Elisabeta IOSIF: PROIECT UNIFERO 2020 – ANTOLOGIE BILINGVĂ: „VIAȚA CA O ARTĂ”

Organizația UNIFERO Inc.

ANUNȚĂ

Deschiderea înscrierilor cu lucrări originale pentru realizarea volumului

ANTOLOGIE bilingvă de eseuri, povestiri și poezie (în română – engleză)

” VIAȚA CA ARTĂ – ARTA DE A SCRIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ”

DIAMANTE SPIRITUALE

10 august 2020 – 10 ianuarie 2021

Sunt așteptați să își dea concursul scriitorii români de pe tot globul.

COORDONATORI PROIECT: Elisabeta IOSIF – scriitor, jurnalist profesionist (ROMÂNIA) și Smaranda CAZAN-LIVESCU, scriitor, profesor, journalist, Președinte și Fondator UNIFERO, Inc. (SUA)

Tematica:

– Familii peste ani

– Povestea vieții mele – Rădăcini – Albume de familie

– Eu – Necunoscutul cel de toate zilele

– Oameni și locuri – legende românești, povestiri de iubire, spațiul natal

Regulament participare

Lucrările vor adera la urmatoarele cerinte:

Eseul – până în trei pagini – Font Arial corp 12, spațiu între rânduri 1.5

Povestirea – până în 6 pagini – Font Arial corp 12, spațiu între rânduri 1.5

Atât eseurile cât și povestirile vor avea paragrafe

Poeziile – între 3-5 pagini

Materialele vor fi trimise pentru selecție și spre jurizare, însoțite de un scurt CV cu fotografie, date de contact – adresa poștală, email, telefon, țară, pe adresele de email:

Smaranda CAZAN – LIVESCU – worldprofm14@gmail.com și

Răzvan Șerbu – filedelumina@gmail.com

Continue reading „Elisabeta IOSIF: PROIECT UNIFERO 2020 – ANTOLOGIE BILINGVĂ: „VIAȚA CA O ARTĂ”” →

Baki YMERI ne invită la noi proiecte literare!

IATĂ CÂTEVA PROIECTE!

1. În antologie cu 25 de pagini în română – 140 de lei (primiți 6 buc.).

2. În antologie cu poeme bilingve – 260 de lei (primiți 6 buc.)

3. Un număr al revistei Albanezul cu 50 de pagini color, cu poeme, bibliografie, considerații critice și fotografii, 240 lei (primiți 8 buc.)

4. Un volum cu 2 autori– 260 de lei (primiți 16 buc.)

5. Un volum cu poeme în română (100 pag.) – 250 de lei (primiți 16 buc.)

6. Un volum cu poeme bilingve (scurte și posibil fără rima, sau normale) de 100 de pagini – 600 lei (primiți 20 de buc).

7. Câte o Diplomă de Excelență pentru cei mai creatori și activi.

8. Afirmarea în presa ambelor limbi și pe Fb necondiționată.

CONTO IN RON

Banca Romaneasca S. A.

Imeri A. Baki

Bdl. 1 Mai 18

Bucuresti

RO92 BRMA 0520070257800038

DATE DE CONTACT

Telefon: 0729698600

E-mail: alban.voka@gmail.com

***

Cine este Baki YMERI?

,,Un Tezaur de Suflet Românesc!”

Este cel mai apreciat traducător al poezie române în limba albaneză. Albanezii după Hasdeu, nu sunt rude cu noi Românii, ci ne sunt frați, frați adevărați din aceleași sânge. Baki Ymeri este un aristocrat al legăturilor româno-albaneze.

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi literatura albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 50 de scriitori şi istorici români în limbile albaneză, macedoneană şi slovenă, precum şi unele volume aparţinând poeţilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Slavco Almăjan, Carolina Ilica, Florentin Popescu etc. Este considerat “un tezaur de suflet românesc”, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus cu poeme în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994).

REFERINŢE CRITICE:

Născut pe meleagurile aromâno-albaneze din Macedonia, Baki Ymeri este un mesager inspirat al poeziei în ambele direcţii: din Albania spre România şi din România spre Albania. Prin tălmăcirile sale laborioase, el a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea, atât a cititorilor din Kosova, Albania şi Macedonia, cât şi cea a confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului. Bucuria lui B.Y. de a crea în cele trei limbi materne: română, albaneză şi limba poeziei, este bucuria unui cercetător pasionat în domeniul relaţiilor spirituale româno-albaneze, privite şi cercetate cu temeinicie şi respect, până la Eminescu şi de la El încoace. Poezia lui Baki Ymeri are menirea sfântă de a ţine nestinsă flacăra cea vie a unui destin comun, străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor. (Marin Sorescu)

Inspirat de finţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab).

Născut pe meleagurile albano-aromâne din Macedonia, şi copleşit de nostalgia originilor, Baki Ymeri a venit ca un pelerin în România, patria mamei sale. Excelent traducător al literaturii române în limba sa paternă, ca unul care cunoaşte zece limbi, desfăşoară o intensă şi lăudabilă activitate culturală în a două lui patrie. Dar, el nu este numai un simplu traducător, ci este, înainte de toate, un veritabil poet. Mărturie stau volumele de versuri în ediţie bilingvă (româno-albaneză), în care poetul şi cercetătorul ştiinţific, dovedeşte printr-o sumedenie de cuvinte comune, străvechi, înrudirea neîndoielnică a celor două limbi şi popoare. Prin aceste inspiraţii, el a aprins un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între Răul Băiasa şi Dunăre, între Munţii Pindului şi Carpaţi, locuiţi pe vremuri, în excluisivitate, de numeroasele triburi traco-ilire autohtone.

De origine albano-română-aromână, poetul Ymeri este o sinteză admirabilă şi un autentic vates: poet şi profet totodată. Cu candori de înger şi vâlvori de heruvim. Liric duios şi caustic, mângâie şi arde, cântă şi şfichuie, şopteşte dulce şi tună năprasnic, în cuvinte simple, nerimate, dar pline de sevă lirică, vie şi clocotitoare. Setos de frumuseţe, iubeşte florile, pomii, animalele, eternul feminin. Poezia, neamul, visul, sublimul.

Poet modern, ca structură spirituală şi formă literară, versul lui irupe din adâncuri ancestrale, simplu şi natural, ca un izvor irepresibil, încărcat de frumuseţe aspră şi primitivă, incantatorie. Terestru şi sideral, umblă vrăjit printre oameni, nu totdeauna înţeles, nu rareori rănit. Sufletul lui urcă mereu în zboruri înalte spre sfere ideale, ori coboară obsedat în adâncuri infernale, după neuitata lui Euridice. De aceea, sufletul lui nu are şi nu va avea niciodată astâmpăr. S-a născut sub semnul tutelar al misterioaselor zeităţi traco-ilire: Zamolxis, Dionissus şi Orfeu. Ce putea ieşi decât un fascinant rapsod, beat de frumuseţi eterne? (Ionel Zeana)

Apreciat traducător de poezie românească şi doctorand al Universităţii din Bucureşti, poetul Baki Ymeri, reprezintă fenomenul mai rar al unui bilingvism născut nu doar din uşurinţa de a poetiza atât în română cât şi în albaneză, ci mai ales – credem noi – din conştiinţa unui destin comun, a unei “Balcanii” originare, situate dicolo de toate diferenţierile etnice sau istorice. Pentru Baki Ymeri poemul va fi astfel întotdeaună expresia unei încordări, a unei nelinişti care îl plasează sub semnul “dramei sacre” a poeziei dintotdeauna şi de pretutindeni.

Dacă prin asemenea trăiri marcat duale, poetul Kaltrinei reface în stil personal câteva din experienţele fundamentale ale modernismului, timbrul său original trebuie căutat însă în capacitatea de a trece, aproape pe nesimţite, de la drama metafizică la cea a impactului cu istoria, care dobândeşte aici culoarea, lipsită de orice propensiune spre pitoresc, a balcanismului. Un balcanism cu accente evident tragice, generate de un acut sentiment al fatalităţii istorice, al cărei “mare mecanism” e demontat de Baki Ymeri, cu mijloacele unui poet autentic (Octavian Soviany).

Poet de excepţie al iubirii şi patriot desavârşit, Baki Ymeri aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu dragoste şi înţelegere poemele domniei sale, veţi înţelege că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Autorul acestor versuri, suflet nobil şi înţelept, scrie poezia cea mai sfântă şi dragă vieţii: cea venită de la Dumnezeu, şi care aduce cu ea lumina adevărului. Prin sensibilitatea sa poetică, Baki Ymeri ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi de fragi, ca în Raiul fericirii nepământene. Versurile domniei sale au gustul de miere al spiritualităţii albano-române. În lirica sa de dragoste, Baki Ymeri este fantastic, şi tocmai prin aceasta, fascinant. Dar nu numai atât. În poezia acestui suferitor de frumos, veţi descoperi acel eros divin al limbii, care depăşeşte dragostea pământeană şi este propriu, numai adevăraţilor poeţi. (Emilia Dabu)

Baki Ymeri este extraordinar de comunicativ, de parcă ne-am şti de când e lumea. El este legat prin fire tainice de noi, de acest inconfundabil spaţiu transilvan. În urmă cu 60 de ani, mama poetului, doamna Aurelia Graur, se lega pe viaţă de Aivaz Voka, cel ce sub imperiul miraculos al dragostei, ar fi fost în stare, după cum se şi mărturiseşte într-o scrisoare, o căută pretutindeni, chiar dacă ar fi trebuit să meargă şi în …America! Aurelia Graur l-a urmat pe tatăl viitorului poet albano-român, din dragoste. L-a urmat la bine şi la greu, la necaz şi la bucurii. (Nicolae Băciuţ)

Pentru poezie, nu ajunge doar “ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez, adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic. Cine parcurge textele autorului, îşi da seamă că el scrie relativ uşor, versul ţişnându-i firesc, inspirat, aşa cum respiră, ca dintr-un şipot de apă proaspătă, de munte. Baki Ymeri este, dealtfel, un poet autentic, în clipele lui de graţie. Poezia originală a lui Baki Ymeri, se remarcă prin reflecţie profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca şi în universul interior. Vers liber, înnobilat de metafora densă şi expresivă. (Hristu Cândroveanu).

Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie), el a reuşit să se facă tuturor simpatic. E vorba de Baki Ymeri, un visător cu plăcerea lecturii şi darul poeziei. Dacă e să-i dăm crezare, a avut până acum o viaţă demnă de un Rimbaud sau măcar de un Panait Istrati, între altele a fost persecutat de autorităţile comuniste iugoslave, pentru faptul că l-au prins ducând, aidoma lui Badea Cârţan, cărţi albanezilor şi românilor macedoneni.

Ca poet, personajul nostru visează „insule pline de lumină„, scrie mult şi confraţii, de la Marin Sorescu şi până la Hristu Cândroveanu, i-au preţuit râvna şi harul. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce condeiul lui iscă versuri precum acestea: „Cu pielea ta luminezi stelele,/ Cu gasul tău sorbi izvoarele,/ Cu buzele tale încălzeşti iernile,/ Cu gura ta rosteşti rugăciunile,/ Cu ochii tăi orbeşti zorile,/ Cu numele tău albeşti zilele./ Cu sângele tău înroşeşti rodiile,/ Cu sânii tăi străpungi nopţile,/ Cu pântecul tău roteşti soarele,/ Vezi?!/ Cu pântecul tău roteşti soarele.” (Florentin Popescu)

Printre poeţii români de astăzi, Baki Ymeri trece drept un personaj pitoresc. Şi chiar aşa e. Ceea ce vrea să însemne că acest poet al iubirilor lirice, se simte aici ca în prima sa patrie. În alţi termeni, în virtutea dreptului său afişat de dublă cetăţenie (macedo-română), Baki Ymeri, de trei decenii, promovează în străinătate spiritualitatea românească, traducând remarcabil peste 50 de poeţi, prozatori şi istorici români. În teoria textelor sale, străbate, printre altele minunăţii, şi dorinţa de comuniune spirituală, a românilor, albanezilor şi aromânilor, din Macedonia, Kosova şi Valea Timocului. (Marin Codreanu)

Baki Ymeri a obţinut graţie rădăcinilor sale ardelene, cetăţenia română. Prin volumul Kaltrina, şi-a câştigat cetăţenia în poezie. Cartea citată are marele merit de a consacra o temă nouă în lirica română: aceea a durerii balcanice. Într-adevăr aproape jumătate din poemele acestui volum sunt închinate trecutelor, prezentelor şi viitoarelor încercări pe care istoria le-a scris în faţa popoarelor noastre. Poezia lui Baki Ymeri recomandă un poet frământat de nelinişti balcanice, vechi de când e lumea. Un poet format, pe care-l mai aşteptăm în spaţiul literaturii noastre. (Marius Dobrescu, 1995)

Baki Ymeri este, într-adevăr, un poet. Pur şi simplu. Rod al unei experienţe spirituale speciale (care trăieşte simultan în două culturi, în două limbaje), român şi albanez în acelaşi timp (mama poetului, Aurelia Graur – româncă din Ardeal, tatăl poetului – albanez din Şipkoviţa). Poezia lui Ymeri are o specifitate evidentă, un amestec indelebil de stranietate. Nu ştiu ce înseamnă Dardania, dar un lucru este cert: Dardania este un cuvânt frumos, cum frumoase sunt şi poeziile lui Baki Ymeri. Ciudat acest om (şi poet) Baki Ymeri. Frumoasă această Dardanie! Această insolită „Cântare a Cântărilor” balcanică – idolatră, sceptică, îngerească, profană, ironică, patetică, rugă şi tandra impresie. (Ştefan Ioanid, 1999).

Baki Ymeri are un ochi curios şi luminat de flacăra sentimentului înalt. Are în plan antologii de versuri, dicţionare, eseuri…toate strâns legate de ceea ce numim trecerea literaturii române, dincolo de hotarele ţării. (Ion Lotreanu, 1974).

Dragostea lui Baki Ymeri pentru plaiurile noastre mioritice este impresionantă. România este patria de obârşie a mamei sale, şi în această ţară, a întălnit frumuseţea spirituală a unui popor ospitalier. În activitatea sa de traducător literar, a debutat cu Eminescu. În drumul său spre Germania, s-a oprit la Viena, să vadă locurile pe unde a trecut Eminescu, s-a înscris la Universitatea din Viena, urmărind cursuri de limba şi literatura română, frecventănd concomitent şi Parohia Ortodoxa Română, tot de dragul lui Eminescu (Paul Dudea, 1986).

Continue reading „Baki YMERI ne invită la noi proiecte literare!” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (6)

„Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

Aceasta este cugetarea sub incidența căreia se află poemele ce fac obiectul dialogurilor de astăzi.

Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Poemele puse în discuție au fost publicate prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019, apoi republicate în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În cursul anilor 2018, 2019 și 2020 au apărut în diferite reviste de literatură on-line, dintre care amintim CNFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, ARMONII CULTURALE etc.

NEIERTAREA

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

suspinul neiertării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,

tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,

în casa văruită, pe-o margine de vatră,

să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,

de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,

te mistuie în visuri, precum în oaze luna

se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,

tu vei pleca, iubito, urmând același drum,

în urma ta vor plânge și florile din glastră,

simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe a câte patru versuri cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsură de 14/13 silabe. Prima strofă se referă la dorința Eului liric de a „șterge neiertarea” rămasă „în umbra unor visuri venite pe cărarea legendelor cu zâne furate din Olimp”. Încă din prima strofă, autorul introduce mitul. „Neiertarea”, substantiv neologic care sugerează o stare sufletească puternică (sinonim cu pedeapsa), devine un sentiment agățat pe „muchii reci de timp” care generează zbuciumul sufletesc al Eului liric. „Furtună”, „muchii reci de timp”, „umbra unor visuri” sunt elemente expresioniste care se împletesc cu cele oniric și cu cele mitice: legende, zâne, Olimp.

Strofa a doua îl aduce în prim plan pe zeul Apollo, fiul lui Zeus și al muritoarei Leto, în sanctuarul său din Parnas. Pe acest munte, împreună cu muzele, găsește, stânca bântuită de „un mister bizar”. La „umbra înserării, în taină (în secret), zeul vrea să lase „suspinul neiertării pe sfântul său altar”.

Următoarea strofă începe cu imperativul „sa vii la miezul nopții”, moment al misterelor și al iubirilor pătimașe. Cele două vocative, „tu” și „muză răzvrătită” se referă la Terpsihore, muza poeziei lirice, plecată din Parnasul, lui Apollo. Pentru Eul liric, muza întruchipează iubita pe care o așteaptă într-o casă simplă (de țară), văruită, ca „sa-i alunge păcatul”, referire la păcatul originar al cuplului adamic. Acest păcat o mistuie pe iubita pătrunsă de vrajă. Comparația cu „luna ce se oglindește-n ape” reflectă legătură dintre îndrăgostiți și astrul lor ocrotitor (dar și legătura omului cu natura)

De-a lungul a patru strofe, oniricul însoțit de mitic pune în lumină păcatul originar ce nu poate fi iertat, în timp ce în ultima strofa Eul liric se întoarce la realitate. Zorii vor bate în fereastră, iar iubita va pleca lăsând în urmă tristețea: „în urma ta vor plânge și florile din glastră/ simțind ca neiertarea ne va pândi oricum”.

Poezie de dragoste în care vinovăția nu va fi iertată, „Neiertarea” împletește realul cu imaginarul, oniricul cu mitul, ceea ce înseamnă că aparține mișcării expresionist-onirice.

Corneliu Neagu: „Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care transcende orice barieră a continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”).

Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „pe-o stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce, din următoarele două versuri, că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”.

Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,/ de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,/ te mistuie în visuri, precum în oaze luna/ se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.

Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,/ tu vei pleca, iubito, urmând același drum,/ în urma ta vor plânge și florile din glastră,/ simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.

Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

CÂNTECUL URSITEI

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,

revenit în lume să găseasc-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

Și gustând pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Tatiana Doina Popovici: „Cântecul ursitei” este o poezie de dragoste în trei strofe polimorfe, cu rima încrucișată, ritm trohaic și măsură de 12/11 silabe în care, de-a lungul celor trei strofe, se întâlnește realul cu fantasticul, oniricul și mitul.

Eul liric se afla într-o stare de halucinație: „Pe la miez de noapte” sau „în crucea nopții”. Ursita (destin, soartă, fatalitate) poate fii ursitoarea, personajul care hotărăște parcursul vieții. După titlu se pare că, fiind personificată, este acel personaj care urmărește o existență de la naștere pană la moarte. Ca și în alte poeme ale acestui autor, elementele mitice dau o încărcătură arhaică textului. Personificată, Ursita cântă și „recheamă” Eul liric să privească „prin vreme trupul Afroditei”, zeița iubirii născută din spuma marii. „În crucea nopții”, momentul visării, iubita capătă chip. Este un chip cunoscut sugerat de adjectivul posesiv „tău”.

Reveria continuă în a doua strofă când iubita se materializează „lângă o fântână”, simbol al vieții. Doar că apa e „vrăjită de un mag pribeag, /revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Alternanța vis-realitate se produce „pe drumeagu-acela” : „tu veneai spre mine, c-un surâs senin”. Imaginea aceasta luminoasă este urmărită de „umbrele-nserării” care aduc amărăciune („tufe de pelin”).

În strofa a treia realul se întâlnește din nou cu imaginarul. Eul liric se adresează direct unei iubite reale „Tu veneai spre mine”, ca apoi sa primească ofranda „zânei neștiute/ care-n crucea nopții Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (6)” →

Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU

Fapt divers băcăuan în plină pandemie de coronavirus: Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață.

Dar cine este, de fapt, Roni Căciularu, se vor întreba mulți, spre a merita atenția noastră? Cei ajunși la vârsta senectuții, ca și mine, și-l amintesc ca pe reporterul frenetic ce-și urmărea chemarea destinului cadențându-și pașii în ritmurile unui ilustru reporter inter-și post-belic băcăuan, național și mondial: Marius Mircu. Generațiile mai tinere îl vor putea cunoaște din paginile acestei cărți de reportaje mărturisitoare, despre care prefațatorul volumului de 240 de pagini, apărut recent la editura SAGA din Tel Aviv, ne spune: autorul este „…un memorialist de forță și suflet pe linia Bacău – Israel. Amintiri prețioase, viață și întâlniri scrise cu sârg”. Cu un cuvânt introductiv de Răzvan Voncu, un alt cronicar aplecat cu sârguință asupra cărții și despre care notează: „Roni a plecat de mult din Bacău, fără ca Bacăul să plece vreodată din ”aluatul” personalității sale”. Și este de spus, aici, că trei dintre personalitățile către care ne trimite autorul – Mirodan, Mircu și Steiger – leagă sentimental cele două ”maluri” ale rostirilor lui Roni Căciularu – malul românesc și malul israelian”,

Cartea, în întregul ei, este un caleidoscop de 21 de acuarele (capitole-reportaje) cu chipuri policrome decupate din cuvinte. Din cuvintele unui autentic maestru al rostirilor narative. Acuarelele sale sunt rostiri hiperbolizante ale trăirilor din luștrii de viață băcăuană pură, redate printr-un discurs reportericesc pe cât de proaspăt, tot pe-atât de sincer și provocator de cunoaștere. Pentru că „acuarelele” lui fac să renască scene, priveliști și oameni de altădată din această urbe înnobilată de nume ilustre precum Bacovia, Alecsandri, Ion Luca ș.a., cu frumusețea, cu valorile. și cu înțelesurile vieții și operelor lor.

Începând chiar cu cel dintâi reportaj al cărții – „Mici tablouri de-altădată”, dar și cu următorul – „La Bacău, la Bacău, în orașul meu…”; cu fiecare dintre clipele fixate în memoria-i afectivă, autorul ne introduce în universul mirific al viețuirii băcăuane de peste patru decenii și despre care unul dintre cronicarii scrierilor sale, Zoltan Terner, spune: „Roni Căciularu = Bogăția unei lumi sculpturale”, apreciere definitorie apărută și în prestigioasa revistă canadiană „Observatorul”.

Bacăul post-belic al lui Roni Căciularu, adică cel ce i-a însoțit și îndrumat zilele și anii, aspirațiile și împlinirile, nu este acel „oraș pustiu, în care ninge ca-ntr-un cimitir”, după cum îl descriau cândva imaginile bacoviene. El este, în viziunea reporterului-scriitor, o citadelă a luminii și trăirilor voluptoase ale unuia dintre zecile și sutele de mii de citadini. Parcurile, străzile, casele, școlile, magazinele… Oamenii… Sărbătorile… Tradițiile și Obiceiurile… Toate reprezintă, în carte, un univers inefabil rămas intact și nealterat în memoria afectivă a acestuia. Pe care, iată, acum, le transfigurează în pagini de descriptio bacoviensis. Este împlinirea unui destin pe care Roni însuși și l-a croit și pe care ni-l relevă, în reportajul cu titlu de auto-ironizare: „Halal de mine, sunt ziarist!”. Spre a se întreba, câteva pagini mai încolo: „De ce, naiba, scriu?!” Răspunsul și-l dă, ni-l dă, în aceeași notă autopersiflantă: „Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică, să muncesc. Așa am fost învățat. Tata voia să mă facă electrician. Mama voia să am o diplomă universitară(…). Cum ești tu pe dinăuntru? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: trece, și cum faci? De ce scriu? Citește-mă, s-ar putea să-ți placă și să fii de acord cu mine”.

Nu mi-am propus să vă „povestesc” cartea. Ea trebuie citită. De vârstnici, pentru un remember revigorant. De tineri, pentru a-și cunoaște rădăcinile orașului în care viețuiesc, dar și pentru a se convinge că viața își are începuturile ei vechi, și nu deodată cu vârstele lor. Ea trebuie citită fiindcă numai astfel veți putea pătrunde în mintea și în inima auorului, înțelegându-l și trăindu-i, la rându-vă, sentimentele față de urbea natală, adică de locul de care ești legat ombilical. De acele locuri în care „…o fanfară cânta”, cândva, iar renumiți actori ai teatrului „Fantazio”, devenit mai Continue reading „Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU” →

Melania RUSU-CARAGIOIU: Un buchet de gânduri într-o revistă de mare prestigiu

REVISTA ,,FAMILIA”, 1865, LA JUBILEUL DE 25 DE ANI SERBAT ÎN 1890

Acum, 130 de ani, în 1890, Revista „Familia” înființată la Pesta de publicistul și scriitorul Iosif Vulcan în anul 1865, sărbătorea Jubileul de 25 de ani. Era perioada în care revista se tipărea la Oradea. La această festivitate i s-au adresat Revistei din partea celor mai alese condeie ale vremii urări de dăinuire și prosperitate. Multe din acele nobile gânduri referitoare la cultura românească și la viitorul literaturii române,sunt însoțite în numărul respectiv al revistei de semnături autografe în facsimil.

În acest număr al Revistei au colaborat George Barițiu, Vasile Alexandri, Alexandru Mocioni, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ștefan Velovan, Vincențiu Baneș, Matilda Poni, Vasile Maniu, Duiliu Zamfirescu, Th. D. Speranția, Sextil Pușcariu, Nicolae Popea, Gh. Sion, Ion Slavici, ș.a.

Vasile Alexandri scria din Paris la 4 mai 1890: „Stimate Domnule Vulcan, sînt bolnav de șapte luni, închis în casă și mai mult lungit în pat. Muza mea, ca și mine a zăcut și încă zace. Ea nu mi-a inspirat nimic de cînd mă aflu la Paris și prin urmare cu mare părere de rău vă anunț că nu îmi e cu putință a răspunde precum aș fi dorit la îndemnul ce mi-ați adresat pentru jubileul «Familiei». Al vostru devotat confrate, V. Alexandri”.

Din Căpâlnaș, la 6 mai 1890, scrie Alexandru Mocioni: „Domnule redactor, Precum special, mi-aduci la cunoștință, intenționezi a serba în decursul lunii curente Jubileul de 25 de ani de existență a «Familiei». «Familia» prin un lung șir de ani a fost dincoace de Carpați, unica foaie națională beletristică. Ea, nu numai, a învins multe greutăți ci a și înfăptuit succese considerabile în sfera sa în interesul promovării culturii naționale și acum cu satisfacțiune poți să reprivești asupra activității d-tale în acest pătrar de secol. Te felicitez la aceasta și cu plăcere voiesc și eu să depun tributul recunoștinței mele pentru «Familia» contribuind și cu cevași în numărul festiv ce are să apară în acest incident… al d-tale stimător, Alexandru Mocioni”.

Titu Maiorescu: „Mulți au noroc, dar puțini sunt fericiți. Norocul atârnă de la împrejurările externe care permit un număr infinit de combinări; fericirea atârnă de la dispozițiile interne care sânt din fire mărginite… Cu progresul culturii crește suma obiectelor materiale de dorit și cresc și dorințele indivizilor, dar nu crește în aceeași proporție și puterea lor de a le dobândi. Din această disproporție se produce un rest tot mai mare (de) nemulțumire. Un remediu la acest rău este dezvoltarea crescândă a intereselor curat intelectuale a căror îndestulare este mai accesibilă și paralizează întrucâtva nemulțumirea materială. De aceea și o intreprindere literară condusă cu stăruință poate contribui la Fericirea oamenilor. București…1890”.

Hașdeu, martie, 1890. „Table d’hôte./ Am tot glumit/ Cît am trăit * În birtășița lume/ Și-n loc de bani / Ca mulți golani/ Plăteam berea cu glume/ Și-am tot glumit/ Cît am trăit/ La masa cea comună/ Și-acum glumesc/ Dar mă grăbesc/ Să plec curînd afară/ Un prânz mai prost/ Nici c-a mai fost/ Nici să mai fie iară/ Am tot glumit/ Cît am trăit/ La masa cea comună/ Acum glumesc/ Dar mă grăbesc;/ Mîncați, O poftă bună!/”.

Ștefan Velovan: „Arta de a face ceeace e înțeles, (e) știința de a înțelege ceeace e făcut. Arta care stăruie să facă ceeace nu e înțeles e o nebunie, știința care stăruie să înțeleagă ceeace nu e făcut, e o prostie”.

Vincențiu Babeș, Budapesta, mai 1890: „P’acest teren, la această grea operă a dezvoltării minții și inimii, angajată este ziaristica literară și beletristică. O muncă și direcțiune demnă de conștiința demnității omenești. Am asistat la întemeierea «Familiei» acum 25 de ani. D-atunci până astăzi, astfel i-am cuprins misiunea, precum mai sus espusei și în acest înțeles am sprijinit-o conlucrînd după mărginitele-mi puteri. Oricît de mic de i-ar fi succesul, el este un pas înainte, spre scopul cel mare, care este perfecțiunea, emanciparea și fericirea genului omenesc în general și al românilor în special. Deci, eu nu pot decît să mă bucur și s-o felicit, că s-a susținut printr-un pătrar de secol în luptă grea și să-i doresc a se susține până să iasă învingătoare și să-și vadă și serbeze triumful ideii. Fermă în constrângeri să repudiem pesimismul”.

Matilda Poni: „Lui Iosif Vulcan: «Un sfert de secol ai muncit/ Tu, pentru Țara Ta/ Și glasul tău neobosit/ Tot sună pentru Ea/…»”.

V.A. Urechia: „De 25 de ani e «Familia» lui Iosif Vulcan. Ce plină de viață, ce frumoasă e, ce drag de româncuță… Românimea serbează cu flori și miresme Jubileul «Familiei» lui Vulcan… Trăește națiunea!”.

Ave de V. Maniu: „Într-un pătrar de secol «Familia» organ merituos al presei române și-a făcut cu vrednicie apostolatul dezvoltînd în emulațiune ca toate surorile ei un zel luminat, o activitate instructivă, luminînd, însuflețind cobsolînd și aruncînd sămânța concordiei peste și pretutindeni în familia mare și cea mică. Noi plini de recunoștință pentru serviciile aduse și sacrificiile depuse în interes național, aducând călduroase omagii «Familiei» salutăm cu iubire aniversarea primului pătrar de secol al ființei sale și prin fericitul ei înființător… o viață lungă ca să ajungă și pentru al doilea Jubileu de alți 25! Salve, V, Maniu”. Continue reading „Melania RUSU-CARAGIOIU: Un buchet de gânduri într-o revistă de mare prestigiu” →

Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie

M-a cuprins o deosebită înfiorare să nu devin un Icar pentru eseurile lui BEN TODICĂ, „CU BRAȚELE ARIPI”.

Cunosc, de mulți ani, anvergura aripilor scriitorului BEN TODICĂ, copleșitor reverbatoare prin spirit, cuvânt, tunet, melancolie, verticalitate, umor…

Sub aripile peniței, pe 350 de pagini, ocrotitor, sub harfa lui Apollo al artelor, dăltuiesc 68 de eseuri:

De ce scriu?, Cu brațele aripi, Lanțul invizibil, Hristosul limbii române sau Al doilea fiu, Limba, cuvântul și sufletul, Tineret și pastori creștini, Geneza conștientului, Notă la puterea cuvântului, Puterea cuvântului în limba română, Împușcat pentru o carte, A fi, de ce sunt?, Aprind becul și intru, Sărind coarda vieții, Anthony Hopkins, Deja vu civilizația, Jucăria, Jucăria 2, Unde sunt oamenii?, Cine suntem, unde mergem și de ce, Omul secolului, sclavul tehnologiei și al dormirii, Celula SF, Celula SF 2, Celula SF 3, Cântecul perlă a iubirii mele, Stropul, Strigoiul, vis și realitate, Oare cine sunt și ce caut aici?, Visul lucid, Dialog alb negru, Eu sunt omul muncii și faptele mele imposibil de egalat…, 2018 – Piatra de temelie a neamului, Nașterea eternității sau Cum și-a pierdut pantalonii în Japonia, Scrisoare către un frate român, Hipnoza găinilor, Prietenia întinerește, Apreciere – îndemn, Armele culturale, O lacrimă pe sânul mării sau Puterea eternității – DARUL, Despre credință (părerea unui om simplu), Regurgitarea limbajului de lemn, Despre poezie, Cămașa fudulă, Citrice, De unde eternul?, Libertatea, Continuare la libertate, Apărarea lui Eminescu, Iisus s-a cutremurat (Să calci pe urmele Lui!), Mitologiile lui Ioan Miclău, Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului și Festivalul cireșilor înfloriți, Violența pentru lași, Păstrăm spațiul mioritic vorbind limba română, Ecoul spațiului mioritic în exil, Nea Toduț, Nu compromite!, Privesc înainte și sper (Comentarii la războiul Israel-Gaza), Blândul înțelept, Profesorii mei din Liceul Real Oravița (seral), SOS păstrarea patrimoniului național, Ciudanovița, cetatea vocilor stinse, Sprijiniți ziarul local!, Civilizația ideologiilor, Privilegiu, Canonizare, Clipe care te urmăresc o viață, Sporească iubirea pentru valorile neamului!, O ”bucățică” de țară a murit, Câmpuri magnetice, Croazieră, Despre George Anca, S-a dus și Sava.

Spovedanii din Ciudanovița copilăriei până la Festivalul înfloririi cireșilor din Grădina Națională Rhododendron, la Madonna în show cu David Letterman, la Anthony Hopkins.

Frământări existențiale, de la spațiului mioritic la geneza conștientului, la civilizația ideologiilor.

Falii culturale, de la Eminescu la limbajul de lemn, la hipnoza găinilor, la cămășile fudule, Louis Vuitton.

Melancolic obituar, de la nenea Toduț, Sava la Sergiu Nicolaescu, la George Anca.

Ben Todică a fost și a rămas optimistul incurabil al izbăvirii spirituale, al nației, al libertății.

Stimați cititori, aprindeți becul și intrați în taina cărții, aflând cine este și ce caută aici Ben Todică și cine suntem, unde mergem și de ce?

Ben Todică, îți dedic aceste gânduri:

Aspirație

Nu ești tu

așa cum crezi,

ci așa cum te observ,

cum te nasc

în sinea mea.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie” →

Ioan Nicolae MUȘAT: INVITAȚIE la antologia ,,Cinstire Maicii Domnului”!

Bucurie!
Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR)
vă așteaptă cu poeme și proză scurtă dedicate sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu în Antologia închinată Nașterii și Adormirii Maicii Domnului, ediția I-a, 2020, structurată pe trei secțiuni:
POEZIE – ESEURI/PROZĂ SCURTĂ-PICTURĂ, GRAFICĂ

Condiții de participare:

a) foto și CV literar (opțional), pe una pagină de prezentare. Vă rugăm să trimiteți foto de calitate!

b) materialul trebuie să fie de foarte bună calitate, să respecte tematica și va fi editat în format A5, font Times New Roman, dimensiune 12, distanța 1 rând; Volumul va fi cu partea de materiale scrise, poezie, proză, predici, dar la sfârșit va avea 12 pagini color cu icoane! Picturile vor fi trimise color și vor fi puse în volum la sfârșit, grafica va fi înglobată în partea cu texte.

c) taxa de participare (se va achita în intervalul 17. 08. 2020 – 23. 08. 2020 într-un cont bancar comunicat ulterior numai de către cei care vor primi aviz favorabil asupra calității materialelor trimise):
– 30 ron, până în 5 pagini total (din care 1 pagină de prezentare); se va oferi 1 volum acela în care este publicat!
– 90 ron, pentru ceea ce depășește 5 pagini și maxim 10 pagini (inclusiv pagina de prezentare); se vor oferi 3 volume din acela unde este publicat!
– Dacă vor fi două volume, atunci, opțional, participantul poate achiziționa, contra cost, volumul unde nu este publicat. Opțiunea va fi făcută în perioada 19-23 august, când se va ști numărul de volume.

d) Termen limită de predare material: 17 august 2020!

e) Materialele însoțite de foto și CV literar vor fi trimise pe adresa de e-mail:
ascior_antologii@yahoo.com și veți primi răspuns de confirmare a publicării.

f) Bonus, pentru un elev sau tânăr (12-25 ani), cu lucrări deosebite constatate de coordonatorii lucrării și avizate de Președintele ASCIOR, participarea va fi GRATUITĂ și va primi 6 volume în care îi sunt publicate lucrările (eventual 4 din volumul cu lucrările proprii și 2 din celălalt volum).

g) De asemenea, la același e-mail se vor comunica datele de contact, e-mail, adresa poștală și număr telefon pentru a putea fi trimise volumele în cel mai scurt timp! Costul de transport se suportă de către autori, de aceea vă rugăm să ne comunicați opțiunea de livrare (poștă/firmă de curierat)

h) Atât poza de profil, cât și CV-ul sunt opționale în antologie, iar pentru cine dorește poate folosi pseudonim, dar în e-maill-ul transmis cu materialele trebuie să aibă atât numele cât și toate datele corecte.

i) Preconizăm unul sau două volume format A5, a 300-350 pagini fiecare, în funcție de materialele primite. Cu suma anunțată de 30 (respectiv 90 lei) lei autorul primește volumul în care este publicat. Pentru achiziționarea volumului unde nu este publicat va trebui să achite C/V acestuia, după ce a anunțat din timp dorința.

j) Pentru a nu se crea tulburări dar mai ales pentru obținerea diversității și de valoare dar și de expunere materialele vor fi amestecate, nu vor fi separate sectoarele poezie și proză, eseuri, analize, predici…

k) Tot la același e-mail se vor comunica și lămuri toate problemele legate de această antologie.

Continue reading „Ioan Nicolae MUȘAT: INVITAȚIE la antologia ,,Cinstire Maicii Domnului”!” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)

„Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieții. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate”. (Vasile Conta, filozof)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a filozofului Vasile Conta.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra Teoriei Fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. S-a manifestat ca militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național român, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

LES ANDALOUSES

Les Andalouses, îndepărtata plajă,

rămasă-n amintire ca un mit,

ne cheamă în trecut necontenit

pe ţărmul său cuprins de-atâta vrajă!

Din Maraval veneam pe Front de Mer,

trona pe culmea-ngustă Santa Cruz

şi-n urma noastră rămânea difuz

oraşul vast, cuprins de un mister.

Pe lângă Monte Christo tot urcam,

Mers-El-Kebir venea apoi la rând,

vedeam vapoarele în radă stând

şi tot mai mici în urmă le lăsam.

Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,

ivindu-se din ceaţă-n dreapta mea,

dintre coline Bomo apărea,

pe insulă zăream un bastion.

Iar drumul sinuos ne tot ducea

spre mult dorita plajă din trecut,

pe urma dorului cândva pierdut

pe raza obosită dintr-o stea.

Te văd şi-acum, aşa precum erai,

Diană zveltă cu profil creol,

cu păru-n care se juca Eol,

întors pe plajă la-nceput de mai.

Să te aduc acolo aş-mai putea? –

mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,

şi-n gândul meu renaştem amândoi,

plutind pe colţul unui ciob de stea.

Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,

să-l dăruim iubirii din trecut? –

m-aş delăsa de-ntregul meu avut,

ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas

să reclădim un ultim început.

Tatiana Popovici: Poezia este o rememorare a călătoriilor Eului liric însoțit de iubită. Plaja „Les Andalouses” este una dintre amintirile de poveste „rămasă-n amintire ca un mit”, cu al său țărm „cuprins de-atâta vrajă”

Dintr-o suburbie, „Maraval”, cuplul urmează zona dintre oraș și faleza „Front de Mer”, având în față culmea-ngustă pe care trona biserica „Santa Cruz”. În urma lor orașul, învăluit în mister, abia se mai zarea. Călătoria duce spre drumul care urcă pe lângă cetatea Monte Christo ca apoi sa se îndrepte spre Mers-El-Kebir, portul algerian în care vapoarele aflate în radă par „tot mai mici”.

Spre „Cap Falcon”, punctul geografic cel mai din nord al zonei , cuplul se îndreaptă cântând. Prin ceața dimineții se vede plaja de la Bomo, iar în larg, pe o insulă, fortificații de apărare de tip „bastion”. Apoi drumul coboară ducându-i pe îndrăgostiți spre „mult dorita plaja din trecut”, pe urma dorului „pierdut pe raza obosită dintr-o stea”.

După atâtea rememorări ale unui trecut în doi, Eul liric se adresează iubitei al cărei portret exprimă idealul frumuseții feminine: „Diană zvelta cu profil creol, cu părul răvășit de zeul vânturilor”, Eol. Printr-o interogație retorică, Eul liric se-ntreabă dacă ar putea să-și mai aducă iubita pe plaja misterioasă, pentru a „renaște amândoi/ plutind pe colțul unui ciob de stea”.

Ultima strofa începe cu o adresare directa „Tu unde ești?” Eul liric cere divinității un scurt popas, pentru a dărui „iubirii din trecut un ultim început”.

Se observă preferința autorului pentru strofe polimorfe și pentru rima îmbrățișată. Din punct de vedere al regizării artistice, autorul folosește enumerația, comparația („plaja ca un mit”), epitete (vast, pierdut, obosită, creol), metafore („ciob de stea”) și interogații retorice.

Autorul este un romantic care se folosește de factorul emoțional, cu tendințe de evadare în vis. Împletind mitul cu vraja și misterul, poetul dă lucrurilor și situațiilor expresii noi de raportare la absolut, cu accente puternice de patos subiectiv.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul LES ANDALOUSES a apărut în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePUBLISHERS, București, 2016. A fost republicat, cu mici modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o

Poemul a fost conceput în anul 2015 pe baza unor amintiri ale poetului din vacanța de vară a anului 1984, petrecută în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, poemul este conceput în patru strofe polimorfe, de dimensiuni diferite, cu versurile grupate conform unor tematici relativ diferențiate. În primele două strofe este rememorat traseul parcurs cu automobilul, din cartierul de rezidență Maraval până la Plage Des Andalouses.

Drumul prin oraș este evocat în prima strofă: plecând din Maraval către nord, automobilul ajunge pe Front de Mer de unde se vede bazilica Santa Cruz pe colina din partea stângă. Treptat, treptat, orașul Oran rămâne în urmă „difuz”, părând „cuprins de un mister”. În strofa a doua, drumul începe să urce în pantă pe lângă cetatea Monte Christo, aflată în partea dreaptă, pe țărmul stâncos al Mării Mediterane. Automobilul Audi 100 GL urcă în forță drumul sinuos ajungând, pe negândite, în orașul-bază militară Mers-El-Kebir. Mai departe, cei doi îndrăgostiți se îndreaptă cântând spre Cap Falcon. Printre coline se zărește plaja de la Bomo, iar în larg, pe micuța insulă, un bastion medieval. Drumul sinuos începe să coboare tot mai mult spre Plage Des Andalouses, „pe urma dorului cândva pierdut/ pe raza obosită dintr-o stea”.

Începând cu strofa a treia, Eul liric aduce în prim plan, în versuri de o frumusețe rară, imaginea iubitei din vara aceea de neuitat: „Te văd şi-acum, aşa precum erai,/ Diană zveltă cu profil creol,/ cu păru-n care se juca Eol,/ întors pe plajă la-nceput de mai”. Eol, zeul vântului în mitologia greacă și mitologia romană, dă forță discursului liric datorită multiplelor interpretări pe care le poate sugera prezența sa, dintre care să reținem aici armonia, calmul și ideea de zbor. De aceea, se întreabă poetul, nostalgic: „Să te aduc acolo aş-mai putea? –/ mă-ntreb adesea, când privesc-napoi/ şi-n gândul meu renaştem amândoi,/ plutind pe colţul unui ciob de stea”.

Incertitudinea revederii se prelungește în ultima strofă: „Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,/ să-l dăruim iubirii din trecut?” Dorul de femeia iubită în vacanța aceea de neuitat îl determină pe poet să facă o promisiune majoră, numai să o poată revedea, întrucât amurgul vieții deja a sosit: „m-aş delăsa de-ntregul meu avut,/ ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas/ să reclădim un ultim început”.

Poem de factură romantică, fără podoabe stilistice deosebite, LES ANDALOUSES, are meritul rememorării unei mari iubiri, într-o lume exotică, undeva departe de meleagurile natale. Cu siguranță, cititorul va rămâne cu parfumul acestei lumi, adusă în prim plan de un Eu liric marcat de nostalgie și sensibilitate.

KRISTEL

Un cânt de sirenă venit de afară,

ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,

când visul, în noaptea toridă de vară,

mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel.

În suflet mi-aduce, pe căi nevăzute,

noian de-amintiri, ancorate-n trecut,

le pune de strajă pe brâu de redute,

să-mi țină aproape un dor convolut.

Din spumele mării renaşte castelul,

cu ziduri înfipte în ţărmul stâncos,

urcat pe crenel, privesc lăncierul

cu scutul şi spada întoarse pe dos.

Departe, în zare, Kristel se arată

cu marea spre mal agitată-n delir,

loveşte în stânci cu apă-nspumată,

în suflet îmi toarnă vrăjit elixir.

Te văd de departe, plutind peste ape,

Diană vrăjită, cu chipul creol,

alerg către tine, s-ajung mai aproape,

de teamă să nu te răpească Eol.

Tatiana Doina Popovici: O poezie în două strofe polimorfe și un catren, KRISTEL este tributară expresionismului deoarece Eul liric își exprimă spontan trăirile interioare urmare a stării oniric. Din „visul” ce-a pus stăpânire pe suflet, poetul este adus la realitate (trezit) de „un cânt de sirenă”.

Primele două strofe sunt dedicate visării, ipostază în care Eul liric își amintește de Kristel, plaja care-i răscolește sufletul printr-un „noian de amintiri”. Trecutul revine cu imagini ale mării și plajei pe aripile unui dor „convolut”. Atributul „convolut” face parte, desigur, din arsenalul expresionist al poetului. Motivele reveriei sunt : castelul, țărmul stâncos, crenelul, lăncierul, scutul, spada – toate venind să dea expresia nouă a unei raportări la absolut. Toate aceste amintiri au efectul unei băuturi miraculoase („vrăjit elixir”).

Evadarea din vis are loc în strofa a treia aducându-i poetului în față o muză pe care-o zărește de departe. Portretul-crochiu al acesteia este conturat de doua trăsături: chip creol și vrăjită. Frumusețea muzei este sugerată de asemuirea cu zeița Diana. Eul liric vrea s-ajungă mai aproape de muză („alerg către tine”), temându-se că zeul vanturilor „Eol” ar putea s-o răpească.

Alături de elemente ce aparțin realității, dar raportate la absolut, stau elementele onirice. Acestea sunt numeroase: visul, căi nevăzute, delir, vrăjit elixir, Diana vrăjită, Eol, castelului păzit de un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” etc.

Din punct de vedere al realizării artistice, poetul folosește, cu deosebire, epitete: vechiul, nevăzute, stâncos, înspumată, vrăjită, creolă etc. Inversiunea metaforică „vrăjit elixir” sugerează băutura miraculoasă, narcoticul ce induce starea de halucinație. Iată de ce socotesc ca acest poem aparține expresionismului oniric.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul KRISTEL a apărut în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePUBLISHERS, București, 2017. A fost republicat, cu unele modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o.

Ca și poemul anterior, KRISTEL rememorează fragmente de viață din vacanța de vară a anului 1984, petrecută de poet în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, conține trei strofe cu rimă încrucișată – primele două cu câte opt versuri, iar ultima cu patru versuri (catren). Este un poem romantic, cu accente expresionist-onirice evidente. Acestea apar chiar de la începutul primei strofe: „Un cânt de sirenă venit de afară,/ ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,/ când visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel”. Visul îi aduce poetului, „pe căi nevăzute”, noian de amintiri care poartă „un dor convolut”. Atributul „convolut”, pe care autorul și-l revendică în poezia românească, pune o tușă puternică de neo-expresionism pe compoziția lirică.

Strofa a doua aduce în prim plan un castel care renaște din spumele mării, „cu ziduri înfipte în țărmul stâncos”. Urcat pe un crenel al castelului, Eul liric zărește un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” (desigur imagine a visării neîngrădite!). Undeva, departe, se zărește Kristel, localitate și plajă la poalele unui colț de stâncă unde marea „se-agită-n delir”, iar apa-nspumată îi toarnă Eului liric „vrăjit elixir”. Delir și elixir, cuplu al exaltării onirice ce se amplifică tot mai mult odată cu strofa a treia prin apariția făpturii iubite, asemuită cu zeița Diana, faimoasă în mitologie pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. De teamă să nu o răpească Eol, puternicul zeu al vânturilor, de la cele mai suave până la cele mai năprasnice, Eul liric pornește pe undele visării (subînțeles, cu viteză infinită) să-și salveze iubita întruchipată în zeița Diana.

Mit, realitate și vis se împletesc în versurile acestui poem neo-expresionist, dându-i cititorului satisfacția deplină a unei lecturi desprinsă parcă din povestirile fantastice ale Șeherazadei.

DRUMUL SPRE OAZĂ

Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer,

părea universul din vis care moare,

rupând din adâncuri un ultim mister.

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi.

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

Pe aripa nopții creștea dintr-odată

un dor nerostit, venind din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

vedeam că apari și tu neschimbată,

venind peste ape spre mine dansând.

Tatiana Dorina Popovici: Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, DRUMUL SPRE OAZĂ pune în evidență sintagma latină „Panta rhei” (Totul curge).

Prima strofă subliniază acest adevăr: „curgea peste vreme deșertul în zare/cu dunele-n valuri întinse sub cer”. Versul care impresionează puternic „cu timpul curgând peste timp înapoi” pune accentul pe depunerea stratului de nisip care „creștea nesfârșitul”. Depunerile, pe care un arheolog le-ar cataloga după epoci (epoca=timp), scot la iveală civilizații așezate în straturi. Tot așa „creștea nesfârșitul, cu timpul curgând peste timp înapoi”, nisipul din dune aflându-se într-un perpetuu mobile.

Comparația deșertului cu „universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister” sugerează atât imensitatea deșertului, cât și misterul universului. La adăpostul serii „creștea nesfârșitul”, nisipul înghițind asfințitul în timp ce „nerostiri plângeau îngropate în noi”. Astfel apare Eul liric dual, sugerând că aceasta este o poezie de dragoste în care cuplul se lasă vrăjit de mister și de tăcere: „plângeau nerostiri îngropate în noi”.

Și strofa a doua este încărcată de mister: „ceva neștiut se ivea ca o tramă”. Comparația „ca o tramă” continuă și adâncește misterul, acel ceva ascuns, care „plutește peste umbra uitărilor reci”.

Dacă în prima strofa „pe aripa serii creștea nesfârșitul”, în strofa a doua „pe aripa nopții creștea… un dor nerostit, venind din trecut”. Iluzia „dâre de apă” este subliniată de verbul „părea”. Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)” →

Ionuț ȚENE: Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!

La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.

Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii. Într-o cunoscută poezie transcrisă în memorie pe sunetul cătuşelor, Traian Dorz îşi face autobiografia lirică:

S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe…
Atît de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pîn-la moarte.

Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cît de cumplit e răul, – căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămîne-aşa de-adîncă!

Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!

Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.

La fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
Cînd vom ieşi de-aicea, ah, cine ştie oare
Ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noştri n-au avut ca alţi copii copilărie…

Şi fără vreme ne-au trecut
Cei dragi, zdrobiţi, în veşnicie!
… Sus credinţa însă, fraţii mei de pîine!
Pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,a fost şi mai rău ieri,

mai bine-o fi mîine,
Nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit.
Mai vine-o zi cînd orice greu
Şi orice lacrimi vor fi-uitate,
Minunile lui Dumnezeu vin însă-atît de neaşteptate.

Lecţia lui Traian Dorz este să nu deznădăjduim, chiar dacă „Un lung tren ne pare viaţa”. Recuperarea memoriei şi, mai ales, recâştigarea liricii lui Traian Dorz este un comandament de critică literară, care răstoarnă valorile şi ierarhiile literare impuse de regimul comunist şi de inerţia post-decembristă. Modestia sa testamentară lirică, născută din Biserica luptătoare de pe „Corabia lui Noe”, lăsată viitorului de Iosif Trifa, nu trebuie să ne înşele ochiul vigilent şi critic. Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră,
Ci-odraslă din pămînt uscat, trudită şi stingheră,

de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
Şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!” →

Voichița Tulcan MACOVEI: *Al.Florin Țene-CRONICARUL LITERAR ȘI ESEISTUL

Alexandru Florin Țene are peste 6000 de eseuri și cronici literare publicate de-a lungul timpului.

Ideile exprimate sunt extrem de profunde și demonstrează gândirea domnului Alexandru Florin Țene față de întreaga lume ce îl înconjoară!

Acestea ard cititorul, prin adevărul surprins și analizat!

Este dificil să pătrunzi în noianul de gânduri și idei exprimate în totalitatea lucrărilor, de aceea, ne-am străduit să sintetizăm pentru cititorul acestei cărți cele mai importante subiecte.

a) Probleme de Teorie Literară
b) Situația din viața literară a României începutului de secol XXI
c) Filosofia – baza dezvoltării literaturii și treapta de înțelegere a existenței sociale
d) Marea Unire de la 1918 și europenizarea literaturii române

a) Probleme de Teorie Literară

Incontestabil, domnul Alexandru Florin Țene este un om al literaturii. Nu un scriitor care scrie „cum îi vine”, ci care știe ceea ce scrie. Îmi aduc aminte de George Călinescu, criticul, istoricul literar și marele scriitor român care spunea că, pentru a deveni un bun critic literar, este bine ca tu însuți să fi experimentat toate genurile literaturii. Cu alte cuvinte, George Călinescu cerea criticilor literari ca, înainte de a „critica”, de a se pronunța asupra unei opere, să scrie el însuși literatură.

Considerăm că domnul Al. Florin Țene a respectat „rețeta” marelui critic literar al secolului XX. Este deosebit de plăcut să constatăm faptul că scriitorul este și un gânditor cu o viziune corectă asupra literaturii ca artă și asupra dezvoltării ei în timp. Acest lucru l-a ajutat, cu siguranță, să lege fenomenul literar de cel social, al lumii în care trăiește.

Cronicarul și criticul literar Al. Florin Țene pune preț, după cum însuși afirmă, pe valoarea morală a unei literaturi, pe care o consideră autoritară între celelalte valori. Domnia sa demonstrează acest lucru, prin analiza unor perioade îndelungate din istoria noastră literară. La nivel de istorie, Al. Florin Țene subliniază că, din păcate, opera creată nu este lăsată să ajungă în starea inițială la cititori. Intervin, de regulă, „mijloacele de informare și formare” care perturbează valoarea în sine a unei creații, determinând, deja, o oarecare opinie în rândul cititorilor. „Mulți autori sunt promovați, prezentați, impuși prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la sațietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, așa s-a făcut și în trecut, prin sistemul public de învățământ, cu autorii ziși «clasici», bătuți în cuie, de parcă n-ar fi existat și alții de talia lor”. (Autoritatea valorii morale – 2013)

Fără nicio discuție, autoritatea morală este dată și susținută de autoritatea estetică a unei creații. Tocmai de aceea, Al. Florin Țene ține să sublinieze, în mai multe rânduri, că 25

opera literară valoroasă este aceea care se bazează pe folosirea măiastră a metaforelor. „Cartea sa «Metafore ce țin de mână ideile să nu rătăcească» este o mostră de eleganță a discursului despre Artă – arta ca prag al desăvârșirii operei umanității, al acelui timp prin care se treieră creatorii –, făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârșește, Al. Florin Țene reușește splendida «țesătură» care susține paginile cărții (…). (Gabriela Petcu – 2013)

Sunt multe articolele în care abordează „unitatea operelor literare” în funcție de genurile acestora. Pentru argumentările aduse, autorul se sprijină pe numele unor mari teoreticieni și esteticieni din Literatura Română sau Universală: Benedetto Croce, Thomas Mann, cu exemplificări din mari scriitori, precum Milton, Camoes, Klopstock, tragedia franceză ori Renașterea italiană.

Cu responsabilitate vorbind, studiind cronicile, eseurile și volumele care analizează arta literaturii, vom fi surprinși de gândirea tranșantă, prin care domnul Al. Florin Țene desparte adevărul de neadevăr, consistența de inconsistență în toate domeniile analizate. Și, ca întotdeauna, exemplele sunt din scriitori români sau universali. Apare, astfel, analizat raportul dintre inteligență (rațiune) și elementul estetic, în viziunea asupra operei literare. „Inteligența și rațiunea nu fondează experiența estetică, dar nici nu le elimină. În unele condiții ea poate fi scoasă din conul de umbră în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulată de idei”. (Opera angajează o conștiință, dar nu se confundă cu ea – 2011)

Cei care doresc să găsească explicații asupra acestor probleme, dar și asupra raportului dintre conștiința morală și conștiința estetică, pot afla studiind prezenta carte. „Limbajul artistic comunică și se comunică în același timp, precum marmura ce se dezvăluie pentru a-și arăta splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numește reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbește înlăuntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoară, ori despre autor”. (Opera angajează o conștiință, dar nu se confundă cu ea)

Profunzimea discursului analitic este susținută și de gândirea unor mari filosofi, precum Kant sau Hegel. În orice context, acesta urmărește raportul operă-creator-cititor: „Cititorul nu se adresează operelor spre a se asigura că participă la artă, el se apleacă spre operă, pentru a încerca și trăi valoarea pe care o exprimă”.

În același discurs despre opera literară și efectul acesteia asupra cititorului, domnul Al. Florin Țene definește locul „eului” și raportul acestuia cu autorul, în funcție de genurile literare.

În căutarea și înțelegerea frumosului literar-artistic, se oprește asupra mai multor concepte artistice dintre care amintim „mitul Edenului” și „erosul ca artă”. Considerăm importante analogiile realizate între operele la care se face referință, precum și argumentația adusă din Eugen Simion, G. B. Vico, Eugenio Montale și alții. Totul pus sub semnul genialității creatorului! „Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înțeles că elinul de altă dată corespunde cu «homo europaeus» de astăzi, și în a fi reușit să te scufunzi în acea lume ca și când ar fi fost a noastră”.

Cu siguranță problemele abordate devin interesante! 26

Continue reading „Voichița Tulcan MACOVEI: *Al.Florin Țene-CRONICARUL LITERAR ȘI ESEISTUL” →