MOTTO:
”Vârsta nu vă poate proteja împotriva iubirii, dar iubirea, cu siguranță, vă va proteja de îmbătrânirea prematură”. (Coco Chanel)
Gabrielle („Coco”) Chanel (n. 19 august 1883 – d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului XX, alături de personalități precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, sau Nina Ricci. Stilul Gabriellei Chanel a fost revoluționar pentru anii ’20, ea căutând necontenit să impună o nouă a imagine a femeii: liberă și independentă de bărbați. A fost una dintre primele femei care a îmbrăcat pantalonii.
ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE
Un glas fără cuvinte din adâncul meu
ajunge nevăzut la margine de gânduri
pe trunchiul despicat al unui curcubeu
cu capetele prinse-n albia din prunduri.
Izvoarele din albii au secat demult,
iar pietrele uscate de prea multă sete
mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult
tăcerea lor rescrisă-n magice versete.
Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor
și din mirajul sfânt al undelor spectrale
aduc sub pietrele ce-și caută izvor
iubirile pierdute-n umbre vesperale.
Prea multe amintiri deodată se ivesc,
se scurg încet cu picături de apă vie
pe când din geana curcubeului ceresc
cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.
Plec capul să ascult surâsul renăscut
al râului brodat cu pietre vorbitoare
și din tăcerea calmă-a visului pierdut
aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.
Tatiana Doina Popovici: Autorul, creatorul unor metafore rare, găsește „la margine de gânduri” acel „glas fără cuvinte” coborât pe „trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse în albia din prunduri”.
Strofa a doua se referă la izvoarele secate, pietrele însetate care-l cheamă în arcul curcubeului „s-ascult tăcerea lor în magice versete”.
Cea de a treia strofa unește tăcerea pietrelor cu tăcerea Eului liric. Astfel „din mirajul sfânt al undelor spectrale” apar „iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Umbrele serii aduc „multe amintiri” care „se scurg încet cu picături de apă vie”. De menționat metaforele „din geana curcubeului ceresc” și „ploi de dor”.
Ultima strofa aparține Eului liric care , cu capul plecat „ascult surâsul renăscut”. Realizată din metafore : „ascult surâsul renăscut”, „râul brodat”, „pietre vorbitoare”, „tăcerea calmă”, „ecoul sfânt al clipei trecătoare” această strofa sugerează emoția și starea de visare.
Conotații speciale ale unor obiecte reale: curcubeu, prundul, izvoare, pietre arată expresia nouă a unei raportări la absolut. De altfel, poetul este un adept al expresionismului-oniric. Nu lipsesc din text elemente onirice: „magice versete”, „mirajul sfânt”, „umbre vesperale” (ale serii). Având în vedere ca „izvoarele… au secat demult” este de presupus că fasciculul de raze luminoase a apărut noaptea pe bolta cerească. În acest moment al zilei apare magia, mirajul, umbra, visul. Implicat direct, Eul liric ascultă tăcerea unui colț de natură, invadat de amintiri și, în final, „aud ecoul sfânt al clipei trecătoare”.
Realizat în cinci strofe, poezia reflectă experiența expresionist-onirică sub razele luminoase ale unui curcubeu.
Corneliu Neagu: ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE este un poem despre meditație, timp și destin în care natura, cu fenomenele sale cele mai relevante, este prezentă pe tot parcursul discursului liric. Este compus din cinci strofe cu rima încrucișată, cu măsura versurilor de tipul 12-13-12-13. A fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
Chiar de la debutul primei strofe, cititorul pătrunde pe teritoriul exprimării neo-expresioniste: „Un glas fără cuvinte din adâncul meu/ ajunge nevăzut la margine de gânduri/ pe trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse-n albia din prunduri”. Discursul liric din strofa a doua menționează faptul că izvoarele din albii au secat cu mult timp în urmă („demult”). Din această cauză pietrele prundului s-au uscat „de prea multă sete”. Chiar și așa, aceste pietre mai au încă puterea dea a chema Eul liric în arcul magicului curcubeu pentru a asculta tăcerea lor „rescrisă-n magice versete” (ne aflăm, desigur, pe tărâmul expresionismului total!). Mai departe (strofa a treia), Eul liric răstoarnă tăcerea sa „peste tăcerea lor” „și din mirajul sfânt al undelor spectrale” aduce „sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Se poate subînțelege că undele spectrale aparțin curcubeului, întrucât lumina coexistă în dualitatea particulă-undă, conform teoriei cuantelor.
Ca prin minune, în strofa a patra, urmare celor petrecute mai înainte, noian de amintiri ajung, dintr-odată, în cugetul Eului liric. Aceste amintiri „se scurg încet cu picături de apă vie/ pe când din geana curcubeului ceresc/ cad ploi de dor venite dinspre veșnicie”. În ultima strofă asistăm la iluminarea Eului liric întrucât poate „asculta” „surâsul renăscut/ al râului brodat cu pietre vorbitoare”. Din ultimul vers citat deducem că „pietrele uscate de prea multă sete” (strofa a doua) revin la viață, fiind udate de apa râului. Finalul poemului este optimist întrucât Eul liric „din tăcerea calmă-a visului pierdut” aude „ecoul sfânt al clipei trecătoare”. Acest „ecou sfânt” poate fi interpretat ca o schimbare majoră în viața poetului care, ajuns la vârsta senectuții, se împacă cu destinul hărăzit de soartă.
CLIPELE DIN ACELE DE CEAS
Trec orele haine prin àcele de ceas,
rostogolind minutele prin vreme,
iar zilele prea scurte care-au mai rămas
par visuri vagi cernute din poeme.
Ascult poemele ajunse pe înserat
pe-o aripă de doruri decupată
din sfinte amintiri pe care le-am uitat
pe-o margine de toamnă-ntârziată.
Din versurile cu-nveliș de catifea,
rescrise la o margine de oază,
parcă aud cuvintele din vocea ta
cu incantații care mai păstrează
mirajul nopților de august dantelat
pe armonii de sacre jurăminte
rostite-n taina cadă-a dorului lăsat
sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.
Aud chiar clipele din acele de ceas
care-mi șoptesc, pe strune de romanță,
că din trecutul nostru încă-a mai rămas
un gând jertfit pe-o ultimă speranță.
La margine de timp încerc șă îl așez
în haina neuitărilor rămase,
ca să-l alint în nopțile când te visez
trecând prin oaze-n straie de mătase.
Tatiana Doina Popovici: În prima strofă, poetul constată că „Tempora labuntur” (timpul se scurge – Ovidiu în „Fastele”) „prin acele de ceas”. Orele „rostogolesc minutele prin vreme”. Minutele, orele scurtează, zilele „care-au rămas”, căci „timpul înghite totul”. Zilele ramase „par visuri vagi cerute din poeme”. Eul liric ascultă poemele cu „sfinte amintiri” uitate „pe-o margine de toamna-ntârziată” (la limita dintre maturitate și bătrânețe). Strofa abundă în metafore: „orele haine,” : ”visuri cernute”, „aripă de doruri”, „sfinte amintiri”, „margine de toamna”. Toate contribuie la tonul elegiac, Eul liric regretă trecerea timpului ce adună „anii trecuți (care) ne aduc bătrânețe”, după cum spunea Ovidiu în „Fastele”. Câteva epitete: haine, prea scurte, vagi, sfinte pun în evidentă sentimentele Eului liric.
În strofa a doua, Eul liric aude „Cuvintele din vocea ta”, voce care păstrează „mirajul nopților de august dantelat”. Cuvintele amintesc de „sacre jurăminte /rostite-n taina caldă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.” Versurile… „rescrise la o margine de oază” dau notă de optimism. Cuvintele: incantații , mirajul, sacre, taina subliniază misterul nopților, moment al zilei când visul pun stăpânire pe trăirile Eului liric.
Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)”
Am putea transfera, sau translata un zeu greco-egiptean, Hermes Trismegistos (Cel de trei ori mare, ca mesager al zeilor, atât din Olimp cât şi din Sfinxul piramidelor, cât şi din Panteonul roman), înspre o zeitate literară, cea de trei ori mare, Herta Trismegista, asumându-ne replica metaforică a literei de sine înseşi, în sine înseşi şi pentru sine înseşi!…
MOTTO:
Corneliu Neagu: Poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE se remarcă, de la prima lectură, prin inovații stilistice și de conținut care îi propun cititorului un nou tip de discurs liric, incitant și inedit. Aceste inovații decurg din faptul că fanfara și bemolii din partiturile acesteia participă la discursul Eului liric, conducându-ne prin meandrele figurilor de stil, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dându-le accente cu totul neașteptate.
A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc. ) Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris. Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate 
,,Bunătatea și inteligența bunicii mi-a cucerit gîndurile ,pătrunzîndu-mi în simțurile ,vibrațiile puternice ale celei care încearcă să pună pe hîrtie și să le transmită societății contemporane. Scriitoarea este o emigrantă din Timișoara a cărei numeroase partituri- fie poezie sau proză s-au dvenit o lectură de preferință a semnatarului. Trebuie accentuată îmbinarea prezentului pe care-l trăiește –Germania-cu neuitatele meleaguri părăsite ,în vremurile triste –cînd scrisul era cenzurat și nu numai. În perioada primelor încercări literare a Juliei Kakus i se jucase pe scena Teatrului de păpuși cît și la Teatrul muzical timișorean un scenariu-aș spune de un mare succes dar…semnătura autorului fusese ștearsă….!!?Scenarista părăsise ,,trădase ,,regimul comunist ,preferînd libertatea expresiei ,pe care a găsit-o pe meleagurile adevăratei democrații. Și totuși ,în multiplele scrieri revine și ne face cunoștiință cu pașii purtați pe străzile luminoase ,cu bogăția și diversitatea aleelor de flori,a pajiștelor,arborilor fructiferi și pieței unde bunica își făcea cumpărăturile la sfîrșit de săptămînă. Da BUNICA –simbol al vieții plină de dăruire,a unei inteligenți natale ,a simbolului talentului înnăscut și apoi-fără îndoială cultivat .Scriitoarea –profesoară de psihologie –absolventă a Universității clujene ,a rămas nu numai credincioasă profesiei ,dar se dăruiește îmbunătățirii vieții și progresului micilor ființe oropsite de darul cunoașterii vieții normative. Emigrarea a fost de bun augur talentatei prozatoare a căror creații fac parte din paginile unor publicații,precum a unor volume.În multiplele pagini a cărții,,Solitudini,, în care prezența culorii cenușii ,trăite ,imaginile, ,sensibilitatea creatoarei se pun în evidență. Timișoara vremurilor cînd nenumărate familii și-au ales drumul spre libertate,părăsind –cu durere –orașul,cartierul, strada și căminul (și nu numai evrei). ,,Piti-Show,,un mare succes teatral ,scenariul scris cu pasiune și închinat micilor spectatori își menține mesajul ,prospețimea de-alungul zecilor de spectacole-,a anilor de început de glorie. Îmbinarea prezentului ,a unei vieți libere-creatoare pe pămîntul germaniei,o îmbie cu momentele cînd tatăl pedala bicicleta–plin de tinerețe, pe bulevardele timișorene,cînd vizitele la muzeele locale pe lîngă pasiunea lecturei rămasă ca moștenire de-a lungul vieții-făceau parte dintr-o educație aleasă. Un capitol ,de o distinsă coloratură e cel în care predomină ,,smochinele,migdalele în general traiul simplu ,popular sub cerul cînd zîmbitor,cînd înnourat-ploios .În sufletul și strălucita memorie cu pana măiestriei -aceste momente sunt încîntătoare. Excursiile –vizite prin țările europei îmbinate cu o lectură variată, multiplă a clasicilor universali o determină să ne pună la îndemănă observații precum ,,motivul milenar al unui obicei olandez de a lăsa ferestrle neacoperite de perdele, încă din anii 1900. Desvăluirea unui secret al apei pe care la lecturat în cartea Mirelei Ioana Borchin ,,Apa este adîncă și are multe feluri de expunere,,.Dar dacă Julia nu-și poate uita orașul natal nici prietenii,instituțiile de cultură și artă o onorează la sosirea într-o vizită,oferindu-i prietenia caldă și onorînd-o ca om,scriitoare și dramaturg. Astfel în 2013 i se lansează la Timișoara ,,Volumul de poezie și eseu,, cît și ,,Ploaia din mine,, Însemnările despre perioadele reci ale trecutului fac parte din scrierile valoroase ale Juliei. Dar cu aceeași respirație lungă ,,Purificarea naturii,a omului își găsește locul cuvenit.Pătrunzînd în scriierile antice iudaice descoperă adevărul,, dintr-un bulgăre de zăpadă își scoate căpșorul ghioceii,,.Ceea ce ne readuce la o veche constatare ,,lectura profundă ,serioasă permite scriitoarei să prezinte noi și multiple aspecte din viața cotidiană,adesea ascunse ,transformîndu-le în interesante descrieri. Lecturînd paginile pline de sevă descoperim cît de profunde îi sunt cunoștiințele iudaice ,atribuindu-i lui MOISE un loc central în lupta sa pentru,,libertatea poporului evreu,,Libertate pentru care urmașii acestuia –generații după generații,s-au sacrificat.Sorbind cafeaua pe îndelete ,am reușit pentru prima oară să lecturez pe îndelete cartea,,Solitudine,,,ba chiar să iau unele note din capitolele celor 200 de pagini.Volumul l-am primit și lecturat pe ecranul calculatorului. Desigur că mărimea literelor ,distanța dintre rînduri ,curățenia stilului mi-au permis alcătuirea unor ,,notițe,, ,a unor puncte de observație. ,,Solitudine ,,-o carte care întrunește ,,marea aventură,,numeroasele și largile orientări ,pe lîngă un stil particular al celei pe care o apreciem 
O PARTICULĂ DE ANTIMATERIE?