Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.
Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!
Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi?
Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?
Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!
Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.
Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit să mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!
Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu…eu dintre toți mai sunt și azi…
Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă…căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan…
N-aș da fotografia nimănui! Nicio avere nu-i de ajuns să-i pun în ramă argintată chipul tău! Mi-o cere câte unul uneori să-și oglindească sufletul în ea. Mi-e frică îți spun drept, să nu mi-o ia! Mi-e teamă când o dau să nu se ducă de pe hârtia veche, vraja! Încă, atunci când o aduc, verific tot! Mă uit la chipul tău, să fie întreg. Dacă de dor și prea multă durere, păstrează un strop duios de mângâiere, o geană caldă sau un colț de cer! Altă fotografie nu mai sper să mai găsesc prin vechile albume. Asta e tot ce mi-a rămas din tine…
Din tine și din tot ce-ai însemnat. Știu că din pieptul meu nu ai plecat dar când privesc fotografia veche parcă mă-întorc în timp. Te văd aievea…
Unde-a rămas căsuța, unde-i curtea, unde e dudul-nalt, via și puntea din ramurile pomilor sădiți de mâna ta? Unde v-ați risipit? Unde v-ați dus și m-ați lăsat uitată? Fotografia asta îmi răcorește, rugul nestins al dorului. Vorbește! Iar dorul și durerea mi le simte. Când o privesc, fotografia plânge…
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL
18 August 2020