Ionuț ȚENE: ”Sfârșitul Europei” preconizat încă din 1958. Așteptându-i pe barbari!

Europa retrăiește ”tendințe și crize”, din care renaște de fiecare dată, tonifiată și totuși schimbată, fără să mai fie totuși la fel. Oswald Spengler prezicea încă din 1930 ”declinul occidentului”, dar nu a Europei. Albert Camus încă din 1958 prevedea sfârșitul Europei. Experiența sa de scriitor francez născut și educat în Algeria l-a făcut să înțeleagă mai bine spiritul deconstructuvist, care a cuprins Europa în anii celui de-al doilea război mondial, dar și gulagul stalinist. Inițial, membru al partidului comunist algerian, din convingere naivă într-o posibilă lume mai bună, Albert Camus a fost exclus pentru că nu se cadra pe linia tiranică a Kremlinului și nu dorea ca Algeria să fie transformată într-o țară socialistă în urma unui război de independență împotriva metropolei franceze. Autorul romanelor ”Străinul”, ”Ciuma”, Căderea și ”Primul om” a realizat criza Europei în fața barbariei epocii: nazismul, stalinismul și…imigrația. E un paradox al marelui scriitor francez. Încă din 1958, proapătul laureat al Premului Nobel pentru Literatură, Albert Camus era convins că imigrația va duce la prăbușirea Europei iudeo-creștine și greco-romane. El vedea pierderea Algeriei de către Franța în urma unui război terorist feroce și extrem de sângeros din partea ambelor tabere, care se hrăneau reciproc prin crime, ca o retragere a civilizației occidentale din Africa de nord. El nu s-a lăsat păcălit de ”socialismul” mișcării arabe de independență FLN din Algeria, care folosea terorismul sângeros împotriva civililor francezi, femei, copii și bătrâni, ca o metodă de luptă împotriva metropolei pentru instaurarea unui stat independent comunist Algeria, cu susținerea Moscovei.

În realitate, mișcarea ”socialistă” algeriană finanțată generos de URSS era doar o parte din vârful aisbergului acțiunii pan-arabe islamiste cu sediul în Egipt. Pentru aceste păreri expuse în articolele vremii, Albert Camus a fost atacat atât de partidul comunist francez și intelecutalii plătiți de sovietici, ca Jean Paul Sartre, dar și condamnat la moarte de mișcările de gherilă islamiste pan-arabe. Retragerea francezilor din Algeria e interpretată ca o fugă de răspundere a Europei din Africa, la renunțarea unei lumi democratice a păcii și dialogului. Albert Camus, care cunoștea foarte bine din interior aparatul de propagandă comunist ca fost membru al partidului plătit de Moscova a perceput pentru prima dată alianța dintre islamiști și comunismul ateu în lupta împotriva Occidentului și Europei democrate în general. În 1958, în plină criză a creației personale, Albert Camus se reîntoarce la regia de teatru punând în scenă la un teatru parizian finanțat de ministrul culturii Andre Malraux, o piesă după romanul ”Demonii” de Dostoievski, care deconspiră dezumanizarea unei societăți fără Dumnezeu și care refuză transcendentul, unde crima și teroarea este permisă pentru că nu are cezură, măcar ipotetic. Cine metafizic să o mai condamne? Svidrigailov este personajul central, care, dacă este ateu și refuză divinitatea, atunci îi este permis orice: mai ales crima ca mod de existență în societate. Era un atac la stalinismul și islamismul care și-au dat mâna în Algeria pentru distrugerea Europei. ”Așteptându-i pe barbari” nu este numai un roman contemporan de succes al scriitorului sud-african JM Coetzee și recent ecranizat în care joacă Johnny Depp, ci și o profeție a lui Albert Camus din 1958, care într-o scrisoare către poetul Rene Char prevede sfârșitul Europei printr-o invazie demografică. Totul este legat de căderea Algeriei în ecuația unui imperiu islamic pe care politicienii epocii nu o percepeau fiind infectați de socialismul marxist. ”Pe termen lung, toate continentele (galben, negru și gri) se vor revărsa peste vechea Europă. Sunt sute și sute de milioane. Le e foame și nu le e frică de moarte. Noi nu mai știm nici să murim nici să ucidem. Ar trebui să predică, dar Europa nu mai crede în nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm anul o mie sau un miracol”.

La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960.

Acest ”testament” al lui Albert Camus este cutremurător, ”o Europă care nu mai crede în nimic” este condamnată la moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică. După 1960, peste 1.200.000 francezi nativi (pieds noirs) din Algeria fug în Franța. Politicienii care nu mai cred în nimic, nu mai jură pe nimic și refuză transcendența sunt mesagerii unei morți anunțate: Europa.

–––––––-

Ionuț Țene

Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!

De când a izbucnit pandemia de Covid 19 ura se propagă pe reţele sociale, media şi în comunităţi cu o înverşunare distopică. Răul şi încrâncenarea sunt noile stindarde ale jurnaliştilor, analiştilor politici şi politicienilor. Se pune accent doar pe puterea/neputinţa omului, scoţându-se din ecuaţie transcendentul. Totul se explică doar prin materie. Ni se livrează panseuri filosofice materialiste de la Karl Marx la Stephen Hawking. Nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării totul este explicat cu de-amănuntul. Toate lucrurile fiind doar în puterea omului. Profanul a eliminat orice rămăşită a sacrului din societate. „Dumnezeu a murit” de mult, „ucis” de Nietzsche. Iar ura revărsată pe ecranele televizoarelor şi monitoarelor de gadgeturi inundă imund societatea şi înstrăinează omul de Fiinţă. Trăim în plin absurdism, genial creionat de Albert Camus în romanele „Ciuma” şi „Străinul”. Cu cât îşi explică omul mai mult lumea prin puterile sale, cu atât este mai înstrăinat de sine şi preajmă. Greşeala filosofilor materialişti este că scoate iubirea din ecuaţia funcţionalităţii comunitare şi din creaţie. Totul e fişat, controlat şi exclusiv în puterea omului, iar sufletul e tot mai mecanic şi mai însingurat. Lumea a devenit un fast-food, iar filosofia un meniu de livrări materiale. Filosofii materialişti contemporani, în majoritate rupţi de metafizică sau transcendent, încearcă să ne explice lumea în ecuaţie atomizantă, de parcă ce spun ei s-a născut odată cu secolele XIX/XX. Materialiştii mizează pe lipsa memoriei comunitare şi pe uitare. Societatea are memorie scurtă. Nu întâmplător asistăm la asasinarea memoriei colective. Memoria are rădăcini, iar acestea trebuie tăiate pentru a fi un bun cetăţean docil şi supus cerinţelor materiei. „Putem învăţa din istoria popoarelor că popoarele n-au înţeles nimic din istorie” ne spunea un filosof al istoriei, Hegel.

În realitate toate aceste „invenţii” filosofice materialiste nu sunt de ieri sau de azi, ci au o istorie milenară izvorâtă din lumea greco-romană. Ura care mişcă materia este o paradigmă de prin anul 500 î.H. Anaxagora din Atena credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. Universul, conform teoriei sale era alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (numite de Aristotel – homoiomeriai). În viziunea filosofului grec, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (rațiune, spirit). Empedocle a dus mai departe filosofia materialistă a lui Anaxagora într-o lume a intelectualilor care dorea să explice totul doar prin materie, nimic la voia întâmplării sau intervenţiei transcendentului. Taina metafizică era exclusă, la fel ca la corifeii de azi ai filosofiei materialiste. Originar din Agrigentul Siciliei, Empedocle duce paradigma materialistă de la Parmenide şi Anaxagora mai departe. Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile în poemul „Despre natură”: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale („puteri dominante” sau „principii”), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Continue reading „Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!” →

Ionuț ȚENE: ”Ciuma” lui Albert Camus a demascat ”alianța” dintre virus, ideologie și frică în propagarea totalitarismului

Albert Camus a fost un profet când a scris romanul ”Ciuma”. Scriitorul francez, născut și format intelectual în Algeria colonială, a prefigurat în romanul devenit celebru și pentru care a luat premiul Nobel pentru literatură, ceea ce se întâmplă astăzi, de fapt dintotdeauna, când dogma, canonul și ideologia conduc societatea, desființând umanitatea. Albert Camus, bolnav de tuberculoză, după două eșecuri în căsnicie, și dat afară din partidul comunist francez că nu era dogmatic, adică pe linia stalinistă, are revelația lumii în care tăria, ca un clișeu negativ al unei realități tot mai crunte. Ideea romanului ”Ciuma” îi vine când locuia la Oran, un oraș ”cu spatele la marea” Mediterană, construit ca un labirint în care nu găsea ieșirea, deoarece soția sa nu era Ariadna ca să-i ofere firul salvator pentru eliberarea din paradigma lui Tezeu. Al Doilea Război Mondial începuse, iar Franța fusese zdrobită de armatele lui Hitler. Albert Camus, șomer și sărac, se întâlnește cu prietenul său, Emmanuel Robles, care îi poveștește coșmarul bolnavilor de tifos exantematic din Oran și Alger. Oamenii sunt închiși în uriașe lagăre de concentrare medicale și lăsați să moară singuri. Soția lui Emmanuel Robles moare și ea izolată în chinuri într-un astfel de lagăr. Mărturiile sunt terifiante. Cei bolnavi și izolați știu că vor muri singuri și uitați. Înstrăinarea și distanțarea socială îi duce la alienare mentală și morală. Unii se sinucid, alții încearcă să fugă, dar sunt împușcați de soldații senegalezi. Civilitatea dispare. Carantina atroce devine modelul existenței. Destinul oamenilor este să moară și moartea vine pentru niște oameni însingurați și disperați. Dictatura sanitară introdusă în Oran și Alger creează o distopie ce duce la înstrăinare și suferință. Albert Camus are revelația scrierii unui roman ”Ciuma”, care nu este despre fascism cum s-a crezut, ci despre dictatură, ideologie, tezism și lipsa umanității, despre democrație nici nu mai poate fi vorba. În 1941 bolnav de tuberculoză și slăbit Albert Camus se retrage într-o localitate din Munții Alpi și scrie în singurătate, părăsit de prieteni și soție, romanul ”Ciuma”. Romancierul developează sistemul dictatorial, care vrea să controleze prin ideologie și canoane întreaga umanitate. Dictatura nu este doar comunistă, fascistă, ci și sanitară. Totalitarismul este tirania celor puțini și bogați asupra celor mulți și săraci. Se folosesc toate metodele pentru a controla masele și pentru a le exploata economic și moral. În roman nu este vorba despre boala fizică, ci despre cea sufletească. Nu este despre rezistența franceză împotriva nazismului, ci despre libertate și umanitate, indiferent de forma telelologică a unui regim totalitar. Este universal.

Lui Camus nu i-a plăcut faptul că romanul a fost considerat existențialist, pentru că îl cadra unui sistem actual, când subiectul se referă la totalitarism în general, cu toate nuanțele și pretextele sale ideologice sau medicale. Influențat de Kafka, romanul depășește absurdul ușor nihilist din ”Procesul”, pentru că oferă un sens unei lumi ce pare fără nicio direcție. Personajele lui Camus sunt tragice și recunosc că ”ciuma” este responsabilitatea și vina colectivă a tuturor, în frunte cu dr. Bernard Rieux, că eliberarea vine din implicare și umanizarea sistemului de carantinare feroce care dezumanizează și slăbește rezistența în fața virusului ucigaș. Cei care nu se tem de moarte se eliberează de fapt de virus și ideologie. Libertatea e o chestiune de asumare personală a acțiunii. „Ținta lui Camus nu a fost fascismul”, scria istoricul britanic Tony Judt în toamna anului 2001, aflat la New York, când au fost doborâte turnurile gemene. Scopul autorului francez era dematelarea „dogmatismului, conformismului, lașității în toate formele sale”. Unul dintre personajele principale ale romanului, Tarrou, de 35 de ani, ceva mai mult decât vârsta pe care o avea scriitorul când a scris Ciuma, nu era neapărat fascist, dar spunea că „mai demult, când se conforma doctrinelor care autorizau suferința altora în scopuri înalte, și el era purtător al ciumei, chiar dacă i se împotrivea”. Unul din marile merite puse în contul lui Camus este că Ciuma „nu ne dă lecții”, iar Camus, cu toate că a fost un moralist, nu era un moralizator și și-a depășit epoca. De altfel, ”Ciuma” se termină cu o premoniție permanent valabilă: „(…)bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: ”Ciuma” lui Albert Camus a demascat ”alianța” dintre virus, ideologie și frică în propagarea totalitarismului” →