Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Inducția simbolului albastru

Etufarea din ziua de azi, în lipsa exterioară de cultură, sensibilitate și, nu în ultimul rând, omenie, determină Domnului Doctor Atanasiu Bogdan-Ovidiu-Costin intrarea într-o stare de refulare, de adâncire în subconștient. Sigismund Freud ne spune că dacă un om este mai profund, mai sensibil, mai cult, profesionist acerb, refularea se produce intens. Aceasta în condițiile unui mediu ostil, când vibrațiile unei personalități complexe ca cea a lui Ovidiu Atanasiu sunt înnăbușite la tot pasul.

Defularea este necesar să se producă, iar în cazul unui personaj de basm ca cel al Doctorului școlit la Paris, doar sublimarea are loc. Discursul intens, punctat de un suflet multiplu dimensionat, este o aspirație spre transcendent. Linie de foc țâșnita din originile sacerdotale ale familiei nobiliare după ramura moldavă a neamului, aspirația domnului doctor nu se oprește, călătorește preastral, alimentată de o genealogie familială de excepție. Cuvintele în căutarea perfecțiunii devin poarta ca într-un subconștient umplut de bogăție.

Muzica lui Berlioz încarcă vaduri de râu sclipitor, răcoros, în care să curgă liniștit, calm, demn, ca ale patriei spre care Ovidiu s-a întors de la Paris ca la o chemare a ancestralității genetice. Plasat în sferele astrale, divine, transcendente, spiritul unui adevărat erou, vibrează în căutarea căii ce va aduce o revărsare de ape pure ale omenescului pe Mapamond. Baia mocirloasă care a ajuns societatea, fără modele demne, impunatoare, nobile, ca cele ale eroilor lui Racine si Corneil, se cere purificată, mai bine zis apa înlocuită ca într-o baie cu mult spumant, aromitor, binefăcător, sfințit, va trebui să calce noua generație.

Modelul este Doctor Bogdan-Ovidiu-Costin Atanasiu care, purtând povara pe umerii puternici ai unei educații familiale impreganate de marile valori spirituale romanești, găsește calea prin scris să își comunice acumularile vaste în mediile de cultură și știintă. Aspirația transcendentă nu își găsește revelatia decât în sălile de operă, unde muzica, rafinată prin studiul intens al protagoniștilor, i se oferă, dându-i satisfacția împlinirii. Într-o lume în care fizicul este de vanzare, prostituția la tot pasul, imoralitatea, nimic nemaicunoscând puritatea întâlnirilor de Dragobete ale frumoaselor fete, pulsiunile ovidiene intensifică trăirea în spații divine, unde caută fericirea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Inducția simbolului albastru” →

Zenovie CÂRLUGEA: UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR Eugen Dorcescu „Îngerul Adâncului” Editura Mirton Timișoara, 2020, 537 p.

Eugen Dorcescu

„Îngerul Adâncului”

Editura Mirton

Timișoara, 2020, 537 p.

Mărturisesc, încă pătruns de emoția lecturii, că de multă vreme nu am mai citit o lucrare memorialistică de acest fel, deopotrivă probantă cu o realitate încă prezentă și răscolitoare prin faptul de viață evocat cu autentică asprime, cu o sfâșietoare sinceritate, scriere în care se simte deopotrivă „suflet” și „sânge”. Este vorba de lucrarea Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) a scriitorului Eugen Dorcescu, poet de registru înalt, ideatic, cunoscut, prin traducerile recente (Elegías Rumanas, Editorial Arscesis, Zaragoza, Spania, 2020), și dincolo de fruntarii, îndeosebi în lumea hispanică.

Jurnalul, consemnând fapte, evenimente, trăiri, gânduri și reflecții, de-a lungul a opt ani din viață (1991-1998), cuprinde, în fapt, dincolo de aceste limite temporale, istoria unei existențe, din care se detașează net fațeta unui destin scriitoricesc, ipostaziat în momente importante ale devenirii și în relație cu timpul istoric și cu lumea de impact, deloc favorabile unei perseverente individualități creatoare, care și-a înțeles, dintru început, chemarea, croindu-și propriul drum, dincolo de conjuncturi, de amicalități și animozități, de ambientări și încercări, de reușite și eșecuri.

Caietele acestea de jurnal, cărora prefațatoarea Mirela-Ioana Dorcescu, binecunoscutul hermeneut al poeziei dorcesciene (nimeni alta decât actuala soție), le stabilește ordinea și, desigur, importanța în cadrul unei bibliografii de prim-plan, ne oferă imaginea unui scriitor într-un segment de timp decisiv și clarificator, crucial și întemeietor. Nu întâmplător intitulată Opera totală, Prefața evocă, în complexitatea sa, Omul, aflat la aproape cincizeci de ani de viață, dar și Scriitorul, în pragul recunoașterii și consacrării sale. Aspectele și meditațiile din perioada jurnalieră evocată sunt, de fapt, realități surprinse nu scindat, devălmaș ori itinerant, ci organic crescute și întrepătrunse (e drept, condiția existențială constituind suportul acestor trăiri, meditații și acute reevaluări, în forul intim, personal, al discernământului profesional și etic, vreme de „șapte mii de zile”).

„Nu puteam începe să scriu monografia operei lui Eugen Dorcescu fără să-i citesc Jurnalul”, scrie, pe bună dreptate, prefațatoarea și îngrijitoarea ediției, cucerită fiind, de la prima consemnare, din data de „Joi, 14 iunie 1990”, până la ultima, din ziua de „Sâmbătă, 14 noiembrie 1998”, lapidar consemnată, într-o dimineață de iarnă friguroasă și umedă, deasupra căreia autorul nota în reverberație psaltică și la modul interogativ-mesianic: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul. Duhul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să-i las manuscrisele […] Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă./Ne revedem după Apocalipsă?/Eugen Dorcescu/13 noiembrie 1998” (p. 527).

Este vorba de un text nu numai „năucitor”, dar și „dens, polimorf, ancorat într-o realitate mult prea recentă”, cu o „avalanșă de evenimente, de informații, de trăiri disforice”, „o licoare prea tare pentru mine”, după cum scrie prefațatoarea, hotărâtă să citească și să valorifice jurnalul „cu ochi de scriitor […], nicidecum de soție”, ca pe „cea mai captivantă lectură a vieții mele”.

Încântată de atitudinea scriitorului, deopotrivă morală, conceptuală, estetică, semiotică, de caracterul „aristocratic” al scrierii, îngrijitoarea ediției realizează, de bună seamă, în calitate de critic literar și monografist, că, de acum încolo, nu se va mai putea scrie despre poetul Eugen Dorcescu fără a se apela la această mărturisire, definitorie sub multe aspecte, cuprinzând: idei privind libertatea de creație, idei despre artă, despre statutul scriitorului, relația lui cu lumea în care trăiește, opțiunile prioritare ale vieții și creației, alegerea unui regim metafizic de zbor al gândului creator, asumarea „alodiului” și integrarea emergentă a spiritului creator în formele geografiei sale literare, de la cumpăna a două lumi, ba chiar, iată, de la cumpăna a două secole, care marchează un nou mileniu: al III-lea. Cum deja se știe, autorul – cultivat, manierat, distins, conștient și nedezertând niciodată de la statutul său onto-axiologic, de la statutul său elitar – nu abdicase, în nicio împrejurare, de la „standardele lui”, fie că era vorba de cursivitatea povestirii, de dialoguri, de conturarea comportamental-portretistică a unor cunoscuți, apropiați ori neprieteni, de comentarii, considerări, reflecții pe diferite teme, cu deosebire acelea implicând relația scriitorului cu lumea și mesajul ideatic, abstras, al demersului său transfigurator.

Jurnalul acesta, „veridic, fascinant, foarte expresiv”, început imediat după Revoluția din 1989, este o susținută mărturisire de conștiință a unui destin care a trăit și redă, fără fetișizări, Realitatea dură, nemascată, căreia i-a fost deopotrivă martor și „actant”, în cadrele profesiunii sale de redactor de editură.

Mâhnit că Revoluția decembristă, care ne-a adus „libertatea”, a pulverizat realitatea românească, inclusiv componenta cultural-revuistică, printr-un „capitalism sălbatic”, dezorganizând totul, chiar și lucrurile care mergeau bine, aducând pe scena politică, socială și culturală o seamă de frustrați și neisprăviți, de aroganți imorali și grobieni, de „venitúri” (cum ar zice Eminescu) veroase, hămesite, dornice de căpătuială, de impostori servili și lichele transpartinice, de haimanale politice și aculturale, care nu au făcut nimic în domeniile respective, autorul o compară cu Revoluția franceză, citându-l pe Flaubert, care scrisese că acea „démence universelle”, ce frisona societatea franceză, îi transformase pe intelectuali în niște „idioți”, oricât de cuprinși ar fi fost aceștia de „entuziasm” și „elan”, totul dovedindu-se, până la urmă, o mare deziluzie (se confirmă, în cazul Jurnalului, cu unele destine frânte și alienate, prinse în iureșul „noilor prefaceri”!).

În deplin acord cu ideea de „trădare a intelectualilor”, care a circulat multă vreme și prin cultura și societatea românească și cu care ne-am „obișnuit”, precum cu o stare de lucruri foarte apropiată și contrapunctic reiterată zilnic, văzută din partea unui destin solitar, asocial, dedicat, trup și suflet, misticii scriitoricești, scrierea aceasta, Îngerul Adâncului, poate fi mult dorita operă complexă, „totală”, care dă seama despre o realitate istorico-socială recentă, evocată fără menajamente și tactici perifrastice, „verde-n față,” cum se zice, nu atât în sens vindicativ, cât ca metodă terapeutică de eliberare de Răul existențial, acumulat în conștiința particulară și, mai ales, colectivă, ani de-a rândul.

Să fie această scriere un fel de „Dies irae”/„zi de răzbunare”, de care amintește poemul inaugural Templierul, care, dintru început, pune un semn eponim scrierii?! Desigur, acest poem ne trimite la poezia lui Eugen Dorcescu, la insurecționalul ei spirit de aventură cavalerească, poetul fiind, în registrul meditației sale medieviste, un hidalgo cu însemne de o ideatică mărturisit hristică, sugerând, ca „brav ostaș al lui Hristos”, apartenența la un anume ordin al „templierilor”, pornit pe calea redempțiunii spirituale („trup cicatrizat în bătălii”), cum, de fapt, afirmă poemul așezat în fruntea Jurnalului și datat „5 februarie 2020”: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,/ Eu, lângă Crucea Domnului străjer,/ Am fost trecut prin sabie și fier/ De oamenii lui Filip cel Frumos” (Templierul).

Structural, Jurnalul este distribuit în trei părți, ce poartă titluri alese și pline de semnificații din ebraica veterotestamentară, oglindind, pe rând, într-o rezumare coerent triadică, anumite mesaje psalmice, corespunzând stărilor respective, de la asumarea acelui implacabil imperativ „Moth tamuth”, în ordinea existenței, la căutarea și revelația produse de tenebrosul „Abaddon”, aflat, în fond, sub spirit creativ, vizionar și iscoditor; iar de aici, de pe promontoriul unor reflecții și viziuni apocaliptice, la priveliștea Lumii înțeleasă ca „Deșertăciune a deșertăciunilor” (Havel havalim). Un demers, așadar, în perspectiva apocalipticului, ale cărui trâmbițe se aud în relieful existenței:

Moth tamuth/Vei muri negreșit (Vineri, 1 februarie 1991 – Miercuri, 15-Joi, 16 iulie 1992);
Abaddon/Îngerul Adâncului (Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februarie 1995);

III. Havel havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor (Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Cu observarea unor pauze, fie ele și anuale, paginile acestea de jurnal reușesc a reconstitui o epocă, surprinsă într-un moment istoric crucial, dar și a da măsura unei conștiințe de indimenticabilă ținută etică, profesională și vocațională.

Jurnalul e, deopotrivă, o formă de despovărare sufletească, cu valoare terapeutică, dar și un tonic al vieții, necesar în depășirea impasurilor și a unor angoase, la care revine adesea, nu într-o punctualitate zilnică, ci numai atunci când are să spună ceva: „Recurg la acest jurnal ca la un elixir, ca la un întăritor, ca la un tonic suigeneris. De mai multe ori mi-am propus să renunţ, am și renunţat la el o vreme, dată fiind structura mea reticentă, neconfesivă, dar mereu îl reiau, din pricini lăuntrice, mânat de sentimentul vidului și al singurătăţii” (Duminică, 24 iulie 1994).

Dar Jurnalul este, totodată, și „un ascultător mut”, căruia diaristul, cu ofurile lui, i se confesează: „Stau la masă și scriu încă o pagină la acest jurnal, mă confesez acestui ascultător mut, acestui caiet ce-mi absoarbe și-mi păstrează gândurile. Nu am, nu mai am ambiţii (nici n-am prea avut), nu mă preocupă opiniile altora, nu doresc glorie și fală, vreau să fiu lăsat în pace” (Sâmbătă, 30 octombrie 1993).

„Spovedania” de acest fel are resorturi de filosofie intimă, comunicând urgent nevoia unei mărturisiri „de sine”, un fel de redempțiune spirituală, de mântuire sub semnul mărturisirii în intimitate isihastă, un mesaj in posteritate, dintr-o perspectivă soteriologică: „Las altora ambiţii, agitaţie, goana după avere și glorie. Eu mă retrag în intimitatea fiinţei și a obsesiilor mele, în chilia mea, în suferinţa, disperarea și insomniile mele. Mă spovedesc jurnalului. Abia dacă mai întrezăresc, uneori, la mari răstimpuri, ochii celui care-l va răsfoi cândva, în viitorul ce nu va mai exista, atunci, pentru mine” (Duminică, 13 noiembrie 1994).

Trei zile mai târziu, o nouă meditație pe seama acestei „cronicăreli” de scriitor „singuratic”, pornită dintr-un instinct „lăuntric” de a reține în cuvinte „Clipa”. Scrisul devine, astfel, un fel de „katharsis” aristotelic, de purificare a sufletului, de regăsire a rostului ontologic în existență, așa cum rezultă din secvența datată Miercuri, 16 noiembrie 1994: „Eu cronicăresc toate acestea și mă întreb ce anume mă determină s-o fac. E letopiseţul unor evenimente fără cine știe ce relief, al unui mediu restrâns, plus comentariile unui scriitor singuratic. Există însă un impuls lăuntric care mă îndeamnă, zilnic, să iau jurnalul și să istorisesc, să transform timpul scurs, impalpabil, în cuvinte. E o prăpastie ontologică între eveniment și cuvânt, o prăpastie peste care, totuși, cuvântul însuși instituie o punte, un factor de corespondenţă. Fixează cât de cât evenimentul (sau umbra lui) și-l păstrează pentru o lectură, pentru o așteptare ipotetică. Sau, pur și simplu, scrisul chiar, doar el, scrisul în sine, e un fel de catharsis – mă refer acum la jurnal –, diferit oarecum de cel al artei, al poeziei, care e public, impudic, convenţionalizat, uneori emfatic, alteori patetic…”

Scrisul „alungă orice frământare și orice obsesie. Îmi împlinesc strict datoria. Scriu fără niciun ţel, fără nicio bucurie, fără nicio nădejde. Scriu, fiindcă, scriind, am sentimentul că exist, în locul și timpul în care trebuie să exist” (Miercuri, 7 decembrie 1994).

Ce cuprinde, însă, acest „scris” și care este relația dintre „fapte” și „gânduri”, ne lămurește secvența din 15 iunie 1991, o meditație de „sâmbătă”, din care rezultă dualitatea registrului diaristic (evocarea de fapte și ilustrarea de gânduri/ meditații/ reflecții), autorul dorindu-se cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu: „Ce e mai important? Faptele ca atare sau gândurile mele? Cel care va citi vreodată aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieţii sau la parfumul evanescent al ideii? Chiar la acela al ideii mai mult sau mai puţin lipsite de originalitate? Greu de spus. Poate, așa cum mi-am propus, voi scrie, cândva, asemenea lui Rousseau (și, desigur, aidoma altora), o carte de Confesiuni. Atunci, voi relua notele de acum și voi reţine ceea ce se va dovedi, în raport cu identitatea mea profundă, adevărat și imperisabil. Deocamdată vorbesc cu mine însumi, cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu”.

Deodată, întâlnim o rezumare a vieții scriitorului, ca o analiză retrospectivă la rece, din care nu se vede nicio „greșeală”, ci doar un „drum”, urmat la chemarea destinului: „Mi-am dat seama, pentru prima dată, că fluxul vieţii mele e marcat de câteva momente, în care se coagulează sensul și substanţa mulţimii de chipuri și de evenimente, mai mult sau mai puţin anonime.

Iată principiul de organizare a materiei vitale, trăite. Iată titlurile unui posibil roman autobiografic. Adică: o introducere (casa, orașul, satul, părinţii); «lapidarea»; prima criză de conștiinţă; Craiova – succesele școlare, succesul literar de la București; facultatea: a doua criză de conștiinţă; prima căsătorie (eșec); copilul (Alina); Olimpia-Octavia (Oli) (a doua căsătorie); cariera literară; oamenii care m-au ajutat la debut: Al. Philippide, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag; Andrei (nepoţelul – copilul Danei, fiica lui Oli); la Editură; Decembrie 1989; 14 aprilie 1990 (renunţarea la măririle lumești, gălăgioase și înșelătoare, hotărârea de a mă dedica integral lumii spirituale și creaţiei proprii); revelaţia, criza religioasă, metafizică. LE BONHEUR INTÉGRALE. De même, auparavant, La Sorcière. Le malheur qu’elle m’a causé”.

„Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, destinul și chemarea”, mărturisește poetul, conștient că lumea în care trăiește nu-i satisface exigențele de niciun fel, nici social-morale, cu atât mai puțin cele profesional-artistice, de unde și o anumită stare de „inaderență”, de pasivitate, radiografiată nu numai etic, ci și filosofic, diaristul fiind, deopotrivă, poet și gânditor.

Transferat din 1985 la Editura Facla din Timișoara, din mediul universitar, poetul, deja cunoscut în lumea literară, se declară, nu de puține ori, drept o „fire nesociabilă” (p. 402). Și : „Sunt independent. Și sunt meritocrat. Nu vreau glorie fără merit” (p. 271). La 18 iulie 1997, nota: „Am amintiri sinistre de la acea Editură”. O zi mai târziu, în contextul unei reorganizări a instituției, va refuza generoasa și „reparabila” ofertă: „Aseară, m-a sunat Cheti, să mă bombardeze iar cu Editura de Vest. Confidenţial. O, Doamne! Pe mine nu mă interesează câtuși de puţin. Semnalul – mi-a zis – venea de la Popovici, care s-a gândit, în ordine, la mine și la Viorel Marineasa. «Dacă nu voi, atunci cine?» «Nu știu, Cheti», i-am răspuns. «Habar n-am. Acea instituţie a ajuns un hârb, o cloacă, o adunătură de incompetenţi și de leneși. Eu am uitat-o!»” Să precizăm că autorul fusese directorul Editurii Facla și, foarte nemulțumit de vânzoleala din politica culturală, își dăduse demisia, acceptată de ministrul Pleșu: „Eu fusesem ales, democratic, prin votul secret al angajaţilor din Editură, director. Și voinţa colegilor mei a fost validată de ministrul Culturii, Andrei Pleșu, care mi-a trimis, în timp record, numirea”. Între timp, „ministeriabilii” postrevoluționari se schimbă, urmând, pe rând, Ludovic Spiess și Marin Sorescu.

Cu concursul unor „prieteni” timișoreni, Dorcescu va fi înlocuit cu „pricoliciul” Iovescu, „agreat de burtoșii din Minister”, care va duce Editura la ruină, odată cu instaurarea unui climat tensionat de supraveghere și delațiune: „La Editură, numai certuri, tensiuni, enervări. Dezorganizare, crize de nervi, haos. Cauzate, toate, în fond, de o conducere dementă” (Marți, 22 februarie 1994). Poetul, deși trăind cu gustul amar al „vânzolelii” din instituție, se dedică cu totul creației, reușind, în primăvara lui 1991, o carte de excepție, Psalmii în versuri. La 21 februarie 1991, aproape de ora 22, fusese sunat de profesorul G. I. Tohăneanu: „să mă felicite pentru Psalm (Psalmul 8, tocmai apărut în ziarul «Timișoara»). Era emoţionat. Mi-a spus că ceea ce am făcut eu e un gest cu adevărat patriotic și că lectura Psalmului a fost pentru el «o adevărată oază în mizeria în care trăim»”.

Poetul viețuia în mistica psalmilor, uitând de lumea dezgustului în care trăia: „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât. M-am conectat la acea imensă energie spirituală și am încercat să reproduc ceea ce era, este și va rămâne spus. Trecând totul prin fiinţa mea”. Marţi, 9 aprilie 1991, consemnează: „Am încheiat cel de-al 50-lea Psalm. Cel cu numărul 57/58 (pe cei din cărţile 2-5 nu i-am abordat în ordinea strictă a succesiunii lor). Așadar, acum mă pot opri o vreme, după care voi reveni și voi începe munca de finisare. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să străbat, versificând, cincizeci dintre minunaţii Psalmi ai lui David. Mâine sunt exact două săptămâni de când am pornit la drum. Am lucrat intens. Acum, voi lăsa textul să se așeze, oferindu-mi și mie răgazul de a lua distanţa cuvenită unei scrutări critice a rezultatului. Voi relua, odihnit și atent, vers de vers și verset de verset”. În acea primăvară, în țară, lucrurile erau în mare dezordine. Jurnalul reține întreaga sarabandă a neașezării, provizoratului și mizeriei în care se scălda societatea românească, suprinzând, totodată, câteva tipuri caracteristice

momentului istoric: „Sâmbătă, 13 aprilie 1991. Se pare, totuși, că cei care au anunţat ieri la Radio București că Vasile (Bazil) Popovici a deschis mitingul au greșit. Am constatat, aseară, eroarea, la TV. Era altul, A. Popovici. Dar se zărea și V. Popovici. În grup, ceva mai la margine, cu o jachetă albastră. Iar strigăte, iar marșuri, iar proteste, iar îngrămădeală în jurul Televiziunii. Noii activiști (la fel de dogmatici și de exclusiviști ca și ceilalţi); aceiași indivizi, pe care care-i văd și-i aud de luni și luni de zile. Cum de nu înţeleg că veșnica dezordine e mai periculoasă decât orice? Cum de nu pricep că ameninţările și spiritul de vendetă vor conduce la solidarizarea adversarilor? Interminabilele agitaţii din stradă, neorânduiala, haosul ne pot târî iar spre un regim autoritar (sau chiar totalitar). Nu se gândesc la asta, vor puterea cu orice preţ. Viitorul e un perete opac, impenetrabil. Sau o prăpastie, în care nimic nu se distinge cu claritate. Un gol ce poate fi umplut cu cele mai contradictorii conţinuturi. De aici izvorăște o angoasă permanentă, o neliniște ce macină sufletul tuturor. Este ceea ce observ și ceea ce aflu dacă vorbesc cu cei din jur. Cu deosebire oamenii liniștiţi și onești suferă cel mai mult. Căţărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorinţa de a pune mâna pe o funcţie. Suntem prea dezbinaţi, spre nenorocirea noastră… Se lasă înserarea, lin, peste oraș. Încerc să-mi alung deprimarea. Și, oricât mă străduiesc, nu e cu putinţă”.

Periculoasă, la fel ca dictatura, este anarhia, va constata diaristul, la 28 mai 991: „Cel mai rău lucru din lume e dictatura. Și mai rea decât dictatura e anarhia. Fiindcă anarhia e o dictatură multiplicată, e dictatura tuturor împotriva tuturor. Se va isprăvi, poate, și cu neîntreruptele mitinguri «spontane», formă primitivă a «democraţiei» – de fapt, de cele mai multe ori, o șarlatanie politică”. Joi, 18 aprilie 1991, o altă consemnare, ca un diagnostic al politicii de stat: „Se instalează, pare-se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de dughene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes. Și astfel, cărturarul onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nici nu pot să fac politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcţii pe X și pe Y, parveniţi ordinari, care azi zic una și mâine alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă. Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea. Îi iubesc, firește, și pe cei răi, dar nu mă pot împiedica să-i dispreţuiesc. De aceea, prezenţa lor îmi trezește repulsie. Și compasiune”. „… Dar, deocamdată, sunt încă plin de ecoul Psalmilor. După ce am fost conectat la o asemenea sursă de energie spirituală, îmi este imposibil să scriu despre ambianţă, îmi este cu neputinţă să scriu altfel decât tinzând spre ce e mai profund, mai luminos și mai adevărat în mine însumi… Sufletul îmi e neliniștit, tânjitor. Guéris mon âme! Simţământul nimicniciei, al inutilităţii, derizoriul tabloului social, rătăcirea ridicolă și, totuși, aproape tragică a semenilor – toate acestea îţi stârnesc, necontenit, luciditatea și, ca atare, alungă optimismul. Şi diminuează, chiar dacă temporar, frenezia creaţiei” (Sâmbătă, 20 aprilie 1991).

Ziua de Luni, 22 aprilie 1991, conține o istorioară adevărată, în ton cu cameleonismul manifestat de acea parte din intelectualitatea „trădătoare”, care a trecut, cu arme și bagaje, de partea „revoluției”, uitând cine este, de fapt, și jignindu-și colegii într-un mod grobian: „Un dascăl renumit a afirmat azi, la o întrunire plină de pretenţii, că, în cei 50 (45?) de ani de socialism, nu s-a făcut nimic în România. O doamnă a replicat, pentru cei din preajmă, că, în acest caz, domnul respectiv își neagă toată cariera: a fost decan, este profesor universitar, a luat premii, a profitat… Dar, rușine, caracter nu are. Elucubraţiile lui încâlcite, îmbâcsite, ilizibile s-au bucurat, oare, de prea multă (și nemeritată) atenţie pe vremea «odioasei dictaturi»? Chiar eu i-am propus una dintre ele pentru Premiul Academiei. Și l-a primit. E o tactică perfidă aici. Atunci, făcea pe distantul și nemulţumitul în faţa gloatei, dar lingușea pe cine trebuia. Și astfel, profita de pe urma tuturor: cei mărunţi îi admirau apolitismul, cei mari îi încurajau amiciţia. Acum, înjurând ce s-a făcut (și bun, și rău), lasă să se înţeleagă că, în acea vreme a non-valorii, el a fost lăudat, fiindcă era o valoare mult prea mare pentru a nu se impune. El și alţii ca el… Numai de șmecherii se ţin. Răi, au sufletul negru, tot timpul uneltesc, dispreţuiesc, șușotesc. Stau în cârd, se scarpină unul pe altul. Ce elită?! Turmă plebee, parveniţi perfizi. Vremea și schimbarea însăși le vor juca feste. Cine mai are interes acum să-și facă migrene cu mărăcinișul lui sintactic? Toţi cei cu care am vorbit se vaită și îl ocărăsc. Enfin, passons!”

Duminică, 21 aprilie 1991: un comentariu, adresat unui cunoscut scriitor timișorean, supranumit Condorul, care s-a văzut marginalizat, după ce el însuși făcuse jocuri de interese: „Avea o poreclă măgulitoare, numele unei mari păsări, ce planează în azur. Condorul! La ce i-a folosit? În ianuarie 1990, toţi bunii lui amici, pe care i-a ajutat, pe care i-a propulsat ani în șir, toţi l-au abandonat. Mai mult încă: cei mai apropiaţi l-au lovit, l-au izgonit, pur și simplu, l-au jignit, l-au umilit. Acei oameni cu care avea «sfaturi de taină», pe care mi-i vâra mie pe gât – să-i public, că-s grozavi, că-s talentaţi… Iar pe mine, fiindcă nu am aderat niciodată la nerozii și «conspiraţii» literare, la «mafie», mă privea cu oarecare circumspecţie. Și iată că exact amicii l-au dat afară fără milă… Cine i-a sărit în ajutor atunci? Cine a acceptat să colaboreze și, mai apoi, să facă parte din colegiul redacţional? Cine a zis da la aceste solicitări? Eu. Și încă vreo câţiva, dintre cei care nu erau obligaţi s-o facă. Adică: G.I. Tohăneanu, Laurenţiu Cerneț, Aurel Gheorghe Ardeleanu, A.D. Rachieru. Țin minte că, atunci, au fost voci care și-au exprimat dezacordul faţă de gestul meu. Numai că mie nu-mi pasă de acordul sau dezacordul cuiva. Eu ascult de glasul conștiinţei mele”.

„Șocurile” prefacerilor sociale sunt percepute pe o sensibilă lungime de undă, nu lipsită de simț critic: „Vineri, 26 aprilie 1991. Prin ce coșmar a trebuit să trecem cu toţii în vremea dictaturii: frig, întuneric, sărăcie, pisălogeală, propagandă, divinizarea grotescă a unor fiinţe umane! Apoi, la căderea ei, vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violenţă, dezastru… Ne vom putea vindeca sufletul vreodată de pe urma unor asemenea șocuri?” Sau această constatare de sine, în mijlocul stării mai generale de derută și de capitalism „rapace”: „Duminică, 28 aprilie 1991: Nu‐mi pot reproșa nimic. Mai mult: nimeni nu-mi poate reproșa ceva. Am izbutit, ca prin miracol, să mă păstrez curat. Mă doare însă degradarea morală, haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa de caracter. Lipsa de discernământ. Dorinţa animalică de înavuţire”.

Seismograf al societății vulnerate, poetul notează: „Joi, 2 mai 1991 […] totul e încă fluid (dacă nu haotic), incert și, uneori, înspăimântător. Cetatea e vulnerată, pângărită. Iar răutatea, ferocitatea nu par a se potoli. Vărsarea de sânge de acum un an și jumătate apasă încă asupra sufletului obștesc. Cataclismele sociale au logica, legile și durata lor. Acum, după-amiază, a sunat Livius și i-a spus lui Oli [soția de atunci a lui Eugen Dorcescu, n. n. – Z. C.] că vrea să treacă, mâine, pe la noi, ca să semnez contractul, cu Metanoia (domnul Pribac) și Excelsior (Corina), pentru publicarea Psalmilor în versuri. Slavă Domnului! Iată, se pare că vor apărea, totuși, Psalmii stihuiţi de mine, exact cei pe care consilierul cultural al Mitropoliei, Petru Dorobanţu, i-a refuzat, motivând că Mitropolia nu are bani, iar eu, stihuitorul, nu sunt teolog…”

Observația critică la adresa noilor vremuri „ticăloase” este reluată Duminică, 5 mai 1991, meditația fiind rotunjită tot printr-un apel psalmic: „Depresia e cvasigenerală, mai ales în rândul oamenilor de bun simţ. Ticăloșii, agresivii, parveniţii sau îngrășat, le priește, prosperă. Cei care au suferit înainte suferă și acum, căci răutatea omenească nu are vindecare. Eu îmi dau seama care e drama lui Oli: ea nu poate înţelege minciuna, lipsa de principii. Or, mulţi dintre cunoscuţii noștri exact asemenea însușiri etalează, ostentativ, cu nonșalanţă și cinism. Iar ea nu pricepe cum pot fi atât de nerușinaţi cutare și cutare. Inșii, care înainte s-au înfruptat din belșug, se înfruptă și acum, insultând pe toată lumea. Acest gunoi uman o deprimă. Eu îi deplâng pe toţi cei care se compromit, în încercarea lor de a se pricopsi. Recunosc însă că, pentru un suflet naiv și cinstit, spectacolul e de-a dreptul exasperant. Et invoque-moi au jour de la detresse. Je te délivrerai et tu me glorifieras”.

Autorul e unul din categoria stendhalienelor „les âmes sensibles”, unul care, dezgustat „de tot și de toate”, cere mântuire/vindecare Domnului, ca un păcătos dintre cei mulți și impenitenți, care au hulit împotriva Lui, potrivit mesajului psaltic davidian: Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi: „Un dezgust de tot și de toate. Hoţie, zbierete, scumpiri, mitinguri, tâmpenie, ticăloșie, absenţa sensului, sărăcie, perspectiva tulbure – sunt prea mult pentru orice om cât de cât sensibil. Pentru les âmes sensibles (Stendhal), echivalându-i pe „cei puţini și fericiţi”, the happy few, ai lui Shakespeare. Of! De la ce înălţimi ale ideii ne prăbușim! Va trebui să îndurăm, cu stoicism, toate probele acestea. De ce mă plâng? Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi. «Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ție»” (Psalmul 40/41).

Totul este o lume pe dos, răzbunându-se, în mod prost, pe starea de opresiune acumulată îndelung. Și, ce este mai grav, chiar intelectualitatea se manifestă vulgar și în ipostaze de maximă dezabuzare – o pierdere a identității, într-un vacarm de promiscuitate și descompunere morală. Iată-l pe autor mergând la teatru, unde se joacă, într-o nouă „viziune”, comedia de moravuri O noapte furtunoasă. E o regizare de o concupiscență și vulgaritate insuportabile pentru un intelectual, în ciuda faptului că publicul se arată „receptiv”, prin calitatea de spectator docil, gata să primească orice surogat de cultură. Nu ni se dă numele regizorului, dar cu siguranță e vorba de un „regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s-au găsit actori care să accepte o asemenea rușine”. De unde și categorica hotărâre sancționatorie, precum și observarea unor reacții normale între spectatori: „Am decis să nu mai calc în Teatru până nu se primenește protipendada specifică. Aşa înţelege ea libertatea de expresie? Este chiar așa de… năucă? Sau, tacit, perfid, discreditează, cu bună știinţă și înciudată intenţie, pomenita libertate, cu tot cu revoluţia ce a adus-o, terfelindu-le, jignindu-le pe amândouă? Jignind, totodată, grav, impardonabil, bunul simţ public, prestigiul Teatrului, desfigurând o piesă celebră din patrimoniul naţional, insultând memoria unui mare scriitor clasic […] În sală erau regizorul Emil Reus, Valentin Silvestru și mulţi alţi oameni de teatru. Nu aplaudau. Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O interpretare genito-urinară și fecaloidă. O infamie, exact în selectul, aristocraticul Teatru timișorean…”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR Eugen Dorcescu „Îngerul Adâncului” Editura Mirton Timișoara, 2020, 537 p.” →

Hedi SIMON: Unde trăiește Dumnezeu?

Omul Îl caută dintotdeauna pe Creatorul său precum caută firul de paie de care să se agațe înainte de înec, ultimul punct de sprijin în micul său Univers personal. Fiecare crede că l-a găsit, în funcție de educația, pregătirea, concepțiile sau imaginația individuală. În marea majoritate a cazurilor el se supără pe toate celălalte persoane care au păreri și credințe deosebite de ale sale, lipsa de toleranță față de diferențele religioase fiind baza neânțelegerii și dușmăniilor dintre oameni, popoare sau țări.

Lunga istorie a umanității este străbătută de un fir roșu marcând sângele vârsat în sute de războaie. Printre multele cauze care au învrâjbit popoarele au fost cele economice, teritoriale, politice, de succesiune, etc., dar nu pe ultimul loc se aflau și luptele crâncene pe motive religioase. Or războaiele religioase sunt cele mai periculoase; ele nu se rezumă doar la neânțelegeri între două neamuri concretizate prin violență, care se pot stinge printr-un efort comun cu un pact de încetare a focului. Războaiele religioase în schimb, depășesc granițele a două țări, își întind tentaculele urii în diferite colțuri din lume unde trăiesc credincioși de religii diferite, fiecare fiind încredințat că deține monopolul asupra Unicului Creator.

În Evul Mediu Inchiziția a fost aceea care și-a luat puterea supremă asupra Religiei Creștine, în numele căreia a comis crime sângeroase împotriva a mii de oameni care nu puteau ține pas cu fanatismul ei, declarându-i eretici care merită pedeapsa cu moartea. Ulterior, în anii mai apropiați epocii moderne, populațiile care s-au îndepărtat de catolicismul strict al Inchiziției au intrat într-un oportunism violent cu aceasta, desprinzându-se cu timpul; precum toată Anglia și-a schimbat religia în cea Aglicană, sau în Europa luteranii conduși de Martin Luther au deviat spre reforme în căutarea unor căi mai simple de a ajunge la Creator; la fel în Franța, Hughenoții separați de catolici au rămas în memoria colectivă datorită măcelului de tragică amintire din prea cunoscuta „Noapte a Sfântului Bartolomeu” – noapte scăldată în sângele „căutătorilor lui Dumnezeu” pe căi diferite, fără înțelegere și fără clemență, doar pe calea crimelor.

În vremurile prezente nu s-au schimbat lucrurile în bine, dar s-au înlocuit „protagoniștii” denumirea religiilor, a fracțiunilor, a ideologiei și metodelor de luptă modernizate, combinate deseori cu cele vechi și primitive. S-a ridicat prin urmare o nouă forță malefică hotărâtă să cucerească nu o țară sau două, ci lumea întreagă, obligată să adere la religia lor: prin foc și sabie, prin teroare, violență, tăierea capetelor – metodă arhaică -, îmbinată cu arme chimice sau rachete ultramoderne jefuite din ținuturile cucerite.

Războiul religios modern se numește terorism și va fi poate cel mai crunt din istoria omenirii. Omenirea va trebui prin urmare să afle cât mai repede adevăratul loc unde se află Dumnezeu, și anume locul acesta care este peste tot și totodată nicăieri, nu aparține nimănui, ci tuturor ființelor acestui pământ. „El” se găsește în fiecare firicel de iarbă care își ridică vârful fraged din pământul reavăn; în fiecare floare care cu parfumul ei atrage albinele aducătoare de polen și primind ca recompensă sucul lor dulce din care se naște mierea; în rândurile de furnici disciplinate care nu se opresc niciodată din munca închinată Creatorului, în cele două oușoare depuse de un porumbel pe balconul meu, din care s-au născut doi pui aidoma mamei lor: o nouă viață…!

Continue reading „Hedi SIMON: Unde trăiește Dumnezeu?” →

Ionuț ȚENE: ”Ciuma” lui Albert Camus a demascat ”alianța” dintre virus, ideologie și frică în propagarea totalitarismului

Albert Camus a fost un profet când a scris romanul ”Ciuma”. Scriitorul francez, născut și format intelectual în Algeria colonială, a prefigurat în romanul devenit celebru și pentru care a luat premiul Nobel pentru literatură, ceea ce se întâmplă astăzi, de fapt dintotdeauna, când dogma, canonul și ideologia conduc societatea, desființând umanitatea. Albert Camus, bolnav de tuberculoză, după două eșecuri în căsnicie, și dat afară din partidul comunist francez că nu era dogmatic, adică pe linia stalinistă, are revelația lumii în care tăria, ca un clișeu negativ al unei realități tot mai crunte. Ideea romanului ”Ciuma” îi vine când locuia la Oran, un oraș ”cu spatele la marea” Mediterană, construit ca un labirint în care nu găsea ieșirea, deoarece soția sa nu era Ariadna ca să-i ofere firul salvator pentru eliberarea din paradigma lui Tezeu. Al Doilea Război Mondial începuse, iar Franța fusese zdrobită de armatele lui Hitler. Albert Camus, șomer și sărac, se întâlnește cu prietenul său, Emmanuel Robles, care îi poveștește coșmarul bolnavilor de tifos exantematic din Oran și Alger. Oamenii sunt închiși în uriașe lagăre de concentrare medicale și lăsați să moară singuri. Soția lui Emmanuel Robles moare și ea izolată în chinuri într-un astfel de lagăr. Mărturiile sunt terifiante. Cei bolnavi și izolați știu că vor muri singuri și uitați. Înstrăinarea și distanțarea socială îi duce la alienare mentală și morală. Unii se sinucid, alții încearcă să fugă, dar sunt împușcați de soldații senegalezi. Civilitatea dispare. Carantina atroce devine modelul existenței. Destinul oamenilor este să moară și moartea vine pentru niște oameni însingurați și disperați. Dictatura sanitară introdusă în Oran și Alger creează o distopie ce duce la înstrăinare și suferință. Albert Camus are revelația scrierii unui roman ”Ciuma”, care nu este despre fascism cum s-a crezut, ci despre dictatură, ideologie, tezism și lipsa umanității, despre democrație nici nu mai poate fi vorba. În 1941 bolnav de tuberculoză și slăbit Albert Camus se retrage într-o localitate din Munții Alpi și scrie în singurătate, părăsit de prieteni și soție, romanul ”Ciuma”. Romancierul developează sistemul dictatorial, care vrea să controleze prin ideologie și canoane întreaga umanitate. Dictatura nu este doar comunistă, fascistă, ci și sanitară. Totalitarismul este tirania celor puțini și bogați asupra celor mulți și săraci. Se folosesc toate metodele pentru a controla masele și pentru a le exploata economic și moral. În roman nu este vorba despre boala fizică, ci despre cea sufletească. Nu este despre rezistența franceză împotriva nazismului, ci despre libertate și umanitate, indiferent de forma telelologică a unui regim totalitar. Este universal.

Lui Camus nu i-a plăcut faptul că romanul a fost considerat existențialist, pentru că îl cadra unui sistem actual, când subiectul se referă la totalitarism în general, cu toate nuanțele și pretextele sale ideologice sau medicale. Influențat de Kafka, romanul depășește absurdul ușor nihilist din ”Procesul”, pentru că oferă un sens unei lumi ce pare fără nicio direcție. Personajele lui Camus sunt tragice și recunosc că ”ciuma” este responsabilitatea și vina colectivă a tuturor, în frunte cu dr. Bernard Rieux, că eliberarea vine din implicare și umanizarea sistemului de carantinare feroce care dezumanizează și slăbește rezistența în fața virusului ucigaș. Cei care nu se tem de moarte se eliberează de fapt de virus și ideologie. Libertatea e o chestiune de asumare personală a acțiunii. „Ținta lui Camus nu a fost fascismul”, scria istoricul britanic Tony Judt în toamna anului 2001, aflat la New York, când au fost doborâte turnurile gemene. Scopul autorului francez era dematelarea „dogmatismului, conformismului, lașității în toate formele sale”. Unul dintre personajele principale ale romanului, Tarrou, de 35 de ani, ceva mai mult decât vârsta pe care o avea scriitorul când a scris Ciuma, nu era neapărat fascist, dar spunea că „mai demult, când se conforma doctrinelor care autorizau suferința altora în scopuri înalte, și el era purtător al ciumei, chiar dacă i se împotrivea”. Unul din marile merite puse în contul lui Camus este că Ciuma „nu ne dă lecții”, iar Camus, cu toate că a fost un moralist, nu era un moralizator și și-a depășit epoca. De altfel, ”Ciuma” se termină cu o premoniție permanent valabilă: „(…)bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: ”Ciuma” lui Albert Camus a demascat ”alianța” dintre virus, ideologie și frică în propagarea totalitarismului” →

Tudor PETCU: Viata între taină și spectacol (aforisme)

A fi înțelept presupune a răspunde răului cu iubire.

Ajungem să cunoaștem cu adevărat abia în momentul în care suntem în stare să înțelegem.

Cunoașterea este apanajul omului desprins de natura sa sălbatică, dar înțelegerea este cununa ce înnobilează cugetul Ființei aflate în căutarea celei mai bune lumi posibile.

Cei mai mulți dintre noi există, dar puțini sunt aceia care ating idealul artei de a trăi.

Nu putem pretinde că ne integram în dimensiunea spirituală a existenței atâta vreme cât suntem incapabili să aducem spiritualul în concret.

Un moment de pace reprezintă biruința lumii asupra propriei sale stagnări morale

Iubirea în forma ei cea mai pura este un surogat metafizic al dramei sacre a vieții.

Curajul consta în utilizarea inteligentă a blândeții în cele mai dificile situații.Pentru a clarifica sensul propoziției „Eu nu cred” ar fi necesar ca mai întâi să răspundem la întrebarea „În ce cred cei care nu cred?”

Continue reading „Tudor PETCU: Viata între taină și spectacol (aforisme)” →

Alexandru NEMOIANU: Noua prigoană

Acțiunile tot mai deschis anti-creștine și mai exact anti-Ortodoxe, care se iau în România, sub cele mai ridicole pretext, sunt tot mai sfruntate, mai evidente, mai agresive.

Sub pretextul “molimei”, zis “pandemia”, marile pelerinaje ortodoxe au fost interzise. Brusc, sinistrul regim Johannes-PNL și acoliții lor USR și alții asemenea, au stabilit că pelerinajele creștine și în general prezența în Biserici reprezintă un pericol teribil și le-au interzis. Asemenea acțiuni arbitrare, samavolnice, ostentaive și provocative sunt fără precedent în România. Iar forțele de ordine, incapabile să își împlinească rostul firesc, sunt mobilizate tot mai deschis în prigonirea Ortodocșilor. Să nu ne amăgim: în momentul de față, în România, ne găsim în plină prigoană anti-Ortodoxă! Luând în considerare acțiunile anterioare: promovarea sodomiei, boicotarea referendumului pentru definirea familiei, promovarea “educației” de gen în școlile elementare, se poate spune că actuala administrație a României intră în hotarul satanismului. Suficient este să amintim scandaloasele ordonanțe împotriva pelerinajelor ortodoxe naționale, la Iași (Sf.Parascheva) și București (Sf.Dimitrie cel Nou Basarabov). Faptul că populația s-a opus ferm, la limita violenței, acestor ordonanțe abuzive și faptul că Jandarmeria a cedat,este dovadă că limita răbdării cu dezastroasa administrație, se apropie de sfârșit. Ar fi bine că oamenii să vadă asta și să voteze în consecință la apropiatele alegeri, câtă vreme vor mai avea accesul la un vot liber.

Atunci când încercăm să analizăm istoria creștinismului este cu neputință să nu observăm că această istorie este în fapt succesiunea unor persecuții neîntrerupte. Persecuții care au fost separate de perioade de relativă liniște, o liniște care a permis reașezarea credinței pe temeliile ei tradiționale. Începutul creștinismului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost însoțită de prima prigoană sălbatică, uciderea pruncilor. În această persecuție s-a arătat și chipul celui care prigonește, chipul ”celui rău”, cel care ucide pe cei cu totul nevinovați, pe inocenți. Iar de atunci persecuțiile s-au succedat necontenit: în vremea Imperiului Roman, în vremea iconoclasmului, în vremea Revoluției Franceze și în orgia de sânge bolșevică.Iar atunci când persecuțiile nu au fost sângeroase, ele au continuat prin ideologii ateiste, materialiste sau deschis satanice.

Vremea pe care o trăim,stăpânirea imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist,a fost în permanență dominate de un anti-creștinim furibund.

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism”, care apune, și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri, Tradiție locală și mai ales Credință, stări veșnice și de neînlocuit.

În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.

“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție.Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declară că ar urmări instaurarea “binelui universal”.

Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomot, fonema fără rost.

“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.

Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara,Credința) sunt minate,calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate, nu doar ca stări “normale’, ci direct că virtuți). Un simptom extrem de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarisme” inutile, barbarisme de dragul barbarismului. De regulă “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o altă limba, intră în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinistre, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK”, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Dar această încercare de eliminare a Tradiției,Credinței și a bunului-simt, printr-o “ideologie” găunoasă, nu a reușit. Iar noul imperiu, globalist-sodomit, anglo-sionist a trecut la faza care trebuia așteptată, persecuția deschisă.

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări metodologice sunt necesare.

Evenimentele istorice au ca scop să arate unicitatea persoanei umane și zădărnicia căutării împlinirii ei în această lume. Este vorba de adevărul esențial,existențial că Mântuirea nu vine în timpul istoriei,vine la sfârșitul ei. În această înțelegere putem pricepe de ce fiecărei generații i-a fost dat să asiste la o schimbare majoră de „regim”, fie sub forma încetării unei lungi „domnii”, fie sub formă schimbării de regim sau sistem politic. În asemenea împrejurări s-a putut cristaliza înțeleaptă vorba românească, „schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”. În sens mai larg împlinirea personalității umane, repet mântuirea ei, nu vine în și prin Istorie ci la capătul ei. Dar cele spuse la nici un caz nu înseamnă că în existența sa pământească omului i se cere să fie pasiv, detașat,”neangajat”. Din contra.

Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbările” de care vorbeam, sunt toate ocazie, și direct obligație, pentru fiecare persoană, de a alege între bine și rău și astfel, putință de mântuire. Formele sub care suntem chemați la participare sunt mereu noi și fără precedent și de aceea alăturarea la bine sau la rău tot mereu va fi fără echivoc. (De aceea este atâta de degradant să vezi oameni care duc „lupta” contra unor forme istorice dispărute, cum ar fi cei ce continuă să militeze împotriva unui comunism care în România nu mai există, Slavă Domnului, de treizeci de ani). Probabil că cea mai simplă cale de a nu fi părtași,complici, la rău este de a fi mereu alături de victime, de cei care „pierd”, iar că temei de gândire avem mereu alăturarea de Tradiție și modelul existențial al Neamului din care coboram. Cu această introducere am să mă încumet să vorbesc despre ceea ce cred că va fi ” modelul” persecuției anti creștine ce ne stă înainte.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Noua prigoană” →

Mihai BUZNEA: Gaițele

Crrrrr crrruuu crrrrr crrruuu crrrrr crrruuu… onomatopeiele-triluri ale unei păsări foarte cunoscută şi îndrăgită de pe la noi. În termeni ştiinţifici i se spune garrlus glandarus, popular a fost botezată gaiţă, pentru ca televiziunea să o consacre drept moderator de emisiuni gen talk show. Specia este, aşadar, una singură, dar varianta originară, cu cioc şi limbă, aripi şi gheare şi înzestrată cu o voce capabilă să imite ori să reproducă cu virtuozitate mai toate trilurile de păsări, a clonat varianta modernă a cuvântătoarei cu două picioare şi o gură cât meliţa programată să bată orice recorduri în materie de sporovăială. Verişoară cu corbul şi împodobită cu un penaj multicolor, pasărea numită gaiţă a fost blagoslovită, mai dincoace, nu se ştie de cine (doar bănuim) să-şi împartă gloria de limbuţie cu suratele ei din codrul teletembelizării, care rubedenii născute prin eprubetele-minune ale laboratoarelor şi studiourilor tv sunt programate să se dea în spectacol (sau în stambă, spre a fi mai expliciţi) reconvertind vechea zicere a baladei populare în versuri: „…de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace”.

Gaiţa vorbitoare, uzurpatoare a gaiţei cântătoare-cârâitoare, a devenit, de-o bună bucată de vreme, o prezenţă diurnă în fiecare dintre casele noastre. Televizorul şi telecomanda sunt uşa şi cheia care îi deschid accesul. Vine şi nici că se mai dă plecată. Dacă dimineţile şi le rezervă pentru a-şi drege glasul hârâit de revărsările verbale ale zilei precedente, dar şi pentru a-şi stabili repertoriul curent, de pe la orele prânzului celui de mijloc şi până spre miezul nopţii se dă într-un spectacol perpetuu de sunet şi lumină, presărat doar cu mici pauze pentru a-şi trage sufletul ori pentru a mai schimba ceva-ceva din tonalitatea diapazonului, dar fără modificarea liniei melodice a partiturii. Care rămâne, astfel, pe lungimea de undă „bate apa-n piuă”. Întrucât gaiţa-moderator tv le ştie pe tot şi toate, nimic din ce ne alcătuieşte existenţa diurnă nu-i este străin: de la nemurirea sufletului, amintirile despre viitor, efectul razelor lunii asupra cheliei, tratamentul revoluţionar al hemoroizilor sau/şi ultima năzbâtie în materie de politică „pas cu pas” a locatarului de la Cotroceni ori ce vrăji a mai făcut tandemul struţo-cămilă liberalo-democrat. Gaiţa policicălitoare nu ştie, nu poate şi nici nu vrea să-şi pună frăie gurii.

Talentul ei gen „toacă gura” vine din butonul microfonului, cu care-şi interzice şi pune la punct interlocutorul(ii) dacă nu-i convine cât şi ce glăsuiesc aceştia. Ei îi place să se asculte, chiar dacă riscă (şi o păţeşte cel mai adesea) să cadă în păcatul logoreei. Al vorbelor lipsite de idei şi conţinut. Este maestră în a vorbi discuţii, mai mult e pe lângă, decât pe subiect. Îi toacă gura precum pietrele de moară la măcinat porumbul. Îşi etalează din plin talentul, e deopotrivă scenarist, regizor şi interpret; un talent preluat, dar cizelat şi modernizat, de la garrlus glandarus. E flecară, guralivă, limbută, palavragioaică, se ţine scai de ideile – puţine şi proaste, pe care însă le susţine cu tupeul cu care se crede că stă pe o cracă-două mai sus decât cea pe care i se află interlocutorii. Cu alte cuvinte, o persoană (femeie) care vorbeşte mult şi fără rost (am citat din definiţia ştiinţifică a speciei), preocupată nu de receptivitatea şi interesul telespectatorului, ci de ratingul emisiunii. Vezi, Doamne, ce bună (cârâitoare) sunt!

Atoateştiutoare, se crede ea, e departe de a-şi da seama de un adevăr simplu ce-i stă la îndemână, ascuns doar de smocul de pene coafate ce-i împodobesc fruntea; anume, că suferă de o maladie degenerativă cronicizată – diareea verbală. Care nu se tratează cu imodium. Suferă, în timp ce tratamentul îi e la îndemână: microfonul. Luaţi-i-l, sau tăiaţi-i legătura, şi-o să vedeţi cum se lecuieşte!… Cum nu mai bate câmpii, rătăcită pe arătură.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Gaițele” →

Irina AIRINEI: Un dialog pornit de la o carte ,,Fetița care eram” de Cleopatra Lorințiu

(„Despre povestea unei cărți, a unui timp, a literaturii pentru copii, despre nostalgie și prietenie.Totul pornește astăzi de pe Facebook și faptul că cineva (doamna Ionela Gavriliu) a scris ceva care m-a tulburat foarte. A scris: „Am adorat cartea asta…” A fost cel mai frumos cadou.” (scrie Cleopatra Lorințiu)

Irina AIRINEI: Înainte de toate te-aș întreba care a fost cel mai frumos moment din viața ta, în ultima perioadă?

Cleopatra LORINȚIU: Cel mai frumos moment a fost acela în care am văzut pe Facebook un comentariu așezat sub aunțul editurii Universul Academic, scris de cineva total necunoscut mie, doamna Ionela Gavriliu, după reeditarea cărții „Fetița care eram”. Cineva care scria atât „Am adorat cartea asta…”.

Irina AIRINEI: Dar multă lume te felicitase și te alintase pentru reeditare. Chiar și eu! Mă simt nedreptățită. Ana Iorga îți dedicase emisiuni pe un canal de televiziune foarte frecventat, i-ai pus o frază spusă de ea odinioară dintr-o emisiune „Cărțile vieții mele”, pe coperta a patra a reeditării, Diana Soare a scris ceva remarcabil, nu te plânge că nu ai fost luată în seamă.

Cleopatra LORINȚIU: Nu mă plâng, sunt recunoscătoare cititorilor mei, chiar și aceia care obligați de includerea unor texte în programele școlare, în manuale și caietele acelea de referate (care nu existau pe când eu eram școlăriță) au ajuns măcar fragmentar la carte. De altfel literatura pentru copii a fost o dorință a mea de vreo 25 de ani, după care mi-am dat seama că sunt confuză în privința termenului și am abandonat.

Irina AIRINEI: Cum adică „confuză”? Dar ce e în defintitiv „literatura pentru copii”? Ce e sintagma asta? Dincolo de o Secție din breasla Uniunii Scriitorilor confruntată cu mari probleme mai degrabă cu iz sindical.

Cleopatra LORINȚIU: Nu sunt membră a acestei secții din USR, eu intrasesem în Uniune mai înainte, în 1980, sunt în Secția poezie. Întrebarea ta e interesantă, răspunsul are însă nevoie de câteva clarificări. A existat mereu o literatură pentru copii: poveștile, basmele, legendele populare s-au tot transmis prin generații, apoi treptat treptat autorii au început să scrie fie pentru copii fie despre copilărie. Un soi de amalgam. Oare Singur pe lume de Hector Malot, prima carte pe care mi-a citit-o mama la Anieș, și pe care am învățat eu literele și să citesc, e o carte „pentru copii”? Nu aș fi sigură de un răspuns pozitiv. Jack de Alphone Daudet, tot Andersen , Nils Holgerson al Selmei Lagerloff, Tom Sawyer și Huckleberry Finn, genialul Mark Twain, Dickens, ca sa nu mai vorbim de „Alice în Țara Minunilor” a lui Lewis Caroll. Aș zice doar că sunt cărți care pot fi citite și de copii. Sigur că trebuie să facem acea diferențiere între poezioarele sau prozele scrise în scop educativ, de care e plină lumea și a fost, asemeni, și literatura română. Necazul e că din pricina acestor exerciții de multe ori pseudo-literare, au fost băgate într-o categorie „inferioară” și oricum neglijată total de critica literară (aceea care stă la o catedră nevăzută și dă note…) majoritatea cărților din așa zisa literatură pentru copii. Da la noi, din literatura postbelică au scris ca să zic așa „pentru copii” foarte mulți autori: de la genialul Mihail Sadoveanu și uluitorul Tudor Arghezi la generațiile următoare: Sorescu, Nichita, Blandiana, Constanța Buzea, Tomozei, Andrițoiu, Silvia Kerim, Daniela Crăsnaru, Passionaria Stoicescu, Constantin Chiriță, Tudor Vasiliu, Nicuță Tănase, Ion Ochinciuc, Sântimbreanu, Gica Iuteș, SoniaLarian, Dumitru M. Ion, toți cei care au vrut preț de o clipă să se copilărească și bine au făcut. În același timp, cărți care explorează copilăria, ca univers uluitor, cărți care pot fi citite de oricine nu sunt așa de multe. Să facem paralele. Iată de pildă Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau Cărarea pierdută a lui Fournier… Noi o avem pe Otilia Cazimir cu A murit Luchi, expediată cu cruzime minimalizatoare, în două vorbe, de aprigul G.Călinescu în a sa monumentală Istorie… La francezi, autorii care au scris despre și pentru copii sunt pe piedestal, iubiți, citiți, evocați. La noi nu. Sunt multe cărți cu adevărat remarcabile în literatura noastră contemporană și autorii lor, în mare parte trimiși, în amintire din pricina unor obiceiuri tâmpite așa zis educaționale și pedagogice ale vremii…

Irina AIRINEI: Dar și tu tu te-ai confruntat cu impunerile unei vremi, cu limitările unei propagande. Continue reading „Irina AIRINEI: Un dialog pornit de la o carte ,,Fetița care eram” de Cleopatra Lorințiu” →

Magdalena BRĂTESCU: „Măsură pentru măsură” după Shakespeare la Teatrul ,,Marin Sorescu” din Craiova

Maestrul Silviu Purcărete, unul dintre cei mai buni regizori români, încununat cu Ordinul Național „Steaua României” și alte câteva premii ale criticii, juriului și de excelență artistică, precum și Golden Globe Peter Brook pentru cea mai bună regie teatrală, este și membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor din Europa.

Purcărete are o preferință pentru teatrul lui Shakespeare. A montat „Macbeth”, „A douăsprezecea noapte”, „Furtuna”, ”Titus Andronicus”, Troilus și Cresida” și „Măsură pentru măsură”. Toate, piese adaptate în versiunea sa personală, originală, conformă cu nivelul comprehensiv al contemporaneității.

„Măsură pentru măsură” (1604), calificată drept comedie întrucât sfârșitul ei nu e tragic, are ca teme predominante moralitatea, iertarea, dreptatea și adevărul. Acțiunea se petrece într-o Vienă imaginară unde viciile, păcatul și dezmățul au scăpat de sub controlul legilor. Pentru a rămâne în grațiile poporului, ducele pleacă din oraș și-i încredințează misiunea de a pune capăt abuzurilor lui Angelo, un judecător foarte strict. Îi dă mână liberă să-i aresteze, să-i decapiteze și să-i spânzure pe toți păcătoșii.

În decorul, lighting design-ul și regia lui Silviu Purcărete, atmosfera de teroare creată e cutremurătoare. Scena rămâne goală, panouri glisează creând neașteptate spații de joc pentru scurte episoade cinematografice, se aprind lanterne uriașe. Ilustrația sonoră, bătăi puternice de inimă-semn al spaimei, mugete de vaci la tăiere, anunțuri prin portavoce și sirene de alarmă subliniază fondul acțiunii de purificare etică instituită de Angelo (în italiană-îngerul!). El desființează bordelurile și concubinajul instaurând prigoana. Imaginile sunt naturaliste: bălți de sânge, oameni legați târâți pe jos, închiși în pușcării, torturați și condamnați la moarte.

Mobilierul e extrem de simplu. Mese și scaune de lemn sunt plasate în diverse puncte creând cabinete, camere de anchetă și interogatorii, sală de mese. Totul atemporal, dar sugerând teroarea comunistă și securistă. Cozile de topor și informatorii accentuează intenția.

Intriga e declanșată de Claudio care, necăsătorit fiind cu Julieta, a lăsat-o însărcinată. Ceea ce îi aduce condamnarea la moarte. El cere ajutorul surorii lui, novicea Isabella, o fecioară virtuoasă. Din dragoste frățească, ea intervine pe lângă Angelo pentru amnistierea lui Claudio. Dar puterea schimbă omul. E mai ușor să fii strict cu alții decât cu tine însuți. Sedus de tinerețea și puritatea fetei, ipocritul Angelo, „pe dinafară sfânt, pe dinăuntru diavol”, îi propune un târg mârșav: anularea condamnării contra trupului ei.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Măsură pentru măsură” după Shakespeare la Teatrul ,,Marin Sorescu” din Craiova” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa” intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121). Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere) lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)” →