Motto:

„Aflaţi pe platoul de pe  Dealul Stâna,

Orizontul ni se deshide şi putem admira

în voie frumoasa vale a Trotuşului,

larga depresiune Comâneşti, munţii Lapoş – spre sud, şi Taşbuga, ultimul vârf important  din munţii Tarcăulu”

(„Munte şi flori” – Ghid montan)

 

…Intreaga noapte ninsese bogat, cu fulgi mari şi pufoşi, semn de belşug pentru anul ce aştepta prin cele coclauri să  i se dea cale liberă din halta de întâmpinare a timpului, închipuită, la cumpăna dintre soroace. Spre dimineaţă mareea albă se oprise, parcă aninată de vârfurile semeţe ale arborilor pe care-i înveşmântase în cojoace miţoase, pufoase şi reci la atingere, dar calde la privit, puindu-le pe creştete căciuli ţuguiate şi ascuţite ce împungeau văzduhul pierzându-se în ceaţa lăptoasă şi densă dincolo de care începea necuprinsul. Adierea molcomă, aproape caldă, de peste noapte, a muntelui, aidoma respiraţiei pruncului adormit, s-oprise dintr-o dată, făcând loc unor curenţi de aer rece ce s-aşezau valuri – valuri pe curburile trupului masiv de piatră al muntelui încins de brâiele îngheţului. Vreme geroasă într-un decor magnific.

Câteva ceasuri până la primenirea anului. La margine de aşezare, colindătorii, cete – cete, îşi încep ultimele repetiţii ale spectacolului tradiţional de Sfântul Vasile, cu chiuituri, cu hăulituri, cu clinchete de tălăngi şi zurgălăi și cu plesnituri de harapnice. I-ascult şi-i privesc, în vreme ce gândurile mă-ncolţesc cu întrebări la care nici să găsesc răspuns: ce-ţi trebuie, tocmai acu’, să te-aşterni la drum?! Ştii când porneşti, unde vrei s-ajungi, da’ nu ştii ce te-aşteaptă!… Cu-adevărat, nu ştiu, poate tocmai de aceea mă simt atras ca de-un magnet de ţinutul alb, de necuprins şi încărcat de mistere.

Vehicolul spaţial

Iată şi caleaşca cu care facem ascensiunea spaţială. A tras la scară. Poftiţi de vă îmbarcaţi!… Trezit brusc din reverie, constat că la picioarele mele tocmai a adăstat un vehicul cu înfăţişări fantastice, nemaivăzut ochilor mei. O sanie cu totul specială, scundă şi lată, fără inimă şi fără scoarţe, doar cu loitre, ce se sprijină solid pe patru tălpici de dimensiuni respectabile, cu autonomie în funcţionare, mulându-se pe fizionomia terenului – aveam să constat mai târziu. Un maldăr de paie acoperite de scoarţe groase, ţesute din lână, o scândură pe post de capră şi-un vizitiu mare cât malu’, ce parcă tocmai se desprinsese din poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Ține în mâinile nefiresc  de mari un harapnic împletit din fâşii de piele ş-o toporișcă înfiptă-n brâul lat ce-ncinge un mijloc zdravăn. Un baltag, o bâtă – mai pe româneşte, tronează la buza faetonului aşa, ca să fie pentru vr’o-mprejurare neluată-n seamă. Doi cai zdraveni, cu copite ce-ar fi putut crăpa piatra-n paişpe şi chiar în mai multe, fornăie în hamuri gata să ia în piepţii puternici drumul ce se pierde în mareea albă străjuită de siluetele umbroase ale copacilor ce se-nşiruie precum bornele kilometrice ale autostrăzii. M-aşez, cu genunchii la gură, pe capra tare ce ţine loc de fotoliu, în timp ce surugiul, cu hăţurile înfăşurate pe mâinile ca nişte lopeţi, plesneşte uşor din harapnic şfichiuind a îndemn  pe spinările voinice ale ducipalilor aduşi tocmai de prin Săt’mar, care se îndeamnă la mers de-ai crede că s-au hrănit cu o porţie bună de jăratec înainte de a porni într-o călătorie de plăcere la întâlnire cu Doamna Iarna.

Aventura cosmică

Incepe aventura cosmică! Gerul dă semne că s-ar întărâta şi mai mult. Tăiem oraşul în două, trecând pe lângă oameni indiferenţi la atelajul ce duce cu el un călător destul de curios prin înfăţişare. Acela sunt eu. Caii fornăie şi pufnesc, scoţând vălătuci albi de aer ce-ngheaţă instantaneu în atmosfera geroasă. Trecem uşor şi prin cartierul Şupan, „al italienilor”, lăsăm în urmă aşezarea de la poalele Goanţei, casele dispar cu totul şi pătrundem în pustietate. De-acu’, Dumnezeu cu mila!  Până la destinaţie să tot fie vr’o 18 – 20 de kilometri. Dar ce kilometri! Sania alunecă uşor pe tălpicile-i neverosimil de late, mulându-se pe curburile spinării muntelui, la un pas de prăpastie şi la două zvârlituri de băţ de apa Chiricelului, ascuns acum de munţii de nămeţi, de-ai crede că-n orice clipă te poţi da peste cap. Tac mâlc, precum peştele agăţat de cârligul undiţei, da’ simt cum pe spinare-mi şiroiesc râuri de transpiraţie rece. Şezi blând şi nu te teme, că nu se-ntâmplă nimicuţa, mă îmbărbătează vizitiul cu nume de mascalţone şi cu arborele genealogic tocmai prin părţile Siciliei, care mă pândeşte cu coada ochilor de când am pornit spre Planeta Marte. Observase mirarea mea la auzul denumirii, n-o găsisem pe nici o hartă, prin nici un atlas geografic, da’ tăcuse mâlc, mustăcind şi prelungind aşteptarea curiozităţii. Caii zdraveni, cu piepturi mari, puternice şi rotunde precum copastia unei corăbii echipată pentru o expediție la Polul Nord, croiesc pârtie prin zăpada înaltă ce le zgârie burţile, dar sania alunecă pe creste precum o barcă  pe spinarea valului. Copacii privesc, deopotrivă posomorâţi şi veseli, la echipajul ce se-ncumetă să le tulbure liniştea în plină iarnă carpatină.

Trecem, rând pe rând, prin locuri cu nume de legendă şi fantome de mineri, martore ale unor vremi cândva prospere datorate cărbunelui din pântecele munţilor locului: Groapa Lăloaiei, Rafira, Lumina, Galeon, pe lângă vechea mină a lui Darie. Urcuş greu pe Valea Chiricelului, da’ frumos de nu se mai poate! La capătul lui ne aşteaptă Planeta Marte. După cum i-au spus localnicii. Platoul Lapoşului, ce-şi desfată formele largi la peste 1 600 de metri altitudine, dominând întreaga vale a Trotuşului, înspre Miercurea Ciucului şi Dărmăneşti. Ne intersectăm, într-un alt târziu,  cu acareturile – câte-au mai rămas în picioare -, ale Crăciuneştiului, cu depozitul de explozibil pitit ca-ntr-o cazemată de nea păzită de-un gardian gârbov şi apatic de-atâta nefiinţă. Suntem la juma’ de cale, ţine să-mi atragă atenţia însoţitorul meu de dimensiuni herculeene. Incă f’o două ceasuri şi ajungem. Urcuşul se-năspreşte. Caii se opintesc tot mai greu în hamuri, capetele li se mişcă, agitate, de sus în jos, de jos în sus, de-ai crede că de-aici îşi trag snaga, îndemnându-se la efort, iar cozile spulberă zăpada de sub copite într-un ritual necunoscut mie. O mare de cristale albe, strălucitoare, împodobeşte ţinutul ca-ntr-un basm de pe alte tărâmuri. Sclipesc multicolor sub luminarea soarelui de iarnă, precum bolta înstelată a unei nopţi senine de vară, ori milioane de licurici răspândiţi prin verdele închipuit al tăpşanelor năpădite de iarba grasă a păşunilor alpine.

Aselenizare în pădurea de argint

Şi iată-ne, în sfârşit, aproape de ţintă. Prin ţesătura deasă a trunchiurilor pădurii de argint profilându-se în negru pe orizontul imaculat apar clădirile releului de radio-televiziune. Suntem pe marele platou al Lapoşului, adicătelea pe Planeta Marte, glăsuieşte zdrahonul cu faţa năpădită de ţepii unei bărbi aspre pe care s-a instalat un  strat gros de promoroacă. Am ajuns de-acu’! Sar din sanie spre a-mi dezmetici picioarele de-atâta stat în ghemuire şi dintr-o dată m-afund pân’  la piept în omătul pufos cernut din înaltul cerului. Mă simt ca la capătul pământului, privesc peisajul sublim, dumnezeiesc de frumos şi-ncerc sentimentul că mă aflu pe-un picior de Rai. Mătăhala zâmbeşte a râde de păţania mea, calcă neaua cu spor, din doi-trei paşi ajunge lângă mine şi c-o mână-macara mă extrage din capcană ca pe-un fulg. De pe platforma releului cu încrengăturile lui de antene parabolice două – trei perechi de braţe ne fac semne de bun-venit. După patru ore şi douăzeci de minute de umblet prin pădure şi prin nămeţi pân’ la burta calului, prin ogeacuri şi pe buze de prăpăstii adânci, ajungem la destinație. Oamenii sunt bucuroţi  şi miraţi de-asemenea vizită în miez de iarnă şi prag de an nou. Fiindcă până la cumpăna lui mai e preţ de numai câteva ceasuri. Dau pe gât, precum spătarul Nicolae Milescu la curtea împăratului chinez, ceaşca fierbinte de cafea „confort sporit”, ce va să însemne o ţâşpoacă bună de coniac în amestec cu zeama dulce, neagră şi parfumată, acum şi tare de-mi dau lacrimile, şi trec la treabă. Le-am promis boşilor din studiourile centrale ale televiziunii române, la care sunt reporter de Actualităţi, că le voi oferi pe tavă un subiect „cald şi colorat” dintr-un punct foarte rece cu foc continuu pentru programul din noaptea de Revelion. Trag, pe camera video, planurile reportajului, fixez limbile ceasornicului din modulul central pe ora 12, filmez sincroanele cu cei ce-şi petrec sărbătoarea primenirii anului la cota plus 1 600 metri de pe platoul Lapoş – al Munţilor Ciucului şi… la drum, birjar!

Reîntoarcerea pe Terra

Părăsesc cu o undă de regret Planeta Marte. Dragoste la prima vedere! Poate voi mai reveni, cândva, aici. Și-am mai făcut-o, chiar în vara ce-a urmat, când albul argintat al iernii își schimbase culorile în verdele crud al pășunilor și arborilor-catedrală.

Continue reading „Mihai BUZNEA: CU SANIA SPRE PLANETA MARTE” →

Atunci când se hotărâse să-şi ia lumea în cap, părăsindu-şi satul de voie, dar împins de nevoi şi de ambiţii, Andrei Andreescu era un adolescent înalt ca un stâlp de telegraf, firav la trup, dar isteţ la minte şi plin de vână. Asta i se trăgea de la muncile câmpului, adică de la „educaţia în cultul muncii” – după cum aveau să spună mai târziu comuniştii -, pe care i-o dăduseră ai lui, obligându-l astfel să-şi câştige cu trudă pâinea, de fapt mămăliga, pe care o mânca de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara. Obişnuia chiar să se dea mare printre flăcăii de-o seamă cu el: dacă mă stoarce careva curge snaga din mine ca apa dintr-un burete, fier, nu altceva! Cu traista agăţată de gâtul lung şi firav precum al găinii jumulite de pene, dar şi cu buzunarele aerisite, suferinde de sărăcie lucie, se suise în singurul tren „de persoane” ce oprea, de două ori în zi, venind de la deal ori de la vale, în halta pierdută în pustietatea câmpiei fără de margini şi toropită de valurile fierbinţi, ca de cuptor încins, ale căldurii înăbuşitoare a verii ce prevestea prăpădul din anii ce urmau să vină, cu secetă şi oameni sfârşiţi de foamea prelungă.

Flăcăiandrul pirpiriu tocmai îşi agăţase şcoala-n băţ, absolvise adică cinci clase primare, prea destule pentru acele vremi şi pornea hotărât să-şi facă un rost în viaţă. Trei dorinţi îşi pusese: să-nveţe o meserie, să-şi facă o casă şi să toarne o târlă de copii. Ambiţii mari, pe care şi le va împlini. Până atunci, puindu-şi piciorul desculţ pe scara vagonului de clasa a treia, se hotărâ: mă dau jos acolo unde s-o opri trenul de tot, la cap de linie. C-o lua-o-n sus, c-o lua-o-n jos. Nu contează! Ce-o vrea Ăl de sus. Şi trenul l-a purtat către destin în ritm de fiare scârţâinde, de tampoane ciocnite şi-n miros de cărbune ars de la locomotivă, însoţindu-i voiajul cu refrenul său monoton, sacadat de rostogolirea roţilor peste îmbinările şinelor: te duc… te duc, te duc… te duc, te duc – te duc!… L-a dus şi l-a basculat tocmai la Galaţi. Oraş mare, cosmopolit, cu palate şi căşi peste căşi, multe şi frumoase de-ţi luau ochii, cu tramvaie şi birje şi automobile, cu vapoare şi marinari străini, cu cocote deocheate sulemenite în culori ţipătoare şi crâşme ca nişte locuri ale pierzaniei, cu samsari şi hamali, cu şmecheri şi bagabonzi. Lume pestriţă, de tot soiul, domnişoare de pension, elegante şi pudrate de miroseau a parfumuri scumpe de la o poştă.

Trecea cu fereală pe lângă ele ş-apoi se-adulmeca pe sine şi se ruşina: de pe haine şi de pe trup i-adiau miresme de transpiraţie şi de săpun fiert de bunica în ceaunul din bătătură. Oare unde am nimerit?, se întreba cuprins de o teamă nelămurită; în Rai sau în Gheena? Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Dar îngerul său păzitor i-era pe-aproape, l-a apucat de-o aripă şi nici că i-a mai dat drumul. L-a salvat de la pieire tocmai sărăcia. De-ar fi avut parale cine ştie pe ce fel de cărări prăpădelnice ar fi apucat. Norocul îl pândea şi el, l-a înhăţat şi nici că i-a mai dat drumul. S-a tocmit ucenic fierar la atelierele c.f.r. Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, a gândit, făcându-şi, cu limba, semnul crucii în cerul gurii. Leafă am de-acu’, cu gazdă bună m-am procopsit, acuşi-acuşi iau şi patalamaua de calfă, încă puţin şi-ajung meşter. Prima am băgat-o. Una la mână. Mai am două.

Proaspăt fierar cu hârtie-n regulă, s-a gândit să-şi facă haltă de om la casa lui. Să se-nsoare, adică. Treabă lesnicioasă, ajunsese cineva, avea simbrie bună şi permise gratis pe calea ferată, aşa că şi-a găsit mireasă pe măsură. Tot calică la origini, adică. Dar dragostea-i chioară şi amorul e ghebos, nu vede decât frumosul, plăcutul şi utilul, şi Andrei s-a trezit, cât ai bate fierul pe nicovală, cu casa plină de plozi. Abia acu’ pricepuse tâlcul întrebării-provocare pe care i-o pusese unul dintre camarazi, la cununie: bă Andreiule, te-nsori tu, te-nsori, da’ măcar ştii ce-i aia însurătoare? Ai? Rămăsese blocat ca mărfarul la semafor. Să-ţi zic tot eu, bă, reluase pezevenghiul: însurătoarea e bucuria sulii şi beleaua capului. Hă, hă, hă…! Râsese ca un prost ce era, ăla, da’ acu’ îi da dreptate, mai ales de câte ori îşi amintea spusele altuia la „una mică”, atunci când şi-o îngăduiau, dezgropate din folclorul de mahala: „Nici din şapte chiei de vacă/ Nu-i poţi face sulii teacă/ Da’ din scârbă de muiere/ Gata teacă sulii mele!”. Şi încă cu ce teacă se procopsise! Parcă avea draci la buci. Muierea, cum avea oleacă de timp liber, cum îl punea să bată putineiul. Aşa că acum i s-agăţau de nădragi, care cum apuca, trei fete şi tot atâţia băieţi. Când era întrebat, la atelier, de-i plac copiii de-a făcut o droaie de nu mai încape-n  pat de ei, le răspundea: e, îmi plac, da’ ce să fac dacă mereu găsesc nicovala-ncinsă!… Vreţi să-mi pierd îndemânarea? Antrenamentul?

Îşi mai împlinise, astfel, o dorinţă. Trec la ultima de-acu’, după care schimb macazul, nu vreau să aglomerez prea tare trenul şi să merg pe scară ori, Doamne fereşte, chiar mai rău, pe vagon. Şefii, oameni de treabă, cu frică faţă de cele sfinte şi cu multă înţelegere, îl ajutaseră să se mute într-o casă „de serviciu” la Casele Muncii, lângă Aviaţie, cartier proletar la marginea oraşului, dar cu case cochete şi confortabile, un fel de vilişoare, cu etaj, scară interioară şi balconaş, cu apă curentă şi lumină electrică, dar şi cu umblătoare pentru cele nevoi omeneşti. Doar baia îi lipsea. Nu prea-i ducea lipsa. Avea, în schimb, o curte mare unde-şi putea pune în valoare talentele de ţăran metamorfozat în clasă muncitoare. El, cu mâna lui, săpase şi plantase pomi fructiferi, croise ronduri de flori şi straturi pentru zarzavaturi, de n-avea grija pieţii cât era vara de mare.  Avea tot timpul fructe şi legume proaspete, făcea şi economie de parale. Să tot trăieşti aici, ca un  belfer!

Numai că Andrei Andreescu nu se socotea om împlinit atâta vreme cât nu-şi ridica bordeiul lui, cu palmele lui. Aşa că într-o vreme, când deja începuseră să-i înflorească ghioceii pe la tâmple şi-a luat inima-n dinţi şi, cu bruma de parale puse deoparte din ce câştigase la calea ferată şi-a cumpărat un pătrat de pământ într-o mahala megieşă, cât să-ncapă un bordei. Pe strada Libertății. V-arăt eu de ce-s în stare, le-a spus vecinilor. Staţi voi la Stat, că eu m-am săturat de Stat. El a fost şi proiectant, şi antreprenor, şi constructor, şi beneficiar. Forţă de muncă avea berechet, şapte perechi de braţe, opt cu ale lui.

Mai întâi şi-a pus flăcăii şi fetele să cutreiere mahalalele în lung şi-n lat, mai  de  pe la margini, ca s-adune baligile de cal, uscate, ce se-nşirau pe uliţele prăfuite ale oraşului port la Dunăre, baligi provenind de la caii căruţaşilor ce se-ndeletniceau cu căratul lemnelor din Docuri şi-a peştelui de la cherhanale. Erau pe post de ciment pentru pământul galben-lutos săpat din malurile Brateşului, acolo unde lacul mai că se-mpreuna cu apele Prutului spre malul dinspre moldovenii basarabeni. Pământ numa’ bun pentru chirpicii cu care avea să înalţe pereţii palatului mult-dorit. Muncă de ocnaşi condamnaţi la galere, dar gândul că vor fi apropitari le-alunga osteneala, le da puteri.

Casa se înălţa în chinuri, da’ se rădica într-o încăpăţânare vecină cu prostia şi nebunia. Două odăi cu ferestrele la stradă. Mici, bicisnice, da’ la stradă, cu gardul sub buza de jos a pervazului, ca să se vază. Au chemat preotul ca să le-o sfinţească, pe popa Gogoaşă, şi s-au mutat. Bucurie mare. Opt oameni în două odăi. Patru bărbaţi şi patru femei, din care trei erau de-acu’ fete de măritat. Palma de pământ pe care erau ridicate nu le-ajunsese ca să facă şi-un closet, n-aveau curte, doar un gang îngust cât să se strecoare spre uşa casei, aşa că gospodarul-fierar şi cap de familie avusese o altă idee genială, care i-a scos din încurcătură. Înainte de a pune podelile din pardoseală a săpat o gaură adâncă şi lată, ca să le-ajungă mulţi ani înainte, în mijlocul celei dintâi odăi care servea de bucătărie, sală de mâncare, cât şi de dormitor. Apoi a prins scândurile la locul lor, bătându-le în cuie de dulapii groşi ce vrâstau podeaua, după care au decupat gaura şi au croit capacul cu mâner.

Gata şi closetul! Deasupra au pus masa din scânduri geluite, străjuită de scăunele, câte unul pentru fiecare component al familiei. O sobă de cărămidă, cu plită şi cuptor pentru apă caldă, într-un colţ. De jur-împrejur, paturile. Din fier, cu tăblii pe care se-nălţau amoraşi roz şi cu plase de sârmă. Pentru bătrâni şi feciori. Camera din faţă era a fetelor. Trai pe vătrai, nu alta! Deasupra uşii dintre cele două odăi aninaseră, de-un piron, un difuzor ce le-asigura buna dispoziţie generală şi informarea promptă cu evenimentele de pe-acasă şi de pe cea lume. Ce altceva mai puteau să-şi dorească? Mai ales că între timp copiii se-nălţaseră, aveau servicii, câştigau, şi bunăstarea îi cam răsfăţa.

Bugetul era comun. Nimeni nu crâcnea. Numa’ că haleala multă şi burţile prea pline te fac să-ţi dai cam des  pantalonii în vine, nu te-ntreabă un’te afli şi nici nu-ţi dau voie pentru mai târziu. L-apucau nevoile pe careva? Se ridicau cu toţii de pe taburetele din lemn, apucau de colţurile mesei pe care se lăfăiau mămăliga mare cât roata din mijloc a locomotivei, oala cu borş şi lioştile de lemn cu care-şi holpăiau fiertura, o dădeau deoparte şi nefericitul apucat de pântecăraie se deşerta cu zgomot în gura haznalei, umplând bucătăria-dormitor cu mirosuri inconfundabile. Mirosurile mâncărilor, păi nu?! Ceilalţi, reveniţi între timp în poziţia „şezut” pe scăunelele lor colorate în gri-negru de slinul depus de-a lungul anilor, îşi continau masa, netulburaţi. Totul făcea parte dintr-un ritual inconfundabil şi unic. Iar după ce „fericitul” îşi slobozea pântecele, capacul din lemn îmbuca din nou gaura din podea, oprind revărsarea de miasme din hazna, masa revenea la locul ei şi cina iar continua.

Li se dusese buhul în mahala. Vecinii se distrau copios pe seama lor. Când treceau prin dreptul  geamurilor înalte cât genunchiul broaştei îşi desferecau băierile pantalonilor, se răscrăcărau şi cu nădragii în vine se scălâmbăiau arătându-şi bucile şi trăgând la gaze cu zgomote ce mai că făceau geamurile să zăngăne în pervazele lor. Mai ales derbedeii cărora abia le mijeau tuleile. Distracţie ca la balamuc. Gratis. Circ în toată regula. Andreeştii se făceau că nu-i văd, trăgeau briz-brizele de aţică peste ochiurile de geam, precum s-aşterne cortina la teatru peste scenă şi-şi vedeau în tihnă de bucătăria şi closetul lor, pe care-l umpleau cu o râvnă şi-un spor de se minunau singuri de ce-s în stare.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Casa” →

Povestea ce urmează ni s-a istorisit în zilele noastre de azi și dacă n-ar fi fost  nici că s-ar fi povestit!

…Și iată că găina prezidențială, cu ale ei pretenții de cocoș pintenat protector al orătăniilor din ograda ocârmuirii „pas cu pas” a mai  slobozit din cioc o mărgică în imaginarul cuibar cu ouă de aur și din care vrea să prepare o omletă uriașă, cu de toate-n ea, cu care să hrănească, dar și să sature, întreg natul pe care-l păstorește. E încă o poveste ce-și dorește a fi adevărată, din vremea de lângă noi  a pandemiei de  coronavirus, dar care nu are alte virtuți morale decât aceea de a-i lăsa  nedumeriți și cu gurile căscate pe copii și de a-i duce cu zăhărelul pe  cei cu puțină minte și pe creduli.

Mormanul de euroi pe care prezidentul-găinușă zice că i-a ciugulit de prin haznalele pline cu parai și ferecate cu șapte lăcate ale stăpânilor noștri europeni, de fapt nu-i decât un pumn de firfirici în comparație cu ce și-au împărțit aceștia după regula celui mai tare: …și palma greblă se făcu! Astfel încât cotcodăcitul strident și în falset al moțatei autohtone KWI, dar revărsat peste creștetele noastre în sunete triumfaliste de  fanfară săsească în acompaniament pnl-ist, nu reușește altceva decât să stârnească nedumeriri întrebătoare,  ilaritate  și condescendență – pe ici-pe colo, de tipul „…iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!”.

Povestea punguței cu doi bani, cu cei doi celebri protagoniști – cocoșul moșneagului și găina babei – se repovestește acum în variantă iohanesciană înveșmântată în caftan de culoare galbenă. Doar că, în rostirea sa modernă și contemporană, rolurile se inversează, cocoșul devenind, prin transsexualitate, găină. Și, ca orice surată lipsită de creastă rotată, dar și de pinteni, își schimbă diapazonul din cucurigat în cotcodăcit, de nici să se mai oprească!  Precum ființele orfane de glagorie și de simțul realității, dar pălite de boala logoreei. Proverbiala mărgică de sticlă se metamorfozează, în ciocul său, în vite, multe vite, în cirezi fără de număr. Cât și-n grămezi de galbeni și-n nenumărate acareturi ce ne vor fi servite pe tipsii de aur, făcând să înflorească și să nu-și mai încapă în piele de-atâta bine mult-așteptata Românie  dezvoltată. Ce mai, așa i se poate întâmpla  oricui atunci când e să-și piardă uzul rațiunii pe fond de infatuare și vânare de vânt. Dar, vorba străvechii zicale: „…prostul nu e prost destul/ dacă nu e și fudul!”, iar minciuna servită cu seninătate e pe jumătate crezută și devine confidentul său de taină.

Între toți acei „capi di tuti capi” reuniți în capitala politică  și  economică a continentului pentru a decide cum, cât și cui  se vor împărți feliile din tortul comunitar pentru relansarea mult-necesară și ardent dorită a tuturor preopinenților reuniți sub faldurile albastre ale drapelului UE, prezidentul român a adoptat poziția sa cea mai dragă – tăcerea mutului, dovedindu-ne că e  în temă cu o altă înțeleaptă zicală care ne îndeamnă: „Mai bine taci când nu-ți poți susține vorbele cu fapte!”. Așa că ni s-au dat  doar resturile rămase după împărțirea uriașei prăjituri, resturi strecurate printre degetele stăpânilor de prin  cele apusuri geografice. Umilință și punere la colțul penitenței  perpetue transformată de fiecare dată în victorie strălucitoare de către prezidentul-fanfaron și  propaganda pnl-istă. Condamnați să scurmăm după himere în loc să  ciugulim până ni se umplu gușele din hârzobul plin cu grăunțe de aur? Soarta noastră fu tristă și crudă și de astă-dată. Din cauza  tandemului  perdant  Iohannis și Guvernul pe care-l păstorește, dar care se strofocă  prin toate armele și mijloacele propagandistice  să ne îmbete cu apă rece neîncepută de izvor răvășitor. Tăcerea Mutului din dealul Cotroceniului și lauda Îngâmfatului ne duc cu pași repezi spre un deznodământ (ne)fericit, atenționându-ne încă odată asupra adevărului spus încă în urmă cu câteva decenii de către un mare vizionar de-al nostru (Petre Țuțea): „Români, nu vă  mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara”. Ceea ce ne trimite direct la un alt slogan sub impulsul căruia ne sunt însoțite zilele: „…lauda de sine nu miroase-a bine!” Pilda cocoșului năzdrăvan și a găinei cârâitoare  fiindu-ne mai mult decât grăitoare în varianta sa cosmetizată de fățărnicia celor doi actori.

Dar de ce să ne lamentăm că am primit o lovitură zdravănă la bărbie de la partenerii noștri europeni, dacă nu am știut să o eschivăm, eventual s-o returnăm, de mai vedem  și acum explozia de stele verzi ce ne fac să rânjim fericiți, dar cu o expresie tâmpă pe fețe, spre viitorul nostru de  aur în culori de galben strălucitor!

Sigur în toată această poveste din grădinile Edenului cu merele lor de aur e doar faptul  că boierii cei mari ai comunității europene înveșmântați în caftanele puterilor discreționare nu știu povestea românească ”Punguța cu doi bani”, și nici care-i sunt interpreții de pe ulițele dâmbovițene, cocoșul și găinușa îngemănați în unul și același personaj  cu trăsături  anecdotice care și-a acordat vocea Continue reading „Mihai BUZNEA: Unde ni-i cocoșul? (Povești adevărate din vremea pandemiei)” →