Al. Florin ŢENE: Sărbătorirea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca de către Primărie

Clujenii și și turiștii aflați în municipiul de pe Someș sunt așteptați, lunii, 31 august 2020, să participe la manifestările dedicate Zilei Limbii Române. Evenimentul organizat de Primăria Cluj, sub coordonarea scriitorului dr.Ionuț Țene, va avea loc începând cu ora 15.00, pe platoul pietonal din faţa clădirii Casino – Parcul Central „Simion Bărnuţiu”, Cu această ocazie, vor susţine conferinţe despre limba română cunoscuții scriitori: Horia Bădescu, Vasile Igna şi Adrian Popescu. Iar actori Teatrului Naţional din Cluj-Napoca vor recita din lirica română contemporană.

Ziua Limbii Române a fost instituită prin Legea nr. 53/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 19 martie 2013. În actul normativ se arată printre altele că „Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv de reprezentanţele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific”.

În această zi este indicat să se arborareze drapelul naţional iar societăţile de radio şi televiziune pot să preia în emisiunile lor aspecte de la manifestările dedicate acestei sărbători.

———————-

Al. Florin Țene

30 august 2020

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”^[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire…

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

În vara anului 1885, Eminescu decide, pentru a treia oară, să plece pentru tratamentul bolii de care suferea la picioare, de această dată la stabilimentul doctorului Felician Ivanovici Iahimowicz de la limanul Kuialnik. Aflase despre stabilimentul acestuia de la prietenii săi ieșeni, dar și din broșura medicului Emil Max, „Băile de mare și de liman de la Odesa. Câteva noțiuni” și spera ca acolo să-și găsească leacul boalelor de la picioare. Așa că, la sfârșitul lunii iulie, având la el recomandarea consulului rus din Iași către doctorul Iahimowicz și însoțit de „prietenii Zaharia, Buțurcanu, onor. Drăghici și d-rul Max”, ia drumul Odesei. Acolo va urma un „tratament de ghiol necesar să-i închidă ulcerele de pe picioare, neplăcute, dureroase și urâte”^[2}.

Luând ca punct de datare scrisoarea trimisă lui Vasile Burlă, la 12 august 1885, în care acesta îi preciza că „au trecut peste două săptămâni de când sunt aici”, presupunem că Mihai Eminescu a părăsit Iașul la 30-31 iulie 1885, pe linia de cale ferată care făcea legătura între România și Rusia încă din 1874. De la Iași acesta și-a continuat călătoria pe ruta Ungheni – Călărași – Strășeni – Chișinău – Bulboaca – Varnița – Bender – Tiraspol – Odesa, de unde, cale de șapte verste, tot pe cale ferată, ajunge la limanul Kuialnik^[3}.

Așadar, în drumul său spre Odesa, Eminescu „a trecut Prutul, pe care nu l-a considerat nicicând graniță a Moldovei cu Moldova”^[4} și calcă pentru prima oară pământul scump al Basarabiei, căreia, la 1878, îi dedicase studiul cu același nume, publicat în mai multe numere ale ziarului „Timpul”^[5}.

„Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”. Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele…

La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră… Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorțească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba țăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării”^[6}.„Apoi, din tren ar fi urmărit mult timp dealurile, văile, râulețele și satele basarabene, cum apar și dispar înghițite de fumul depărtărilor…”^[7}. „A continuat drumul la Tighina și apoi a văzut Cetatea Tighinei, la care s-a referit în articole. Și iată Nistrul basarabean, pentru că pe cel bucovinean îl cunoștea în trecerile sale de la Cernăuți spre Lvov și Viena”^[8}.

Continue reading „Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA” →

Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).

Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea… sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale. În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Poetul doreşte ca „acest popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Ideea unirii a purta-o în suflet toată viaţa şi a murit pentru ea. La Viena a înfiinţat societatea România jună care avea aceleaşi principii ca Dacia literară revistă lansată de Mihail Kogâlniceanu: unirea tuturor românilor, inspiraţia din istoria naţională şi din folclor, promovarea valorilor româneşti, culturalizarea românilor prin şcoli, biserici şi prin scrieri. Fiind secretarul acestei societăţi, a organizat serbările de la Putna, în anul 1871. În acest loc de adunare a studenţilor şi tinerilor din toate zonele ţării care au comemorat memoria lui Ştefan cel Mare, la împlinirea a 400 de ani de la înălţarea Mânăstirii Putna, Eminescu a avut multe contacte cu românii din toate zonele actualei Românii şi din afara sa. Tinerii au adus la mormântul lui Ştefan pământ din toate ţinuturile ţării, înfăptuind un act de unire simbolică, o năzuinţă a Românilor de pretutindeni, fiind uniţi în „cuget şi simţiri” aşa cum era deviza societăţii culturale România Jună în almanahul căreia a fost publicat în 1883 Luceafărul.

Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri:,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheama la unirea tuturor românilor.

Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” ( revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet.

Dl. academician Mihai Cimpoi a scris despre poezia Doina: „Poezia care aureolează, ca forţă a mesajului de unitate naţională, această latură a creaţiei sale lirice este celebra Doina, un inegalabil cântec de durere şi speranţă confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeaşi magică putere de pătrundere la sensibilitatea şi conştiinţa românească, un strigăt, fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului.” (Mihai Cimpoi – Mihai Eminescu.Dicţionar enciclopedic”)

Poezia este un manifest, un testament lăsat urmaşilor, iar blestemul din finalul Doinei este un blestem dacic, el se împlineşte mereu: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”

Continue reading „Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ” →

Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!

Gând:

” Întotdeauna biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, prin cărțile devenite flori ale spiritului, al înobilării ființei omenești cu cele mai frumoase sentimente și înțelegeri despre viață.

Gândul bun de a vorbi iar despre valoarea imensă a cărții, a altoirii ei ființei umane prin grai și literă, prin îndemn spre o morală umană sănătoasă, spre educație și echilibru spiritual mereu în orientare, mă recheamă iar, citind scrierile celebre: ale hermeneutului autodidact Ben Todica: ”De vorbă cu îngerii”, versurile recente ale eminentului poet critic și sociolog Adrian Botez, citind scrierile de credință creștină a Preotului Al. Stănciulescu Bârda, scrierile poetei creștine Mariana Gurza, studiile creștine ale doamnei Alexandra Dogaru, cât și despre iubirea neamului și a limbii române la Al.Florin Țene, etc.

Câteva aprecieri cu referire la eseul dlui. Ben Todica, scrise și trimise de mine autorului, doresc a le reda și cu această ocazie:

Frace Benule,

Lucrarea frăției tale ”De vorbă cu îngerii” este o scriere de care omenirea de azi are mare nevoie, căci este o analiză/eseu de care avem nevoie. Am citit-o de mai multe ori, am citit-o primită fiind și de la doamna Melania Rusu Caragioiu, și încă mă minunez cât adevăr adună și ni se transmite. Curățenia umanității de nenorocirile abuzurilor de tot felul este la punctul când trebuie oprit, mai ales acea distrugere a moralei vieții. Sodomismul și depravarea nu mai pot fi tolerate, încursiuni necivilizate în naturala creație a ființei umane prin dragostea dintre Om și Femeia lui(Familia), nu pot fi murdărite și scoase din intimitatea lor naturală. Frumusețea tainei legii creatore trebuie să fie și să rămână intimă, căci și animalele respectă frumusețea înmulțirii lor, fără a se apropia de genul opus, sau de un animal tânăr nematurizat.

La acest capitol al scrierii frăției tale nu am decât notă maximă și la superlativ. Este trist, da, căci puțini se sesizează și azi de nevoia ridicării calității vieții; prin educație, prin cultură, prin școli, căci nu prea e eficace pedeapsa cu amenzi sau închisori, când deja bipedul devine matur și îmbolnăvit mintal în halucinațiile sale sexuale. Și nimeni nu poartă mai mare responsabilitate decât părinții și sistemele sociale cu responsabilități de educație a copiilor. Ai realizat o scriere/eseu de cea mai utilă necesitate, care și face cinste unui scriitor, și ar fi bine dacă și alții ar da curs sesizărilor frăției tale!

Cu drag și multă prețuire.

Ioan

”…Întotdeauna Biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, iar cărțile flori ale spiritului uman, prin acestea se întregește ființa omenească, căci fără carte rupem acel fir al liantului psihic, creator de idei proprii la copii, specifice chemărilor interioare a acestora, desigur cu o conduită înspre adevăr și iubire față de cel de lângă tine. Și începând cu respectul față de familie, fiindcă fără o educație sănătoasă din familie, cu destrămări și divorțuri, copiii devin speriați și rătăciți și ei în viața lor.. Dar să mai găsească stări în care vedem azi, de căsătorii între sexe de același gen!! Păi, mai vede copilul rostul vieții sale, va mai pricepe taina, acea mare taină a căsătoriei cu o fată iubită, și al naturalel legi sexuale de a procreea urmași, copii frumosi, iubiți, și acea mândrie a bunicilor lor, întotdeauna izvor de fericire la bătrânețile lor?

Vorbeam la început de valoarea bibliotecii și a cărții.Am iubit cartea din copilărie, școală mi-a fost viața. Școală mi-au fost părinții, fiindcă le-am văzut sărăcia, dar le-am văzut înfinita dragoste cu care m-au crecut. Copil fiind, mă bucuram de jocurile copilăriei între copiii satului meu natal, nu aveam grija dar nici știința evenimentelor și vremilor sărăciei sub care trăiau părinții mei. Și azi iubesc vremea copilăriei mele, dar până la adolescență numai, când m-am trezit al nimănui. Soarta omului iubitor de viață bună, dar la care nu putea ajunge. Cartea m-a făcut om, dar cu un spirit blajin cu semne de atracție spre arta poetică, căci tânjeam in dorul meu de libertate, de adevăr, mă scârbea orice minciună. De politică nici vorbă, ni se spunea de acel mare viitor al tineretului comunist(utc), eram atras ca orice tânăr al acelor vremi, dar nu eram spiritul aventurierilor după glorii, a mă angaja minciunii și supunerii oarbe îndoctrinării ideologiilor comuniste, devenisem un ratat, marginalizat dar bun meseriaș, la făcutul geamurilor și ușilor mărețelor blocuri ceaușiste, apoi la fabricarea mobilei pentru export, care a adus mândrie îndustriei românești. Tractoarele Brașovului, Vagoanele Aradului, Agricultura noastră bine mecanizată, din istorie fiind noi Românii grânarii Europei. Unde sunt toate acestea? Își asumă cineva vreo răspundere?

M-am ridicat prin efort de auitodidact, am pus niște cărți în vitrină considerând că am o bibliotecă a familiei mele aici în noua țară unde mă aflam! Bunăvoința multor români cu suflet, oameni cu caracter întradevăr uman și înțelegători ai sorții românilor din lume, mi-au dăruit cărți pe care le-am adunat ca pe niște odoare!

Le-am prezentat cititorilor români australieni. Mare bucurie, dar și satisfacție pentru mine și pentru familie, care m-a ajutat cu toată tragerea de inimă.

Mulți au apreciat efortul familiei mele, contribuția financiară benevolă. Știind că sun român care vin din România, dovedindu-mi mie însumi, că sunt greșiți unii ce mă subapreciază, astfel prindeam mai mult curaj în munca mea, și cea scriitoricească, versuri, etc. Îmi găsisem calea și chemarea mea înterioară, văzând în arte înobilarea propriei mele ființe.

Azi, cu acestă pandemie a ”Corona virusului” greu mai vin cititori să împrumute o carte românească. Dar, vreau să fiu sincer, într-o vreme veneau foarte multi cititori, dar din cei mai vârstnici, care acum mulți sunt plecați la Ceruri, iar locul cărții fiind luat tot mai mult de compiutere și telefoane mobile, devin tot mai atractive pentru generația tânără de azi.

Însă această Bibliotecă de familie, numită din respect pentru Poetul geniu ”Mihai Eminescu”, va rămâne ca o oază de lumină aici în lume, o oază de lumină românească, capabilă a dăinui sub vremuri, cât mai ales spre cinstirea și neuitarea acelor Oameni de Seamă, dăruitori de carte românească și al căror autografe puse pe fila cărții dăruite, rămân mândria vieții și muncii mele aici în Australia.

”SFAT ȘI SFĂTUITOR”

Sf. Isaac Sirul – ”Cuvinte despre sfintele nevoințe”

”Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om neânvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă în a primi cineva privirea unor lucruri, fără să fi luat cunoștința lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede prin cercare folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De multe ori un lucru pare păgubitor, dar înăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă.

Adică, de multeori un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru e plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia adevărată a cunoștinței. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală(un discernământ).

De aceea nu oricine e vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și de clevetiri”.

(Gând de Seară – dela Pr.Alexandru Stănciulescu-Bârda)

* Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)

MOTTO:

”Vârsta nu vă poate proteja împotriva iubirii, dar iubirea, cu siguranță, vă va proteja de îmbătrânirea prematură”. (Coco Chanel)

Gabrielle („Coco”) Chanel (n. 19 august 1883 – d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului XX, alături de personalități precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, sau Nina Ricci. Stilul Gabriellei Chanel a fost revoluționar pentru anii ’20, ea căutând necontenit să impună o nouă a imagine a femeii: liberă și independentă de bărbați. A fost una dintre primele femei care a îmbrăcat pantalonii.

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

Plec capul să ascult surâsul renăscut

al râului brodat cu pietre vorbitoare

și din tăcerea calmă-a visului pierdut

aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.

Tatiana Doina Popovici: Autorul, creatorul unor metafore rare, găsește „la margine de gânduri” acel „glas fără cuvinte” coborât pe „trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse în albia din prunduri”.

Strofa a doua se referă la izvoarele secate, pietrele însetate care-l cheamă în arcul curcubeului „s-ascult tăcerea lor în magice versete”.

Cea de a treia strofa unește tăcerea pietrelor cu tăcerea Eului liric. Astfel „din mirajul sfânt al undelor spectrale” apar „iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Umbrele serii aduc „multe amintiri” care „se scurg încet cu picături de apă vie”. De menționat metaforele „din geana curcubeului ceresc” și „ploi de dor”.

Ultima strofa aparține Eului liric care , cu capul plecat „ascult surâsul renăscut”. Realizată din metafore : „ascult surâsul renăscut”, „râul brodat”, „pietre vorbitoare”, „tăcerea calmă”, „ecoul sfânt al clipei trecătoare” această strofa sugerează emoția și starea de visare.

Conotații speciale ale unor obiecte reale: curcubeu, prundul, izvoare, pietre arată expresia nouă a unei raportări la absolut. De altfel, poetul este un adept al expresionismului-oniric. Nu lipsesc din text elemente onirice: „magice versete”, „mirajul sfânt”, „umbre vesperale” (ale serii). Având în vedere ca „izvoarele… au secat demult” este de presupus că fasciculul de raze luminoase a apărut noaptea pe bolta cerească. În acest moment al zilei apare magia, mirajul, umbra, visul. Implicat direct, Eul liric ascultă tăcerea unui colț de natură, invadat de amintiri și, în final, „aud ecoul sfânt al clipei trecătoare”.

Realizat în cinci strofe, poezia reflectă experiența expresionist-onirică sub razele luminoase ale unui curcubeu.

Corneliu Neagu: ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE este un poem despre meditație, timp și destin în care natura, cu fenomenele sale cele mai relevante, este prezentă pe tot parcursul discursului liric. Este compus din cinci strofe cu rima încrucișată, cu măsura versurilor de tipul 12-13-12-13. A fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

Chiar de la debutul primei strofe, cititorul pătrunde pe teritoriul exprimării neo-expresioniste: „Un glas fără cuvinte din adâncul meu/ ajunge nevăzut la margine de gânduri/ pe trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse-n albia din prunduri”. Discursul liric din strofa a doua menționează faptul că izvoarele din albii au secat cu mult timp în urmă („demult”). Din această cauză pietrele prundului s-au uscat „de prea multă sete”. Chiar și așa, aceste pietre mai au încă puterea dea a chema Eul liric în arcul magicului curcubeu pentru a asculta tăcerea lor „rescrisă-n magice versete” (ne aflăm, desigur, pe tărâmul expresionismului total!). Mai departe (strofa a treia), Eul liric răstoarnă tăcerea sa „peste tăcerea lor” „și din mirajul sfânt al undelor spectrale” aduce „sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Se poate subînțelege că undele spectrale aparțin curcubeului, întrucât lumina coexistă în dualitatea particulă-undă, conform teoriei cuantelor.

Ca prin minune, în strofa a patra, urmare celor petrecute mai înainte, noian de amintiri ajung, dintr-odată, în cugetul Eului liric. Aceste amintiri „se scurg încet cu picături de apă vie/ pe când din geana curcubeului ceresc/ cad ploi de dor venite dinspre veșnicie”. În ultima strofă asistăm la iluminarea Eului liric întrucât poate „asculta” „surâsul renăscut/ al râului brodat cu pietre vorbitoare”. Din ultimul vers citat deducem că „pietrele uscate de prea multă sete” (strofa a doua) revin la viață, fiind udate de apa râului. Finalul poemului este optimist întrucât Eul liric „din tăcerea calmă-a visului pierdut” aude „ecoul sfânt al clipei trecătoare”. Acest „ecou sfânt” poate fi interpretat ca o schimbare majoră în viața poetului care, ajuns la vârsta senectuții, se împacă cu destinul hărăzit de soartă.

CLIPELE DIN ACELE DE CEAS

Trec orele haine prin àcele de ceas,

rostogolind minutele prin vreme,

iar zilele prea scurte care-au mai rămas

par visuri vagi cernute din poeme.

Ascult poemele ajunse pe înserat

pe-o aripă de doruri decupată

din sfinte amintiri pe care le-am uitat

pe-o margine de toamnă-ntârziată.

Din versurile cu-nveliș de catifea,

rescrise la o margine de oază,

parcă aud cuvintele din vocea ta

cu incantații care mai păstrează

mirajul nopților de august dantelat

pe armonii de sacre jurăminte

rostite-n taina cadă-a dorului lăsat

sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.

Aud chiar clipele din acele de ceas

care-mi șoptesc, pe strune de romanță,

că din trecutul nostru încă-a mai rămas

un gând jertfit pe-o ultimă speranță.

La margine de timp încerc șă îl așez

în haina neuitărilor rămase,

ca să-l alint în nopțile când te visez

trecând prin oaze-n straie de mătase.

Tatiana Doina Popovici: În prima strofă, poetul constată că „Tempora labuntur” (timpul se scurge – Ovidiu în „Fastele”) „prin acele de ceas”. Orele „rostogolesc minutele prin vreme”. Minutele, orele scurtează, zilele „care-au rămas”, căci „timpul înghite totul”. Zilele ramase „par visuri vagi cerute din poeme”. Eul liric ascultă poemele cu „sfinte amintiri” uitate „pe-o margine de toamna-ntârziată” (la limita dintre maturitate și bătrânețe). Strofa abundă în metafore: „orele haine,” : ”visuri cernute”, „aripă de doruri”, „sfinte amintiri”, „margine de toamna”. Toate contribuie la tonul elegiac, Eul liric regretă trecerea timpului ce adună „anii trecuți (care) ne aduc bătrânețe”, după cum spunea Ovidiu în „Fastele”. Câteva epitete: haine, prea scurte, vagi, sfinte pun în evidentă sentimentele Eului liric.

În strofa a doua, Eul liric aude „Cuvintele din vocea ta”, voce care păstrează „mirajul nopților de august dantelat”. Cuvintele amintesc de „sacre jurăminte /rostite-n taina caldă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.” Versurile… „rescrise la o margine de oază” dau notă de optimism. Cuvintele: incantații , mirajul, sacre, taina subliniază misterul nopților, moment al zilei când visul pun stăpânire pe trăirile Eului liric.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)” →

Augustin OSTACE: Limbaj şi Sapiens

Dacă mersul biped cu potenţial de alergare este considerat ca cea mai profundă caracteristică biofizic anatomică a Speciei Sapiens, atunci limbajul articulat din vocale şi consoane este considerat cea mai profundă caracteristică biofizic-abstractă a Speciei Sapiens.

Dacă strămoşii speciei noastre seamănă anatomic şi genetic cu noi, radicalitatea evoluţiei speciei noastre este dincolo de orice contestabil biologic, îmbrăcând formele misterului şi legendelor creaţiei.

În acest context sărbătorim Limba Română ca parte integrantă a tezaurului Sapiens, care se răsfrânge în slovenitori, cetitori şi scriitori de Limba Română.

Să mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au precedat întru păstrarea acestui tezaur fundamental al culturii noastre, reamintindu-i aici pe cei ce au îndrăznit să statueze ziua de 31 august ca Zi a Limbii române, şi anume Corneliu Leu, Ligia Diaconescu şi Al. Florin Ţene.

Din acest colţ online de spirit şi speranţă, transmitem tuturor rostitorilor de limba românească o încurajare întru mândria datinei străbune.

Augustin Ostace, Germania, 27.08.2020

Augustin OSTACE: HERTA TRISMEGISTAS

Am putea transfera, sau translata un zeu greco-egiptean, Hermes Trismegistos (Cel de trei ori mare, ca mesager al zeilor, atât din Olimp cât şi din Sfinxul piramidelor, cât şi din Panteonul roman), înspre o zeitate literară, cea de trei ori mare, Herta Trismegista, asumându-ne replica metaforică a literei de sine înseşi, în sine înseşi şi pentru sine înseşi!…

Să fie galonată Herta Müller o triplă zeiţă literară, scriitoricească şi poetică? O de trei ori zeitate, o trismegistas? O purtătoare sacră de Nobel, o NOBELISTIN? DA! Iată argumentele, iată probele realităţii indiscutabile şi incontestabile!

În Germania, ea, Herta Müller, este pe lista romancierilor galonaţi de Nobel Prize, începând cu Theodor Mommsen (premiat în 1902), continuând cu Rudolf Eucken (premiat în 1908), cu Paul Heyse (premiat în 1910), cu Herhard Hauptmann (premiat în 1912), cu Thomas Mann (premiat în 1929), cu Heinrich Böll (premiat în 1972), cu Günter Grass (premiat în 1999), şi Herta Müller, premiată în 2009!

În România, daa, fiindcă ea, Herta Müller acolo s-a născut, la 17 August, 1953, la Nitzkydorf, în Banatul Germano-Românesc, sau Banatul Schwabo-Românesc, sau Banatul Germano-Miorithic, deci în satul de lângă Timişoara (din triada Unio Trio Nationum, de Timişoara – Temeshburg – Temeshvar), prin care numele însuşi este destin, adică, NOMEN EST OMEN!

Deci, Herta Müller, născuta în Nitzkydorf, adică satul lui Nitzky (numele uman ce dă meleagului numele său, adică humano-geografia locului natal, de nomen şi omen), deci ea, Herta Müller fiind o Germano-Româncă prin naştere, devenită mai târziu, o autoare, o scriitoare, o poetesă, o romancieră Româno-Germană, RUMÄNISCH-DEUTSCH SCHRIFTSTELLE-RIN (A se vedea BROCKHAUS VON A BIS Z, IN DREI BÄNDEN, BAND 2, SEITE 438!)

Prin apariţia pe Google Play Book a două cărţi despre Herta Müller, RETRANSLATIO HERTA MÜLLER şi REPLICATIO HERTA MÜLLER, se reproduce şi se regenerează un mit literar modern, atât naţional (România şi Germania), cât şi internaţional (Europa lumilor literare), cât şi mondial (Panteonul Literar al Nobeliştilor!)…

Continue reading „Augustin OSTACE: HERTA TRISMEGISTAS” →

ÎNCEP ÎNSCRIERILE pentru „ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME” STARPRESS CANADA , 2021 / EDIȚIE BILINGVĂ, ROMÂNĂ-ENGLEZĂ / CONTEMPORARY WORLDWIDE ROMANIAN WRITERS ANTHOLOGY – STARPRESS CANADA, 2021

REVISTA INTERNAŢIONALĂ “STARPRESS REALIZEAZĂ

„ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME” STARPRESS 2021 (EDIȚIA BILINGVĂ, ROMÂNĂ-ENGLEZĂ)

CONTEMPORARY WORLDWIDE ROMANIAN WRITERSANTHOLOGY – STARPRESS 2021

SUB EGIDA LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI(al carei presedinte este scriitorul AL. FLORIN ȚENE !

ÎN ACEST SENS se vor realiza ÎNSCRIERILE SCRIITORILOR la SECŢIUNILE POEZIE, PROZĂ, ESEU, INTERVIU, CRITICĂ LITERARĂ, CĂLĂTORII etc., începând cu dată de 5 septembrie 2020.

Înscrierile se fac în limita locurilor disponibile în urma selecției!

Pentru selecție așteptăm câte două materiale, poezie, proză, eseu etc). Colaboratorii care au mai publicat materiale în revistele noastre NU MAI PARTICIPA LA SELECȚIE, SE POT ÎNSCRIE DIRECT.

Condiţii de participare:

1 – Se primesc doar materiale culese pe calculator, corp litera 12, format word doc., cu diacritice.

2 – Materialele vor totaliza 4 pagini A4, împreuna cu traducerea în limba engleză, 2 pagini în limba romană, 2 pagini în limba engleză , în care intră și un scurt cv și o poză în jpg.(la secțiunea poezie – poeziile se vor încadra pe două coloane, stânga – română, dreapta- limba turcă), ca şi la edițiile anterioare. (se pot publica si mai multe pagini pentru scriitorii care doresc.)

Continue reading „ÎNCEP ÎNSCRIERILE pentru „ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME” STARPRESS CANADA , 2021 / EDIȚIE BILINGVĂ, ROMÂNĂ-ENGLEZĂ / CONTEMPORARY WORLDWIDE ROMANIAN WRITERS ANTHOLOGY – STARPRESS CANADA, 2021” →

Gabriela RAUCĂ: Mergând spre Eternitate

Cristinel Cristea Alexievici este poetul care a creat un „Arc peste timp”, opera sa făcând legătura între tinerețea lirică și împlinirea maturității artistice, punând în operele lui toate emoțiile, din al său „Suflet nemărginit”, dar trăind experiențe de viață diferite și ajungând la concluzia că și „Laurii costă”.

Cristinel Cristea a spus mereu: „M-am născut iubind”, a iubit și iubește oamenii, viața și iubirea în sine, a iubit muzele, iar ele l-au răsfățat mereu, dar de multe ori s-a convins, că „Și muzele iubesc și plâng”.

Și-a trăit copilăria, fiind erou în „Poveștile unei străzi ca-n povești”, trimițându-și emoțiile, spre oameni, de-a lungul timpului, în „Trecut, prezent și viitor”.

„Te aștept mereu” a spus iubirii și a trăit-o in cele mai frumoase întruchipări ale ei, în toată puritatea ei, ca tânăr, om matur, dar și copil fiind, împreună cu „Copiii munților vrăjiți”.

Prin operele sale, poetul a construit o „Nouă treaptă spre infinit”, care, așa cum îi spune numele, este doar o treaptă, în ascensiunea care îl așteaptă.

Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Mergând spre Eternitate” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (10)

MOTTO:

„Arta este o misiune sublimă. Ea este încercarea unei minţi de a înţelege universul şi apoi de a-l traduce pe înţelesul celorlalţi”. (Auguste Rodin)

Auguste Rodin (n. 12 noiembrie 1840, Paris, Franța – d. 17 noiembrie 1917, Meudon, Franța) a fost sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: „Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!”

CLIPA

Ah, clipa care vine cum ucide

icoana ta care-n apus dispare,

iar mintea prinsă-n cugetări perfide,

devine un teren de vânătoare !…

Cu frâul gândurilor într-o mână,

adun din ochi supusa depărtare,

în timp ce cornul nemilos răsună,

iar calul rupe iarba sub picioare.

Aleargă peste timp, în ritm nebun,

pe-a dorului himerică chemare,

cupinsă-n neguri reci care apun

pe visul meu de falsă vânătoare.

Năvalnic tot mă poartă prin destin

spre mult dorita oază de-mpăcare,

cu triste amintiri care abia reţin

frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.

Şi mă întreb, privind înspre trecut,

cu-aceeaşi nemiloasă îndoială –

iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,

sau doar delirul unei nopți de vară?

Tatiana Doina Popovici: „Clipa” este o elegie în care Eul liric își exprimă tristețea simțind cum „Clipa… ucide/ icoana ta care-n apus dispare”. Tonul elegiac este dat de interjecția „Ah” care sugerează durerea. Într-o astfel de stare, mintea Eului liric devine „un teren de vânătoare”. Pe acest teren, „cu frâul gândurilor într-o mană” Eul liric adună din ochi „supusa depărtare”. Elemente reale, specifice unei vânători – cornul, frâul, calul – fac legătură cu oniricul, pentru că, în ritm nebun, calul „aleargă peste timp… „Pe-a dorului himerică chemare”. Triste amintiri „abia rețin/ frumosu-ți chip ce-n asfințit dispare”. Chemarea „cuprinsă-n neguri reci care apun/ pe visul meu”, conduce la întrebarea retorica din final „iubire-a fost, așa cum as fi vrut, /sau doar delirul unei nopți de vară?” (Poate autorul s-a gândit la „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).

Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișata și măsură de 11 silabe, „Clipa” este ornamentată cu epitete: perfide (înșelătoare), supusa, nemilos, nebun, reci, de-mpăcare, în versiuni metaforice :”supusa depărtare”, „a dorului himerică chemare”, „triste amintiri”, „frumosu-ți chip”, dar și personificări, precum „Clipa… ucide”. Imagini vizuale (icoana ta), motorii (calul rupe iarba), auditive („cornul răsună”) creează un tablou „de falsă vânătoare”. O metaforă demnă de reținut este „frâul gândurilor” care subliniază puterea Eului liric de a-și controla sentimentele.

Mărcile Eului liric, precum „adun”, „mă”, subliniază participarea afectiva a poetului care „într-o noapte de vară visează” la iubita „din trecut” a cărei „icoană… dispare în apus” (icoana, element mitic). Clipa, parte a timpului, vine și trece ucigând imagini și sentimente. Este evidentă starea de halucinație, care înscrie și acest poem în curentul expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: CLIPA este un poem romantic, apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. A fost republicat, patru ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. De-a lungul timpului a fost mai fost publicat în diferite reviste on-line, precum LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE. Poemul aduce în prim plan îndoiala Eului liric izvorâtă din percepția iubirii oferite de către o femeie , rămasă în conștiința sa peste vreme. Odată cu trecerea timpului chipul acesteia devine tot mai difuz – „Ah, clipa care vine cum ucide/ icoana ta care-n apus dispare” – iar poetul este tot mai torturat „de cugetări perfide”, întrucât amintirile sale sunt resimțite precum un „teren de vânătoare”. Este desigur o vânătoare virtuală a Eului liric, generată ce aceste „cugetări perfide”, fapt ce se deduce din strofa a doua, care ilustrează această stare halucinatorie: „Cu frâul gândurilor într-o mână,/ adun din ochi supusa depărtare,/ în timp ce cornul nemilos răsună,/ iar calul rupe iarba sub picioare”. Acest cal virtual (născut în mintea poetului) „aleargă peste timp, în ritm nebun/ pe-a dorului himerică chemare” (strofa a treia). Îl poartă „năvalnic prin „destin” „spre mult dorita oază de-mpăcare” (strofa a patra). Căutarea împăcării sugerează faptul că despărțirea s-a produs printr-o ruptură drastică. Privind spre această „oază de-mpăcare”, Eul liric se întreabă retoric: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?” Final de poem cu incertitudinea care persistă, lăsându-i cititorului posibilitatea a-și imagina ceea ce-și dorește mai mult – regăsirea iubitei și împăcarea, sau starea de fapt, adică despărțirea definitivă și neputința Eului liric de a răspunde la întrebarea care-l frământă: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?”

NOAPTE DE IUNIE

Cânta deasupra pasărea măiastră,

pădurea tremura cuprinsă de fiori,

iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,

se rătăcea prin teii încărcați cu flori.

Creștea în zare luna tremurândă,

noi o priveam uimiți, sub cerul de oțel,

când umbrele, plecate să se-ascundă,

pluteau în spatele cetății, sub crenel.

Măceșii peste zid dădeau în floare,

se agățau în gard cu spinii de uluci,

privind mirați văzând cum mă seduci,

la pieptul tău strângându-mă mai tare.

Abia atunci, uitându-mă mai bine,

păgâne năluciri vedeam în ochii tăi,

mă-ndepărtam, să mă desprind de tine,

dar mă trăgeai să vin în brațe, înapoi.

Dar m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,

pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,

nici nu mai știu ce-a fost, dar m-am trezit,

căci se rupea, deasupra, bolta înstelată.

Tatiana Doina Popovici: Un tablou de natură încântător în care elemente terestre: pasărea măiastră, pădurea, frunzișul, teii, florile, măceșii, spinii, vântul se întâlnesc cu elemente cosmice: luna, cerul, umbrele, bolta înstelată, pentru a potența o iubire consumată într-o „Noapte de iunie”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (10)” →