Motto:
„Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una” (Emil Cioran)
Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.
ELEGIE
Mai aud și astăzi dulcea ta chemare
revenind prin vreme ca un lung ecou
cu-nveliș de umbre din cireșe-amare
mai demult uitate într-un bibelou.
Îmi aduce-n cuget nerostiri pierdute
printre slove scrise într-un vast poem,
îngropat în ziduri de străvechi redute
apărat să fie de un greu blestem.
Reascult poemul pe la miez de noapte,
în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,
cu rostiri vrăjite care vin din șoapte
scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.
Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte
care vin năvalnic spre adâncul meu
te revăd, iubito, și-mi aduc aminte
c-ai plecat senină într-un curcubeu.
Te întorci adesea, renăscând în vise,
dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești
că îmi legeni somnul cu poeme scrise
ce-mi aduc în suflet tainice povești.
Tatiana Doina Popovici: Elegia este specia poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale, de regret.
Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, „Elegie” scrisă de Corneliu Neagu, exprimă regretul Eului liric că iubita plecată „senină într-un curcubeu”, renaște doar în vise. Memoria păstrează „dulcea chemare” care revine „prin vreme ca un lung ecou”. Umbrele de cireșe amare sugerează durerea de a fi pierdut „nerostiri” printre slove scrise într-un vast poem. Acest poem prețios va trebui aparat „de un greu blestem” de aceea este îngropat „în ziduri de străvechi redute”.
Strofa a doua are elemente magice și onirice: miez de noapte, rostirii vrăjite, semne sacre. Vraja pune stăpânire pe cugetul Eului liric care trăiește o stare halucinatorie („te revăd, iubito”). Apariția în vise „dintr-o karma sacră” îi dă Eului liric senzația că aceasta îi leagănă somnul „cu poeme scrise” umplându-i sufletul cu „tainice povești”.
Titlul sugerează nostalgia după o iubire pierdută înainte de a-și fi spus povestea pană la capăt. Amintirile, „frânturi de franje”, apar totuși în lumina unui „halou”. Pe lângă „miez de noapte”, momentul viselor, autorul folosește cuvinte ca vrăjitor, vrajă, vise, somnul, tainice prin care demonstrează ca poemul este expresionist-oniric.
Din punct de vedere al realizării artistice, poemul este bogat ornamentat cu epitete (dulcea, pierdute, vast, greu), dar și cu comparații („ca un lung ecou”) sau metafore („rostirii vrăjite”).
Corneliu Neagu : Poemul ELEGIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe – primele două având câte opt versuri fiecare (dublu catren), iar ultima patru versuri (catren).
Conform definiției, elegia este operă literară lirică, de obicei în versuri, în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe sau jale. Poemul pe care îl avem în față aduce în prim plan asemenea sentimente, Eul liric adresându-se ființei iubite, plecată din această lume. Se deduce acest fapt chiar de la începutul primei strofe: „Mai aud și astăzi dulcea ta chemare/ revenind prin vreme ca un lung ecou”. Tristețea este accentuată de faptul că „ecoul” este învelit în „umbre de cireșe amare”, uitate mai demult „într-un bibelou”. Umbrele uitate în bibelou ne duc pe tărâmul expresionist-oniric al visării poetice.
Chemarea venită de dincolo de lumea reală aduce în cugetul Eului liric „nerostiri pierdute printre slove scrise într-un vast poem”, iar poemul se află „îngropat în ziduri de străvechi redute” ca să fie apărat de „un greu blestem”. Poemul îngropat, pentru a fi scăpat de blestemul cumplit, învăluie Eul liric nu numai cu tristețe ci și cu teama de un trecut încărcat de enigme și mister.
Această atmosferă tensionată de la finalul primei strofe devine mai suportabilă odată cu începutul strofei a doua. Eul liric reascultă poemul „pe la miez de noapte”, dar numai „în frânturi de franje” dintr-un „halou” fantastic. Atmosfera expresionist-onirică persistă, ba chiar se adâncește pentru că poemul se dezvăluie prin „rostiri vrăjite care vin din șoapte scrise-n semne sacre pe un vechi tablou”. Ascultând aceste „rostiri vrăjite”, Eul liric își aduce aminte că femeia iubită „a plecat senină într-un curcubeu”. Se pare că această rememorare îi aduce pacea mult dorită și împăcarea cu destinul.
Starea de liniște și împăcare este ilustrată magnific în ultima stofă: „Te întorci adesea, renăscând în vise,/ dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești/ că îmi legeni somnul cu poeme scrise/ ce-mi aduc în suflet tainice povești”. Sfârșit de poem într-o notă de acceptare a destinului, de continuare a existenței, așa cum este ea, mai presus de voința omului muritor.
De-a lungul timpului poemul ELEGIE a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, CRONOS). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor.
DIN TOT CE AM…
A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.
Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.
Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Chiar dacă toamna vieții a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.
Tatiana Doina Popovici: Știu, l-am mai citat și altă dată pe Vergiliu, dar în aceasta poezie se potrivește cel mai bine. „Fugit irreparabile tempus” constată și Corneliu Neagu folosindu-se de o enumerație: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas/ simt clipele prin amintiri cum zboară”… Conștient că „Tempus edax rerum”, Eul liric își asumă trecutul („din câte-au fost”…) și merge mai departe, fără regrete, lăsând timpul să-i hotărască destinul. O altă enumerație sugerează conștientizarea trecutului și hotărârea de-a se ridica „din ieri, din azi, din mâine” făcând chiar efortul de-a „sapa și-n piatră seacă”. Cea de a doua strofă se referă la vârsta în care „tăcerile sunt mai lungi ca niciodată”, dar îl țin pe drumul cel drept. Cu gândul la trecut, Eul liric constată că „din tot ce am, din câte am avut/ în inima-mi rămân doar nestemate”. Din aceste nestemate ridică în „cuget un altar”. Spre acest „loc sfânt” pornește tăcut, îndreptându-se „smerit spre cele sfinte”.
Meditație asupra timpului, „Din tot ce am” surprinde în trei strofe polimorfe, pregătirea Eului liric pentru eternitate. Implicarea Eului liric în parcurgerea timpului este sugerată de verbele la indicativ prezent: duc, nu plâng, nu regret și de formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâia singular: mi, mă, îmi.
Din punct de vedere al realizării artistice, textul conține enumerații: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas”, „din ieri, din azi, din mâine”; metafore: „piatră seacă”, „ani grei” ; comparații: „ca un jar” etc. O valoare expresivă de mare încărcătură emoțională o are epitetul exprimat printr-un gerunziul acordat („arzânde”), care subliniază patosul „vorbelor”. Poemul este bogat ornamentat, dar spre deosebire de alte poeme ale acestui autor, „Din tot ce am” nu se înscrie, ca alte poezii ale autorului, în mișcarea expresionist-onirică, fiind, mai degrabă, o creație lirică cu tentă de un realism filozofic.
Corneliu Neagu: Poemul DIN TOT CE AM…a fost publicat prima data în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Poemul se relevă ca o veritabilă confesiune a poetului ajuns în toamna vieții. Este bilanț și perspectivă, în același timp, după cum se constată chiar din primele versuri ale poemului: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară”. Poetul nu se plânge, nici nu regretă nimic, ci își acceptă destinul, hotărât să meargă mai departe, la bine și la greu, după cum rezultă din ultimele două versuri ale primei strofe: „din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă”.
Trecând la strofa a doua, poetul constată că s-au adunat ani mulți și grei în urma sa, iar tăcerile au devenit „mai lungi ca niciodată”. Expresie a înțelepciunii dobândite odată cu trecerea timpului, aceste tăceri îi alungă „piaza rea” din gânduri „și-n suflet îi arată calea dreaptă” pe care trebuie să meargă mai departe. Privind înapoi, poetul zărește cărările vieții tot mai schimbate. Eul liric nu precizează în ce fel sau produs schimbările, în bine sau în rău? Dar punctează faptul că din tot ce are și din tot ce-a avut „în inimă-i rămân doar nestemate”. Astfel se încheie strofa a doua, arătând că poetul s-a debarasat de balastul moral al vieții, reținând numai ceea ce înnobilează existența sa.
La debutul strofei a treia, Eul liric ne anunță că din nestematele adunate ridică în cuget un altar din care se vor întrupa tăcerile înțelepciunii specifice vârstei senectuții. Aceste tăceri vor constitui o pavăză împotriva vorbelor fără rost care bântuie lumea și viața. Poemul se încheie într-o notă optimistă: „Chiar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”.
De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul este încredințat că poemul este o realizare reprezentativă a creației sale, un gen de bilanț și testament, în același timp, care va trece peste barierele timpului.
NOAPTE VRĂJITĂ
Se scurge prin mine un dor neștiut
venit pe tăcute-ntr-o seară barbară
cu gândul întors obosit din trecut
lăsând neuitarea în frigul de-afară.
Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,
dar poate sedusă pe căi neumblate
s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă
parfum de iubiri care plâng cu păcate.
Iar dorul din umbră, sosit astă seară,
mă poartă prin visul lăsat mai de mult
în apele scurse prin piatra de moară
pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.
Scotea numai noaptea făina vrăjită
din grâul de aur crescut peste râu
cu macii albaștri prin holda păzită
de calul licorn, rămas fără frâu.
Ședea în răstavul lăsat printre holde
adus de-o nagodă cu părul în vânt,
venită călare la râu, să se scalde,
scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.
De când am privit-o în noaptea cu lună
intrând dezbrăcată în râul sfios,
un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună
să caut nagoda pe râu, mai în jos.
Tatiana Doina Popovici: O poezie de dragoste mistică în care Eul liric, vrăjit de-o nagodă, simte „un dor neștiut/ venit pe tăcute-ntr-o seară”, pe când „Neuitarea”, substantiv neologic, personificat, este ademenită „pe cai neumblate/ spre tărâmul ce încă mai lasă parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Două personificări, „neuitarea sedusă” și „iubiri care plâng”, încarcă cu mister prima strofă.
Misterul se amplifică în strofa a doua, când „dorul din umbră”, sosit către seară, conduce Eul liric ” prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară”. De altfel apele, cântecul misterios, faina vrăjită sunt elemente specifice expresionismului oniric și creează o tensiune extatică până ce apare personajul mitic „calul licorn”. Acesta,” rămas fără frâu”, a fost adus de-o nagodă venită „călare la râu, să se scalde”. Nagoda poate fi iubita din vis. Ca și Lostrița, știma apelor, sau ielele, nagoda are puterea să ademenească tinerii pe care-i duce la pierzanie. Și Eul liric a fost vrăjit de nagodă încă din „noaptea cu lună” când a văzut-o „intrând dezbrăcată în râu”. Dorul neștiut din prima strofă devine „fără milă” și îndeamnă Eul liric „să caute nagoda pe râu, mai în jos”. Această locuțiune adverbială are dublu înțeles: mai în aval, dar și mai în adânc, unde desigur, cel chemat își va găsi moartea.
Multe elemente sugerează misterul: seara, umbra, visul, ocult, vrăjit, luna, alături de elemente mitice precum nagoda și licornul, fapt ce conduce către transcenderea fantastic-tragică a realității, căci chemarea nagodei înseamnă moarte. Toate aceste elemente conduc la concluzia că poezia aparține mișcării literare expresionist-onirice.
Din punct de vedere al realizării artistice, se întâlnesc în text epitete: neștiut, barbară, obosit (personificator), scurse, ocult, vrăjit etc., alături de metafore: „parfum de iubiri”, „grâul de aur”, „vrăjit veșmânt (inversiune metaforică) și personificări: „iubiri care plâng”, „nagoda cu parul în vânt” etc.
Din punct de vedere prozodic, poezia are trei strofe polimorfe, cu rimă încrucișată, ritm iambic și măsură de 11/12 silabe.
Corneliu Neagu: Poemul NOAPTE VRĂJITĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
Este un poem alcătuit din trei strofe polimorfe a câte 8 versuri fiecare, cu rimă încrucișată, măsura 12-11-12-11, în care realul și fantasticul se intersectează la fiecare pas, oferindu-i cititorului o lectură plăcută și incitantă, într-o atmosferă de iubire, „neuitare” și dor „neștiut”, „cu parfum de păcate”.
Dorul venit pe tăcute într-o seară „barbară”, pe un gând „obosit” din trecut, lasă neuitarea „în frigul de-afară”. Eul liric o cheamă înlăuntru, în casă. Însă neuitarea, sedusă pe căi neumblate se duce spre un tărâm ce încă mai lasă „parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Iată un final de primă strofă în care apar deja elemente care transcend realitatea fizică.
La începutul strofei a doua aflăm că Eul liric este purtat de dorul abia sosit „prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară/ pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult”. Deja apar elemente pregnante de ireal și oniric, care se accentuează tot mai mult cu explicații despre această moară fantastică: „Scotea numai noaptea făină vrăjită/ din grâul de aur crescut peste râu/ cu macii albaștri prin holda păzită/ de calul licorn, rămas fără frâu”.
Trecând la strofa a treia, aflăm că licornul „ședea în răstavul lăsat printre holde/ adus de-o nagodă cu părul în vânt”. Iată o altă apariție mitologică – „nagoda”, care întregește tabloul visării neîngrădite a poetului. Nagoda venise la râu, călare pe licorn, să se scalde în „râul sfios”, „scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt”. Poetul privește de pe mal această ceremonie care îl marchează pentru totdeauna, cum rezultă din ultimele patru versuri ale poemului: „De când am privit-o în noaptea cu lună/ intrând dezbrăcată în râul sfios,/ un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună/ să caut nagoda pe râu, mai în jos”.
Este clar că întreaga construcție lirică are de-a face cu oniricul și expresionismul. Elementele simbolice care pigmentează discursul liric sunt licornul și nagoda. Autorul își asumă paternitatea acestor simboluri în poezia românească. Ambele simboluri fiind de natură fantastică, poemul NOAPTE VRĂJITĂ poate fi încadrat în curentul literar expresionist-oniric.
Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, în pictură și literatură, ca aspirație a Eului către absolut. Din această perspectivă, lumea înconjurătoare apare subiectivă și distorsionată intenționat, în scopul realizării unor creații care să transmită emoții puternice, expresive, chiar dacă nu coincid cu înțelegerea obișnuită, rațională, a lumii materiale.
Onirismul este un curent literar românesc apărut și consolidat în anii 1964-1965, avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Ambii vor prezenta un program teoretic al mișcării oniriste și își vor preciza și poziția în raport cu literatura realist-socialistă. La scurt timp, grupul a fost interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag a fost silit să se exileze la Paris.
Licornul și Nagoda, utilizate de Corneliu Neagu ca simboluri expresionist-onirice în creația sa lirică, sunt entități ale ficțiunii și ale artei poetice. Licornul, denumit și inorog, este un animal mitologic înaripat, cu corp de cal și corn în frunte. Este considerat, în unele mitologii, simbol al purității. Nagoda, cel mai adesea, este o apariție fantastică, asimilată cu ceea ce denumim, în mod obișnuit, fantasmă, nălucă, arătare, putând avea, în funcție de împrejurări, atitudini benefice sau nefaste. În creația poetică a lui Corneliu Neagu, Nagoda a fost ridicată la rangul de iubită sau zeitate ocrotitoare a iubirii, fapt dovedit și de poemul NOAPTE VRĂJITĂ.
Din punct de vedere al interpretării simbolului nagodei, autorul se desparte de părerea doamnei Popovici. Pentru autor, nagoda este o apariție fantastică care reprezintă misterul, chiar personificarea iubirii. Împreună cu licornul aduc vraja iubirilor care transcend realitatea timpului fizic către fantastic și eternitate.
~VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
14 august 2020