Omul Îl caută dintotdeauna pe Creatorul său precum caută firul de paie de care să se agațe înainte de înec, ultimul punct de sprijin în micul său Univers personal. Fiecare crede că l-a găsit, în funcție de educația, pregătirea, concepțiile sau imaginația individuală. În marea majoritate a cazurilor el se supără pe toate celălalte persoane care au păreri și credințe deosebite de ale sale, lipsa de toleranță față de diferențele religioase fiind baza neânțelegerii și dușmăniilor dintre oameni, popoare sau țări.
Lunga istorie a umanității este străbătută de un fir roșu marcând sângele vârsat în sute de războaie. Printre multele cauze care au învrâjbit popoarele au fost cele economice, teritoriale, politice, de succesiune, etc., dar nu pe ultimul loc se aflau și luptele crâncene pe motive religioase. Or războaiele religioase sunt cele mai periculoase; ele nu se rezumă doar la neânțelegeri între două neamuri concretizate prin violență, care se pot stinge printr-un efort comun cu un pact de încetare a focului. Războaiele religioase în schimb, depășesc granițele a două țări, își întind tentaculele urii în diferite colțuri din lume unde trăiesc credincioși de religii diferite, fiecare fiind încredințat că deține monopolul asupra Unicului Creator.
În Evul Mediu Inchiziția a fost aceea care și-a luat puterea supremă asupra Religiei Creștine, în numele căreia a comis crime sângeroase împotriva a mii de oameni care nu puteau ține pas cu fanatismul ei, declarându-i eretici care merită pedeapsa cu moartea. Ulterior, în anii mai apropiați epocii moderne, populațiile care s-au îndepărtat de catolicismul strict al Inchiziției au intrat într-un oportunism violent cu aceasta, desprinzându-se cu timpul; precum toată Anglia și-a schimbat religia în cea Aglicană, sau în Europa luteranii conduși de Martin Luther au deviat spre reforme în căutarea unor căi mai simple de a ajunge la Creator; la fel în Franța, Hughenoții separați de catolici au rămas în memoria colectivă datorită măcelului de tragică amintire din prea cunoscuta „Noapte a Sfântului Bartolomeu” – noapte scăldată în sângele „căutătorilor lui Dumnezeu” pe căi diferite, fără înțelegere și fără clemență, doar pe calea crimelor.
În vremurile prezente nu s-au schimbat lucrurile în bine, dar s-au înlocuit „protagoniștii” denumirea religiilor, a fracțiunilor, a ideologiei și metodelor de luptă modernizate, combinate deseori cu cele vechi și primitive. S-a ridicat prin urmare o nouă forță malefică hotărâtă să cucerească nu o țară sau două, ci lumea întreagă, obligată să adere la religia lor: prin foc și sabie, prin teroare, violență, tăierea capetelor – metodă arhaică -, îmbinată cu arme chimice sau rachete ultramoderne jefuite din ținuturile cucerite.
Războiul religios modern se numește terorism și va fi poate cel mai crunt din istoria omenirii. Omenirea va trebui prin urmare să afle cât mai repede adevăratul loc unde se află Dumnezeu, și anume locul acesta care este peste tot și totodată nicăieri, nu aparține nimănui, ci tuturor ființelor acestui pământ. „El” se găsește în fiecare firicel de iarbă care își ridică vârful fraged din pământul reavăn; în fiecare floare care cu parfumul ei atrage albinele aducătoare de polen și primind ca recompensă sucul lor dulce din care se naște mierea; în rândurile de furnici disciplinate care nu se opresc niciodată din munca închinată Creatorului, în cele două oușoare depuse de un porumbel pe balconul meu, din care s-au născut doi pui aidoma mamei lor: o nouă viață…!