub aspect material sau social, care constituie modele pentru cei tineri. Părinții au un rol hotărâtor în orientarea copiilor spre un ideal în viață. Bineînțeles, motivațiile lor trebuie să fie serioase și bine fundamentate. Motivații de genul: ,,O fac farmacistă, fiindcă am văzut că farmacistele stau toată ziua de vorbă și beau cafele!” nu motivează o fată să urmeze o facultate foarte grea, fiindcă poate să stea de vorbă și să bea cafea și cu opt clase! Cu ani în urmă, cineva îmi spunea că-și îndemna copilul: ,,Să te faci orice în viață, dar să nu muncești, sau să muncești cât mai puțin!”  Și copilul a ajuns portar la o întreprindere, deși, ca elev, era capabil!

Mântuitorul îi spune tânărului din Evanghelie ,,ABC”-ul conviețuirii sociale, poruncile date de Dumnezeu, care-i asigură buna relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Pe acestea tânărul declară că le-a respectat dintotdeauna. Așadar fusese un tânăr cuminte, silitor la învățătură, fiindcă acestea se învățau în școală, cu frică de Dumnezeu și respect față de părinți, nu făcuse nimănui nici un rău. Era un tânăr exemplar în ceea ce privește comportamentul, dar care avea un ideal ce privea o realitate mai presus decât cea obișnuită. El nu făcuse altceva decât ceea ce trebuia să facă, adică împlinise poruncile care reglementau viața oamenilor. Și noi întâlnim la tot pasul tineri și vârstnici, care sunt la locul lor, corecți, cinstiți, nu fac rău nimănui, își împlinesc îndatoririle de cetățeni și de creștini.

Tânărul din Evanghelie voia mai mult să aibă. Dacă cele ce câștigase până atunci aici pe pământ îi împlineau dorința de a avea, idealul pe care i-l mărturisește Mântuitorului privea dorința lui de a fi, de a deveni nemuritor în împărăția lui Dumnezeu. Fiecare om care-și fixează un ideal mai înalt în viață nu urmărește numai câștigul material, banii, salariul, ci speră că va realiza mai mult, ceva despre care se va vorbi și după ce el nu va mai fi pe pământ. Este tot o formă de nemurire aici pe pământ. Va supraviețui condiției umane prin artă, prin știință, prin realizările sale în timpul exercitării unei anumite funcții sau demnități sociale, politice, militare etc.

Dacă împlinirea poruncilor era obligatorie, fiindcă ele ședeau la baza organizării sociale, la baza relațiilor omului cu Dumnezeu și cu semenii, idealul nu mai era obligatoriu, ci facultativ și opțional. Fiecare este liber să se angajeze ca să realizeze un ideal în viață sau nu. Idealul și-l alege fiecare în mod liber și nesilit de nimeni. Poate să întrerupă oricând strădania de realizare a idealului. Evanghelia în discuție este un argument. Mântuitorul îi spune tânărului ce trebuie să facă pentru a-și atinge idealul, dar nu că este obligatoriu. Idealul este un act de voință și decizie personală, este un adevărat motor al vieții. Sunt idealuri pentru care lupți o viață și nu le atingi sau nu ești sigur că le-ai atins. Moștenirea vieții veșnice de care vorbește tânărul nostru sau mântuirea sufletului nu știm noi dacă le atingem vreodată. Dumnezeu este cel care ne judecă și hotărăște dacă suntem sau nu mântuiți. Pentru alte idealuri trebuie să urmăm una sau mai multe forme de învățământ superioare, să dăm examene grele, să ne lipsim de multe plăceri și distracții. Cel ce-și propune să realizeze un ideal măreț în viață nu are timp de cârciumă, de anturaje, de cluburi și petreceri, de filme porno, de discuții de dragul discuțiilor. Pentru el fiecare moment contează, ba chiar timpul pentru masă și pentru somn ar vrea să le scoată din program pentru a se dedica mai mult pregătirii pentru idealul propus. Și Mântuitorul știe că nu este ușor pentru un tânăr sau pentru un bogat să atingă un ideal. În cazul din Evanghelie este vorba de proba ,,de foc”, adică de milostenie, care înseamnă fructul iubirii de Dumnezeu și de semeni. În cazul altor idealuri cel în cauză trebuie să se priveze de alte plăceri, proprietăți, câștiguri de moment etc. Realizarea unui ideal în viață este un țel nobil, dar foarte greu. Tocmai de acea și meritul celui în cauză este mare. Mulți renunță când dau de greu, asemenea tânărului din Evanghelie, dar mulți merg până la capăt.

Cei care au câștigat viața veșnică pe care o voia tânărul din Evanghelie au fost sfinții, campionii credinței și ai vieții creștine. Ei au renunțat la toate cele lumești, uneori chiar la propria lor viață. Nu erau numai tineri, ci și cei vârstnici, uneori bătrâni. Ce ideal mai frumos poate să-și propună cineva decât acela de a-și mântui sufletul, de a se apropia de Dumnezeu, de a câștiga viața și fericirea veșnică. Un asemenea ideal merită toată osteneala și jertfelnicia și este la îndemâna oricui. Chiar dacă cineva nu-l atinge, important este să lupte pentru el și să-și subordoneze toate celelalte ocupații și interese acestui ideal. Pentru a realiza marele ideal, mântuirea sufletului, facem multe fapte bune, rugăciuni, ținem posturi, avem multă credință și speranță, ne spovedim și ne împărtășim, ducem o viață de creștini adevărați. Dacă n-am avea acest ideal măreț, toate acestea le-am face doar din când în când. Dumnezeu să ne ajute să ne realizăm cu adevărat un ideal nobil!

*

Suflet călător(II). Și, totuși, omul din popor, creatorul acestor nestemate folclorice, a știut religie. Imaginea acesta a Mântuitorului călare pe cal mohorât și transportând sufletele celor morți în viața de dincolo nu este atestată scripturistic. Ea însă există în scrierile Sfinților Părinți, care au meditat asupra unor aspecte profunde ale activității și învățăturii Mântuitorului. Iată ce imagine găsim în prima stihiră din Canonul Paștilor: ,,Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,/Paștile Domnului, Paștile!/Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,/ Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,/Cei ce-I cântăm cântare de biruință./Hristos a înviat din morți!”

Este o trecere spirituală, este mântuirea obiectivă, pe care Mântuitorul Iisus Hristos a dăruit-o prin jertfa Sa pe cruce întregii omeniri. Prin aceeași jertfă, Mântuitorul ne-a trecut din robia păcatului în împărăția libertății, a luminii, a vieții veșnice. Viața de aici este socotită în cântarea canonului moarte, existența de dincolo însăși Viața. Chiar denumirea de ,,Paști” înseamnă ,,trecere” dintr-o stare într-alta.  Făcând legătura între versurile bocetului mehedințean și Canonul Sfintelor Paști, înțelegem că omul din popor, participând an de an la slujba Învierii din noaptea Sfintelor Paști și apoi la toate slujbele de până la Înălțare, în care se cântă Canonul Sfintelor Paști, a reținut esența învățăturii, a transpus-o în vers, apoi în cântec, a făcut legătura și cu niște elemente străvechi, păstrate în memoria oamenilor locului și a creat cântarea aceasta a Zorilor. Chiar denumirea cântărilor funebre de ,,zori”, ne duce cu gândul la ideea că viața de aici a fost înțeleasă ca o noapte a existenței noastre, iar ,,nașterea” în lumea de dincolo zorii unei noi zile. Toate acestea ne dovedesc cu prisosință câteva adevăruri, astfel: poporul român a avut o existență milenară și o continuitate neîntreruptă pe aceste meleaguri; omul din popor a înțeles sensurile cele mai profunde ale Teologiei Ortodoxe și le-a îmbrăcat în hainele pe care le-a socotit cele mai bune și mai frumoase, precum colinde, proverbe, pricesne, cântece funebre, aducând astfel slavă lui Dumnezeu și liniște sufletului său(Va urma).

*

Sfaturi părintești. Am găsit pe internet o istorioară intitulată Plăcerea unui om inteligent, care chiar merită a fi cunoscută de cât mai mulți dintre noi. Lucrurile se petreceau în 1892! Iat-o:

,,Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul și folosea timpul pentru a citi. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă de științe. După un timp tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente  îl întrebă: ,, – Dvs. încă credeți în această carte plină de fabule și povești?” ,,- Bineînțeles, răspunse bătrânul, dar aceasta nu este o carte de povești sau fabule este Cuvântul lui Dumnezeu! Dvs. credeți că e greșit să cred asta?” ,, – Bineînțeles că e greșit! .. Cred că dvs. trebuie să vă dedicați studiului științei și Istoriei Universale. Veți vedea cum Revoluția Franceza a demonstrat miopia, stupiditatea și  minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice încă mai pot crede în astfel de prostii. Dvs., domnule, ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la  lucrurile acestea!” ,, – Și spune-mi, tinere, aceasta este părerea oamenilor noștri de știință despre Biblie?” ,,- La următoarea stație trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dvs. de vizită și vă voi trimite prin poștă câteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume!”   Bătrânul, cu multa răbdare și liniștit, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi întinse cartea sa de vizită.

Când tânărul citi se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul nici ochii din pământ.  Pe cartea de vizită scria:  ,,Profesor Doctor Louis Pasteur, Director General al Institutului Național de Cercetare Științifică al Universității Naționale Franceze”.

  Mda! E tocmai ceea ce spunea însuși L. Pasteur: ,,Puțină știință ne desparte de Dumnezeu, multă știință ne apropie!” Mai mult, ajungem și la următoarea morală: ,,Plăcerea cea mai mare a unui om inteligent este să lase impresia că e un prost în fața unui prost ce vrea să pară inteligent!”

*

Când mor părinții, nu le vinde casa.  Am găsit pe internet o poezie emoționantă cu acest titlu, semnată de  Doamna  Beatrice Silvia Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!

,,Când mor părinții, nu le vinde casa,

Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,

Din când în când, mai pune-acolo masa,

Păstrează-le bucata de pământ!

 

Când mor părinții, nu te duce-n pripă,

Să calculezi cât iei pe truda lor,

Ci construiește încă o aripă

Și ai să vezi că nu le-a fost ușor!

 

Păstrează demn tot ce a fost frumos:

Masa, la care ai stat, cu trei picioare,

Lampa ce arde încă, lin, duios,

Covorul, patul, cele trei ulcioare,

 

Așterne iute, scoarțele din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!

 

Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădatʼ!

 

Mai dă cu var, copile, pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!

 

Nu aștepta  rugina să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!

 

De ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă…!
Ofteaz-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!

 

De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!

 

Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!”

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 428(16 –31 August)” →

Dragii mei enoriași!

Suflet călător(I). În numărul precedent al ,,Scrisorii pastorale”, vorbeam despre semnele prevestitoare ale morții, conform credințelor populare românești.

Astăzi vom merge mai departe și vom încerca să urmărim traseul pe care-l are de parcurs sufletul celui decedat, conform acelorași tradiții. Precizăm că pentru aceasta folosim materialele adunate personal din vreo 15 sate din nordul Mehedințiului prin anii 1980-1982, materiale pe care le-am publicat de-a lungul timpului, dar mai ales pe o carte-monument dedicată acestei teme, apărută cu câțiva ani în urmă în peisajul cultural românesc. Este vorba de cartea Domnului Prof. Cornel Boteanu, Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani(Craiova, Editura MJM, 2008, 410 pag.). Domnul Prof. Boteanu parcurge toate localitățile din jumătatea de nord a județului Mehedinți, inclusiv pe cele cercetate de subsemnatul și culege un adevărat tezaur  de gândire, simțire, grai și faptă românească. Avem aici un studiu introductiv foarte cuprinzător, zeci de variante al cântecului funerar, foarte răspândit în această zonă, transcris în grai local, cu notații muzicale, cu glosar de regionalisme, cu numeroase fotografii exemplificatoare. Este o lucrare de referință de acum încolo, mai ales că asemenea creații folclorice vor fi din ce în ce mai puține în anii ce vor veni, având în vedere situația dramatică a satului românesc contemporan.

Așadar, cel muribund este spovedit și împărtășit de către preot. Rudele îl înconjoară și-i dau semne de afecțiune. Grijă mare au ca el să fie primenit cu haine ,,bune”, noi, nefolosite până atunci și să aibă lumânare aprinsă în mână. Dacă este conștient, dă iertăciunile cele din urmă celor prezenți și la rândul lui roagă să fie iertat de ei pentru tot și toate. Dă, de asemenea, ultimele instrucțiuni privind relațiile dintre copii, dintre copii și soțul/soția supraviețuitor, împărțirea bunurilor ce i-au aparținut lui, alte instrucțiuni. Se intră apoi în faza ,,trage să moară”. Sunt momente dramatice, care pot dura câteva minute, câteva ore sau chiar câteva zile. Muribundul scoate doar un horcăit și din când în când i se întrerupe respirația. Cei prezenți stau liniștiți, nu fac zgomot, ca ,,să nu-l întoarcă”. Un strigăt, un țipat, un zgomot, pot readuce la viață pe cel muribund și ar suferi după aceea. În cântecul funerar, în ,,Zori”, se explică această stare plină de dramatism. Despărțirea sufletului de trup se face greu, sufletul ,,trage” să se desprindă. Îl reține dragostea față de copii, de cei dragi, de bunurile acumulate în timpul vieții, pe care le părăsește pentru totdeauna: ,,Rămâi, casă, sănătoasă,/De-acu plec la altă casă./Plângeți voi patru pereți,/Că de mine rămâneți,/Plânge și tu bătătură,/Că de-acu nu mai auzi gură./Plânge-mă și tu fântână,/Că nu mai vin pe la tine./Plânge-mă și tu pârleaz,/De-acu nu-ți mai fac necaz./Lăsai mamă, lăsai tată/Și portița încuiată./N-are cine mă striga,/N-are cine mă cânta!”

Din momentul decesului propriu-zis, începe rânduiala pregătirii mortului: îmbăierea, primenirea, așezarea pe o masă, ori în sicriu și ,,cântatul”. Membrii familiei și vecinii ,,se cântă”, adică își strigă durerea pierderii celui drag și glasul lor e auzit până departe, ca o chemare a celorlalți consăteni. Așadar, la moarte ,,se cântă”, nu ,,se plânge”. Termenul scoate în evidență o atitudine optimistă în fața morții. Moartea nu mai este moment de durere, de pierdere, de nimicire a ființei omenești, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume. Sunt anunțate așa-numitele ,,bocitoare”, care urmează să vină la casa mortului și ,,să-i cânte Zorile”. Iată că și acestea ,,cântă”, iar cântecele lor se numesc ,,zori”. Știm cu toții că zorile sunt primele semne ale zilei, momentul când se ,,îngână” ziua cu noaptea, momentul de trecere de la noapte la zi. Semnificația termenilor este mult mai profundă: cel decedat trece de la noapte la zi, de la moarte la viață. Existența de aici, viața pământească este doar o călătorie, o etapă în existența ființei, viața de dincolo e veșnică, adevărata viață. Diferența e asemănată cu distanța dintre noapte și zi.

Bocitoarele sunt femei cunoscute în zonă, care se ocupă cu cântarea Zorilor timp de trei zile, între deces și înmormântare. Ele nu trebuie să fie rude cu mortul, trebuie să respecte un anumit ritual bine stabilit, o rânduială de la care nu au voie să se abată. Prezența lor ne amintește de un anumit ritual cultic, precreștin, din vremea matriarhatului, când femeile bătrâne erau ,,preoții” sau ,,preotesele”, care oficiau cele cuvenite la principalele evenimente ale vieții: naștere, nuntă, moarte. Femeia era mama vieții, ființa care aduce ființă în lume și tot ea era cea care ,,preda” cu tot ceremonialul cuvenit sufletul călător pentru a-și continua viața într-o altă lume.

  Pregătirea. În sicriu, sub pernă, se pun nouă pietricele de pe valea unui râu, se pune lână și alte obiecte, care diferă de la o localitate la alta. În buzunarele mortului se pun bani. Aici observăm din nou un element important de ,,arheologie spirituală”.Conform învățăturii creștine, sufletul n-are nevoie de bani pe lumea cealaltă. Acest obicei vine iarăși din lumea precreștină, sud-est europeană. În religiile greco-romane, spre exemplu, se spunea că sufletul ajunge la un moment dat la fluviul Styx, cu apa uitării. Pe acesta trebuie să-l traverseze. Este acolo un barcagiu, Caron, care nu trece sufletele, dacă acestea nu-i plătesc. De aceea se pun bani în buzunarul mortului, în ,,gulerașe”, iar la cele trei ,,odihne oficiale” se aruncă bani peste cei participanți, sub formă de cruce. În ritualul creștin nu am întâlnit nicăieri  îndrumări privind ,,aruncarea banilor” peste lume la ,,odihne”. Este un element precreștin, care a fost creștinat, având în vedere că banii sunt aruncați spre cele patru puncte cardinale, adică în formă de cruce. Observăm că nu se pun bani de hârtie, ci numai de metal. Explicația ar fi simplă: banii de hârtie sunt invenție târzie, în timp ce monedele metalice au apărut cu câteva mii de ani în urmă, atunci când au fost stabilite și aceste rânduieli.

Transportul sufletului în lumea cealaltă este un eveniment de importanță cosmică. Mai întâi apare o ,,zână bătrână”, o ,,măicuță bătrână”, care ține în mână condeiul și ,,Cartea vieții”, unde sunt scriși toți pământenii. Ea verifică dacă cel decedat trebuia să moară atunci sau nu, este un adevărat ,,ofițer de stare civilă” al cerului: ,,Coala s-a umplut,/Tocu s-a pierdut/Și tu ai rămas,/Dragă cu cei morți”./ În tradiția creștină nu avem un asemenea element. Zâna bătrână de care ne vorbește cântecul funerar mehedințean este o zeitate feminină dintr-o religie precreștină. E posibil ca ea să fie una dintre cele trei ,,Ursitori”, care-l predestinează pe copil la naștere.  Dar mai avem un element extraordinar de important, pe care-l semnalam și cu 40 de ani în urmă într-un studiu pe această temă. E vorba de Domnul Iisus Hristos, care vine călare ,,pe un cal mohorât” și ia de la poartă sufletul celui mort și-l duce pe lumea cealaltă. Iată că Însuși Dumnezeu se coboară ca să primească sufletul unui biet muritor. În Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție nu întâlnim însă  nicăieri pe Domnul Iisus Hristos călare pe cal și împlinind o asemenea funcție.  Am ajuns la concluzia că e vorba de reminiscențe ale cultului Cavalerului Trac, un cult foarte răspândit până prin secolul al IV-lea d. Hr. în spațiul carpato-balcanic. Cavalerul Trac, zeitate atotputernică, avea această funcție de a transporta sufletele celor decedați pe lumea cealaltă. Iată cu câtă delicatețe omul din popor, creatorul anonim al cântecului funebru, a făcut trecerea de la o religie păgână la cea creștină. A preluat elemente păgâne, pe care le-a creștinat, așa cum a știut el mai bine și mai frumos. Numai un popor cu o vechime de câteva mii de ani și cu o continuitate permanentă pe aceste meleaguri putea să păstreze  aceste elemente străvechi(Va urma).

*

Sfaturi părintești. Dintr-o lucrare a scriitorului Nicolae Vorobchievici selectăm câteva constatări grupate sub titlul Mai târziu! Cu siguranță că mulți dintre cititorii noștri se regăsesc în ele, astfel încât au multe motive de regret privind relația cu semenii lor. Într-o epocă a stresului, a alergăturii permanente, a grijilor și iluziilor ridicate până la nivelul de sens al vieții, uităm să mai relaționăm cu cei dragi ai noștri, rude, prieteni și cunoscuți. Mereu amânăm, mereu sperăm că va veni o zi în care vom avea timp și de aceste ,,nimicuri”, numai că de cele mai multe ori o astfel de zi vine prea târziu și întotdeauna vine cu lacrimi și regrete. Iată-le:

,,Mai târziu!!!
Mai târziu, voi vorbi cu tine..!
Mai târziu te sun,
Mai târziu ne vedem,
Mai târziu, facem o plimbare..,
Mai târziu îți spun ce simt,
Mai târziu vei știi ce însemni pentru mine..,
Mai târziu, poate te voi iubi.., sau poate te voi uita…!

Lăsăm totul pe mai târziu  și uităm că ,,mai târziu” nu e al nostru,
Că ,,mai târziu” oamenii s-ar putea sa nu mai fie aici, lângă noi…,
Că ,,mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim, sau să nu ne mai pese…!
Că ,,mai târziu” cel care aleargă azi să te strângă în brațe, poate fi legat cu fire la aparate…!
Că ,,mai târziu”, copiii nu mai sunt copii… și părinții nu ne mai sunt decât amintire…!
Că ,,mai târziu” ziua se transformă în noapte, puterea în neputință, zâmbetul în grimasă de durere… și viața în moarte…!
„Mai târziu”, va fi prea târziu…!!!

*

Străinul mamei, vino acasă! Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, semnată de Doamna Liliana Burac. E un text care înmagazinează multă vibrație poetică și sufletească, un text în care se regăsesc numeroase familii din parohia noastră și din afara ei. Iat-o:

 

,,Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus… la curți străine, spre apus…

Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei, să-ți faci o casă…,  nu bordei.

Noi te-am lăsat, n-am zis nimic…,  ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici…,  pe nicăieri n-ai cum s-o duci.

La noi erau de toate-n curte…,  dar nu erau parale multe…!
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul… nu ți-ar fi lipsit.

Credeai că-n lumea asta largă… stau câinii cu colaci-n coadă…
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine;
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare,
Decât aceea de ogor, dar… nu știai ce-nseamnă  dor.

Trecut-au ani și ani de chin…, tu, tot departe, tot străin…!
Mă uit la casa ta…,  palat…,  dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem…,  doar știi!

La ce folos așa o casă…,  că nu-ți stă nimenea la masă…!
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune ,,tată”!
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă…! Străinul mamii, vino-acasă!

De-acuma tâmplele-ți sunt ninse…,  privirile de doruri stinse…,
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa mut și ce-ai pierdut… e bun pierdut!

Era altfel pe vremea noastră…! Făceam copii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți;
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu…! Tu-l ai numai pe Dumnezeu!

Poate că-i greu pe glia noastră…,  dar pâinea la străini e aspră…!
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar… sufletul e gol în tine!

Ai vrut o casă, iaca, ai…, de-acuma vino-n ea să stai…!
Îngenunchează la icoane și spune ,,Mulțumescu-Ți,  Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că m-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească…, ce-am adunat să-mi folosească!

*

File de jurnal – 5 Aug. 1982. Luni seară am avut ședința la Malovăț. Trebuia să luăm o decizie în legătură cu pictorul Ivănescu. Existau două soluții, pe care le întrevedeam: a) să cerem recepția parțială a lucrării și să reziliem apoi contractul; b) să solicităm formarea unei comisii pentru a constata existența schelelor și materialelor, pe care le-am pus la dispoziție pictorului, cât și reparațiile executate, astfel încât, având apoi o bază, să-l putem acționa în judecată.

Când am ajuns la Malovăț, am găsit un avocat(nu i-am reținut numele), pensionar, ce venise să facă o donație. După ce ne-a văzut toate actele de care dispuneam, ne-a sfătuit să nu întocmim nici un proces verbal, ci să lăsăm lucrurile în voia lor, până la 10 august, când începe acțiunea contractului. La data respectivă îi facem pictorului o invitație, pe care i-o trimitem sub formă de recomandată cu confirmare de primire. Acest lucru îl repetăm peste două-trei săptămâni. El va trebui să răspundă. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 427(1 –15 August)” →

Dragii mei enoriași!

Semnele morții. M-am născut și am trăit în sat, cunoscând viața și mentalitatea țăranului român într-o mare măsură. Am scris  despre aceasta și am venit cu nenumărate povestiri, menite tocmai să reflecte aceste realități spirituale. Unele dintre ele vin din lumea vechilor religii și culturi precreștine și au  supraviețuit sute, chiar mii de ani. Unele sunt socotite superstiții, adică credințe deșarte, false, neadevărate. Din punct de vedere creștin sunt, într-adevăr, superstiții, dar pentru studiile etnologice, folclorice, de istoria religiilor și a mentalităților, ele sunt foarte importante. Așa cum sunt descoperirile pe care le fac arheologii în sânurile pământului pentru elucida problemele istorice străvechi, așa sunt și aceste reminiscențe păstrate în folclor, în tradiții și credințe populare. Descoperindu-le și analizându-le facem o adevărată arheologie spirituală. Concluziile la care se poate ajunge din cercetarea lor sunt multe și diverse, dar două mi se par esențiale: 1. Dovedesc vechimea poporului român, care a adus din neguri de vreme în memoria sa aceste relicve; 2. Dovedesc continuitatea poporului român pe aceste meleaguri.

Cu ani în urmă, culegând folclor în părțile de nord ale județului Mehedinți, am găsit un bocet, în care se spunea că Domnul Hristos trece pe drum călare pe un cal roșu-mohorât și adună de la porți sufletele  celor decedați spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în Sfânta Tradiție nu se vorbește de o asemenea postură a Mântuitorului: călare pe cal, transportând sufletele morților dintr-o lume în altă lume. Câteva cunoștințe elementare de istoria religiilor m-au ajutat să identific cu ușurință în această imagine reminiscențe ale Cavalerului Trac, o zeitate din sud-estul european, care a avut un cult foarte dezvoltat la începutul mileniului trecut, până prin secolul al IV-lea. Cavalerul Trac avea această funcție chtonică. Iată cum, peste un element păgân s-a suprapus elementul creștin și astfel a supraviețuit aproape două mii de ani în folclorul și mentalitatea unui popor cu o vechime și o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri.

Foarte multe elemente de acest gen se întâlnesc în tradițiile legate de cultul morților. Este un domeniu fascinant, care nu a fost exploatat suficient de cercetători, dar care ne rezervă, cu siguranță încă multe surprize.

În rândurile de mai jos, ne vom opri asupra semnelor prevestitoare ale morții. Întotdeauna în conștiința omului din popor moartea a ocupat un loc foarte important. Toată viața de aici a fost doar o călătorie între leagăn și mormânt, o pregătire pentru momentul morții și viața de dincolo de moarte. Întotdeauna în părțile noastre, începând de la traci și daci, a existat credința fermă în existența sufletului și a vieții de după moarte. Întotdeauna țăranul român a fost convins că moartea nu este o nimicire, o dispariție a firii umane, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume în altă lume, o trecere din această lume pământească în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Pentru clipa morții omul din popor se pregătește aproape toată viața, dar mai cu seamă la vârsta bătrâneții. Se îngrijește să aibă toate cele necesare pentru înmormântare: cruce sau cavou/boltă, haine, sicriu, băutură, animale de tăiere, făină etc. În casa lui Râiosu Vasile din Malovăț, spre exemplu, în camera ,,bună”, în pat, a așteptat mai bine de 20 de ani un sicriu nou-nouț.  Mihail Sadoveanu povestește de un caz similar, când sicriul, învechindu-se, era folosit ca iesle pentru animale. Omul nu știe ceasul morții, dar are câteva semne prevestitoare, de care ține seama. Amintim în acest sens:

• Boli, dureri diverse, pe care le socotește ,,înaintemergători” ai morții sau ,,telegrame”;
• Vise care conțin anumite elemente, precum: pierderea unui dinte/măsele, urs, pom tăiat, apă învolburată, tulbure, nuntă etc.

Nu credem în vise, dar astfel de elemente socotim că sunt semne prin care subconștientul nostru ne semnalează evenimente apropiate. Știm că omul cunoaște lumea înconjurătoare prin cinci simțuri: văzul, auzul, pipăitul, gustul și mirosul. Mai există și un al șaselea simț, pe care nu-l putem controla rațional. E vorba de presimțire. Cercetările oamenilor de știință au stabilit că omul cel mai inteligent folosește cel mult 8% din capacitatea creierului. Restul de cel puțin 92% rămâne în umbră, nefolosit în mod conștient. Totuși, partea aceea lucrează independent de voința omului. Când omul este în pericol, când are o boală, spre exemplu, care nu dă semne vădite(durere, umflătură, culoare etc.), dar ea evoluează în trupul nostru, subconștientul ne dă alarma. Ne transmite semnale pe ,,limba lui”, cel mai adesea sub formă de vise. Depinde dacă le înțelegem și luăm măsurile cuvenite. Când boala dă semne vădite poate e mult prea târziu și nu se mai poate face nimic pentru înfrângerea ei. Tocmai de aceea medicii recomandă ca fiecare dintre noi să ne facem câte un set de analize măcar o dată pe an, chiar dacă nu avem nici o suferință.

• Cântecul cucuvelei în preajma morții cuiva. De când am fost mic am auzit că această pasăre este prevestitoare de moarte. Prin cărțile pe care le-am citit se combătea această credință/superstiție, susținându-se că pasărea respectivă este de mare folos omului, fiindcă ajută la stârpirea șoarecilor. O fi! Știu însă că de fiecare dată când au murit părinții mei, bunicii sau cineva dintre vecinii mei, cu două-trei săptămâni înainte, noapte de noapte, cucuveaua îmi cânta la fereastră. Trecea evenimentul, pasărea nu se mai auzea. Îmi amintesc, de asemenea, o întâmplare de pe vremea când eram elev la seminar. Într-una din zile mă plimbam cu profesorul Pr. Ioan Ionescu prin grădina școlii. Erau și alți colegi, vreo 5-6. Era un om foarte apropiat de elevi și ne câștiga încrederea ca un părinte. De fapt, toate generațiile care l-au avut profesor i-au spus ,,Tata”. Vorbeam de una, de alta și dânsul căuta să ne explice lucrurile, ca unul care știa multe. Deși era ziua, undeva în apropiata luncă a Jiului s-a auzit un cântec de cucuvea. Unul dintre elevi a amintit credința/superstiția din satul său cu privire la cântecul cucuvelei. Părintele, foarte grav, ne-a spus: ,,- Copii, lucrurile acestea nu sunt de râs! Ele reprezintă experiența milenară a neamului nostru! Vă rog să mă iertați, trebuie să dau un telefon!” Ne-a lăsat în grădină și a plecat aproape fugind spre cancelarie. Se vedea că este foarte agitat. A dat telefon la Corabia, la fiica sa, care era inginer stagiar acolo. A răspuns gazda și i-a spus că fiica a plecat cu un sfert de oră mai înainte la plajă. Părintele a rugat-o pe gazdă să meargă imediat după fiica lui, s-o cheme acasă și să-i dea urgent telefon. Peste o jumătate de oră a sunat telefonul. Părintele șezuse nemișcat și așteptase tremurând. A răspuns. Gazda îl anunța că la momentul când a ajuns ea pe plajă, tocmai o scoteau pe fiica părintelui din apă. Se înecase! Chiar întâmplător fusese cântecul cucuvelei? Mă întreb!
• Urlatul câinelui este semn prevestitor de moarte.
• Cântatul găinii cocoșește;
• Strigatul la fereastră. Sunt momente când omul se aude strigat pe nume de la fereastră. Uneori recunoaște și vocea unuia care a murit mai demult. Se spune că moartea dă târcoale pe la fereastră și-l caută.
• Bătaia/trepidațiile unor părți ale corpului(ochiul stâng, spre exemplu). Cu mult timp înainte au circulat în părțile noastre trei cărticele: Rojdanicul, Trepednicul și De obicei ele alcătuiau împreună o singură carte intitulată Planeta. În Rojdanic se prevesteau principalele evenimente din viața omului în funcție de data nașterii acestuia. Era un fel de Zodiac de azi; în Trepednic se prevesteau evenimente mai apropiate sau mai îndepărtate în funcție de anumite trepidații ale unor părți ale corpului: ochi, ureche, nas, sprânceană etc.; Gromovnicul prevestea evenimentele din viața lumii și mai ales cele ce urmau să se petreacă într-o anumită zonă în funcție de data și locul unde tuna(a tunat în ianuarie, e an roditor; a tunat la Cornul Caprei, va fi război etc.):
• Căderea unei stele. Se socotea că pentru fiecare om care se naște pe pământ Dumnezeu instalează și o stea pe cer, care-i veghează omului drumul vieții până la moarte, ca un înger păzitor. În momentul morții sau cu puțin timp înainte de moarte, steaua respectivă ,,cade” de pe cer și astfel se vestește lumii decesul unui om. ,,Căci la nunta mea/A căzut o stea”, spune păstorul din Miorița. Desigur, mulți zâmbesc la citirea acestei afirmații, dar ea există în mentalitatea populară românească. Poate când a apărut ea, omul era convins că pământul este centrul universului(geocentrismul), iar cerul este ca un tavan, ca un cort deasupra pământului, pe el fiind atârnate, ca niște candelabre, soarele, luna și stelele. Mai târziu, pe vremea lui Nicolaus Copernic(1473-1543) și Galileo Galilei( 1564-1642) s-a stabilit că, de fapt, soarele este centrul universului, iar pământul și celelalte planete și astre se învârtesc în jurul lui(heliocentrismul). Între soare și planete, cât și între planete sunt distanțe pe care mintea omenească greu poate să le înțeleagă. Mihai Eminescu spunea: ,,La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă!” Dacă ne gândim că lumina parcurge distanțele cu 300.000 km/secundă, ne dăm seama câți kilometri parcurge într-o zi, într-o lună, într-un an. Iar aici e vorba de ,,mii de ani-lumină!” Într-un astfel de context, omul apare ca o făptură minusculă, neînsemnată. Pentru omul din popor, pentru țăranul român, însă, Omul este un adevărat centru al universului și toate celelalte, văzute și nevăzute, sunt legate de existența lui.

Când omul primește asemenea mesaje, își ia măsurile cuvenite și accelerează pregătirile pentru Marea Trecere. Dintre acestea menționăm:

• Spovedirea și împărtășirea. Este chemat preotul, omul își face o ,,spovadă completă”, în sensul că spune chiar și acele păcate mai grele, mai rușinoase, pe care le-a ținut ascunse zeci de ani. Am întâlnit multe cazuri de acestea.
• Iertarea cu semenii. Cel în cauză, fie că este bolnav, fie nu, își cere iertare de la cei din familie, de la prieteni și cunoscuți. Când este bolnav, vin la patul lui mulți dintre consăteni și rude și își cer iertare unii altora. Așadar, omul, înainte de a pleca, se împacă cu Dumnezeu și cu semenii.
• Încheierea socotelilor, în sensul de a-și achita datoriile, de a face unele donații copiilor sau unor instituții, clarificarea unor situații, afaceri etc.
• Limbă de moarte. În astfel de cazuri, omul le spune celor din familie dorințele lui privind împărțirea bunurilor, relațiile ce urmează să le aibă unii cu alții cei ce rămân în viață, rânduielile legate de sufletul său după ce moare(pomeni, parastase, danii etc.) Toate acestea au valoarea unui adevărat testament nescris, pe care urmașii trebuie să-l respecte cu strictețe.

Sunt și alte astfel de semne prevestitoare în tradiția noastră românească. Ele sunt categorisite drept superstiții, dar poate ar trebui cercetate cu mai multă atenție de mai multe categorii de specialiști. La o sumară analiză a lor, putem ajunge la următoarele concluzii:

• Aceste credințe populare situează omul în centrul universului, ca stăpân al naturii, al lumii. Plecarea lui ,,dincolo” antrenează numeroase elemente spirituale și materiale. Păsări și animale presimt apropiata lui ,,nuntă” și dau semne ,,pre limba lor”; steaua care i-a fost hărăzită la naștere se prăbușește din înălțimile cerului, fiindcă misiunea ei s-a încheiat. Capacități psihice necunoscute ale propriei ființe se activează și dau semne prevestitoare prin vise, prin simțurile trupești etc.
• Omul e ființă psihosomatică, adică e alcătuită din trup material, muritor, și suflet spiritual, nemuritor.
• Moartea nu e o dispariție a ființei, ci o despărțire dintre trup și suflet. Trupul rămâne să se dezintegreze în sânul materiei din care a fost alcătuit, iar sufletul își continuă existența în lumea de dincolo, lumea spirituală și veșnică.
• Moartea este un eveniment existențial, face parte din existența și din viața noastră. Nimeni nu i se poate sustrage, dar putem să ne pregătim pentru acest moment de-a lungul întregii vieți prin credință, fapte bune, post, rugăciune, Sfintele Taine, participare la slujbe etc.

*

Sfaturi părintești. – Un scriitor, poet și eseist francez, Antoine Saint-Exupéry (1900-1944), autorul cărții Micul Prinț, care a fost tradusă în peste 360 de limbi, ne-a lăsat aceste însemnări sub titlul Un altfel de post, care pot să ne trezească multe meditații personale: ► ,,Renunță la a-i mai judeca pe alții: – descoperă-L pe Hristos, care trăiește în ei!; ► Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc:- umple-te de cuvinte care vindecă! ►Renunță la a mai fi nemulțumit: – umple-te de recunoștință! ►Ține post de nervi: – umple-te cu răbdare! ►Ține post de pesimism:- umple-te cu speranță! ►Ține post de preocupări inutile: – umple-te de încredere în Domnul! ►Renunță la a te mai plânge: – umple-te de respect pentru acea minune care este viața! ►Renunță la a-i mai stresa pe alții: – umple-te de o rugăciune neîncetată! ►Renunță la a mai fi acru: – umple-te de bunătate! ►Renunță la a-ți da importanță: – umple-te de compasiune pentru ceilalți! ►Renunță la teama pentru lucrurile tale: – umple-i pe ceilalți de darul tău! ►Renunță la a mai fi descurajat:- umple-te de entuziasmul credinței! ►Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus: – umple-te de tot ce te apropie de El! ►Numai cu inima poți vedea, esențialul este invizibil pentru ochi.”              – Mai redăm câteva însemnări din lucrările Sfinților Părinți, grupate sub titlul Este har …: ♦ să iubești fără să fii iubit…; ♦ să slujești fără să fii prețuit…; ♦ să dăruiești fără să ți se mulțumească…; ♦ să te jertfești și fără să ți se recunoască…♦ să ierți fără să fii iertat…; ♦ să-l susții pe cel care te-a lepădat…; ♦ să rămâi liniștit, deși ești nedreptățit…; ♦ să crezi, deși nu vezi fața în față…; ♦ să crezi, deși nu ești deplin lămurit…; ♦ să investești clădind fără speranțe…; ♦ să taci pentru a nu face rău aproapelui…; ♦ să vorbești de dragul adevărului…; ♦ să înduri fără să murmuri, fără să cârtești….; ♦ totul să-ți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești… ♦ LUPTA-TE, SUFLETE, CA SA PRIMEȘTI ACEST HAR !!!”

*

Dor de tata. Redăm mai jos poezia cu acest titlu a poetului Marin Sorescu și avem convingerea că mulți dintre cititorii ,,scrisorii” se vor regăsi în ea: –

,,Când sunt copii noştri mici

Noi pentru ei suntem TĂTICI.

Ce gingaş e, şi sună bine:

,,TĂTICULE, mi-e dor de tine!”

 

Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,

Din TATA tu devii BABAC!

Şi vorba sună trist şi gol:

,,- BABACULE, mai dă-mi un pol!”

 

Dar viaţa e un foc de paie

Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE,

Iar vorba ta, în râs e luată:

,,TATAIE, ia mai las-o baltă!”

 

Şi-n anii care-ţi mai rămân,

Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN,

Și vorba lor te năuceşte:

,,BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?”

 

Copile, tu să ai ştiinţă:

Am fost un tată cu credinţă

Şi din puţin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat, şi ţi-am dat ţie!

 

Dar fă-mi, te rog, o bucurie,

La cimitir, de vii la mine,

Să-mi zici ca în copilărie:

,,-TĂTICULE, mi-e dor de tine!”

 

*

File de jurnal – 1 August 1981(IV). ,,Seara m-am dus la oficiul poștal de la Halânga și am dat telefon pictorului V. I. M-am îngrozit. Încă nu credeam că poate să existe o asemenea prăpastie în ceea ce se numește om.

Mi-a spus că a luat probe din scândura pe care a găsit-o putredă, a făcut fotografii și acum urmează să le ducă la Comisia de Pictură de la patriarhie. Nu va mai veni la Malovăț până când nu vom aduce zidar să facă toate reparațiile la tencuieli. I-am explicat că tencuielile intră în atribuția sa, conform devizului în baza căruia am încheiat contractul și că remedierea acestor tencuieli înseamnă aproape 10.000 lei. Nici nu a vrut să audă de așa ceva. A motivat că în altar a lucrat și tencuielile ,,pentru a arăta zidarului cum trebuie lucrat!” M-a amenințat că mă bagă în pușcărie, că va ajunge cu mine până la patriarh și alte multe asemenea.

Mi-e teamă să merg mai departe cu un asemenea individ lipsit de caracter. Dacă ar fi să-i plătim tot ce pretinde, ar fi imposibil. S-a pronunțat către Pera Dumitru că în alte părți preoții nici nu se uitau la câte 10.000 lei, pe care-i băgau în buzunar pe lângă deviz, sau la cota de 10%  pentru masă, deși le asigurau și masa în natură. A-i executa tencuielile cu altcineva este imposibil. Nu e vorba numai că trebuie să plătim bani în plus, dar noi nu avem om de specialitate. Dacă se fac reparațiile înainte, pictura va fi acoperită de mari suprafețe albe. Va veni apoi, va face fotografii și va spune că nu mai poate face restaurare, ci e nevoie să facă pictură din nou, ceea ce ar însemna o suplimentare importantă a devizului. Alte necazuri, alte dandanale! Mâine seară am ședință cu Consiliul Parohial și va trebui să punem capăt acestei stări de lucruri.

Toată noaptea m-am perpelit ca pe ace. Ficatul mi-e ca mingea. Pentru mine e ceva care mă depășește. N-aș fi crezut că poate să existe atâta avariție, atâta dezumanizare și atâta  indiferență față de un biet popor, care se zbate în nevoi și în necazuri, rupându-și de la gură pentru biserica satului. Poziția unui asemenea om este ca o profanare a unei flori de crin. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 426(16 –31 Iulie)” →

Dragii mei enoriași!

Nil Dorobanțu(1920-1977) și vocația lui profetică(II). E greu să faci o analiză a scrierilor lui Nil Dorobanțu. Ele nu se încadrează unei singure teme, ci abordează o gamă tematică vastă, așa cum era și cultura autorului. Încercăm, totuși, să grupăm cărțile lui în raport cu învățământul teologic superior, care l-a influențat în tot ceea ce a scris. El s-a axat pe Secțiunea Sistematică, unde dorea să-și dea și doctoratul, dar abordează discipline și teme și de la celelalte secțiuni. Așadar, avem:

            I. Secțiunea Biblică este reprezentată, din câte cunoaștem, de câteva exegeze la unele părți din Biblie sau chiar la cărți întregi. E vorba de Tâlcuiri la Tatăl nostru și Psalmul 50(2016, 102 pag.), cât și Apocalipsa(vol. I, 2018, 518 pag; vol. II, 2018, 522 pag.). Nil ia fiecare capitol și fiecare verset în parte din ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, și argumentează că vremurile pe care le parcurgea omenirea la jumătatea veacului trecut sunt vremuri specifice apropiatului sfârșit al lumii, comunismul nefiind altceva decât fiara apocaliptică. Persecutarea creștinilor, a preoților și monahilor care nu și-au trădat credința, dezmățul moral, nedreptățile, abuzurile de tot felul, însemnele comuniste, lupta fățișă și înverșunată cu Hristos și învățătura Lui se regăsesc descrise cu amănunte în ultima carte a Sfintei Scripturi. Erau vremuri de grele încercări, iar adevărații creștini le parcurgeau cu convingerea că răul este tolerat atât cât îi permite Dumnezeu, fiind spre încercarea, înălțarea sau prăbușirea multora. Așa cum tratatul lui Dimitrie Cantemir, Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman reda speranța popoarelor oprimate sau amenințate de colosul turcesc și în același timp era clopotul ce suna începutul sfârșitului pentru imperiu, așa este și lucrarea lui Nil Dorobanțu din punct de vedere religios.

           II. Secțiunea Sistematică cuprinde acele scrieri în care se aprofundează adevărul revelat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sunt grupate la această secțiune discipline precum: Teologia Dogmatică, Teologia fundamentală, Teologia Morală, Filozofia creștină..

Nil  Dorobanțu abordează în toate scrierile sale teme de Dogmatică, dar  în Apologetica(vol. I, 2017, 490 pag și vol. II, 2017, 400 pag.) el pune în paralel tezele materialismului dialectic și istoric cu învățăturile dogmatice. Fiecare argument al lui este fondat biblic, patristic, științific și rațional, astfel încât la sfârșitul argumentației sale teza ateistă este desființată, spulberată. Nu am întâlnit până acum un rechizitoriu atât de competent și documentat la adresa materialismului și ateismului. Nil nu aruncă vorbe în vânt, afirmații gratuite, ci totul e bazat pe dovezi. Folosește un limbaj științific, dovedește că a lecturat numeroase lucrări de propagandă ateistă, marxistă, dar și de teologie. Am putea spune că argumentația lui are aspectul de teză, antiteză și, în final, sinteză. Nil nu tratează pe autorii atei, materialiști, ca pe niște dușmani, ci ca pe niște prieteni căzuți, înșelați, pe care ar vrea să-i recupereze, după principiul mesianic: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”

Din capitolele dogmatice mari abordează cosmologia prin Dumnezeu în natură(2016, 326 pag.), argumentând justețea învățăturii creștine privind creația și Creatorul, cât și șubrezenia teoriilor materialiste privind originile lumii materiale.  Argumentul cosmologic privind existența lui Dumnezeu este pe larg dezvoltat. Dumnezeu se revelează lumii și prin creația Sa, lumea materială și lumea spirituală, pe care a adus-o la viață și pe care o ocrotește și o conduce. Abordează, de asemenea, antropologia, în exegeza pe care o face în lucrarea Omul – ființă necunoscută(2019, 186 pag.). Se sprijină pe referatul biblic, pe exegezele patristice, dar și pe scrierile medicului francez Alexis Carrel. Scoate în evidență cu lux de amănunte măreția originii omului, sensul divin al existenței umane în contextul creației, tainele insondabile pe care le ascunde ființa umană, ajungând apoi să ia în discuție teoriile darwiniste și ale materialismului dialectic și istoric și să demonstreze cât de copilărești și fără de temei sunt. Sentința e drastică: ,,Ați degradat și ați contrafăcut civilizația, cultura, știința, arta și ați degenerat prin antagonismul între dezvoltarea fizică și mintală. Nu mai aveți nici încordarea spiritului și nici voință, nu sunteți capabili să ajungeți o elită înzestrată cu imaginație, curaj, înțelepciune și frică de Dumnezeu, ci niște lași și monștri”.

           Teologia fundamentală este reprezentată de Mistica(2016, 220 pag.). Este disciplina cea mai profundă a teologiei, care studiază momentele de înălțare ale omului și întâlnire cu Dumnezeu în rugăciune, extaz și teofanie(arătare a lui Dumnezeu). Nil Dorobanțu îi dă și o definiție: ,,Mistica, drept știință, este bazată pe observație, experiment, introspecție, discuție, analiza și sinteza operelor marilor mistici”. El încearcă să ridice Mistica ,,la rangul de adevărată știință, ba încă cea mai înaltă dintre științe, centrul și baza teologiei fundamentale, împărăteasa științei…” Din biografia lui Nil aflăm că încă din copilărie i s-a arătat Dumnezeu, iar după ce s-a dedicat în întregime, trup și suflet, slujirii și propovăduirii învățăturii creștine, a avut nenumărate momente de revelație și teofanie. Vorbește mai puțin de aceste momente pe care le-a trăit el însuși, dar vorbește pe larg de teofania lui Petrache Lupu de la Maglavit, apărând memoria unor astfel de oameni. A se vedea în acest sens Petru de la Maglavit. Teofanie(2016, 76 pag.). Vorbește de teofaniile Veronicăi, vezi Veronica de la Vladimirești. Teofanie(2017, 180 pag.). Dedică un volum special fenomenului teofaniei. Vezi Teofania(2016, 142 pag.). Pentru a dovedi că aceste momente de maximă înălțare spirituală au trăit-o și alți creștini, fie laici, fie preoți sau călugări,  scrie Teofaniile din Pateric(2016, 296 pag.).

           Teologia Morală este reprezentată de o lucrare de mare valoare: Etica(2017, 150 pag.), în care face o amplă și pertinentă paralelă între morala creștină bazată pe învățătura Mântuitorului și Sfinților  Apostoli, pe scrierile Sfinților Părinți cu etica diferitelor sisteme filozofice, dar mai ales cu cea materialistă. Concluzia finală la care ajunge este aceea că etica materialistă este o caricatură de sistem moral, fără fundamente solide. Rămâne valabilă Morala creștină, care are drept menire de a implanta în viața societății și a individului virtuțile creștine, trăirea în spiritul învățăturilor creștine, în vederea obținerii mântuirii sufletului și vieții veșnice.

             Tot la acest capitol putem încadra și Sociologia(2017, 316 pag.).  Această lucrare este o pertinentă analiză a conceptului de societate în filozofia materialistă și în învățătura creștină.  Sunt citați numeroși autori români și străini de prima mână, iar lucrarea capătă consistență. De la un capăt la altul se urmărește demascarea sociologiei oficiale și preamărirea principiilor care stau la baza societății creștine. ,,De la început, sociologia este eronată, plagiind minciuna paleontologiei, biogeneticii și fiziologiei. Vreți să falsificați societatea, făcându-o comună, într-o nefastă experiență, pe spinarea ființelor omenești vii, de parcă ar fi toți cobai și buni de morgă. Încă susțineți că oamenii s-au asociat pe bază economică și cu asta înșelați și azi, întinzând arterele urii și ale comerțului în tot globul(…).”

             În spiritul învățăturii creștine, Părintele Nil Dorobanțu susține  – și pe bună dreptate – că mântuirea este posibilă chiar și pentru cei mai păcătoși, inclusiv pentru atei. Toată zbaterea și căutarea omului de a cunoaște tainele universului se dovedesc a fi ,,vânare de vânt”, dacă el este lipsit de credință și nu face știința spre slava lui Dumnezeu, creatorul și conducătorul lumii. Tema este dezbătură pe larg în Faust – ateul mântuit.

 Filozofia creștină este reprezentată de Logica(vol. I, 2020, 380 pag.; vol. II, 2020, 360 pag). Folosind o terminologie savantă, specifică disciplinei, Nil demolează cu argumente logice preceptele materialismului dialectic în domeniu, ajungând la concluzia amuzantă: ,,De ce vă pierdeți vremea cu labirinturi de paralogisme fără pic de logică și fără rezultate practice? O, voi logicieni modaliști și cazuiști scrupuloși, de ce nu puneți atâta râvnă și pentru Logosul divin? Vă găsiți să demonstrați negația cu toată rigoarea necesară, precum și alte moduri silogistice, când voi nu le aplicați și nu le știți nici pe cele clasice, ca să puteți găsi pe Hristos, Adevăratul Logos.” Tot aici putem să încadrăm o altă lucrare de mare valoare, Psihologia(2019, 360 pag.), în care se face o amplă  comparație între Psihologia creștină care este net superioară celei predate în școlile ateiste, deoarece are un obiect de studiu cunoscut, sufletul, creație a lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu în om, pe când Psihologia ateistă își caută bâjbâind domeniul de cercetare. Este chiar hilar să susțină pe de parte că sufletul nu există, iar pe de alta să instituie o știință care să studieze sufletul, adică ceea ce nu există.

• Secțiunea practică este reprezentată prin discipline precum: Dreptul canonic, Liturgica, Omiletica, Catehetica, Muzica, Pedagogia și Sectologia.

Nici de această secțiune Nil Dorobanțu nu este străin. Scrie două volume pentru Drptul canonic: Tâlcuiri la canoane(vol. I, 2016, 360 pag.; vol. II, 320 pag.). În ele analizează fiecare canon emis de sinoadele ecumenice și urmărește felul în care acel canon a fost pus în practică de ierarhi, preoți, călugări și laici. Este o lucrare unicat, adevărată frescă a societății românești de la jumătatea veacului trecut. Uneori este prea aspru cu anumite categorii, fiindcă pleacă de la aspecte și cazuri particulare, pe care le cunoștea bine și generalizează. Acuză întreaga ierarhie în frunte cu patriarhul, că nu au apărat mănăstirile și au permis epurările unor călugări, că au caterisit, dislocat, eliminat o serie de clerici și călugări pentru că au desfășurat o intensă activitate pastoral-misionară, pentru că au colaborat într-un fel sau altul cu puterea politică și cu instituțiile statului. Nil se dovedește a fi de o intransigență ieșită din comun și nu admite nici cel mai mic compromis. Citind aceste volume, ai impresia că cei din pușcării sunt sfinți, iar cei rămași afară sunt antihriști, demoni întruchipați etc. Adevărul nu este așa. Ierarhii în frunte cu patriarhul au colaborat cu puterea politică, fiindcă nu se putea altfel ca Biserica să rămână în cadrul legii. Nu toți preoții care au fost întemnițați au fost învinuiți doar de activitate pastoral-misionară intensă. Unii au fost condamnați politic pentru activități politice. Au fost și preoți cinstiți, care nu au fost condamnați sau dislocați. Situația lor s-a datorat în mare parte și raporturilor pe care le-au avut cu localnicii. În măsura în care aceștia nu i-au reclamat, preoții au fost lăsați în pace. Poate tocmai aici este punctul slab al lui Nil Dorobanțu. El se erijează în judecător al tuturor categoriilor sociale, oamenilor și instituțiilor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este : Cu ce drept? Poate tocmai aceasta va face ca Nil Dorobanțu să fie acuzat de ,,cădere în sus”, cum se numește în morala creștină lipsa de smerenie. Dacă însă a avut în vedere zugrăvirea unei fresce de epocă cât mai fidelă adevărului, a reușit cu prisosință.

Liturgica este reprezentată de două lucrări deosebit de laborioase: Tâlcuiri la Molitfelnic(2019, 344 pag.) și Tâlcuiri la acatiste(2019, 136 pag.). Analizând cu atenție cele două cărți de slujbă, autorul scoate în evidență importanța pe care Biserica o dă Omului și căile și mijloacele pe care le folosește pentru a reabilita omul înaintea lui Dumnezeu, pentru a-l sfinți și înnobila spiritual.

La acestea se adaugă Rugăciuni în prigoană(2016, 112 pag.), un volum care cuprinde  rugăciuni compuse de părintele Nil, cutremurătoare, în care se regăsește orice suflet îndurerat, persecutat și nedreptățit. Se pare că sunt scrise în majoritatea lor în vremea când el ședea ascuns în satul natal, fără posibilitatea de a merge la biserică sau la mănăstire. Nu poți să rămâi indiferent la cuvinte de foc ca acestea: ,,Te iubesc veșnic, Iisuse dulce. Plânge cerul peste pământul însetat și gol și-l îmbracă în flori și hrană. E soare și sunt flori înlăcrimate. Au venit păsări străine și au înverzit grădina și codrul. Cât de slăvit ești, Doamne, pentru toate câte lucrezi. A tunat. Se desfac pecețile tunetului. Te iubesc, Iisuse. Ai milă de mine, Doamne, nu mă lăsa. Că sunt considerat nebun pentru iubirea Ta eternă. Slavă Ție! E toată lumea la Sfânta Biserică, dar numai eu zac ascuns în dureri!” Și sunt câteva sute de astfel de rugăciuni, adevărate bijuterii ale sufletului zbuciumat.

Nu putem să nu amintim Acatistierul(2018, 414 pag.), în care sunt cuprinse numeroase acatiste alcătuite de Nil Dorobanțu. Unele sunt dedicate unor persoane ale Sfintei Treimi, altele unor evenimente cruciale din istoria mântuirii neamului omenesc, unele Sfinților Apostoli, altele – și cele mai multe – sfinților. Sunt sfinți cunoscuți și sfinți mai puțin cunoscuți. Este respectat modelul acatistelor clasice înscrise în cărțile de cult.

Omiletica și Catehetica sunt reprezentate de trei volume de Cuvinte cerești(vol. I, 2016, 160 pag.; vol. II, 2016, 140 pag.; vol. III, 2017, 100 pag.). Ele sunt alcătuite din poeme adresate de Dumnezeu unor mănăstiri, cât și Institutului Teologic din București. În ele destinatarii sunt certați pentru aspectele negative pe care  cunoștea Părintele Nil că se petrec în cadrul lor, în care li se reamintea acestora menirea pe care o au în contextul unei lumi secularizate, în care ateii  Îl hăituiesc pe Hristos și pe mărturisitorii Lui. Probabil că predicile propriu-zise vor apare în curând.

Pedagogia este reprezentată prin lucrarea Hristos în Școală. Aici prezintă superioritatea învățăturii creștine în opera de formare a copilului. Pedagogia creștină dă un sens vieții, formează un viitor om, menit să facă față greutăților și hățișurilor vieții pământești și care să știe să folosească viața aceasta pentru câștigarea mântuirii și a vieții veșnice. Scoaterea Religiei din școală, introducerea unor obiecte menite să-l îndoctrineze pe copil în spiritul filozofiei materialismului istoric și dialectic sunt adevărate atentate la sănătatea morală și religioasă a societății.

Sectologia nu este nici ea absentă din preocupările părintelui Nil Dorobanțu, ci este reprezentată de o lucrare specială, Stil(2017, 106 pag.), în care combate pe cei ce au rămas pe stil vechi, după calendarul iulian, scindând astfel Biserica. Pentru aceasta face o amplă incursiune în istoria calendarelor lumii, cu imagini și schițe astronomice, ca un adevărat specialist în domeniu. Concluziile lui privind superioritatea noului calendar creștin ortodox sunt bine întemeiate, iar argumentele imbatabile.

Am putea încheia prezentarea noastră cu o carte autobiografică, Nebun pentru Hristos(2015, 190 pag.). Aici își povestește viața și faptele lui, mai bine-zis o parte din ele, insistând pe vremea detenției, chinurilor la care a fost supus în temniță. Partea a doua a lucrării cuprinde mărturii ale unor contemporani ai săi despre el. Sunt aici relatări impresionante privind capacitățile, uneori supraomenești, de care se bucura Părintele Nil Dorobanțu.

Toate cărțile prezentate mai sus, cu excepția ultimei, care a apărut la Editura Babilon, sunt editate de către Editura ,,Floare de april”. Editarea continuă și cu siguranță că vom avea multe surprize de aici înainte legate de opera Părintelui Nil Dorobanțu. Editorii au găsit potrivit să adauge la fiecare lucrare câte un set de fotografii legate de viața și activitatea Părintelui Nil, acte personale, documente oficiale, multe note informative și  referate ale organelor de securitate. Întâlnim, de asemenea, și corespondență oficială purtată de instituțiile bisericești, ba chiar și declarații pe care el însuși le dă în fața organelor de anchetă.  E interesantă și cuprinzătoare afirmația care se face într-o adresă a episcopului Teofil Herineanu al Clujului către episcopul Romanului și Hușilor: ,, … ar putea fi caracterizat în termeni biblici: are foarte mult din iscusința porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițându-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă…”

*

Nil Dorobanțu rămâne o personalitate magistrală a Bisericii Ortodoxe Române prin viața și opera sa. Nu am întâlnit o singură afirmație contrară învățăturii creștine ortodoxe în cărțile lui. Adâncește învățătura creștină și toate afirmațiile sale sunt bazate pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Scrierile sale dogmatice și nu numai urmăresc câteva repere: hristocentrismul, eclesiocentrismul și soteriologia. Propovăduiește cu mare putere de convingere intensificarea slujbelor liturgice, a activităților pastoral-misionare. Cere oficierea Sfintei Liturghii zilnic de către ierarhi și preoți și împărtășirea zilnică a preoților și enoriașilor. Folosește, asemenea Sfinților Părinți capadocieni, învățătura laică, pe care a căpătat-o în școlile laice ca să cunoască și să combată sistemele filozofice și religioase străine învățăturii creștine. Sunt pagini în lucrările lui Nil Dorobanțu, care, citindu-le, te duc cu gândul la scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae. Zecile de cărți care au apărut până acum și, probabil, cele care vor apărea în continuare, sunt capitole din Operă. Dovadă, că fiecare, indiferent câte pagini ar avea, nu este împărțită pe capitole și subcapitole, așa cum suntem obișnuiți. De la un capăt la altul, dintr-o copertă în alta, lui Nil Dorobanțu abia de-i sunt destule sutele de pagini să-și dezvolte o idee, o temă. O scrie dintr-o răsuflare și te atrage și pe tine ca cititor să nu întrerupi lectura.

Ceea ce i se poate imputa astăzi lui Nil Dorobanțu este faptul că, plecând de la cazurile negative de persoane și situații pe care le-a cunoscut el însuși ori le-a auzit de la alții, trece la generalizări dureroase, care aduc prejudicii memoriei unor ierarhi, preoți și monahi, dar și Bisericii în general. El nu critică și nu demască în spirit dușmănos, răzbunător, ci se consideră pe sine însăși conștiința Bisericii întregi martirizate atât de puterea politică, cât și de oameni oportuniști, nepotriviți pentru vremurile ce le traversau.

Nil Dorobanțu este un puritan al vieții religios-morale. Era complet dezinteresat de bunurile materiale, de funcții și demnități publice, de plăceri lumești. Umbla îmbrăcat foarte sărăcăcios, postea perioade îndelungate, se ruga aproape permanent, predica cu timp și fără timp, era dedicat trup și suflet misiunii sale în lume de propovăduitor și liturghisitor. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie debordantă, cu o capacitate de sinteză rar întâlnită. Avea daruri supraomenești, precum capacitatea de a se ridica de la pământ, de a se deplasa fără să atingă pământul, de a cunoaște oamenii și sufletul lor doar la simpla privire, de a vindeca bolnavi. Primea cu bucurie nedreptățile, bătăile, torturile, temnița și toate celelalte, cu convingerea că în felul acesta Îl slujește pe Domnul Hristos. Avea permanent senzația că n-a făcut tot ce trebuia să facă pentru Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său.  Suferea mai mult decât pentru propriile sale răni la vederea suferinței celor mulți, la vederea nedreptăților și abuzurilor ce se făceau de către noul sistem politic. Suferea că ierarhii și preoții nu se ridică la înălțimea misiunii lor în acele vremuri de grea încercare, că mereu caută un ,,modus vivendi” în relațiile cu autoritățile politice. Citindu-i cărțile, îi dai dreptate, dar, ca om sub  vremuri, te întrebi: Puteau, oare, să facă altfel? Poate tocmai datorită acestei tactici a răbdării au putut să salveze  Biserica, să evite multe alte nenorociri și pierderi. Nil Dorobanțu scria din grajdul de acasă și judeca pe toți, de la vlădică la opincă, fiind convins, probabil, că manuscrisele sale vor fi găsite peste mulți ani, când persoanele incriminate nu mai sunt în viață. Nu putem să fim de acord cu această judecată atât de dură ce o face clerului în totalitatea lui, fără a lua în considerare vremurile pe care le traversau în perioada stalinistă.

Glasul lui Nil Dorobanțu era asemenea glasului marilor profeți, precum Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul și alții, care își asumau riscul de a critica în public autoritățile politice și religioase pentru derapajele morale și religioase pe care acestea le făceau. Asemenea marilor profeți, Nil Dorobanțu îndemna în toate predicile și scrierile sale la pocăință, fiindcă ,,s-a apropiat împărăția cerurilor”.

Nil Dorobanțu poate fi pus în șirul marilor apologeți creștini, care, începând din primele veacuri, când persecuțiile creștinilor nu se mai sfârșeau, apărau credința creștină și demascau religiile și ideologiile păgâne

Indiferent când va fi reabilitat și, eventual, canonizat Nil Dorobanțu, dar scrierile lui rămân un document de epocă, poate cel mai virulent atac la adresa unui sistem politic, unei ideologii ateiste. Nu cunosc alte scrieri mai dure, mai combative, mai implicate în viața socială ca ale lui.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 425(1 –15 Iulie)” →

Dragii mei enoriași!

Nil Dorobanțu(1920-1977) și vocația lui profetică. La 1 august se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Nicolae(Nil) Dorobanțu în Crainici-Mehedinți.

Nil Dorobanțu este o personalitate colosală a Bisericii Ortodoxe Române și a neamului românesc. Până în urmă cu câțiva ani nu se știa mai nimic despre el. Doar câteva rude și cunoscuți îi rosteau numele în șoaptă și mai vorbeau despre el. În rest, tăcere. Libertatea cuvântului câștigată cu mult sânge la Revoluție, a făcut să apară ca dintr-o altă lume această personalitate unicat  în peisajul cultural românesc și bisericesc. Se vorbea după 1989 că există ,,literatură de sertar”, care va fi scoasă la lumină în următorii ani. A fost așa ceva, dar mult mai puțin decât ne-am  așteptat. Iată că Nil Dorobanțu a depășit pe toți și pe toate în această privință.  Peste zece mii de pagini acoperite cu scrisul său mărunt, înghesuit, au fost descoperite. Dumnezeu știe câte vor mai fi uitate prin cine știe ce cotlon! Vreo treizeci de cărți i-au văzut lumina tiparului până acum și încă nu se știe câte vor mai apare. Și ce cărți!

Nil Dorobanțu are o viață fascinantă, neobișnuită pentru secolul al XX-lea. În literatura creștină s-a vorbit mult de ,,nebunii pentru Hristos” și mulți sfinți au fost trecuți în această categorie. Nil Dorobanțu a fost numit de alții ,,nebun pentru Hristos”, iar el însuși, nu numai că nu s-a supărat, dar  și-a însușit cu bucurie acest calificativ. Faptele și scrisul său dovedesc cu prisosință că merita această ,,nebunie”.

Nepot al generalului Gheorghe Dorobanțu, Nicolae este crescut și educat la Curtea Militară Regală din București. Absolvent al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie din cadrul Academiei Militare, ajunge ofițer activ cu gradul de sublocotenent la vânători de munte. Avea tot viitorul înainte. După câteva întâlniri cu Părintele Arsenie Boca dezertează din armată  și se îndreaptă spre viața monahală. Cu mare greutate, recurgând la acte medicale false, unchiul general reușește să-și scape nepotul de Curtea Marțială. Dă admitere la Facultatea de Teologie din București, reușește, dar nu-i este de ajuns. Se înscrie, în baza acestei reușite, și la Facultatea de Drept și la cea de Filozofie – Litere. Legea dădea acest drept celor care reușeau la o facultate. Termină cele trei facultăți cu rezultate maxime. Se înscrie la doctorat în teologie, la profesorul Dumitru Stăniloae. Nu oricine făcea doctorat la Părintele Stăniloae! Învățase între timp să vorbească  cursiv câteva limbi, precum: engleză, franceză, germană, italiană, rusă, sanscrită, greacă, latină și ebraică. Doar atât! Lucrează cu scriitorul Mihai Ralea, cu sociologul Henry Stahl, ajunge secretarul sociologului Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Gala Galaction îi este duhovnic. Cu capacitatea și studiile lui ar fi făcut o carieră strălucită în învățământul universitar,  dar el se călugărește la Cernica. Împlinește funcții mărunte în București și în Eparhia Dunării de Jos. E hirotonit ierodiacon  în 1948 și ieromonah în 1949, apoi, în același an, ieroschimonah.

Cutreieră schituri și mănăstiri din Moldova, cunoscând din aproape viața monahală. Pretutindeni ieșea din anonimat cu viața lui deosebit de riguroasă și cu predicile sale. Lumea îl află și îl caută. Unde se ducea el, venea lumea puhoi să-l asculte, să se spovedească, să vorbească cu el. Critica fără menajamente anomaliile vieții monahale din mănăstirile în care adăsta. Nicăieri nu era văzut bine de călugări, fiindcă le era, prin viața și prin predica lui, ca un ,,ghimpe în coastă”. Din unele mănăstiri era gonit, din altele pleca el singur. Predicile lui aveau ceva din fiorul predicilor marilor profeți ai Vechiului Testament. Parcă l-ai fi ascultat pe Isaia, pe Ieremia, pe Iezechiel, pe Ilie Tesviteanul sau pe Ioan Botezătorul. Deși se traversa o perioadă deosebit de grea, în care se puneau cătușe la gură, la mâini și la picioare, Nil Dorobanțu critica cu un curaj nebun noua orânduire politico-socială, ateismul, marxism-leninismul, materialismul dialectic și istoric, presiunile și nedreptățile sociale. Era om cult, gânditor profund. Nu făcea afirmații gratuite, ci totul era bazat pe date concrete, pe argumente logice. Discursul lui Nil era imbatabil și era sorbit de ascultători. Mulți străbăteau distanțe uriașe ca să-l vadă și să-l audă pe Nil Dorobanțu. Nu scăpau de criticile lui Nil nici instituțiile și autoritățile bisericești. El nu putea accepta colaborarea Bisericii cu statul ateu, intervențiile puterii politice în Biserică, în mănăstiri. Acuză ierarhia bisericească până la cel mai înalt nivel pentru acest ,,pact cu diavolul”, pentru pastoralele care aveau și conținut politic, pentru epurările din mănăstiri, pentru caterisirile, dislocările, alungarea unor preoți de valoare și multe-multe altele.

Nil ducea o viață de o austeritate greu de înțeles. Postea aproape tot timpul, post riguros, de cele mai multe ori post negru. Cei ce erau în apropierea lui spuneau că niciodată nu l-au văzut mâncând. Umbla îmbrăcat sumar, cu haine vechi, rupte. Oficia zilnic Sfânta Liturghie în biserici, în mănăstiri, iar când nu avea acces în locașuri de cult, o oficia în păduri, în case de creștini, în peșteri și pe unde apuca. O zgaibă de om  avea curajul nebun de a ataca un sistem politic, un imperiu chiar. Reclamațiile și notele informative referitoare la viața, activitatea și predicile lui Nil Dorobanțu curgeau zilnic la securitate, la miliție și la alte autorități și instituții ale statului și ale Bisericii.

Nil cutreieră aproape toată Moldova, din mănăstire în mănăstire, ba chiar ajunge la unele din Transilvania, Banat și Oltenia. Astfel, cunoaște în cele mai mici amănunte viața mănăstirească, realitățile din mănăstiri. Unii îl admirau, alții îl denigrau, unii erau fascinați, alții se scandalizau. Mulți îl considerau nebun de-a binelea. Doar el se considera nebun pentru Hristos și era gata în orice clipă să-și dea viața pentru Hristos și pentru Biserică.  Avea capacități rar întâlnite, cum este aceea a levitației, adică a plutirii în aer, a deplasării rapide, fulgerătoare, fără a atinge pământul. Avea darul clarviziunii. Citea pe fiecare ca pe o carte.

Nil Dorobanțu era în permanență sub lupa autorităților. Nebun-nebun, dar prea deranja. O dovedesc dosarele sale de urmărire. Era în plină perioadă stalinistă. Începând din 1956 încep arestările, bătăile, torturile și temnița. Este întemnițat în mai multe rânduri, dar el se roagă pentru iertarea și mântuirea torționarilor săi. Tot în 1956 este caterisit. Nu se înfricoșează, nu se intimidează. De fiecare dată când iese din închisoare își continuă activitatea misionară cu mai mult patos.

Hăituit de peste tot, interzis în biserici și mănăstiri, se retrage în satul natal și timp de 14 ani șade ascuns într-un grajd, fiind întreținut de mama sa. Acolo va scrie mii și mii de pagini, va medita, se va ruga și va posti, va oficia Sfânta Liturghie zilnic. Când iese din adăpost, după ce se mai liniștiseră lucrurile, mai umblă prin biserici și mănăstiri, continuându-și activitatea. Doi unchi ai săi, unul rector al Institutului Agronomic din Timișoara și altul rectorul Institutului Stomatologic din București, îi promit chiar o carieră universitară, dar refuză categoric. Alta era misiunea lui în lume, altele planurile sale.

A murit în 1977, bătut în mod sălbatic și a fost înmormântat, fără veșminte preoțești, în cimitirul satului natal.

Opera lui Nil Dorobanțu este operă postumă, adică a apărut după moartea sa. Nu știm dacă a publicat vreun articol în timpul vieții. A scris cu un patos nebun, convins fiind că și așa Îl slujește pe Hristos. Citind astăzi cărțile lui Nil Dorobanțu, oricine își dă seama că autorul și-a asumat un risc uriaș. Dacă manuscrisele sale ar fi fost găsite de autorități, Nil Dorobanțu ar fi fost condamnat la ani grei de închisoare, poate chiar la moarte. Nu cunoaștem alt autor de talia lui Nil și alte scrieri de factura și nivelul scrierilor sale(Va urma).

*

Sfaturi  părintești. Din scrierile Părintelui Nil Dorobanțu privind Sfânta Spovedanie selectăm: Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 424(16 –30 Iunie)” →

Dragii mei enoriași!

Pe urmele sfinților. În fiecare an, după Rusalii, Biserica noastră a rânduit două duminici, pe care le-a dedicat sfinților: prima de după Rusalii tuturor sfinților, iar a doua sfinților români. În afară de aceste duminici, fiecare zi este dedicată unui sfânt sau unui grup de sfinți, cu excepția acelor zile dedicate persoanelor Sfintei Treimi, Sfintei Cruci și Sfinților Arhangheli. Priviți în calendarele creștine  și veți vedea sute, chiar mii de sfinți răspândiți în tot cursul anului. Cu toate acestea, nu sunt trecuți în calendar toți sfinții. Știți de ce? Fiindcă nu sunt cunoscuți toți. Numai Dumnezeu îi știe pe toți. Observăm în calendar că numele unor sfinți sunt scrise cu litere roșii(sfinții mari), altele cu litere albastre(sfinții români) și alții cu litere negre(sfinții obișnuiți). Cu siguranță, că fiecare vă puneți întrebări despre sfinți și tocmai de aceea v-am vorbit în multe predici despre ei, în mai multe numere din ,,Scrisoarea pastorală”, iar în anii trecuți parohia noastră a publicat și a donat fiecărei familii din parohie cele cinci volume din Viețile Sfinților. Cu toate acestea, e nevoie să revenim, fiindcă sfinții sunt modelele desăvârșite ale vieții de creștin, modele de viață pentru fiecare dintre noi.

Așadar, sfinții sunt acei creștini, care au avut o viață îmbunătățită mai mult decât creștinii obișnuiți, care au suferit bătăi, schingiuiri, temniță, ba chiar și moarte, dar nu și-au lepădat credința. Alții și-au dedicat viața sau o parte din ea răspândirii învățăturii creștine; alții au aprofundat Sfânta Scriptură și au dat la lumină cărți în care au explicat adevărurile descoperite în Biblie, ajutând astfel pe mulți să înțeleagă învățăturile creștine și să-și mântuiască sufletul; alții au făcut fapte bune.

Ceea ce este un campion în sport sau un erou în război, este un sfânt în domeniul credinței și al trăirii creștine. Campionul face mult mai mult decât face un sportiv obișnuit; eroul face mult mai mult, ba chiar își dă și viața pentru apărarea cauzei pentru care luptă armata din care face parte. Tot așa și sfântul face mult mai mult decât face creștinul de rând, creștinul obișnuit.

Sfinții nu au fost oameni cu puteri supranaturale, extratereștrii sau alte ființe superdotate. Ei au fost oameni asemenea nouă. Au provenit din aproape toate popoarele. Fiecare popor se poate mândri că a dat unul sau mai mulți sfinți în patrimoniul creștin. Au vorbit în toate limbile. Unii au știut doar limba în care au crescut, alții au vorbit mai multe limbi. Au provenit din toate categoriile sociale:  unii au fost sclavi, ații orășeni, alții negustori, alții mici meseriași sau țărani, alții ostași ori ofițeri, alții boieri, alții împărați. Unii au fost săraci, alții bogați, alții așa și așa. Unii au fost învățați, alți n-au știut carte. Unii au avut familii și copii, alții nu au fost căsătoriți niciodată. Unii au locuit în cetăți și orașe, alții în sate, unii în mănăstiri și schituri, alții în peșteri, în munți, în codrii și în pustiu. Unii au fost bărbați, alții femei; unii au fost copii, alții tineri, alții bătrâni. Unii au fost episcopi, preoți și diaconi, alții călugări, alții laici. Sfinții au fost în vremea Mântuitorului, în primele veacuri de prigoane creștine, dar au fost în fiecare veac până în vremea noastră. Mai mult, sfinți vor fi până la sfârșitul lumii în fiecare generație, în fiecare epocă și-n fiecare parte a pământului.

 Am putea spune că sfinții au fost și sunt în toate timpurile și în toate locurile. Exemplele ar putea continua. De aici tragem concluzia că sfântul poate să provină din orice mediu social, din orice țară sau provincie, poate să aibă sau nu avere, poate să aibă o anumită funcție sau nu, poate să vorbească orice limbă și să aibă orice culoare. Văzuți așa, înțelegem că Sfântul este ca un contemporan al nostru, indiferent de epoca în care a trăit, indiferent de contextul în care a luptat pentru credinţă. Sfântul devine un exemplu demn de urmat, un îndemn şi un prieten, care ne încurajează pe fiecare dintre noi să nu ne dăm bătuţi în lupta contra răului.

Desigur, problema începe să devină tentantă. Oricare ne întrebăm: dacă oricine poate să ajungă sfânt sau erou/campion al credinței, ce au făcut acei creștini de au devenit sfinți?

E nevoie să citim cât mai multe istorioare sau monografii de vieți de sfinți, pentru a vedea cu ce probleme s-au confruntat sfinții și cum au reușit să le rezolve în modul cel mai potrivit și plăcut lui Dumnezeu. În felul acesta începem să gândim și noi în spiritul în care gândeau sfinții, începem să privim viața și trecerea noastră prin lume la fel cum o priveau și cum o înțelegeau sfinții. Atâta vreme cât știm că viața sfinților este un model de viață pentru un creștin obișnuit, începem să ne însușim ușor-ușor felul lor de viață și gândire creștină, începem să devenim și noi creștini adevărați și oameni care trăiesc în spiritul învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă sfinții au fost oameni ca și noi, problemele personale cu care ei s-au confruntat sunt de multe ori la fel cu ale noastre. Desigur, poate contextul social în care au trăit ei nu a fost același cu al nostru. Nu poți, spre exemplu, să compari perioada sclavagistă din primele veacuri cu vremurile în care trăim noi în veacul al XXI-lea, dar se pot găsi, totuși, destul de multe asemănări. Cunoscând viețile sfinților, înțelegem cum au reușit ei să lupte cu ispitele și cu păcatele și cum le-au biruit; cum s-au desăvârșit în practicarea virtuților creștine, ajungând adevărați campioni ai credinței și trăirii creștine. Se știe doar că sfinții sunt prietenii și apropiații lui Dumnezeu, omenii care au trăit deplin convinși de adevărul credinței lor, l-au apărat cu prețul vieții dacă a fost cazul, și-au sacrificat bunuri materiale și bucurii pământești, pentru ca să placă lui Dumnezeu. Numai niște oameni convinși până în măduva oaselor de adevărul învățăturilor Mântuitorului puteau fi în stare să lupte până la sacrificiu pentru apărarea lor, pentru a nu renunța la ele. De la sfinții care au trăit în primele trei veacuri creștine, veacuri foarte frământate sub aspect politic, social, filozofic și religios, veacuri în care au avut loc zece persecuții crunte împotriva creștinilor, când a curs mult sânge nevinovat, când au căzut mii de oameni învinovățiți că sunt creștini până în zilele noastre. Asemenea dovezi de bărbăție și de luptă martirică întâlnim în veacurile următoare, întâlnim chiar în vremea noastră, când nenumărați creștini, preoți și episcopi au murit schingiuiți în închisorile comuniste, dar nu și-au lepădat credința, nu L-au trădat pe Hristos, nu și-au trădat rudele, prietenii și cunoscuții. Întâlnim sfinți martiri în țările unde și azi sunt martirizați creștinii în mod sălbatic.

Înțelegând gândurile, faptele şi vorbele sfinților, înţelegem idealurile sacre care i-au animat până la jertfa supremă pentru Domnul Hristos şi nu ne mai dăm nici noi atât de uşor bătuți în strădania noastră de mântuire. Sfinţii sunt semenii noştri, oameni ca şi noi, supuşi slăbiciunilor şi ispitelor vieţii, care au devenit adevăraţi campioni ai spiritului. Sfinţii s-au apropiat de Dumnezeu, au devenit mai mult sau mai puţin asemenea Lui prin sfinţenia vieţii lor. Viețile sfinților  ne dovedesc cu prisosinţă că noi cei ce suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu putem atinge nivelul superior al asemănării cu El, fiindcă și sfinții l-au atins.

Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos e continuată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora, episcopi, preoţi, diaconi şi credincioşi, care pecetluiesc cu sângele lor credinţa creştină şi întăresc temeliile Bisericii. În primul rând, sfinţii, provenind din cele mai diverse straturi sociale, se luptă până la jertfă cu numeroasele persecuţii împotriva creştinilor. Chinuri groaznice, de neimaginat pentru omul zilelor noastre, nu îi înspăimântă pe aceşti prieteni ai lui Hristos, ci ei îşi duc crucea mărturisirii până la capăt. Unii sfinți au părăsit lumea și s-au retras în mănăstiri, în munți și pustii și acolo s-au dedicat rugăciunii, postului și faptelor bune. Când afli că toată viața un sfânt a ținut post și s-a hrănit cu plante și frunte sălbatice, încerci și tu, creștin obișnuit, cu mai mult curaj să ții un post de câteva săptămâni și nu ți se mai pare atât de greu. Când vezi câte milostenii făcea Sfântul Vasilie cel Mare, cât și mulți alți sfinți, îți deschizi și tu inima și punga cu mai multă ușurință, fiindcă înțelegi că nu ești decât un administrator al bunurilor de care dispui la un moment dat. Văzând cum sfinții îngrijeau bolnavii de ciumă, de holeră și de alte boli molipsitoare incurabile la vremea aceea, riscându-și propria viață, capeți și tu curaj să treci drumul până la vecinul aflat în suferință, ca să-i dai o strachină de mâncare, o cană cu apă, o vorbă de mângâiere și de încurajare. Când vezi măreția intelectuală a unor sfinți precum Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur și mulți alții, te îndemni și tu mai mult spre lectura Sfintei Scripturi și a cărților sfinte, îți îndemni mai mult copiii spre carte, spre învățătură.

Unii dintre aceşti sfinţi s-au înălţat în sfinţenie până la obţinerea darului de a face minuni, în special vindecări; alţii erau clarvăzători, alţii s-au remarcat prin ajutorarea săracilor, nevoiaşilor şi celor aflaţi în vreme de nevoie şi de primejdie; alţii au apărat cu cuvântul sau cu viaţa lor cetăţi de la nimicire. Unii au apărat cu preţul vieţii lor dreapta credinţă de persecutori şi de eretici, alţii se luptau cu patimile şi vicleşugurile diavolului pornite asupra lor, ori asupra celor din jurul lor. Unii au scris cărţi şi epistole, clarificând şi fundamentând dreapta învăţătură a Bisericii, alţii au construit biserici şi mânăstiri, ori au întemeiat noi comunităţi creştine. Unii au apărat biserica de păgâni şi de idolatri, alţii au luptat contra vrăjitorilor. Unii au renunţat la viaţă fericită, plină de plăceri şi bogăţii lumeşti şi au primit a trăi de bunăvoie în pustiuri, în post aspru şi în rugăciune. Unii au trăit în lume, alţii în mânăstiri sau pustiuri.

Indiferent de starea lor socială ori pregătirea intelectuală, sfinţii sunt la început ca mulţi dintre noi, oameni ai păcatului şi ai pământului. Prin strădanie neîncetată, prin luptă cu răul din ei şi din jurul lor, prin post şi prin rugăciune, prin suferinţă şi jertfă, prin ajutorul lui Dumnezeu, ei reuşesc să iasă biruitori împotriva păcatului, împotriva diavolului, împotriva morţii, primind cununa biruinţei în împărăţia lui Dumnezeu şi cinstirea Bisericii. Multe experienţe ele sfinţilor ne sunt accesibile și nouă celor de azi, aşa încât sfinţii, în marea lor majoritate, pot fi consideraţi, prin viaţa şi învăţătura lor, contemporani ai noştri, iar noi putem să pășim pe urmele lor. Pentru credinţa şi viaţa lor, pentru mărturisirea lui Hristos, sfinţii nu au primit salariu sau beneficii de la stat sau de la oameni, nu s-au bucurat de privilegii, ci dimpotrivă. În viețile sfinților surprindem drama unor oameni dedicaţi trup şi suflet unui ideal la care nu renunţă în ciuda tuturor greutăţilor şi suferinţelor. Aflăm de unii sfinţi că au fost bătuţi, întemniţaţi, iar alţii au suferit moarte de martir de o barbarie greu de înţeles pentru omul zilelor noastre. Au fost îngheţaţi, bătuţi în cuie, arşi cu fier înroşit şi cu făclii, li s-a sfâşiat trupul cu ghiare de fier, au fost sfâşiaţi de fiare în circuri, li s-au tăiat capetele, fecioarelor li s-au tăiat sânii, au fost răstigniţi, zdrobiţi cu roata, îngropaţi de vii, ucişi cu pietre, ori jupuiţi de vii. Trupurile celor ucişi erau lăsate neîngropate, spre a fi mâncate de câini şi de păsările de pradă.

 Viețile Sfinților vin să ne ofere exemple concrete privind experiența altor creștini, înaintași ai noștri, pentru care sfințenia a fost posibilă. Aceia au trăit în contexte politico-sociale, ideologice și religioase mult mai dificile decât ale noastre, au trăit pe vremea persecuțiilor și, totuși, au reușit nu numai să se mântuiască, ci și să devină prieteni apropiați ai Mântuitorului Iisus Hristos. Viețile Sfinților ne vor întări convingerea că sfințenia nu este legată de bogăție, de slavă omenească, de funcții sociale, de diplome, de studii,  ci de trăire duhovnicească. Sfinții din aceste cărți își duceau crucea vieții lor ca oricare alți muritori, numai că foloseau orice prilej prielnic să se roage la Dumnezeu, să postească, să meargă la biserică sau la mănăstire, să se spovedească, să se împărtășească, să-și apere credința și să nu și-o părăsească, să facă fapte bune, să se pună în slujba semenului și a lui Dumnezeu.

Viețile sfinților ne ajută să înţelegem că sfinţii nu sunt fiinţe supranaturale, ci sunt oameni ca şi noi cei de azi şi dintotdeauna, cu singura deosebire că au luptat până la jertfă pentru un ideal nobil: consolidarea, apărarea şi punerea în practică a învăţăturii Domnului Iisus Hristos. Ei sunt prietenii lui Dumnezeu şi tocmai de aceea ne rugăm lor să mijlocească la Dumnezeu mântuirea şi ajutorul nostru. Te înfiori citind aceste pagini şi te ruşinezi în acelaşi timp, văzând credinţa lor şi ştiindu-ţi credinţa ta; văzând izbânzile lor asupra păcatului şi ştiind uşurinţa cu care tu săvârşeşti păcatul. Astfel te fac să treci printr-un adevărat antrenament spiritual. Cititorul începe să înţeleagă că şi el poate să facă ceea ce au făcut sfinţii-eroi ai credinţei şi trăirii creştine; înţelege că dacă în fiecare zi ar încerca să-şi însuşească o virtute creştină, pe care s-o practice apoi cu sârguinţă, i-ar ajunge din urmă pe sfinţi. Astăzi nu mai trebuie să sufere moarte martirică pentru Hristos; astăzi e nevoie să omoare păcatele şi răul din ei şi din jurul lor, să se dedice rugăciunii, faptelor bune, să postească după putinţă, să fie un creştin adevărat şi atunci va veni Hristos şi în sufletul său, aşa cum a venit în vechiul templu şi să-l întâmpine precum dreptul Simeon cu bucurie şi cu speranţă. În marele război nevăzut dintre bine şi rău, pe câmpul de luptă ne mai murdărim uneori de noroi şi de sânge, mai suntem şi răniţi. Pe câmpul de luptă întâlnim eroi şi trădători, învingători şi învinşi. Depinde mult de noi dacă vrem să fim printre învingători, printre eroi. Dumnezeu e gata să ne întindă o mână de ajutor pentru aceasta. Aşteaptă doar să-L chemăm, ca să lupte alături de noi, cu noi şi prin noi şi atunci, cu siguranţă, vom birui.

Sfinților creștinii le-au închinat biserici și mănăstiri, zile de sărbătoare, slujbe, cântări și rugăciuni, le poartă numele, le cinstesc moaștele și-i roagă să mijlocească la Dumnezeu pentru ei.

Sfinții vor fi la sfârșitul lumii și judecători ai oamenilor, alături de Judecătorul Suprem. Celor ce vor încerca să se justifice că n-au putut să facă ce trebuia, ori că au făcut ce nu trebuia, le vor apărea în față sfinții care au trăit exact aceleași experiențe în condiții mult mai bune și-i vor rușina.

Sfinții sunt rugători pentru noi, sunt și prietenii noștri, dacă noi ne comportăm în așa fel încât să nu se rușineze de noi. Dumnezeu să ne ajute și nouă să fim cât mai aproape de sfinți!

*

Sfaturi părintești. Sfinții nu ne-au învățat numai prin cuvânt, prin predici și scrieri, prin sfaturi și îndemnuri, ci și prin propria lor viață. Vom reda mai jos un fragment, în care Cuviosul Nil Dorobanțu ne povestește cum a fost arestat în 1956 pentru că-l predica pe Hristos:

,,Am stat în fața ușii la intrare, iar călăii de la distanță au întins armele în bătaie și niște prăjini lungi, enorme, cu cârlige, cuțite ascuțite și cosoare pe lângă mine. Pesemne o lumină era peste mine sau poate frica nu-i lăsa să intre. Eu m-am retras cu Sfintele(Potirul cu Sfânta Împărtășanie – n.n.) pe cuptor, le-am luat în brațe, pentru că cine știe când le voi mai vedea sau le voi mai gusta. Au năvălit toți peste mine în cameră, iar alții erau pe afară cu făclii și lanterne. M-au bătut cu pumnii, cu arme grele, până am leșinat peste Sfintele Taine. Am apucat mâna ighemonului(socotea pe milițienii și securiștii care-l arestau diavoli sau întruchipări ale diavolului, ighemonului- n.n.), care mă bătea zdravăn, i-am stins lanterna, ca să nu vadă unde lovește. Dădeau cu picioarele și cu ce apucau în mine, însă eu vroiam să sărut mâna, care mă lovește, după porunca Domnului care zice: ,,Iubiți pe vrăjmașii voștri!”M-au luat desculți, cu capul descoperit, pe zăpada înghețată, în ger nespus, în miezul iernii târzii. Nu-mi mai simțeam ceafa, că îmi dădeau la creierul mic cu paturile și cu fierul armelor, la gât și la umeri. Dar duceam Crucea lui Hristos spre noul calvar!

Am început să cânt ,,Hristos a înviat!” Ighemonii îmi dădeau peste gură. Am privit spre ceruri, Hristos mă părăsise, așa cum și Tatăl Ceresc L-a părăsit pe El în cel mai greu moment al apogeului Crucii. Nu mai auzeam cuvânt ceresc, nu mai aveam vedenii. Pe ceruri strălucea luna plină. Stelele scânteiau înghețate, sângele îmi curgea pe zăpada albă(…). M-au trântit într-un camion de Crucea Roșie însângerat(…). M-au primit la temniță în pumni și în zăvoare grele. După câteva ore m-au mutat la altă gheenă, mai urâtă și mai înfricoșată.   Eu am sărit singur din camion, îmi făceam cruci la tot pasul, binecuvântând și locul. Un călău mi-a dat un pumn drept în ochiul drept, de mi-a lăcrimat ochiul mereu în temniță, mă durea groaznic. Poate nu trebuia să-mi privesc călăii, ci , printre lacrimi, să privesc în adâncul inimii la Hristos. Mă închinam mereu, rugam pe Domnul să-mi dea cuvânt cu putere multă să se convertească ighemonii(…).

Prin asta am constatat că Domnul nu dă decât atât cât omul poate suporta. Pentru bestii, animale, oameni nesimțitori etc. mai este suportabil, la fel pentru inculți, agramați, leneși, oportuniști. Dar pentru creștinul adevărat e greu fără Biserică și Sfinte, pentru savant e greu fără cărți, pentru scriitor e greu fără a citi sau a scrie un rând. Că nici cu degetul pe nisip nu aveai unde să scrii, iar pentru predicator, preot, călugăr schimnic e greu fără propovăduire, slujbă, mănăstire, pustnicie, liniște etc. Dar la mine se împlineau toate. Căci doar în vis mai vedeam vreo turlă, catapeteasmă, vreo slujbă, cruce sau Evanghelie, vreun potir, disc, steluță, antimis, moaște, cădelnițe etc. 

Așa îmi explicam că aceiași călăi L-au păzit  pe Hristos chiar mort în mormânt. Noi eram cel puțin vii, dar morți de vii. De nimeni din cei din pușcărie nu știau rudele sau prietenii. Nimeni nu primea vreo scrisoare. Nimeni nu știa de e zi sau noapte, de e sfârșitul sau începutul sau ce va fi mânie. Se vorbea mult de chinurile din camera de gazare, de bătaie automată cu ciocane, de curent electric etc. Prin ce am trecut eu refuz a mai spune, pentru că nu vreau să condamn pe nimeni. Pentru păcatele mele, ale penitenților dezlegați, dar mai ales pentru mărturisirea lui Hristos eram atât de prigonit, încât nu puteam să plâng și să strig tare, decât că există Dumnezeu. Făceam metanii până cădeam frânt de oboseală. Vedeam lumina taborică și mă simțeam inundat de har. Într-o zi procurorul general a venit și m-a întrebat: ,,- Pentru ce ești aici?” ,,- Dacă tu nu știi, atunci pentru ce m-ai arestat? Îți spun, eu sunt pentru Hristos!” Mi-a spus: ,,- Ești condamnat și vei fi judecat!” Iată, deci, metoda: întâi te condamnă, fără să te judece, apoi te judecă spre a te osândi din nou la muncă silnică. Câți nu au fost condamnați pe nedrept, fără să fie judecați vreodată! Dacă erau chemați în instanță, li se punea în mâncare insulină și elemente patologice morbide, care îi tâmpeau, de nu puteau să îngâne câteva cuvinte clare, vorbind enervant și incoerent(…).”

*

In memoriam – Prof. Nicolae Lungu. Nicolae Lungu(1900-1993) a fost profesor la Facultatea de Teologie din București, dirijorul corului catedralei patriarhale, omul de numele căruia se leagă uniformizarea și românizarea muzicii bisericești, dar și numeroase coruri în care a prelucrat muzica populară.

L-am avut profesor la facultate în primii trei ani. Era la sfârșitul carierei didactice. Era un bătrânel scund, plinuț, vioi, glumeț, dar iute la mânie. Era un țăran intelectual. Din cauza vârstei pierduse autoritatea în fața studenților. Se mai adăugau și anumite șubrezenii la auz și vedere. Puțini mai eram cei care-i acordam respectul cuvenit. Era foarte încântat de noi și ne socotea prieteni ai lui.  Ajuta mult pe asemenea studenți. Aproximativ 80%  nu-l mai respectau însă. Îl considerau ca pe o sperietoare, ca pe un bătrân depășit. Îmi amintesc că la orele de curs, când venea neînsoțit de asistentul său Nicu Moldoveanu, era o adevărată parodie. Noi eram cam 120 de studenți în sală. Trecea la catedră. Bătea cu diapazonul, cu pumnul, cu piciorul, striga, drăcuia, degeaba. ,,Diavolii” râdeau, șuierau, bocăneau, de-ți venea să-ți iei câmpii. ,,- Al dracului de student!” scrâșnea maestrul Lungu. ,,- Măi, copii, măi! Voi nu știți, mă, că eu la vârsta voastră urmam două facultăți ziua și descărcam două vagoane de marfă  în gară noaptea, ca să mă pot întreține! Am fost copil de țăran, mă, plecat de pe brazdă acum șaptezeci de ani, dar mi-a plăcut cartea și le-am făcut cinste părinților mei! Voi, poftim! Sus culcare, jos mâncare, la mijloc plimbare! Toate de-a gata, iar aici îmi faceți mie, profesorul vostru, zile fripte! Mă duc eu acu la patriarh!” Făcea referire la faptul că facultatea avea la parter sălile de cursuri, la subsol sala de mese și la etaj dormitoarele.

În timpul unei astfel de dojane, câte unul miorlăia, altul dădea drumul la radio la maximum sau făcea cine știe ce altă năzbâtie. Maestrul nu auzea sau se făcea că n-aude. Privea în gol, pe deasupra noastră, fără să fixeze pe vreunul. Când aducea vorba de patriarh, toți tăceau. Bietul om credea că a sosit momentul să înceapă. Atingea repede diapazonul de colțul catedrei, îl ducea la ureche, dădea tonul și când, într-o încordare maximă, aștepta să ne-audă prea distinsele voci, un trosnet se auzea pe undeva, un pupitru răsturnat, o oglindă spartă, ori vreunul sărea țipând, pretextând o imaginară înțepătură din partea unuia dintre colegi. Bietul profesor își pierdea orice răbdare, scrâșnea un ,,- Al dracului de student! La patriarh mă duc!” Ieșea în fugă din sală în hohotele și aplauzele studenților. Câte unii strigau după el: ,,- La patriarh! La patriarh!” Nu se ducea însă niciodată. Nu cred că ar fi făcut vreun rău cuiva. Uita repede, ori se făcea că uită. Când îl reîntâlneai, amenința cu degetul și râdea.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 423(1 –15 Iunie)” →