Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.

Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).

Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).

De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/ […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.

Primul ciclu, care dă și titlul întregului volum, „Brâul Afroditei”, se remarcă printr-o diversitate tematică și printr-un limbaj expresiv proaspăt, servind o imaginație debordantă, roade ale pregătirii sale de intelectual rasat, de fin cunoscător al secretelor limbii române aflate la îndemâna profesorului de specialitate, al culturii, civilizației și literaturii naționale și universale. Deschiderea spre metafizică și spre meditația filozofică, reflexivitatea, dar și un mare grad de afectivitate se află la originea sonetelor a căror tematică pleacă de la sentimentul de dragoste, la cultul eroilor, pentru istoria noastră glorioasă, la existența umană și la manifestările naturii binecuvântate, generoasă cu românii.

Conștient de dificultatea pe care o presupune crearea unui sonet, temă frecventă (semnificativ, în acest sens, fiind studiul „Sonetul și matematica astrală”), Mihai Merticaru îl compară cu înălțimea amețitoare a unui munte („piscul înalt al sonetului”) pe care o poate escalada alpinistul numai dacă „înfruptă pieptiș peretele vertical”. Pentru sonetist, această înfruntare presupune muncă, meșteșug, talent, însoțite de rigurozitate și dedicare, căci el, sonetistul, este „Sisif ce cară munte-n spate,/Vlăstar din vechea stirpe a lui Homer,/Culegător de iluzii spulberate/Un rege-n regat de singurătate/ […] /Pe moșia cuvântului zilier” („Sonetul bătrânului bard”).

De altfel, poetul definește „sonetul perfect”, spunând că acesta „cuvine-se să fie scris/cioplit în rocă dură de granit”, cuprinzând infinitul și visul, limbajul poetic expresiv strălucind prin metafore neașteptate precum „opale, diamante și rubine” și fiind astfel realizat încât „să strălucească-n ritmuri și terține/soare să se scalde-n argint de ape”, toate devenind „scântei din tot Universul necuprins” („Sonetul sonetului perfect”). Se observă preocuparea poetului pentru sonet, deoarece, într-un volum anterior („Flacăra din piatră”, 2015), apărea o definire sui-generis a acestui tip de poezie de inspirație divină, afirmând că „prin galaxiile poemului meu/se plimbă nestingherit doar Dumnezeu”, poezie creată ca „un imn de slavă” în care strălucește „metafora scumpă, blagoslovită”, ea devenind „flacără sublimă” care „se-mbăiază-n apa sfințită” precum „struna vrăjită din lira lui Orfeu” („Sonetul sonetului”).

Nici „sonetistul” nu este uitat, el fiind creatorul acelor „stanțe cu S mare/țesute din caratele luminii”, care, ca un adevărat „frate mai mic al lui B. Cellini” (giuvaiergiul genial, creator neîntrecut de bijuterii delicate), este atras de toate frumusețile din jur, metafore ale naturii perene văzute ca „bijuterii noi pentru fiecare”, adică „trandafirii și crinii” presărați „în calea frumuseții răpitoare” („Sonetul unui sonetist”). În această ipostază, sonetistul este creatorul conștient de rostul său când „o poartă de rai, sufletu-și deschide”, moment în care, atins de aripa muzei, „începe poetul să scrie/o lume amorțită s-o învie,/să-i extirpe instinctele perfide/să umple fântâna cu apă vie”, asumându-și menirea chiar și atunci când dificultățile creării unui sonet par insurmontabile: „Sisificul mit, supliciul, desfide,/Al cugetării freamăt se închide” („Sonetul creatorului”).

Prezentă între marile teme ale sonetului, dragostea, erosul, este sentimentul profund trăit în întreaga sa existență, conform propriei mărturisiri, potrivit căreia primele sale versuri de licean erau inspirate de afecțiunea pentru „o fată amețitor de frumoasă”, moment considerat punctul de plecare al descoperirii „poeziei vieții”, în care „sugestia, simbolul, metafora” își au rolul firesc și necesar.

Dragostea face parte din viața însăși, căci „nu poți trăi frumos fără iubire,/nici să te bucuri de taine, nici să zbori”, iar ea are multe fațete, de aceea „iubește toate ce te înconjoară/și-i mângâiat de lumina solară” („Sonetul iubirii, I”), fiindcă ființa către care se îndreaptă sentimentul este femeia, „o ființă ce-ți procură splendori”, rod al creației lui Dumnezeu simbolizând idealul năzuințelor oricărui pământean, deci și ale poetului îndrăgostit care mărturisește că „sonetul meu l-am închinat femeii,/că asta-i prima, marea lui menire,/să urce-n slavă clipa de iubire/pe care au eternizat-o zeii” („Sonetul iubirii, II”). Că dragostea este tema majoră a versurilor sale o demonstrează însuși titlul volumului, „Brâul Afroditei”, care sugerează permanența sentimentului, brâul de aur al Afroditei fiind simbolul acestuia și, totodată, însemnul frumuseții zeiței, pentru că ea este „nemuritoare, pură desfătare” și pentru că „minunea firii tale fascinează,/în pieptul tău se zbenguie o rază” și este aureolată de „brâu-ți, un curcubeu drept cingătoare” („Sonetul unei zeițe”).

Sentimentul este unul înălțător atunci când se referă la „milenara Românie” cu diversificatul ei relief și cu o istorie zbuciumată, care devine „minune de țară neînfrântă” atunci când „odată cu munții și codrii, cântă”, iar Dunărea „adună izvoare de apă vie” din „râurile-lumină” atât de benefice pentru „câmpia-ți mănoasă”. Sub semnul „nemuririi”, țara, atât de iubită de poet, a fost și va rămâne aureolată ca o „coroană de regină maiestuoasă” („Sonetul României milenare”). Acest lucru se datorează jertfei miilor de eroi „care și-au dat viața pentru reîntregire”, cărora, în semn de cinstire și slavă, „turnăm în bronz statui nemuritoare” și pe care îi „vom păstra neșterși în amintire („Sonetul eroilor”).

Continue reading „Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI” →

Nicolae DINA: Un act critic responsabil

În ultimul timp am scris mai mult despre cărțile lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU nu numai în semn de respect față de scriitorul „total” care, alături de alți câțiva (destul de puțini), este reprezentativ pentru literele teleormănene contemporane, ci și pentru a sublinia aportul său, parcă mai substanțial decât al altora, la promovarea creațiilor scriitorilor din această zonă a „Sudului extrem”. Așa se explică faptul că în portofoliul său există multe volume al căror conținut se referă, integral sau parțial, la cărțile confraților săi, ca rezultat al „lecturilor[… din ultimul sfert de veac”, în atenția criticului aflându-se „volume de poezie, de proză, de eseistică și de critică, de teatru, traduceri, istorie/istoriografie literară sau de publicistică”, unele realizate chiar „în apropierea datelor de apariție a cărților” respective, în reviste locale (unele fondate de el însuși) sau din întreaga țară.

Desigur că interesul criticului nu s-a rezumat doar la scrierile autorilor teleormăneni, ci a cuprins și scriitori din întreaga țară și chiar din afara ei, semnificativ în acest sens fiind ultimul volum, „Rătăcirile cronicarului-critice” (Editura SemnE, București, 2020), care cuprinde peste o sută de cronici (așa cum însuși le numește încă din prefață) ale unor cărți aparținând celor 67 de scriitori (23 din Teleorman), întreprindere despre care însuși afirmă că „multe cărți și mulți autori contemporani, inegale și inegali, valoric, ne-au reținut atenția și acțiunea critică, programatic, deoarece varietatea și diversitatea genului practicat, dar și stilul sau dorința unor creatori de a-și depăși condiția ori de a se consacra (dacă nu se va fi întâmplat, în unele cazuri) ne-au determinat a «săvârși» un act critic responsabil, în limitele potențialului nostru exegetic” („«Rătăciri» cu repere. În loc de Prefață”). Afirmația poate fi interpretată ca o profesiune de credință a criticului literar, având în vedere conștiința responsabilității și capacității sale exegetice, indispensabile unei asemenea întreprinderi.

„Cu aceeași dorință de a pune în valoare cărți și creatori de diferite vârste, de valori diferite, dar care merită a fi luate și luați în seamă”, criticul are în vedere 38 de scriitori din țară.

Astfel, dintre cei mai cunoscuți (de regulă, în alte domenii ale literaturii), surprinși în postura de romancieri, se remarcă Dumitru Micu (al cărui roman, „Fata Morgana”, cuprinde „o sumă de ipostaze existențiale, evocări și mărturii ale experienței «auctoriale»”), Mihai Zamfir (cu un roman al cărui erou este „tipul intelectualului visător și romantic”), Dumitru Augustin Doman, Ion Coja, Al. Papilian, Dan Lungu, singurul reprezentant autentic al speciei fiind Augustin Buzura, a cărui operă, „Recviem pentru nebuni și bestii”, este „o vastă confesiune a aventurii existențiale a unui intelectual lucid și intransigent”.

Ca autori de proză scurtă sunt remarcați Mihail Grămescu (ale cărui volume cuprind „popasuri livresc-realiste”, prozatorul dovedind un talent și o inteligență creatoare neîndoielnice), Eduard Jurist, Radu Paraschivescu („fin observator și moralist, estet incisiv”, satirizând „tot ce atrofiază bunul-gust, bunul-simț, normalitatea”).

Continue reading „Nicolae DINA: Un act critic responsabil” →

Nicolae DINA: Adrian Erbiceanu – o viață între zbucium și contemplare

Adrian Erbiceanu

„Același veac, același leat”

(Glossă)

Avându-și originea la curtea regală spaniolă a sfârșitului de secol XIV și reprezentată strălucit în literatura română de Mihai Eminescu, glosa este specia lirică presupunând caracter gnomic și/sau filosofic, din moment ce meditația poetului se face remarcată în enunțuri cu aspect aforistic, sentențios, surprinzând adevăruri general valabile și evidențiind efemeritatea omului și a iluziilor sale, în contrast cu eternitatea timpului.

Toate aceste trăsături apar și în „Același veac, același leat (Glossă)”, creație aparținând poetului româno-canadian ADRIAN ERBICEANU, unul dintre foarte puținii creatori (dacă nu chiar singurul) care s-au încumetat să abordeze acest tip de poezie cu formă fixă după superba scriere eminesciană.

Conform structurii clasice a speciei, și creația lui Adrian Erbiceanu are zece octete (să nu uităm simbolistica cifrei „opt”, ca număr al desăvârșirii, al concordanței în corespondența contrariilor), în strofa nucleu fiind exprimate, aforistic, câteva adevăruri general valabile constatate în timpul existenței umane marcate de trecerea timpului și întărite în strofa a zecea, reluare a celei dintâi în ordine inversă.

Strofa nucleu sau mottoul sugerează principalele teme ale creației, cum ar fi timpul în trecerea sa ireversibilă („Cât timpul risipit în van/ […] /Șterge răbojul an cu an”) și atitudinea „din inocență și răsfăț” în fața vieții, zădărnicia existenței umane văzute ca un „frunziș destrămat”, pe care nu-l trece nimeni cu vederea și nici nu învață nimic din el, autoironia evidențiind un om detașat de întâmplările vieții de zi cu zi ori abordându-le tale quale.

Viața este plină de vicisitudini („Sub greutăți mă încovoi/ Văzând cum toate cad în lut”) și, oricât s-a străduit, poetul nu a reușit să-și împlinească idealurile („Spre țărmuri greu de cucerit/ Mă poartă încă-același dor”), fiindcă „din câte mi s-au dat-luat,/ fără vreo urmă de succes”, nu a realizat nimic, toate au fost doar o „iluzie cu chip uman”, acest lucru aflându-se sub semnul destinului, astfel că acela căruia nu i-a fost dat să se ridice la înălțimea absolutului devine „rătăcit” în propriul sine când „cu umbra, viața o măsor/ rotindu-mă prin zodiac/ precum un bidiviu sub hăț”.

Continue reading „Nicolae DINA: Adrian Erbiceanu – o viață între zbucium și contemplare” →

Nicolae DINA: Permanența Metaforei

Într-o monografie dedicată perioadei 2008-2016, mai mult decât fastă din activitatea creatoare a lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU, am remarcat faptul că dincolo de calitatea de „scriitor aproape «total» […], poet, critic și istoric literar, teatral și de film, eseist și prozator, publicist și ziarist” (Dumitru Micu), ipostaza „cea mai semnificativă și mai apropiată de temperamentul, vocația și profesionalismul său este cea de critic și istoric literar”. În această postură, Ștefan Vida Marinescu se înscrie în micul grup al celor preocupați de promovarea scriitorilor teleormăneni, „din solidaritate (de breaslă), din ambiția de a promova și spiritul sudist”, cum afirma într-un interviu din anul 2016.

De curând, „responsabilitatea, luciditatea, onestitatea și obiectivitatea manifestate în practicarea actului critic” de-a lungul întregii sale cariere scriitoricești și-au găsit ecoul într-o întreprindere inedită, aceea de creator a trei antologii critice, preocupat, bineînțeles, de scrierile unor autori din „Sudul extrem”: cea dintâi, „Limpezirea apelor”, având în atenție creațiile mai multor poeți, prozatori, critici literari și publiciști, o alta, „Post-Scripta-itinerar critic”, publicată în semn de respect pentru șase scriitori, „din păcate, dispăruți fizic”, care au sporit „zestrea creatoare literară a Sudului românesc”, autori „care merită o restituire pe cale critică, exegetică”.

O altă inedită lucrare este „anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de Poezie” (Editura SemnE, 2020), care „reunește secvențe poetice, o selecție de autor, odată cu note biobibliografice și nume de comentatori”. Metoda conceperii acestei antologii critice este novatoare, în sensul că toate creațiile prezente au fost propuse de poeții respectivi, antologatorului revenindu-i rolul de critic, în dorința de „a reține liniile de esență și de forță ale creației lirice a unor autori cu destine «separate», distincte”, după cum mărturisește în „Argument: Virtuțile Poeziei. Repere contemporane”, semnificativ și el prin faptul că anunță intenția criticului de a releva „spiritul empatic și european” cu care va analiza contribuția fiecăruia la evoluția genului liric pe meleagurile Sudului teleormănean.

Cvintetul respectiv este format din trei poete și doi poeți (unul fiind chiar antologatorul în ipostaza de autor liric), care „vor suporta ecoul critic al operei […], poezia fiind prima dragoste a unor scriitori ce s-au ilustrat, cu personalitate, și în alte genuri creatoare”.

Domnița Neaga, debutantă publicistic în timpul studenției (editorial trei decenii mai târziu), este autoarea a șase volume de versuri și a două de critică de întâmpinare. Încă de la primul volum, „Noaptea ploilor acide” (2000), poeta se remarcă prin folosirea inteligentă și transfiguratoare a metaforei în versuri tradiționale îmbinate meșteșugit cu cele moderniste, a unui „imaginar reflexiv, cu dense provocări înaripate, nostalgice, melancolic-visătoare”, pentru ca în „Călător spre Crucea Sudului” (2002) să devină „temerară în avântul și elanul transfigurator”, reveria, regretul și nostalgia fiind motivele lirice preferate.

Evoluția lirică a Domniței Neaga este demnă de apreciat, astfel că volumul „Muntele din vis” (2013), stând sub semnul dragostei, evidențiază, „tradiționalist și confesiv”, o poetă „cutreierată de antiteze”, melancolia și visarea fiind stările trăite în lupta cu propriul sine, luptă care apare într-un spațiu și un timp mitic, în reale „revendicări melancolice […], reflexivitățile vizând solitudinea avatarului existențial” și în volumul din 2016, „Floarea de lotus”, pentru ca în „Cândva, în Arcadia” (2019), poeta să-și aproprie o „atitudine gravă […] interogativă și explicitând senzații și reflecții care induc suferință și injustețe”. Sintetic, criticul antologator consideră că întreaga operă poetică a Domniței Neaga este „o lirică transparentă, de melancolie și reverie a sinelui, în neliniști esențiale a unei Poete adevărate”.

Maria Postu a intrat în vederile criticului antologator ca poetă care „și-a arătat clasa încă de la prima carte, «Insomnii molipsitoare»” (1994), cultivând o lirică modernă, „pe tonuri melancolice”. Și volumul „Întâlnire cu Altamira” (1999) surprinde o „viziune plastică, în contemplare și dialog de rafinament cu frumusețea” a unei poete îndrăgostite de minunile „grădinii hispanice”, carte în care, chiar dacă „se autodefinește ca neoromantică”, autoarea „supralicitează modernist” evocând Altamira ca „topos fecund ce revendică o fantazare sclipitoare, cu martiraj și autoflagelatoriu reflex”.

Continue reading „Nicolae DINA: Permanența Metaforei” →

Nicolae DINA: Ștefan Vida Marinescu – un promotor al actului creator autentic

În ansamblul lucrărilor de critică și/sau istorie literară care promovează scriitorii și creațiile lor, antologiile își au rostul lor și sunt necesare, fie că sunt dedicate unui anume autor sau unui gen literar, fie că ele cuprind viața literară dintr-o anumită perioadă sau dintr-o zonă geografică.

Dincolo de faptul că ȘTEFAN VIDA MARINESCU are multiple preocupări literare fiind poet, prozator, critic și istoric literar, eseist, publicist, ziarist și, nu în ultimul rând, editor, el a fost și rămâne un promotor consecvent și avizat al literelor, cu deosebire teleormănene, al scriitorilor care, prin cărțile lor, au făcut să crească „zestrea creatoare literară a Sudului românesc”, devenind „nume importante pentru un spațiu cultural românesc”.

Că Ștefan Vida Marinescu a fost dintotdeauna preocupat de promovarea unor „autori cu operă, cu resurse creatoare, cu bibliografie” o demonstrează numeroasele comentarii (cronici, recenzii, note de lectură) publicate în cele opt reviste al căror fondator a fost sau în multe altele din țară, fără a omite volumele dedicate acestora „cu rigoare, empatie” și „cu dorința de a face mai cunoscută și mai răspândită opera scriitorilor” din „Sudul extrem”, cum îi place să-i localizeze pe cei ale căror cărți au fost comentate în cel puțin 12 volume, însumând aproape 2000 de pagini. Dintre acestea, „O geografie spirituală a Sudului”, „Re-întregirea familiei” și „Scriitori români contemporani” sunt volumele dedicate, integral, scriitorilor „sudiști”, adică celor trăitori în Teleorman.

Iată că neobositul scriitor polivalent revine la preocuparea pentru promovarea oamenilor de litere teleormăneni în antologii, nu unele oarecare, ci „critice”, deosebite prin concepție și realizare față de alte asemenea lucrări publicate în Teleorman, publicând „Limpezirea apelor-antologie critică” (Editura Elikon, București, 2018), diferită prin faptul că „pe lângă cronica operei, acest synthesis critic, autorii sunt reuniți și prin texte selectate” chiar de ei înșiși, la care se adaugă notele biografice și cele bibliografice de rigoare, „ca o carte de vizită literară”.

Întregul volum este conceput potrivit convingerii cronicarului antologator că cei șapte scriitori (al optulea fiind el însuși) „se arată stăpâni pe limbajul artistic, sunt stiliști încercați, arată o reală considerație față de limba literară, față de scris”, iar sinteza sa critică „urmărește, progresiv, devenirea Operei”. Sub numele fiecărui scriitor antologat sunt menționate „apelativele” care numesc domeniile creatoare în care s-a remarcat, primul fiind „genul principal și prioritar care îl reprezintă”.

Astfel, poetul Florea Burtan, „un virtuoz al prozodiei”, cultivă, „în stil tradițional(ist), dar cu izbucniri romantice”, deși, uneori, „versul[…]zis clasic(izant) alternează cu versul alb, modern(ist)”, o poezie „frumoasă, muzicală, metaforică, ceremonioasă”, aparținând unui creator „teluric, apt de ritualuri în sanctuar daco-deliormănean[…], melancolic, reflexiv, confesiv”, iar prozatorul este remarcabil prin epica sa, „una a oralității[…]a mitologiei colective, cu folclor și afinități rurale, promovând un „realism cu filon liric, expresiv, autorul arătând cunoașterea mithosului și a toposului sudic”.

Liviu Comșia este surprins atât în ipostaza de prozator, remarcându-i-se „maturitatea și excelența în dezbaterea ideilor”, precum și „capacitatea de invenție epică” și talentul de portretist, cât și în cea de critic literar, un „cronicar generos”, având știința de „a interpreta cărțile prin optica unui observator lucid, echilibrat, fără de idei preconcepute”.

„Romancierul cel mai prețios din spațiul sudic”, Gheorghe Filip, „deține știința creației de atmosferă”. Romanele sale, „consistente și complexe epic”, se remarcă prin „finețe analitică” și sunt „pline de vitalitate și de realism”, în timp ce proza scurtă ne descoperă un „excelent moralist, observator și creator de epică modernă” cultivând un „realism psihologic”. Publicistul și eseistul „atestă cultură, capacitate de analiză și sinteză” atunci când se ocupă de universul operei lui Caragiale ori de viața și opera celui mai mare prozator român postbelic originar din Teleorman, Marin Preda, iar ca poet excelează (și) în cultivarea parodiei, evidențiind „un spirit justițiar, cu umor și talent satiric”.

Sinteza critică dedicată Nicoletei Milea trece în revistă primele șapte volume de versuri, evidențiind faptul că autoarei i se poate atribui, incontestabil, titlul de „Poetă, cu majuscule”, o „poetă reflexivă, gravă, de o mare sensibilitate”, cultivând o poezie care surprinde printr-un imaginar artistic și un limbaj metaforic de mare elevație. Este, totodată, și un critic literar de mare forță analitică, ipostază în care își revelează „înzestrarea și tehnica, lecturile și stilul inconfundabil”.

Deși este autoarea a doar două volume, Roxana Cristina Olteanu îi reține atenția prin faptul că „face o critică relaxa(n)tă, constructivă, generoasă”, făcând dovada unor lecturi exhaustive, atât ale creațiilor cât și ale bibliografiei de specialitate, atunci când se ocupă de aportul lui Mircea Eliade la cunoașterea și modernizarea mitului ori scrierile unui autor contemporan (Ștefan Vida Marinescu), subliniind contribuția acestuia în lirică, epică, publicistică, eseistică și critică literară, autoarea având capacitatea de „a comenta judicios, cu eleganță și cu generozitate”.

Continue reading „Nicolae DINA: Ștefan Vida Marinescu – un promotor al actului creator autentic” →

Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător

Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.

Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.

Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/ din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.

De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/ de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/ Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).

Pornind de la titlul volumului, se știe că în mitologia greco-romană există credința că fluturii sunt sufletele care au părăsit trupurile celor trecuți în neființă, iar, în mitologia persană, fluturii de noapte sunt simbolul nu numai al sufletelor care speră să acceadă în lumea divină, ci și al iubirii pentru Divinitatea pe care nu o pot găsi decât în Rai, devenind, astfel, îngerii lui Dumnezeu. Fluturii-îngeri devin mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu, care aduc oamenilor mântuirea, acest lucru fiind o posibilă interpretare a semnificației titlului cărții și evidențiind faptul că autorul, fără a fi un poet religios prin excelență, este unul care cultivă, fără ostentație, dar cu convingere, valorile morale creștine promovate de învățăturile divine.

Volumul este structurat în trei cicluri, titlurile acestora cuprinzând denumirea insectelor, metafore ale îngerilor care ne conduc pe calea virtuții și a credinței în Dumnezeu („Rai cu fluturi”, „Pictați-vă, fluturi”, „Să nu uitați, fluturi!”), toate poemele componente având ca temă dragostea.

Revenind la învățătura apostolului Pavel din „Epistola către Corintieni, 13:4”, trebuie să remarcăm că ipostaza esențială a sentimentului de dragoste este cea legată de convingerea în existența lui Dumnezeu care, în viziunea poetului, capătă chipul naturii ce ne înconjoară „în culorile câmpului,/ în petalele florilor,/ în ramuri de verde,/ în coroane de păpădii/ […]/ în arome de cetini,/ în zboruri de paseri,/ […]/ în luciul de rouă”, adică în tot ce firea are mai delicat, mai atrăgător, mai semnificativ, devenind, astfel, „Vitraliul/ ce-mi colorează viața,/ în picuri de frumos/ și de lumină”, prin Vitraliu înțelegând imaginea sfântă a ceea ce ne aduce fericire, frumusețe și lumină în viață („Vitraliu”).

Evlavia poetului se îndreaptă cu aceeași admirație și încredere și către Iisus Hristos, „Fiul Preaiubit” al lui Dumnezeu, al cărui „Duh cel Preasfânt,/ plutind chiar peste El,/ s-a arătat întregii lumi/ în chip de Porumbel”, anunțând că „pe pământ veni-va/ Mântuitor Iisusul”, împărțind tuturor pacea, lumina, înțelegerea și credința. Alături de El se află Preasfântul Ioan Botezătorul, invocat pentru a aduce tuturor „Pace și Lumină” în vecii-vecilor („Te roagă, Preasfânt Botezător!…”). Arhanghelului Gavriil i se adresează rugămintea de a se îngriji „de suferinzi,/ de părinții/ și frații noștri,/ de bunicii dragi,/ de copiii noștri” cărora numai el le poate asigura căldura familială și „răbdarea/ iubirii tale/ față de lume” („Vestitorul”), iar Maica Domnului este rugată să aibă sub ocrotirea sa pe toți credincioșii, fie ei bătrâni, tineri sau copii, „pe cei/ ce păstrează azi/ ordinea/ […]/ pe cei care ne conduc,/ pe cei ce se roagă/ […]/ pe cei ce ajută,/ pe cei ce cântă,/ slăvind numele tău” („Nu ne lăsa, Maică!…”). În cucernicia sa, un asemenea creator cu suflet mare pentru tot ce înseamnă sacru își îndreaptă sentimentul sincer și firesc de dragoste către patria sa, pe care o iubește admirând din suflet minunățiile naturii cu „câmpul/ plin de floare,/ ce-și sărută macii/ […]/ pe miriștea plină/ de iarbă stelară”, mai ales natura din mediul rural, frumusețe egalată doar în tradiția populară reprezentată de „mirese înveșmântate/ în ii, țesute/ cu raze de soare”, căci „pe capetele lor,/ rotunde cum luna,/ florile câmpului devin/ mai frumoase,/ aromele lor îmbată/ flăcăii cu vinul dorului” („Veșnicia”), țară în a cărei glie își dorm somnul de veci miile de martiri care s-au jertfit în numele ei, poetul patriot simțind că îi aparține întrutotul și astfel se confundă cu ea când „mi-am înmuiat/ rădăcinile / în martirica glie”, versurile sale, „lacrimi de înger”, fiind un elogiu adus acelora care nu și-au precupețit viețile luptând pentru libertatea ei („N-am rod!?”).

Atașamentul, înțelegerea, respectul, toate pornind de la sentimentul de dragoste nețărmurită pentru toți cei aparținând familiei poetului, sunt trăsături morale indeniabile ale fiului, fratelui, soțului și tatălui care este Gheorghe A. Stroia. Sentimentele filiale, fraterne, erotice și paterne au fost dintotdeauna și au rămas la fel de puternice, evocarea lor fiind făcută fie cu tristețea și durerea pierderii celor trecuți în neființă, cum sunt mama, tată, surorile, fie cu fericirea de a trăi alături de soția iubită și iubitoare și de cei doi fii crescuți în spiritul muncii și al credinței în Dumnezeu.

Indiferent „câți ani și/ câte zile-veacuri/ vor trece peste/ noi – fragile vreascuri”, nimeni nu-l va reține pe fiul iubitor să-și exprime durerea pierderii celor doi părinți „cu lacrimi fără nimb”, trecerea în neființă a celor doi aflându-se numai în puterea Domnului, singurul care „cunoaște al vieții tainic Har”, fiindcă „asta-I e menirea”. În inima caldă a fiului „în veci/ va rămâne IUBIREA” pentru cei care i-au dat viață și l-au crescut depășind greutățile pe care le presupune o familie cu mulți copii („Cât dor?…”). Aceeași durere îi provoacă și evocarea surorilor, cea dintâi fiind o „floare / secerată-n vânt”, pentru a cărei pierdere și „în cer norii/ se frământ/ […]/ aud ploile/ plângând” și „floarea verii/ lăcrimând”, împărtășind suferința fratelui, împăcat doar de gândul că trecerea timpului i-a adus mântuirea știindu-le drept îngerii care „se văd/ zburând” („Floarea verii…”). Amintirea ochilor luminoși ai altei surori în care se oglindea Lumina credinței, „un licăr strălucind din zări”, și „în care se găsesc strămoșii,/ veniți pe stelele cărări” exprimă aceeași dragoste fraternă atunci când „în suflet paște-o pace-adâncă,/ un murmur sfânt e cerul mare” („Iarba verde de acasă”).

Astăzi, poetul se află sub imperiul dragostei pentru cei ce alcătuiesc căminul propriu, familia, în inima sa trăind iubirea pasională pentru cea care îi stă alături și cu care împarte bucuriile și supărările inerente vieții, precum și cea paternă, pentru fiii lor, un sentiment care îi aduce fericire, liniște sufletească statornicie. Impresionant este portretul femeii care i-a devenit soție în urmă cu mai mult de două decenii, realizat printr-un șir de metafore și comparații subînțelese cu elementele fascinante ale naturii. Astfel, la început, fiind „visul meu de zi și de noapte”, în ciuda trecerii timpului, soția a rămas „cerul meu blând/ […]/ primăvara mea dulce,/ vara mea strălucitoare,/ toamna mea de aur,/ iarna mea cu povești”, fiecare anotimp cu minunățiile sale amintindu-i Continue reading „Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător” →

Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase

Ca specie a literaturii de graniță, în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale, trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice decât prozaice, rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute – un lirism realizat fără intenții estetice.

Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, potrivit lui Eugen Simion, „jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneită-ții, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.

Dacă, înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite. De aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/ Să scriu…să rămână «Note»/ Despre lumea de poveste!/ Și agendă mi-am făcut,/ Cu program de cuget plin,/ Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie.

Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări, care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.

Autorul își structurează textul cărții: „Popas în Orientul Îndepărtat” în două volume, care se armonizeză și se completează, formând un tot unitar. Sunt precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.

Prima parte, „Pre Scriptum”, este prologul poveștii ce va să vină, despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/ cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi fabuloasa lume, proiect pus în aplicare după o documentare acribică, în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări.

Primul contact cu miracolul japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei, sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.

Într-o a doua scurtă parte, „Motto-uri”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe: cel japonez – subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean – îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor și cel românesc – sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.

Partea a treia, „Japonia. Nihon Koku. Țara soarelui răsare.Împărăția crizantemei”, prezintă însemnele naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoi…urmat-a studiul/ Cu detalii și rigori;/ Geografie și istorii…/ Fac «bagajul» plin și greu!”.

Urmează apoi surpriza, deoarece, într-o a patra parte, „Impresii de călătorie. Țara Soarelui Răsare”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va relata tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix, din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/ Plec din «Soarele Răsare»,/ Cu-amintiri și tolba plină,/ Plec capu’… cu mulțumire”.

În mod firesc, urmează cartea a doua, „Coreea de Sud. Țara Dimineților Liniștite”, care este redată în al doilea volum al cărții „Popas în Orientul Îndepărtat”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă, când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.

Continue reading „Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase” →

Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare

Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.

Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.

Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.

Pertinența, corectitudinea și, mai ales, lipsa oricărei urme de partizanat caracterizează un demers critic care validează observațiile autorilor respectivi referitoare la scriitorii de care se ocupă, fără a fi reținut în a-și exprima și opinia personală, aceasta denotând o cultură solidă și, totodată, știința de a analiza în mod critic, obiectiv, conținutul volumelor respective, observațiile sale având la bază o lectură atentă și profundă, sesizând, uneori, inexactitatea unor informații, mai ales cele de istorie literară.

Chiar dacă majoritatea cronicilor au în vedere lucrările referitoare la personalități marcante ale literaturii române (este suficient să-i amintim doar pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu), Stan V. Cristea are o predilecție pentru scriitorii originari din Teleorman (Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constantin Noica, Iordan Datcu și, bineînțeles, Marin Preda), la care îi adaugă pe trei dintre contemporanii săi cu care „rezonează” din punctul de vedere al zonei geografice și al preocupărilor comune (Florea Burtan, Liviu Comșia, Iulian Chivu).

Pornind de la afirmația autorului potrivit căreia la baza selecției lucrărilor au stat anumite „afinități elective”, se poate explica prezența a trei cronici despre lucrările referitoare la Mihai Eminescu, „cea mai emblematică personalitate a spiritualității românești”, mai apoi a celor trei referitoare la Constantin Noica, „gânditorul de la Păltiniș” și a nu mai puțin de opt referitoare la lucrările dedicate lui Marin Preda, „un scriitor al cărui destin scriitoricesc de excepție rămâne singular în literatura română”, toți trei constituind „constante ale preocupărilor proprii de istorie literară – cu o insistență cu totul aparte pentru Marin Preda, «marele singuratic» al literaturii române contemporane”.

Continue reading „Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare” →

Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Nicolae DINA: Ambasadorii Literaturii Teleormănene

Colocviile revistei roșiorene TELEORMANUL CULTURAL ne oferă prilejul de a revela aportul unor critici și istorici literari la promovarea literaturii teleormănene și de a-i premia pe scriitorii care s-au remarcat în anul 2019.

Am participat la multe evenimente literare roşiorene, încă dinainte de 1989, momente în care scriitorii din acest oraş au vorbit despre cărţile colegilor lor. Lipsea, atunci, în viaţa literară roşioreană, un critic literar veritabil. Dar de ani buni, în paginile revistelor literare din judetul nostru și nu numai, şi-a făcut apariţia LIVIU COMŞIA, complinind pleiada scriitoricească teleormăneană şi, chiar mai mult, națională, semnând numeroase cronici de cărţi, cu deosebire ale scriitorilor din această parte de lume, făcându-şi o datorie de onoare din a deveni unul dintre primii ambasadori ai literaturii teleormănene contemporane.

În acest sens, în volumul Scriitori roşioreni (Note de lectură), Liviu Comșia (Premiul pentru OPERA OMNIA, 2019) practică o critică de întâmpinare, urmărind – spre cinstea lui – promovarea scriitorilor teleormăneni, în cazul de faţă a celor din oraşul său natal, care constituie o „comunitate dăruită cu har artistic” și pentru care „cuvântul are preţuirea care i se cuvine de a fi fost cel dintâi […] mereu în competiţie cu vremurile.”

Liviu Comşia îşi începe demersul prin prezentarea antologiilor cuprinzând scriitorii din această parte a ţării, cu deosebire „Nepoţii lui Moromete.13 scriitori din Teleorman”). Exegeza literară roşioreană debutează cu veteranul Paul Amet, unul dintre „stâlpii” creaţiei literare roşiorene, iar în creaţia lui Cornel Basarabescu apar întrebări existenţiale, pe câtă vreme Iulian Bitoleanu este un poet „senzual”, care cultivă o lume „a fiinţelor născute pentru a depune mărturie despre rostul vieţii şi-al iubirii”, în timp ce Domniţa Neaga este „o romantică în bunul înţeles al cuvântului”.

În domeniul prozei, un spaţiu generos este acordat lui Constantin T. Ciubotaru, căruia îi analizează trei volume de proză și altul de teatru, iar un spaţiu, la fel de generos, regretatului Gheorghe Stroe, „un prozator de forţă, putere epică dată de ştiinţa de a construi cărţi”. S-a ocupat şi de cartea de istorie literară în care excelează neobositul Stan V. Cristea (la fel de talentat poet), un istoric al culturii teleormănene ale cărui monografii şi dicţionare prezintă „mentalităţile şi valorile spirituale, instituţiile şi personalităţile culturale” ale acestor meleaguri. Este impresionat de onestitatea cu care istoricul Argentin St. Porumbeanu, scrie „o carte de educaţie patriotică, de iubire a oraşului Roşiorii de Vede”, ca și de profesorul Eugen Ovidiu Vlad, care narează istoria străzilor roşiorene, cartea sa însemnând „elogiul celor care le-au durat” şi „expresia spirituală a celor care [le] locuiesc”.

Evenimente editoriale rare, volumele de publicistică reprezintă un domeniu în care au excelat Florin Săvoiu şi Gabriel Argeşeanu, jurnalistul care a publicat două volume cu interviuri luate unor personalităţi ale culturii si literaturii locale şi naționale.

Şi pentru ca paleta de preocupări scriitoriceşti să vorbească despre „un metafizician al culturii populare”, despre singurul (după ştiinţa mea, dacă nu ţinem seama de încercările lui Romulus Toma din câteva articole tematice publicate în volume colective) cercetător asiduu, pasionat și competent, al folclorului teleormănean, îl prezintă pe Iulian Chivu care, în cinci volume, îşi publică rezultatele cercetărilor sale de ani de zile.

Deși nu i-a cunoscut personal, Liviu Comșia și-a îndreptat atenția spre operele a trei scriitori reprezentativi pentru literatura teleormăneană în volumul „Popasuri la Canossa” (2013). Este vorba despre Alexandru Popescu Tair, cel care „a făcut legătura între două epoci”, despre Nicolae Lupu, poet, prozator și pictor care a cultivat cu obstinație tradiția, și despre Eugen Delcescu, ale cărui scrieri sunt o „imagine tulburătoare a exceselor omenești care ucid tot ceea ce rațiunea și simțirea au dobândit într-o istorie întreagă a evoluției civilizației umane”.

Același Liviu Comșia manifestă nu numai o comprehensiune inegalabilă în analiza scrierilor, dar și o condescendență exemplară față de autorii acestora și, în volumul Povara verbului (2017), a cărui parte a doua (II. Scriitori teleormăneni) este consacrată reprezentanților literelor de pe aceste meleaguri, începând cu genul epic, reprezentat de Ștefan Mitroi, cu romanul „Guantanamo”, de Constantin T. Ciubotaru, autor cu o remarcabilă „patimă pentru arta cuvântului”, prezent prin romanele „Securiștii au fost extratereștri ” și „Zarva – Larva. Fuduliile mele mintale din Cealaltă parte a vieții ” și de Iulian Chivu, deși consacrat etnosof, surprins ca autor de proză scurtă („Celălalt Ioan”).

Genul liric este reprezentat de „scriitorul total” Ștefan Vida Marinescu, „un poet autentic, implicat solid în viața cetății, cu desăvârșiri memorabile în lirica contemporană”, de turneanul Dumitru Vasile-Delceanu, care cultivă „temele consacrate, fundamentale ale poeziei” și de poetesele roșiorence Domnița Neaga, al cărei volum „Muntele din vis ” este „ o biografie a sentimentelor într-o lume contemporană”, Florina Isache, care „își găsește ritmul interior în rostul vieții și al morții”

Unul dintre valoroșii și talentații scriitori teleormăneni este Florea Burtan, poetul fiind analizat prin volumul „Elegii din cătun”, iar prozatorul prin romanul „Atelierul de tâmplărie”, în care reia tema despărțirii de locurile natale intrate sub presiunea istoriei.

Continue reading „Nicolae DINA: Ambasadorii Literaturii Teleormănene” →