Victor RAVINI: Sala de lectură (1)

Voi prezenta aici câteva din ideile culese din cărțile, care m-au ajutat să înțeleg cât de cât, felul de a gândi al oamenilor arhaici, situația în care se află ciobanul nostru din Miorița, cât și sentimentele, gândurile și mesajul lui. Selectarea și prezentarea acestor cărți este desigur neîndestulătoare și nu mă mulțumește nici măcar pe mine, dar îl ajută pe cititor să afle din capul locului limitele și lipsurile documentării mele. Am analizat sinoptic 973 de variante ale Mioriței, prin metoda calitativ-comparativă, în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București, 2016, reeditată în 2017. Aceste lecturi nu au cum să vă schimbe orientarea religioasă, ci doar vă oferă argumente din perspectiva Științei religiilor, cu care să vă întăriți convingerile căpătate din copilărie sau mai târziu. Știința religiilor nu schimbă credința sau necredința nimănui, ci doar îi confirmă că gândirea lui și a fiecăruia din noi este corectă și nu are rost să ne luăm de păr, pe motiv că avem concepții diferite.

Se zice că marele mogul Akbar, care a hălăduit în India între 1556 și 1605, este cel mai înțelept împărat din istoria omenirii. Navigatorii englezi îl admirau într-atâta, încât au făcut demersuri diplomatice să îl însoare cu regina Elisabeta, măcar simbolic și de la distanță, sperând astfel o anexare a Indiei. Dar atât ea cât și el erau înțelepți și au refuzat. Perfidul Albion a avut răbdare să acapareze India cu alte demersuri, mai puțin diplomatice. Odată, Akbar a avut de judecat doi împricinați, de religie diferită. L-a ascultat pe primul. Omul nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” L-a ascultat și pe celălalt împrcinat. Nici el nu se abătuse de la legea sa. Împăratul i-a spus: „Tu ai dreptate!” Vizirul i-a suflat la ureche: „Prea luminate împărate, nu e posibil ca amândoi să aibă dreptate.” Împăratul i-a răspuns: „Și tu ai dreptate!” Așa a rămas celebrul silogism al lui Akbar. Asta ne învață că: Adevărul poate fi dublu, cum zicea filozoful și medicul Avicena (980 – 1037) de origine tadjic-persană, care a inventat forcepsul și a stat la baza studiului medicinei și a altor ramuri ale cunoașterii vreme de cinci secole. Adevărul poate fi chiar multiplu și străluci ca fațetele unui diamant, știm asta de la avocați și de la tribunale sau din ziare, iar dreptatea este relativă.

Viața limitată e înălțată la viață nesfârșită

Filozoful german idealist Hegel (1770 – 1831), de religie protestantă și cu studii de teologie, spune că religia îl ajută pe om să devină conștient de sine însuși și de adevăr într-un fel mai direct decât filozofia. El scrie că a fost o vreme când oamenii aveau o moralitate de care nu erau conștienți. Oamenii au constituit o societate, individul s-a socializat în societate și a devenit un membru organic al unei structuri sociale. Sporul de cultură a adus noi idealuri. Oamenii au gândit și au absorbit spiritul etic din mediul social ambiant. Apoi oamenii s-au emancipat, eliberându-se de convenții constrângătoare și de superstiții.

Hegel consideră că această emancipare a croit drumul pentru dominanța conștiinței și pentru o înțelegere a lumii pe criteriile moralei. Oamenii au înțeles că universul este guvernat de o lege morală. Următorul pas, după înțelegerea lumii ca ordonată de o lege a moralității, a fost religia. Morala a dat naștere la zeități. Dar ideea de divinitate a fost la început nedesăvârșită și a trebuit mai întâi să treacă prin faza de divinizare a naturii și prin artă, înainte de a atinge perfecțiunea în creștinism. Sub această formă, religia a devenit cel mai apropiat pas de nivelul cunoașterii absolute. Cunoașterea absolută este când duhul (der Geist) capătă cunoaștere de sine însuși ca spirit. Hegel deosebește trei forme de religie după gradul sau nivelul de conștiință:

Religia naturală are ca punct stabil numai conștiința. În această religie absolută, conștiința dăinuie numai o clipă, ca un moment trecător. În religia naturală zeitatea devine accesibilă pentru conștiința oamenilor prin altceva care are o înfățișare naturală, de exemplu: soare, lumină, munte, fluviu. Religia este o modalitate de a conștientiza realitatea înconjurătoare.
Religia spirituală e religia conștientizării de sine însuși.
Religia libertății. Libertatea e condiția conștientizării de sine.¹

Hegel zice că, datorită religiei, viața limitată se înalță la viață nesfârșită.

Teoria evoluționistă a religiilor nu mai este la modă. Acum la modă este teoria sincronismului religiilor. Se pare că toate aceste trei niveluri de conștiință puse în evidență de Hegel sunt sincronice în variantele Mioriței. Se poate vedea că baciul sau autorii colectivi și anonimi ai variantelor, divinizează elementele naturii. Cât despre valoarea artistică a Mioriței, se știe că este inegalabilă și comparabilă doar cu poeziile lui Eminescu, nu are influențe din afară și nu are un echivalent în literatura altor popoare, oricât s-a încercat să se facă comparații. Se vede cu claritate că baciul se conștientizează pe sine și ajunge la o cunoaștere a componentelor profunde din psihicul său, din psihicul fiecăruia dintre noi, pe care abia savanții din secolul al XX-lea au început să le explice științific. Varianta publicată de Alecsandri spune pe trei versuri diferite că baciul are mai mulți câini, cu toții mai viteji decât câinii altora. Ansamblul variantelor precizează câinii ciobanului la plural, dar mioara îi spune să facă apel doar la un singur câine. Ce vor să ne spună autorii textului cu această inadvertență? Dacă în Miorița ar fi vorba de o crimă, iar câinele ar trebui să îl apere de ucigași, cum s-a crezut în cercetarea anterioară, atunci ar fi trebuit să își cheme toți câinii. Așadar, nu poate fi un câine adevărat. Câinele e termenul concret dintr-o metaforă ce simbolizează ceva abstract. Mioara cu care vorbește ciobanul simbolizează Anima, partea feminină din sufletul fiecărui om, legată de arhetipul matern, cum bine ne-a explicat C. G. Jung. Iar câinele despre care vorbește mioara simbolizează Animus, partea masculină, legată de arhetipul patern.

Se vede și că libertatea spirituală a ciobanului este condiționată de conștientizarea de sine. Se vede calea sau procedura rituală, pe care el se înalță de la viața limitată la viață nesfârșită. Ciobanul se eternizează prin renunțarea la cele lumești, murind simbolic – la fel cum apostolul Pavel din Biblie spune că el moare în fiecare zi – și prin nunta cosmică cu divinitatea solară feminină, dominantă în matriarhat. În felul acesta el obține sentimentul că se unește cu cosmosul și că atinge nemurirea. O nemurire simțită ca o oprire a timpului în loc, pentru o perioadă de timp pe care nimeni nu o poate măsura. Principalul este senzația lui subiectivă, nu timpul măsurat cu „timpometrul”. Se mai vede și că nimic în Miorița nu provine din creștinism. Mircea Eliade precizează în mod hotărât acest lucru, oricât s-ar zbate Lucian Blaga sau alți cercetători, dar nu și popii, să subordoneze Miorița creștinismului. Miorița este cu mult mai veche decât creștinismul. Toate aceste aspecte le exemplific cu versuri din variante.

Rolul soarelui în Miorița se poate explica cu ajutorul lui Hegel, care spune că, în religiile naturale, divinitatea este conștientizată prin elemente naturale ca de exemplu soarele. Soarele în unele variante ale Mioriţei este în mod explicit sacru: sfântu soare.² Pentru autorii Mioriței, apusul soarelui este un prilej de a spune că soarele e sfânt: sfinţit de soare sau soare-sfinţit.³ Cuvântul sfinţit este o prescurtare de la asfinţit, care la rândul său prescurtează prefixul latin ad-. Cuvântul sfânt provine din combinarea latinului sanctus și slavonului sventu, ambele cu înțelesul de sfânt, după cum afirmă Sextil Puşcariu, în Limba Română, 1940, la pagina 280 și provenite din limba indo-europeană comună, dinainte de diferențierile geografice și culturale. Dubla etimologie dezvăluie că poporul a continuat să divinizeze soarele, indiferent dacă propaganda creștină se făcea în latină sau în slava veche. Expresiile sfinţit de soare, soare-sfinţit și asfinţit sunt croite pe un model de gândire pre-creștin, care admiră măreția crepusculului solar ca un fenomen divin și care nu și-a pierdut prospețimea poetică, doar că vorbim fără să ne mai gândim la aspectul poetic sau religios.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (1)” →

Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel

În primul rand, atunci cand vorbim despre estetică, ar trebui să luăm în considerare idea de frumos pentru că frumosul în sine reprezintă specificul esteticii ca disciplină.

În general, în ceea ce priverște estetica, s-au formulat mai multe teorii, fiecare dintre ele încercand să explice ce este frumosul și ce este uratul. Cu alte cuvinte, frumosul și uratul sunt principalele categorii estetice. Desigur, întrebarea care se pune este următoarea: putem noi spune cu certitudine ce este frumos ș ice este urat? Pană la urmă ceea ce este frumos pentru mine poate fi urat pentru celălalt și invers. Astfel, ne putem da seama de o realitate foarte importantă: atata vreme cat vorbim despre etetică și dorim să cercetăm un asemenea domeniu, principalul aspect cu care ne confruntăm este subiectivismul.

Într-adevăr, a încerca să definești concret o categorie a frumosului și o categorie a uratului ține foarte mult de gradul nostru de subiectivism pentru că, în general, fiecare dintre noi este subiectiv, adică fiecare are propriul gust. Inclusiv din punct de vedere esthetic avem gusturi care ne diferențiază unii de ceilalți, prin urmare, din pounctul meu de vedere întrebarea cea mai justificată nu ar fi doar ce este estetica? sau ce este frumosul și ce este uratul? ci în primul rand cum pot gandi frumosul și cum pot gandi uratul?

Este foarte să înțelegem ca cele două categorii estetice invocate sunt concepte pure, deci estetica în sine este o disciplină conceptuală.

Evident, acum ne putem pune următoarea întrebare: ce este un concept? De fapt, ar trebui sa pornim de la aceasta întrebare pentru a putea vorbi ulterior despre conceptul de frumos.

Fara a dori să insist prea mult acestui aspect și în ciuda faptului că pot fi date multe răspunsuri, s-are putea afirma următorul lucru: conceptul este o teorie. Adică, atunci cand problematizăm ceva, ne întrebăm cu privire la un anumit aspect și discutăm despre el, teoretizăm și acesta devine automat un concept. Altfel spus, demersul la care recurgem în încercarea noastră de înțelegere este acela al conceptualizării.

Ținand cont de tot ceea ce s-a specificat pana acum, următorul pas este raportarea la conceptul de frumos și la felul în care acesta a fost perceput de diferiți ganditori.

Istoria filosofiei, sau mai coerct spus a esteticii abundă în teorii și puncte de vedere care de care mai interesante, astfel încat se poate spune că frumos este una dintre marile preocupări și interogații filosofice asemenea binelui, Ființei, adevărului sau libertății.

Este normal să fie așa din moment ce frumosul ca atare este un orizont general, adică abstract, ceea ce înseamnă că frumosul în calitatea lui de categorie poate cuprinde mai multe segmente, de exemplu: comportamentul uman, grija acordată celuilalt, mesajul pe care îl transmitem printr-o anumită activitate pe care o desfășurăm, mai ales din punct de vedere artistic, etc.

Spun asmenea lucruri, gandindu-mă mai cu seamă la poetul și matematicianul Ion Barbu pentru care era foarte important grija fața de mesajul pe care un scriitor îl transmite cititorilor sai. Altfel spus, există și o estetică morală în interiorul căreia se regăsește și frumosul.

Însă, independent de ce la afirmate mai sus, cel mai interes îl prezintă frumosul artistic. Principalul instrument de lucru al artei este frumosul ca rezultat direct al unei creații.

Ținand cont de o asemenea realitate, am putea să ne concentrăm atenția asupra rolului și impactului pe care le poate avea frumosul artistic asupra noastră. În primul rand, atunci cand vedem de exmplu o pictură frumoasă sau o sculptură frumoasă, rămanem uimiți, adică avem un sentiment de profundă admirație față de creația respective. Vorbim așadar de rolul și impactul emotional al frumosului artistic în viața noastră.

Apoi, o creație frumoasă ne determină să ne punem o serie de întrebări cu privire la mesajul pe care artistul respectiv a vrut să ni-l transmită, cu alte cuvinte, frumosul artistic ajunge să fie învăluit de o aura de mister. Nu întamplător am fi îndreptățiți să spunem că cea mai importantă caracteristică a frumosului artistic și, pană la urmă, a frumosului în general, este misterul. În definitiv, a înțeles cineva cu adevărat ce a vrut să spună Leonardo Da Vinci cu Cina cea de taină, poate cea mai mare capodoperă a Renașterii italiene?

Nu în ultimul rand, întalnirea noastră cu o creație artistică ieșită din comun ne face să ne întrebăm dacă propriul ei frumos coincide cu frumosul nostru, cu felul în care noi îl percepem, îl Continue reading „Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel” →

Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!

De când a izbucnit pandemia de Covid 19 ura se propagă pe reţele sociale, media şi în comunităţi cu o înverşunare distopică. Răul şi încrâncenarea sunt noile stindarde ale jurnaliştilor, analiştilor politici şi politicienilor. Se pune accent doar pe puterea/neputinţa omului, scoţându-se din ecuaţie transcendentul. Totul se explică doar prin materie. Ni se livrează panseuri filosofice materialiste de la Karl Marx la Stephen Hawking. Nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării totul este explicat cu de-amănuntul. Toate lucrurile fiind doar în puterea omului. Profanul a eliminat orice rămăşită a sacrului din societate. „Dumnezeu a murit” de mult, „ucis” de Nietzsche. Iar ura revărsată pe ecranele televizoarelor şi monitoarelor de gadgeturi inundă imund societatea şi înstrăinează omul de Fiinţă. Trăim în plin absurdism, genial creionat de Albert Camus în romanele „Ciuma” şi „Străinul”. Cu cât îşi explică omul mai mult lumea prin puterile sale, cu atât este mai înstrăinat de sine şi preajmă. Greşeala filosofilor materialişti este că scoate iubirea din ecuaţia funcţionalităţii comunitare şi din creaţie. Totul e fişat, controlat şi exclusiv în puterea omului, iar sufletul e tot mai mecanic şi mai însingurat. Lumea a devenit un fast-food, iar filosofia un meniu de livrări materiale. Filosofii materialişti contemporani, în majoritate rupţi de metafizică sau transcendent, încearcă să ne explice lumea în ecuaţie atomizantă, de parcă ce spun ei s-a născut odată cu secolele XIX/XX. Materialiştii mizează pe lipsa memoriei comunitare şi pe uitare. Societatea are memorie scurtă. Nu întâmplător asistăm la asasinarea memoriei colective. Memoria are rădăcini, iar acestea trebuie tăiate pentru a fi un bun cetăţean docil şi supus cerinţelor materiei. „Putem învăţa din istoria popoarelor că popoarele n-au înţeles nimic din istorie” ne spunea un filosof al istoriei, Hegel.

În realitate toate aceste „invenţii” filosofice materialiste nu sunt de ieri sau de azi, ci au o istorie milenară izvorâtă din lumea greco-romană. Ura care mişcă materia este o paradigmă de prin anul 500 î.H. Anaxagora din Atena credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. Universul, conform teoriei sale era alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (numite de Aristotel – homoiomeriai). În viziunea filosofului grec, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (rațiune, spirit). Empedocle a dus mai departe filosofia materialistă a lui Anaxagora într-o lume a intelectualilor care dorea să explice totul doar prin materie, nimic la voia întâmplării sau intervenţiei transcendentului. Taina metafizică era exclusă, la fel ca la corifeii de azi ai filosofiei materialiste. Originar din Agrigentul Siciliei, Empedocle duce paradigma materialistă de la Parmenide şi Anaxagora mai departe. Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile în poemul „Despre natură”: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale („puteri dominante” sau „principii”), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Continue reading „Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi”.

(Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie)

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia” →