Motto:

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

                                                                  (Omar Khayyam)

Omar Kayyam (18 mai 1048 – 4 decembrie 1131) a fost o personalitate persană proeminentă: poet, matematician, filosof și astronom. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și Imam Mowaffaq de Nișapur. A scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayyam „…dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.

AMURG

Se scurge fără rost această vară,

tu încă mai visezi că suntem amândoi,

dar amintirile încep să moară

pe malul râului, sub plopii tot mai goi.

Rafalele de vânt, dezlănțuite,

alungă frunzele căzute din castani

sub băncile-ncărcate cu ispite,

rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

În parc cânta fanfara militară,

parcă aud și-acum fligoarnele urcând,

la cumpăna dintre amurg și seară,

când apăreau târziu amantele plângând.

Le consolam cu întâlniri discrete

în mica mea mansardă, sub acoperiș,

unde-ajungeau cu anemone-n plete

pe treptele urcate noaptea pe furiș.

Când zorii se iveau lângă fereastră,

le-mbrățișam în prag, cu ultimul sărut,

plângeau de dor garoafele în glastră,

din colțul său, privea motanul abătut.

Plecarea ta a fost atunci grăbită –

de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?

Nu căuta-n trecut vreo ispită –

în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

Tatiana Doina Popovici: Titlul cred că este metafora bătrâneții, când amintirile „încep să moară”. În noianul amintirilor apari „tu (ce) încă mai visezi că suntem amândoi”.  Primele trei strofe se referă la schimbarea anotimpurilor „Se scurge fără rost aceasta vară”, Eul liric simțind „Rafalele de vânt dezlănțuie”. „Frunzele căzute din castani” ca și „băncile-ncărcate cu ispite” rămân în „neuitarea scrisă peste ani”. Tonul nostalgic este înviorat în strofa a treia de fanfara militară, mai ales de fligoarnele care emit sunete înalte și vesele, „la cumpănă dintre amurg și seară.” Acesta este momentul apariției „amantelor plângând”. La umbra întunericului, Eul liric le primește „pe furiș”, în mica mansardă de „sub acoperiș”. Strofele a treia și a patra se referă la aceste întâlniri pasagere care durează până „când zorii se iveau lângă fereastră”. Despărțirile, privite de  „motanul abătut”, devin dramatice: „plângeau de dor garoafe în glastră”.

Eul liric se adresează iubitei a cărei plecare „a fost grăbită”: „de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi”, câtă vreme „în suflete ne plâng copacii, tot mai goi”?.  Cred că „Amurg” este o meditație asupra timpului care rotește anotimpuri, dar schimbă și relații sau mentalități. „Băncile-ncărcate cu ispite” rămân „în neuitarea scrisă peste ani”. Memoria păstrează acele jocuri tinerești, dar amurgul (bătrânețea) aduce înțelepciune și renunțarea la ispite.

Câteva personificări: „amintirile încep sa moară”, „Rafalele… alungă…”, „plângeau de dor garoafe în glastră”, „în suflete ne plâng copacii goi” sugerează trecerea timpului care nu iartă.  „Amurg” este o poezie care se referă la bătrânețe (Jocul și iubirea  mea e înțelepciunea!), dar care pune în fața cititorului aspecte ale unei tinereți trăite din plin în parcuri, cu fanfara militară, clădiri cu mansarde sub acoperiș etc. La o citire atentă, prin fața cititorului defilează o lume apusă dominată de sentimente puternice.

Corneliu Neagu: Poemul AMURG a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN. Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.

Este un poem de dragoste, brodat cu amintiri puternice în care natura are un rol important. Începutul poemului evocă un sfârșit de vară, când iubirea începe să se destrame pe malul unui râu „sub plopii tot mai goi”. La durerea despărțirii celor doi îndrăgostiți se pare că participă chiar natura, cu manifestări specifice toamnei care se apropie tot mai mult: „Rafalele de vânt, dezlănțuite,/ alungă frunzele căzute din castani/ sub băncile-ncărcate cu ispite,/ rămase-n neuitarea scrisă peste ani”.

La începutul strofei a doua se poate deduce că despărțirea se consumase deja, iar discursul liric capătă o altă turnură. Se aude o fanfară militară în parc, iar la cumpăna dintre amurg și seară „apar amante plângând”, probabil că fiecare dintre ele în căutarea consolării în brațele altui bărbat, după ce au fost părăsite la sfârșitul vacanței de vară. Eul liric, aflat și el în criză după plecarea iubitei, le oferea consolare „în mica mea mansardă, sub acoperiș”. Pentru a păstra aparența bunelor moravuri, aceste fete în căutare de aventuri (amantele) ajungeau în mansardă „noaptea pe furiș”.

Odată cu începutul strofei a treia aflăm că amantele plecau „când zorii se iveau lângă fereastră” (probabil pentru a păstra secretul aventurii lor). În prag primeau neprețuitul sărut al poetului, care participa la despărțire împreună cu „garoafele din glastră” și motanul său care „privea abătut”. Ultimele patru versuri aduc o schimbare de direcție a discursului liric, întrucât apare, pe neașteptate, chiar femeia din prima strofă. Să fi fost chiar una dintre amantele poetului? Poate cea favorită și în același timp muza Eului liric? Ca în orice poezie bine concepută, cititorul va găsi propria sa interpretare. Oricum se pare că ruptura a fost grăbită și definitivă: „Plecarea ta a fost atunci grăbită –/ de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi? /Nu căuta-n trecut vreo ispită –/ în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

De-a lungul timpului poemul AMURG a fost publicat în mai multe reviste on-line și distribuit pe facebook, primind foarte multe comentarii favorabile.

LA MARGINI DE VIS

Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin fereastra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

pe calea îngustă ce duce spre scară.

Sau poate-i doar vântul sosit din trecut

la ușa închisă cândva într-o toamnă

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.

Te-aștept la fereastră să vii din neant,

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

Tatiana Doina Popovici: Eul liric, aflat între vis și realitate (la margini de vis), este asaltat „de zeci de amintiri” care păstrează „mii de regrete vorbind despre noi/ în triste romanțe, pe-o harpă stricată”. Ajunse dintr-un vechi labirint, romanțele „evoca licornul cu frâu de argint” venit din mitologie „să Te-aducă agale”. În toamna târzie, Eul liric „aude licornul sosind nechezând”. Aflat în stare halucinatorie, Eul liric nu mai știe dacă aude licornul sau vântul „sosit din trecut la ușa închisă… c-un singur zăvor dintr-un dor neștiut”, care închide uitarea. În strofa a cincea, Eul liric se adresează iubitei plecate în neant: „Te-aștept la fereastra să vii din neant”. Înainte de a se termina visul așteaptă ca harpa să-i spună pe „un ultim acord consonant” că iubita sa n-o sa mai plece „niciodată”.

Amestec de realitate, mit și visare, „La margini de vis” aparține curentului expresionist-oniric, deoarece spiritul Eului creator dă lucrurilor expresia unei noi raportări la absolut, cu un acut patos subiectiv. Expresionismul se caracterizează prin tensiune extatică cu accente halucinatorii,  ceea ce se observă și în acest text în care visul, licornul, neantul sunt elemente specifice. Alternanța real-fantastic-vis este sugerată de gânduri, amintiri, regrete, toamnă, licorn, dor, uitare, neant, margini de vis etc. Mărcile Eului liric: mă, aștept, să cad etc. arată implicarea afectivă a poetului.  Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișată, „La margini de vis” dovedește încă odată ca tensiunea interioară transcende lucrul. În acest sens, Corneliu Neagu se dovedește un artizan al introducerii acestui curent în lirica contemporană.

Corneliu Neagu: LA MARGINI DE VIS este un poem de dragoste în care realul și fantasticul se amestecă necontenit, prezentul și trecutul se întrepătrund, conducându-l pe cititor prin meandrele întortocheate ale visării. Prima dată a fost publicat în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rima încrucișată, măsura 11-12-11-12.

În primele două strofe predomină amintirile și regretele care vin „în triste romanțe pe-o harpă stricată”, vorbind despre Eul liric dual, marcat de pronumele personal noi („vorbind despre noi”). „Romanțele ajung dintr-un vechi labirint/ trecând prin fereastra cu geamuri ovale”, evocând „licornul cu frâu de argint” care-i  aduce Eului liric, pe cărările visului, iubita dintr-un trecut nedefinit.

Trecând la strofa a treia, aflăm că afară este „toamnă târzie”, cu frunze uscate ce cad sub fereastră. În această atmosferă, propice visării, „se-aude licornul sosind nechezând/ pe calea îngustă ce duce spre scară”. Totuși această sosire este pur ipotetică, întrucât la începutul strofei a patra apare alternativa vântului întors din trecut „la ușa închisă cândva într-o toamnă/ cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut/ lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă”. Ușa zăvorâtă cu-n dor neștiut este o metaforă cu un puternic impact emoțional, o figură de stil de o frumusețe neobișnuită.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (8)” →

Motto:

„Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una” (Emil Cioran)

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

ELEGIE

Mai aud și astăzi dulcea ta chemare

revenind prin vreme ca un lung ecou

cu-nveliș de umbre din cireșe-amare

mai demult uitate într-un bibelou.

Îmi aduce-n cuget nerostiri pierdute

printre slove scrise într-un vast poem,

îngropat în ziduri de străvechi redute

apărat să fie de un greu blestem.

Reascult poemul pe la miez de noapte,

în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,

cu rostiri vrăjite care vin din șoapte

scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.

Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte

care vin năvalnic spre adâncul meu

te revăd, iubito, și-mi aduc aminte

c-ai plecat senină într-un curcubeu.

Te întorci adesea, renăscând în vise,

dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești

că îmi legeni somnul cu poeme scrise

ce-mi aduc în suflet tainice povești.

Tatiana Doina Popovici: Elegia este specia poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de  tristețe, de jale, de regret.

Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, „Elegie” scrisă de Corneliu Neagu, exprimă regretul Eului liric că iubita plecată „senină într-un curcubeu”, renaște doar în vise. Memoria păstrează „dulcea chemare” care revine „prin vreme ca un lung ecou”. Umbrele de cireșe amare sugerează durerea de a fi pierdut „nerostiri” printre slove scrise  într-un vast poem. Acest poem prețios va trebui aparat „de un greu blestem” de aceea este îngropat „în ziduri de străvechi redute”.

Strofa a doua are elemente magice și onirice: miez de noapte, rostirii vrăjite, semne sacre. Vraja pune stăpânire pe cugetul Eului liric care trăiește o stare halucinatorie („te revăd, iubito”). Apariția în vise „dintr-o karma sacră” îi dă Eului liric senzația că aceasta îi leagănă somnul „cu poeme scrise” umplându-i sufletul cu „tainice povești”.

Titlul sugerează nostalgia după o iubire pierdută înainte de a-și fi spus povestea pană la capăt. Amintirile, „frânturi de franje”, apar totuși în lumina unui „halou”. Pe lângă „miez de noapte”, momentul viselor, autorul folosește cuvinte ca vrăjitor, vrajă, vise, somnul, tainice prin care demonstrează ca poemul este expresionist-oniric.

Din punct de vedere al realizării artistice, poemul este bogat ornamentat cu epitete (dulcea, pierdute, vast, greu), dar și cu comparații („ca un lung ecou”) sau metafore („rostirii vrăjite”).

Corneliu Neagu : Poemul ELEGIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe – primele două având câte opt versuri fiecare (dublu catren), iar ultima patru versuri (catren).

Conform definiției, elegia este operă literară lirică, de obicei în versuri,  în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe sau jale. Poemul pe care îl avem în față aduce în prim plan asemenea sentimente, Eul liric adresându-se ființei iubite, plecată din această lume. Se deduce acest fapt chiar de la începutul primei strofe: „Mai aud și astăzi dulcea ta chemare/ revenind prin vreme ca un lung ecou”. Tristețea este accentuată de faptul că „ecoul” este învelit în „umbre de cireșe amare”, uitate mai demult „într-un bibelou”. Umbrele uitate în  bibelou ne duc pe tărâmul expresionist-oniric al visării poetice.

Chemarea venită de dincolo de lumea reală aduce în cugetul Eului liric „nerostiri pierdute printre slove scrise într-un vast poem”, iar poemul se află „îngropat în ziduri de străvechi redute” ca să fie apărat de „un greu blestem”. Poemul îngropat, pentru a fi scăpat de blestemul cumplit, învăluie Eul liric nu numai cu tristețe ci și cu teama de un trecut încărcat de enigme și mister.

Această atmosferă tensionată de la finalul primei strofe devine mai suportabilă odată cu începutul strofei a doua. Eul liric reascultă poemul „pe la miez de noapte”, dar numai „în frânturi de franje” dintr-un „halou” fantastic. Atmosfera expresionist-onirică persistă, ba chiar se adâncește pentru că poemul se dezvăluie prin „rostiri vrăjite care vin din șoapte  scrise-n semne sacre pe un vechi tablou”. Ascultând aceste „rostiri vrăjite”, Eul liric își aduce aminte că femeia iubită „a plecat senină într-un curcubeu”. Se pare că această rememorare îi aduce pacea mult dorită și împăcarea cu destinul.

Starea de liniște și împăcare este ilustrată magnific în ultima stofă: „Te întorci adesea, renăscând în vise,/ dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești/ că îmi legeni somnul cu poeme scrise/  ce-mi aduc în suflet tainice povești”. Sfârșit de poem într-o notă de acceptare a destinului, de continuare a existenței, așa cum este ea, mai presus de voința omului muritor.

De-a lungul timpului poemul ELEGIE a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, CRONOS). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor.

DIN TOT CE AM…

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările îmi par tot mai schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Chiar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

Tatiana Doina Popovici: Știu, l-am mai citat și altă dată pe Vergiliu, dar în aceasta poezie se potrivește cel mai bine. „Fugit irreparabile tempus” constată și Corneliu Neagu folosindu-se de o enumerație: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas/ simt clipele prin amintiri cum zboară”… Conștient că „Tempus edax rerum”, Eul liric își asumă trecutul („din câte-au fost”…) și merge mai departe, fără regrete, lăsând timpul să-i hotărască destinul. O altă enumerație sugerează conștientizarea trecutului și hotărârea de-a se ridica „din ieri, din azi, din mâine” făcând chiar efortul de-a „sapa și-n piatră seacă”.   Cea de a doua strofă se referă la  vârsta în care „tăcerile sunt mai lungi ca niciodată”, dar îl țin pe drumul cel drept. Cu gândul la trecut, Eul liric constată că „din tot ce am, din câte am avut/ în inima-mi rămân doar nestemate”. Din aceste nestemate  ridică în „cuget un altar”. Spre acest „loc sfânt” pornește tăcut, îndreptându-se „smerit spre cele sfinte”.

 Meditație asupra timpului, „Din tot ce am” surprinde în trei strofe polimorfe, pregătirea Eului liric pentru eternitate. Implicarea Eului liric în parcurgerea timpului este sugerată de verbele la indicativ prezent: duc, nu plâng, nu regret și de formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâia singular: mi, mă, îmi.

 Din punct de vedere al realizării artistice, textul conține enumerații: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas”, „din ieri, din azi, din mâine”; metafore: „piatră seacă”, „ani grei” ; comparații:  „ca un jar” etc. O valoare expresivă de mare încărcătură emoțională o are epitetul exprimat printr-un gerunziul acordat („arzânde”), care subliniază patosul „vorbelor”. Poemul este bogat ornamentat, dar spre deosebire de alte poeme ale acestui autor, „Din tot ce am” nu se înscrie, ca alte poezii ale autorului, în mișcarea expresionist-onirică, fiind, mai degrabă, o creație lirică cu tentă de un realism filozofic.

Corneliu Neagu: Poemul DIN TOT CE AM…a fost publicat prima data în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Poemul se relevă ca o veritabilă confesiune a poetului ajuns în toamna vieții. Este bilanț și perspectivă, în același timp, după cum se constată chiar din primele versuri ale poemului: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară”. Poetul nu se plânge, nici nu regretă nimic, ci își acceptă destinul, hotărât să meargă mai departe, la bine și la greu, după cum rezultă din ultimele două versuri ale primei strofe: „din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă”.

Trecând la strofa a doua, poetul constată că s-au adunat ani mulți și grei în urma sa, iar tăcerile au devenit „mai lungi ca niciodată”. Expresie a înțelepciunii dobândite odată cu trecerea timpului, aceste tăceri îi alungă „piaza rea” din gânduri „și-n suflet îi arată calea dreaptă” pe care trebuie să meargă mai departe. Privind înapoi, poetul zărește cărările vieții tot mai schimbate. Eul liric nu precizează în ce fel sau produs schimbările, în bine sau în rău? Dar punctează faptul că din tot ce are și din tot ce-a avut „în inimă-i rămân doar nestemate”. Astfel se încheie strofa a doua, arătând că poetul s-a debarasat de balastul moral al vieții, reținând numai ceea ce înnobilează existența sa.

La debutul strofei a treia, Eul liric ne anunță că din nestematele adunate ridică în cuget un altar din care se vor întrupa tăcerile înțelepciunii specifice vârstei senectuții. Aceste tăceri vor constitui o pavăză împotriva vorbelor fără rost care bântuie lumea și viața. Poemul se încheie într-o notă optimistă: „Chiar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”.

De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul este încredințat că poemul este o realizare reprezentativă a creației sale, un gen de bilanț și testament, în același timp, care va trece peste barierele timpului.

NOAPTE VRĂJITĂ

Se scurge prin mine un dor neștiut

venit pe tăcute-ntr-o seară barbară

cu gândul întors obosit din trecut

lăsând neuitarea în frigul de-afară.

Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,

dar poate sedusă pe căi neumblate

s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă

parfum de iubiri care plâng cu păcate.

Iar dorul din umbră, sosit astă seară,

mă poartă prin visul lăsat mai de mult

în apele scurse prin piatra de moară

pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.

Scotea numai noaptea făina vrăjită

din grâul de aur crescut peste râu

cu macii albaștri prin holda păzită

de calul licorn, rămas fără frâu.

Ședea în răstavul lăsat printre holde

adus de-o nagodă cu părul în vânt,

venită călare la râu, să se scalde,

scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.

De când am privit-o în noaptea cu lună

intrând dezbrăcată în râul sfios,

un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună

să caut nagoda pe râu, mai în jos.

Tatiana Doina Popovici: O poezie de dragoste mistică în care Eul liric, vrăjit de-o nagodă, simte „un dor neștiut/ venit pe tăcute-ntr-o seară”, pe când „Neuitarea”, substantiv neologic, personificat, este ademenită „pe cai neumblate/ spre tărâmul ce încă mai lasă parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Două personificări, „neuitarea sedusă” și „iubiri care plâng”, încarcă  cu mister prima strofă.

Misterul se amplifică în strofa a doua, când „dorul din umbră”, sosit către seară, conduce Eul liric ” prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară”. De altfel apele, cântecul misterios, faina vrăjită sunt elemente specifice expresionismului oniric și creează o tensiune extatică până ce apare personajul mitic „calul licorn”. Acesta,” rămas fără frâu”, a fost adus de-o nagodă venită „călare la râu, să se scalde”. Nagoda poate fi iubita din vis. Ca și Lostrița, știma apelor, sau ielele, nagoda are puterea să ademenească tinerii pe care-i duce la pierzanie. Și Eul liric a fost vrăjit de nagodă încă din „noaptea cu lună” când a văzut-o  „intrând dezbrăcată în râu”. Dorul  neștiut din prima strofă devine „fără milă” și îndeamnă Eul liric „să caute  nagoda pe râu, mai în jos”. Această locuțiune adverbială are dublu înțeles: mai în aval, dar și mai în adânc, unde desigur, cel chemat își va găsi moartea.

  Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (7)” →