Ioan Miclău-Gepianu: Versuri de pădure…!

MOTTO:

”…Versuri izvorâte din coajă de stejar.

Sfințite prin tămâia parfumului de brad.

Unirea lor mi-alcătuii vieții un nou grad:

”A fi de-apururi numai, iubire și amar!”

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

În legende și în basme

 

In legende și în basme,

Zmei, balauri, feți-frumoși,

Zâne, păsări, zgripțuroi,

Toți de-avalma se prechimbă,

Când sunt babe când eroi.

Și în muște dacă vrei

Mai ușor să-ți vină somnul.

La ospăț când însă sună

Vesel cornul vre-unui rege…,

-Oh, dar ce vorbesc bădie…,

Cum cântările și-or drege,

Năzdrăvanii-s paralei.

Și de-i basmul chipul zilei,

Vai de tipografii mei!

 

 

Câte vremi și câte flori…!

 

Câte vremi și câte flori

Se trecură ne-mplinite!

Câte flori pân-la rodire,

De vremi fost-au adumbrite!

 

Câte suflete române,

S-au trecut fără de vreme,

Înflorind, dar făr-de fructe,

Sub stăpânituri extreme!

 

Vai de floarea răsărită

Lângă ocna cea de sare,

Vai de stânca cea bătută

De a secetei uscare!

 

Câte vremi și câte flori,

Or mai fi să reînvie,

Doamne! Fă să văd și eu,

Crescând dulcea Românie!

 

La vecini le dăm binețe,

De aud să ne răspundă,

Că e mult mai cu folos

Decât ceartă și osândă!

 

De-i istoria din vorbe,

Inima din viclenii,

Atunci câte flori și vremuri?

Ah! Zadarnic vor veni!

 

 

Portret

 

Peste-un fir de iarbă verde,

Și-un pustiu de piatră arsă,

Cerul albăstriu își pierde

Zarea sa cu raze ștearsă.

 

Zâmbet sfânt al Libertății

Îngrijind o căprioară,

Vis prea drag singurătății

Unde geniul coboară.

 

 

Firicel de romaniță

 

Firicel de romaniță,

Firicel de luminiță,

De pe malul Crișului

În Țara Beiușului:

 

Te-am visat

Și-am suspinat,

Te-am chemat

Și-am lăcrimat!

 

Firicel de romaniță,

Firicel de luminiță,

Adă-mi din copilărie,

Dorul ce ți l-am dat ție!

 

Ți-am șoptit

Tu ma-i robit,

Te-am rugat

Tu mai legat!

 

Nins de ani și alb ca tine,

Rătăcind prin țeri străine,

Vreau să vin să mă mai vezi,

Roua-n ochi să ți-o așezi.

 

Ci-s trudit

Și gârbovit,

Ars de dor

Ca secul nor!

 

 

Geniu

 

Pe o frunză

Căzu un bob de rouă,

Stâlpul de telegraf

Se oglindi în el;

E-o clară reflectare

De talent modern,

Unde forma și dimensiunea

Iau valoarea zero.

Dar, zero e

Treapta de pornire,

De unde geniile

Scânteiază din praf.

 

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Versuri de pădure…!”

Ioan Miclău-Gepianu: Poetului GRIGORE VIERU, (n. 1935 – d. 2009)

 

”…Ori de câte ori mă gândesc la tine,

mi se face-n suflet dor de un drum la Humulești,

la obcinile Bucovinei, la Ipotești, la Cernăuți și Chisinău”. Fănuș Neagu

 

 

”...Un poet care și-a asumat greul unui grai, trecându-l prin

inima sa, și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe,

îl întoarce semenilor săi care-și deschid de bună voie inima să-l

primească, pentru a-și duce mai demn pe mai departe viața în

spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul”. Ioan Alexandru

 

 

Devenit poet național prin talentul său strălucit și simplu totodată, asemenea marilor creatori și gânditori  Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie, 1935, în satul Pererita, pe acel mal stâng al Prutului, râu ce curge voinicește dar și înlăcrimat de istoricele nedreptăți veșnic aduse basarabenilor.

Părinții lui erau plugari, Pavel și Evdochia, muncind din greu ogorul și la vii, fapt pentru care Poetul  le-a și dedicat multe versuri de o lirică deosebit de frumoasă și afectuoasă, de adevărați creștini.

      In acest an, 2021 ar fi împlinit Poetul de pe Prut vârsta de 86 ani, dar n-a fost să fie, a decedat la 18 ianuarie, 2009, într-un nefast accident de automobil, ducând cu el multe flori literare ce se așteptau a fi culese din ”câmpiile” basarabene, din viața concetățenilor săi, pe care i-a iubit și pentru care s-a sacrificat plin de nădejde și speranțe într-un viitor de unire cu țara-Mamă. Era un familist desăvârșit!

    Ne-a lăsat opera sa valoroasă și patriotică, precum și suferințele sale puse precum diamantele înt-un inel, în versurile sale! Ce vor rămâne desigur nepieritoare!

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Poetului GRIGORE VIERU, (n. 1935 – d. 2009)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simbioză

SIMBIOZĂ
                                    (Iubiți pomul)

M-am înfrățit cu o rădăcină de gorun,
Trăia înfiptă-n glie,
Îmi trimitea prin frunze oxigenul,
Eu îi curățam doar de omidă frunza.

Puțină-i munca mea, am zis
Și am vrut s-o ud cu rouă,
Dar pomul dinafară mi-a adus un nor
Îndesat cu apă ca fagurul cu miere,
Încât mi-am mai umplut și un bazin de-nnot.

Stejarul nu mi-a spus nimic;
Cineva a început să-l taie,
Fiecare lovitură de secure
Izbea în propriile-i picioare.

Învățătura: ”Să îngrijim mediul natural, căci
suntem chiriași în Casa  Creatorului!”

———————–

Ioan Miclău-Gepianu

CRINGILA, N.S.W. AUSTRALIA

Ianuarie  2021

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)

”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea să deschidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.

    Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său de asemenea pleiada multor oameni de seamă ai culturii și literaturii.

    Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu- Delavrancea, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron  Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc, G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”

  Ioan Miclău-Gepianu

 

”… Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada  în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

        Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau  gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

      Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să  apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

        Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

     Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnalul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul Doinelor și

Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse  ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

   Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.

      Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)”

IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)

“Florile-s gânduri, iar gândurile devin flori pe câmpia literară”

  (Ioan Miclau-2009)

 

     “…Desigur, cine va încerca a privi  ceva mai adânc acest subtitlu “Florile-s gânduri iar gândurile devin flori pe câmpia literară”, va sesiza izvorul inspirator folosit , deoarece, in  literatura română doar B.P.Hașdeu vorbea despre acea câmpie literară în care scriitorii si poeții erau  scototiți asemenea florilor din câmpie, fiecare  având frumusetea  culorii si a  parfumului  ei, iar în final, peisajul unei arte adevărate.

        Greu a înțeles asta până și Titu Maiorescu  ministrul Culturii acelei vremi,  cum în acest peisaj coloristic  artele primesc stralucire si armonie, robustete si o perenitate mereu îmbogățită.  Pe când,  acea ierarhizare de valori aducea o stare de  dispute între valorile noastre autentice referitor la Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri, dispute încorporate ulterior sistemului de critica literară pe intinsul mai multor decenii, dacă nu secole.

   Revenind la scriitoarea și poeta zilelor noastre Cezarina Adamescu, vreau să se observe, desigur cu deplină satisfacție, apariția unui fenomen literar si de creație care din nou va da criticii literare românesti ocazia a defini o autentică valoare, care  azi lumineaza ca o lumina  stelară  arealul culturii  și literaturii noastre.

      Asadar, precaut, îmi admit chiar o sinceră  critică pentru îndrazneala mea de a face  referiri la adresa  personalitătii si a prodigioasei opere a doamnei Cezarina Adamescu. Mai ales că in corespondența noastră scriitoricească admiteam, scris negru pe alb, că ma simt mai mititel  in raport cu domnia sa. Stând desigur si eu în dimensiunea mea!

     Cu convingerea totuși, că și această prezentare va fi o contribuție adusă la volumul referirilor si aprecierilor celor de specialitate  în plan present si viitor, am  adunat acest manunchiu de impresii si admirații cu tot respectul ce îl port scriitoarei gălățene!

     “… Una dintre porțile de intrare in lumea imaginatiei si creatiei  literare a doamnei Cezarina Adamescu,  prin care se descoperă cu prisosință universalitatea gândirilor si framântarilor, arderilor interioare din care izvorăsc scrierile  talentului său atotcuprinzator, încărcat de frumuseti  artistice luate din realitatea vietii de zi cu zi, va fi fără îndoiala acea  superbă șoptire de credință si iubire recent scrisă sub titlul“Poezii pascale”. De Sfintele Pasti – Triumful Vietii asupra Mortii, si publicate in Revista de opinie si atitudine “Ecoul”-ARP-Bucuresti, 2009.

       Efervescența  talentului ei, caracterului ei  întotdeauna treaz si bine orientat, face posibile marile  realizări. In lumea poveștilor copiilor, în lumea prozatorilor, al  poeziei, lucrarile sale vin ca niște fluvii, rânduite într-un plan précis, păstrându-și albiile de comori prinse în tematicile deosebite pe care imaginația dumneaei, scânteetor le surprinde. Curg melodios spre Marea cea Mare, adica a facerii acelei Opere care, asa cum spuneam mai sus, critica literară, viitorimea, vor avea un adevărat munte de aur si lumini  din care îsi vor putea alimenta spiritul si mintea!

   Iată cum începe una din poeziile, poartă de intrare, despre care făceam referire, “Triumful Vieții asupra Morții”: “Cu logica noastră îngusta si slabă / In loc sa-ȚI fim recunoscatori pe vecie / Noi Te-am ucis, Doamne / Nimeni altcineva decat noi / Te-am ucis fără scrupule/”  Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră imagini fugare.Aceste imagini fugare, sunt redate apoi sub forma de sintagme, uneori deosebit de dureroase, rugaciuni de indreptare, cum sunt urmatoarele: ”Iubirea Însăși strivită de ură”, ”Pământ al măștilor de carnaval”Creatorul ucis de creatură” ”Cum mai poți răbda Mantuitorule / Să fii răstignit la infinit! Caci numai Tu esti ușa spre Paradis!”.

   Deci, observăm de îndată acea calitate creștină care de fapt definește și însoțește gândirea si expresia  verbului său creator. Găsesc perfectă si cu har cugetarea scriitorului Stefan Dumitrescu, atunci când afirma cum scriitorii talentați si nemuritori sunt aceia pe care Dumnezeu îi formează. Scriitoarea Cezarina Adamescu  este  întradevar una  ridicată de Dumnezeu si Duhul Sfant care sălășluiesc în cugetul si ființa scriitoarei.

   Morala sănătoasă nu lipsește niciodata în munca sa scriitoriceascaă Generozitatea sufletească  este  prezentă în tot ceea ce face, în relatiile cu oamenii  generozitatea ei se așează în cele mai frumoase cuvinte, de o cultură aleasă, în același timp știind ce e modestia ca ingredient al înțelepciunii si sincerității. Toate acestea permit, de altfel sunt strict necesare, scriitorilor care făuresc scrieri pentru lumea copiilor povești si povestiri adecvate varstei lor , adecavate unei  bune creșteri si educatie,  ideile trebuiesc bine alese,  însasi scriitorul sa fie un adevărat pedagog, exemplar el insuși!

    De o aleasa sensibilitate doamna Cezarina dovedește o naturală chemare, cu o pătrundere aproape biologică înspre sufletele copiilor, cu gentilețe, cu iubire, cu înțelegere, ea înăsi parcă trăindu-și propria ei copilaăie. Fără a greși se poate remarca deja înalțimea sa spirituală care îndeamnă si deschide orizont spre o adevarata școală al viitorului, ridicarea unei generații sănătoase, morale, harnice, cu respect pentru credință, pentru iubire, cu respect pentru Limba, istoria și traditia neamului căruia aparținem.

      Toate acestea le-am înțeles eu si din  paginile revistei “Cărticica  Romanească pentru Copii”, revista on-line, concepută  tocmai pentru a servi acestei idei mari si nobile căreia scriitoarea gălățeană s-a dedicat cu toata puterea ei creatoare.

   Cezarina este mândra si se bucura de sfintele sale locuri natale, considerând orașul ei Galați o adevarată perlă pe marginea Dunării! Și are dreptate căci  este orașul acesta legat de mari fapte istorice înca de pe vremea lui Vlad Tepeș. Era ca o poartă ce oprea navaliri barbare sau primea oaspeți de bună credință! Pe aici se făcea comerț cu celelalte lumi, apele Dunarii duceau corabiile daco-romane spre  Marea Neagra si Mediterana, spre marile porturi ale Orientului. Deci este legitimă iubirea ce o poartă locului natal.

   Apoi, mai are dumneaei o convingere anume, despre care mărturisește foarte limpede, de aceea  mă simt îndatorat a o dezvalui aci, spre a intelege oricine   ce înseamna a fi un scriitor la care întradevăr cugetul-cuvântul-fapta  formeaza un întreg, un întreg zidit  pe bunatate si nu pe răutate!  Această convingere ne-o spune cam asa: “Se spune ca un exeget e cu atat mai bun cu cat este mai rău. Conform acestui paradox, consider că, no sa pot fi nicicând bună, fiindcă sunt incapabilă sa fiu rea. Si nici n-o doresc, de fapt, cu pretul acesta. Pentru ca prețul ar fi pentru mine incomensurabil”.   Convingerea  asta  ne-ar face mult bine fiecăruia, doar numai să ne-o însușim!

    Născută la 1951, viitoarea  poetă, prozatoare, eseistaă dramaturg, editor, avea să îsi înceapă studiile elementare  in orașul natal Galati, la Școala elementară nr.28. Urmează Liceul Mihail Kogalniceanu, profil umanistic, promoția 1970, la zi, Galati.

Continue reading „IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Ce folos …!

MOTTO:

”…Să ne protejăm Planeta noastră-n primul rând,

căci este vatra copilăriei, vatra  tuturor neamurilor,

Asta să ne fie calea și a minții noastre gând:

Fericirea omenirii, visul lung al veacurilor!

 Ioan Miclău-Gepianu

 

CE FOLOS….!

(poezie revăzută și adăugită)

 

Ce folos de ape-albastre și izvoare susurânde,

Când pe malul lor noi punem a istoriei rușine,

Otrăvind zglobia undă cu atomice morminte,

Prăpădindu-ne pământul, totodată noi înșine!

 

Ce folos de codru falnic cu-a lui tainică iubire,

Ori livezile plouate cu reziduri nucleare;

Ce folos de cerul zilei și de-a razei strălucire…,

Noi ne-aducem negurile și nu calea de salvare!

 

Spune-mi ce descoperire a științei până azi,

Fu să nu devină armă de război distrugător,

Aur învestit pe mâine pentru-o ziuă de necaz,

Școli ce cizela-un creier spre distrugeri gânditor?

 

Ce folos să țin sub lacăt mari grămezi de-argint și aur,

Ori pe-a școlii bănci să reazim fruntea, să aud cine ce știe,

Când și una și cealaltă ca o gură de balaur,

Mestecând calea cea bună varsă foc și dușmănie!

 

Să ne protejăm Planeta noastră-n primul rând,

Căci  este vatra copilăriei, vatra tuturor neamurilor!

Asta să ne fie calea și al minții noastre gând,

Fericirea omenirii, visul lung al veacurilor!

———————–

Ioan Miclău-Gepianu

CRINGILA, N.S.W. AUSTRALIA

12 Ianuarie  2021

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Restituire – Colo sus lângă izvor

Cântecul privighetorii

 

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Cu dor mare și cu jele,

Puii-i stau pe rămurele

Și-o întreabă de ce plânge,

De ce glasul i se frânge?

Pasărea cânta-n suspine,

Oamenii cred că de bine!

Ei nu văd că prin dumbravă,

Se usucă de otravă

Florile si viermii hranei!

Vara-mbracă haina toamnei;

Cât amar vedea sărmana,

Ochii-i picurau ca rana,

Ciocu-i larg, sfâșietor,

Spunea lumii al ei dor,

Colo sus lângă izvor!

*

Peste dealuri adumbrite,

Peste văi înțepenite,

Norii vineți toarnă bură,

Doar prin zare-o crestătură,

De fereastră pentru soare,

Lăsa razele-I ușoare,

Să dea lumii semn de viață,

Dar de-i zi ori dimineață,

N-ar ști nimeni să o spună,

Ori e-al nopții plină lună,

Stăpânind norii cei negrii.

Vântul își porni sirepii,

Ploaia picura pe fagi,

Simfonii cu note largi

Prinde codru să repete,

Pe ecouri portative le desplete,

Fulgere fac dirijarea de baghete.

 

*

 

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Puii-i stau pe rămurele,

Și-o întreabă-n lăcrimele”

“Ești, mămică, supărată

Pe furtuna-nvolburată?”

“Nu, odorurile mele,

Ploaia vine să vă spele,

Florile să înflorească,

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Restituire – Colo sus lângă izvor”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)

MOTTO:

 

                                                         ”…Este  în Harul Sfînt izvorul vorbei blânde,

                                                         Iar un succes de ai în sfânta ta credință,

                                                         Tu cheamă pe Hristos, căci este cu putință

                                                         Ca răii să-ți distrugă firava-ți biruință!

                                                                                            Ioan Miclău-Gepianu

 

 

Omul e precum copacul…,

 tragedie prin istorii!

(Reversul monedei Cezarului)

 

Câți din neamul ăsta mare,

Iubit neam de frați de veacuri,

Au crescut precum copacul,

Fruntea-ncinsă în lumină,

Să nu li se reteze capul?

Unde-I Dumnezeu cel mare,

S-a făcut și EL mai mic,

Când sunt vremi de-nfometare

Patriarhii nu mai au de zis nimic?

Iubit Neam și frați români,

Suntem a deveni umbră,

Și de slugi pe la stăpâni?

Nu. E sfânt acest popor,

Dar pe fruntea-i de granite,

Stau cu inime golite

Cei ce strașnic îi dau zor

Să ne-aducă-nvălmășeală,

Să ne-nvârtă pe smintite,

Făr-a da vieții vre-un spor!

”Omul e precum copacul,

De crești mare te așteaptă

Ferestrăul și tocatul!”

12/28/2020

 

 

Tu, Crișule!

 

Tu, Crișule cu ape aurate,

Întotdeauna mi-ai fost un intim frate,

Când valul veșnic lucirea ți-o cuprinde,

Eu cu iubire-ți port icoana ta

În inimă și minte!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Mie dor de un Crăciun, prin timp (versuri)

ÎN NOAPTEA SFÂNTA DE CRĂCIUN

 

În noaptea Sfântă de Crăciun

Prin ger curat şi lună

Îmi amintesc, cum cei trei magi

Speranţa îşi alină

 

De unde vin, unde se duc

Ce oare îi frământă

Prin căutari de nedescris

Când steaua îi alintă

 

Pe domnul drag, Iisus cel Bun,

Cu daruri îi răsfaţă,

Îngenunchind fară‐a privi

Lumina, a sa faţă

 

Ce strălucind le dă puteri

Şi naşterii se‐nchină

Când Ziditorul Noii Lumi

S‐a arătat, prin lună

 

Măicuţei, plină de dureri

Smeriţi se plecă‐n taină

Când Maica Sfântă le zâmbea

Ştiind de bună seamă

 

Că Tatăl, Bunul Dumnezeu

Ne‐a dăruit Mesia

Ca‐n orice lucru bun sau rău

S‐aducă veselia

 

În noaptea Sfântă de Crăciun

Il simt din nou aproape

Prin pure, calde rugăciuni

Iisus se‐aude‐n toate

 

Îl simt în albul din omăt

În bradul verde‐n casă,

Şi‐n casa Domnului aştept

Credinţa …să mi‐ o ţeasa!

 

 

 

CRĂCIUNUL

 

Ascult povestea de demult

Aceeaşi ca şi‐acuma

Bunica blând ne povestea

Când apărea calm, luna

 

În noaptea Sfântă de Crăciun

În ieslea cea săracă

Când boul tainic respira

Căldură să îi facă

 

Pruncuţului iubit, Iisus

Născut în chinuri grele

Din teama de a fi răpit

De fiinţele rele

 

Dar iata c‐au venit păstori

Călăuziţi de stele

Sunt magii care daruri au

Mânaţi de doruri grele

 

Şi îngeri calzi, dansând prin duh

Când magii dăruiesc

Un miel draguţ şi bun şi bland,

Pruncuţului ceresc

 

În Betleem, ascuns cu drag

În ieslea cea divină

Calăuziţi de stea, trei magi

Pruncuţului se-nchină

 

 

Să ne‐nchinam şi noi acum,

În noaptea minunată

Rugând Măicuţa lui Hristos

Să ne ajute‐ndată

 

Prin feeria de lumini

Din Bradul de Crăciun

Miros de cozonaci şi vin

Colindatori în drum

 

Naşterea pruncului IISUS

S‐o simţim prin trăiri

Şi sărbatoarea s‐o păstram

Cu noi în nemuriri

 

 

MI-E DOR DE UN CRĂCIUN, PRIN TIMP

 

Mi-e dor de tine, maica mea

Crăciunul mă apasă

Și-aș vrea să fim ca altădat’

Cu toții pe acasă

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Mie dor de un Crăciun, prin timp (versuri)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: DOSOFTEI – Mitropolitul Moldovei

       -Preot, scriitor, poet, traducător-

(n.26/octombrie,1624 – d.13 decembrie, 1693)   

                      

          Motto:

 ”…Cunoaștem Doamne prietenii și

învață-mă să-mi iubesc dușmanii” – Ioan Miclău-Gepianu

                                                                                                               

 

PSALMUL – 29

 

Înălța-te-voi, Doamne, cu multă plecare,*

Că-mi trimiț sprejineală, de n-am lunecare.

Să n-aibă bucurie pizmașii de mine,

Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine.

Că mă scoli de la boală și-m dai sănătate,

Și-m iei sufletul lesne de la greutate.

Tu mai scos de la iadul ce n-are lumină,

M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină.

Cîntaț Domnului, svinții, cîntaț să se știe,

Și-i spuneț mărturia într-a lui svinție.

Că svinția-sa Domnul scârba nu lățește,

Ce dă milă și viață cui se umilește.

Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsăra cu jele,

L-va dezlega la zuă den toate greșele.

Ce eu zîceam în mine, când mă-mbogățîsă*

Că fără de sminteală m-va fi viața tinsă.

Și tu, Dumnezău svinte, mi-ai datu-mi putere,

De mi-au stătut frîmsețea fără de scădere.

Iară cînd ț-ai întorsu-ț fața ta cea svîntă,

Mi-au scăzut buiecia ș-am căzut la smîntă.

Și n-am de-acmu ce face, numai ce-oi striga-te,

Doamne, Dumnezău svinte, iartă-mi de păcate.

Că ce folos mi-a face sîngele cel mare,

De vreme ce-aș deșcinge să merg în pierzare.

Au doară poate spune țărna, să grăiască

De svînta-ț dereptate, să te povestească?

Auzit-mi-au Domnul și mi-au trimis milă,

Mi-au strânsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sîla.

Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul,

Zăblăul ce-mbrăcasăm m-au schimbat dintr-însul.

Și-mi fece veselie cu veșmânt de slavă,

Slava mea de cînte fără de zăbavă.

Că m-ai scos, Doamne svinte, de la umilință,

Binele tău l-voi spune în veci cu credință.

––––––––

Bibliografie: Dosoftei –Opere vol. I – Versuri, Editura Minerva – București, 1978, pag.67.

Am respectat întocmai dialectul autorului.

(Cartea este un dar primit de la Pr.Gheorghe Nemeș, Oradea, la 18.06. 2001,  eu fiind în vizită la Oradea, gest pentru care îi mulțumesc și azi).

Ioan Miclău-Gepianu