Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India

În acea vară mă aflam în Brăila cu misiunea de rezolvare a unor probleme ceva mai complicate iar în puținul timp liber îmi rezervasem marea plăcere ca să mă plimb pe malul Dunării delectându-mă atât cu imaginea spectaculoasă a fluviului dar și cu parfumul care umplea aerul. După câteva popasuri mi-am descoperit un loc bine amplasat chiar destul de aproape de mal iar astfel, m-am așezat comod pe niște colace de parâme groase de unde îi puteam supraveghea cu mare plăcere pe câțiva copii care se străduiau ca să prindă pește iar astfel, timpul zbura nu altceva spre marele meu regret.

Într-una din zile, o adiere îmbietoare a purtat spre mine un miros de grătar care mi-a gâdilat foarte plăcut nările și încercând ca să-i depistez originea, am dat de o speluncă aflată nu prea departe de locul în care mă aflam. Cu timpul, deoarece mă simțeam perfect în locul astfel descoperit, mi-am dat seama că puștii care pescuiau locuiau chiar pe șlepurile ancorate în lungul malului și care, la pupa se aflau la vedere chiar și câteva cotețe confecționate din sârmă împletită în care se aflau păsări de curte, ba chiar și un purcel, iar pe sforile întinse erau puse la uscat rufe spălate… Altfel spus, aceste amenajamente mi-au reamintit că majoritatea marinarilor care lucrau pe asemenea ambarcațiuni locuiau acolo cu familiile iar astfel nu mi-a fost greu deloc să-mi dau seama că și micii pescari erau precis copii celor care locuiau pe șlepuri.

Într-una din zile chiar în apropierea locului în care mă aflam unul dintre copii a prins un peștișor pe care l-a strecurat iute într-o găletușă așa că, m-am apropiat încet de el:

– Merge, merge pescuitul? – l-am întrebat zâmbindu-i amabil.

– Eh… – mi-a răspuns el cercetându-mă iute cu coada ochiului – uneori mai pune gura dar cam rar.

– Ai prins ceva, sau nu prea? Sper că nu e singurul pe ziua de azi. La ce dai?

–  Păi la râmă, la ce altceva?!

– Or fi sătui – am continuat eu dialogul -, pentru că, din câte știu eu guvizii ăștia sunt cam hămesiți și ar trebui să muște rapid.

– Hm… – mi-a aruncat puștiul o privire care m-a analizat în fugă apoi mi-a replicat rânjind ironic – Așa am auzit și eu despre guvizim însă până vom da de ei noi nu prindem decât obleți, dacă știți cum arată – și pentru a mă lămuri, a scos din găletușă vreo trei peștișori recunoscând astfel imediat obleții.

– Mda – i-am dat eu imediat dreptate – iartă-mi confuzia dar eu nu sunt din Brăila ci numai în trecere.

– Nu-i nimic – m-a încurajat puștiul făcându-le cu ochiul celorlalți pescari -, dacă doriți pește, v-am putea oferi câteva bucăți pe care să-i dați lui Mama India ca să-i prăjească.

– Mama India? – m-am încruntat eu auzindu-i numele care în fapt, în acea perioadă, era titlul unui film indian care tocmai rula pe ecrane.

– Mda… – mi-a răspuns puștiul făcându-le cu ochiul amicilor lui – Și pe la noi a rulat filmul ăsta și de acolo i-am tras numele deoarece seamănă grozav cu artista, adică… e la fel de grasă și neagră la piele – iar puștii au pufnit cu toții în râs.

Deoarece am simțit că ne apropiasem suficient unii de alții am profitat de momentul prielnic și le-am propus ceea ce îmi doream:

– Ia spuneți-mi, măi pescarilor, … aveți sau nu ceva pește de vânzare?

– Pentru cine? – m-a întrebat prompt puștiul cu care discutasem și aflat în apropierea mea.

– Păi, pentru mine, că doar nu fac speculă cu pește!

– Atunci – și aruncă o privire în găletușă moment în care mi-am dat seama că acolo se află întreaga lor captură după care continuă – Când v-ar trebui peștele?

– Păi… – și am aruncat o privire la ceasul de la mână -, văd că este deja ora douăsprezece așa că, … hai să spunem că, peste vreo oră ar trebui să mă așez la masă. Ce părere aveți?

– Mda – mi-a răspuns el rumegându-și gândul -, ar fi cam din scurt însă, dacă punem toți pești grămadă s-ar strânge cam vreo zece sau cincisprezece bucăți. Ce ziceți,… v-ar conveni?

– Păi, … n-ar fi rău deloc – am  acceptat eu imediat – dar nu-mi spui nimic despre preț ?

– Ba da, cum să nu vă spun – mi-a răspuns prompt puștiul plimbându-și iute privirea pe la ortacii lui după care, socotind o clipă în gând mi-a răspuns cercetându-mă atent pentru a-mi ghici reacția – Io cred că cel mai corect preț ar fi un leu de fiecare bucată. Vă convine?

– Păi, … îmi convine însă, cu obligația voastră de a mă prezenta Mamei India și a o convinge să mi-i gătească. Ei, ce spuneți? Vă prindeți?

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India” →

Victor ROȘIANU: Scriitorul și ziaristul Al.Florin Țene invitat la șezătoarea culturală “Sfinții închisorilor “

        Duminică,  6 sePtembrie, la ora 16, la Biserica “Înălțarea Sfintei Cruci “ din Cluj-Napoca, str.Plopilor nr.46, preot Paroh Gavril Vârva, în coordonare preotului Ioan-Emilian Raza, are loc șezătoarea culturală “Sfinții închisorilor “. În cadrul șezătoarei vor participa scriitorii Lucia Elena Locusteanu și Al.Florin Țene. care vor vorbi despre poetul Radu Gyr și  Locusteanu Titus.

          Al Florin Țene prezintă romanul său “Întoarcerea din cruciadă-viața scriitorului Radu Gyr între realitate și poveste“, apărut în anul acesta.

           Despre viața și activitatea scriitorului Al.Florin Țene vorbește Liliana Derevici.

            Scriitoarea Lucia-Elena Locusteanu vorbește despre socru domniei sale Locusteanu Titus care a fost condamnat 10 ani pentru o carte bisericească pe care a scris-o.

 

Victor ROȘIANU

Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor din UZPR condusă de “vocea de aur “ Doru Dinu Glăvan

       Scriam mai de mult că istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din perioada cronicarilor, și chiar de mai înainte, de la Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul muntean Neagoe Basarab.

De atunci și până astăzi Istria jurnalismului de la noi a avut  o evoluție sinoidală și rectilinium.Despre această istorie a jurnalismului am scris în cartea “Orcice călimară poate să devină un vezuviu “, apărut anul trecut.

Făcând o retrospectivă a acestei istorii, comparând activitatea UZPR din ultimii cinci ani, de când este condusă de președintele Doru Dinu Glăvan, am constatat că organizația noastră, prin activitățile întreprinse este net superioară multiplelor de organizații de același profil din istoria profesiunii noastre. Iar dacă fac o mica analiză comparativă cu alte organizații ce adună în jurul lor creatori, UZPR se află pe o treaptă net superioară.

De când a fost ales în fruntea UZPR, “vocea de aur “ pe care o ascultam cu mare plăcere la Radio România, care mă făcea să “văd” numeroasele competiții sportive. prin cuvintele rostite, de vocea caldă și alertă a domnului Doru Dinu Glăvan, UZPR a căpătat statutul de Organizație non-profit de utilitate publică. Cunosc o parte din zbaterea și efortul acestui mare profesionist, ca noi să beneficiem de o indemnizație pentru munca de creație și jurnalism de-o viață întreagă.La un moment dat, pentru a sprijini această inițiativă a domnului președinde, am scris un amplu eseu despre rolul ziaristului ca scriitor și creator, cu exemple din literatura română, în care arătam că majoritatea scriitorilor noștri au început ca ziariști, că jurnalismul este o muncă de creație.Eseu pe care l-am trimis Parlamentului României.

În ultimii cinci ani de când este președinte Doru Dinu Glăvan, organizația noastră editează, mai multe publicații, printre care interesanta revistă CERTITUIDINEA, a deschis siteul UZPR la care colaborează o mulțime de colegi.

Întâlnirile cu ziariștii din toată țara, au condus la organizarea de de filiale ale UZPR, în care ziariștii profesioniști activează, inițiind multiple  activități culturale, lansări de carte. Aceste filiale editaează antologii, publicații și ziare în parteneriat, uneori, cu alte organizații culturale, cum ar fi Liga Scriitorilor Români. Toate acestea se datorează domnului Doru Dinu Glăvan care ani la rând a colindat întreaga țară, înființând aceste filiale și promovând etica și spiritul libertății cuvântului.Președintele UZPR este un adevărat promotor cultural, un îndrumător al tinerilor jurnaliști, încât UZPR a devenit o adevărată academie a jurnalismului. Astfel că, așa cum spunea Friedrik-Wilhem Nietzsche, aceasă școală a jurnalismului promovează zicerea filozofului: “Nimic nu e mai de preț și mai rar decât cinstea. “ Nu de puține ori Doru Dinu Glăvan în cuvântările sale, așa cum a fost și cea de la Cluj, promovează faptul că informația este “arma “ invicibilă a democrației.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor din UZPR condusă de “vocea de aur “ Doru Dinu Glăvan” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)

 

La această serie de „Dialoguri Literare” vom introduce două citate filozofice din opera lui Mircea Vulcănescu:

  1. „Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici nu are sfârșit. Dar unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.
  2. „Sfințenia chiar apare, și ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele sfânt. Oaia sfântă. Casa sfântă. Tot ce e la locul lui și la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie!”

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, – d. 28 octombrie 1952, la închisoarea din Aiud) – economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român. A fost condamnat la opt ani de temniță grea  de un tribunal al regimului comunist din România pentru pretinse crime de război. Motivul real a fost acela că făcea parte din Guvernul Ion Antonescu, având funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe. Decesul survenit la 28 octombrie 1952 s-a datorat condițiilor grele de detenție, îmbolnăvindu-se grav de plămâni. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Aiud.

 

DESTĂINUIRE

 

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân-la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

 

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

 

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

 

Tatiana Doina Popovici:   În cele trei strofe ample, autorul mărturisește cititorilor gânduri referitoare la prezentul care-l ține încă „drept pe brâul de redută”. În acest sens „nu las de-o parte treaba începută „căutând „tainele zidirii omenești”. Eul liric nu pune preț pe renume sau „haine… bine croite”, el rămâne „al vieții mele simplu matelot”.

A doua strofă subliniază truda și renunțarea cu care a adunat „slove… în câte-o carte” pe care o oferă discipolilor ajutându-i „să urce-n meseria lor triumfători”. Truda cu care a adunat „slovele-n câte-o carte” n-a avut ca scop obținerea vreunei cununi. Eul liric își caută (încă) „menirea existentei pe acest pământ”.

 Conștient ca se află „în toamna vieții, Eul liric, „cu harul sfânt” al creatorului, ține spiritul „pe calea mult dorită”. Din acest har „împarte cu dărnicie” fără a lăsa să se vadă „că haina timpului îmi este tot mai grea”.

 „Destăinuie” este un titlu explicit pentru discursul liric încărcat de trăiri care-l impulsionează pe cititorul obișnuit să descopere optimism în lirica acestui autor. Poezia are un efect puternic prin introspecția analitică pe care și-o face poetul.

 Într-un fel, aceasta poezie este un testament asemănător celui al lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Corneliu Neagu: Așa cum se precizează chiar din titlu, acest poem reprezintă o destăinuire a poetului despre trecerea sa prin viață. Din punct de vedere arhitectural poemul a fost conceput cu trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, rimă încrucișată cu măsura versurilor 11-12-11-12.

Prima strofă redă o scurtă privire asupra prezentului. Poetul stă încă drept pe „brâul de redută”. Evident, reduta sugerează starea de veghe permanentă pentru evaluarea justă a vieții. Poetul se consideră un „simplu matelot” pe puntea vieții sale. Nu lasă „de-o parte treaba începută„ și adună „în fiecare zi” tot ceea ce viața încă îi oferă. Știe că este cunoscut direct sau „din auzite”, că are un renume „Dar ce contează pân-la urmă cine ești?” – se întreabă retoric poetul. Și concluzionează: „nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești”. Eul liric lasă a se înțelege că faptele, realizările, pentru sine și pentru societale, sunt cele care dau consistență și valoare unei existențe.

Trecând la strofa a doua aflăm că din tot ceea ce a adunat poetul „cu trudă grea, cu multe renunțări” le-a făcut parte și discipolilor săi ca „să urce-n meseria lor triumfători”. Desigur, Eul liric are în vedere faptul că poetul este, nu numai Om de litere, ci și Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. al POLITEHNICII din București, reputat Om de știință, cu recunoaștere națională și internațională. Dar aflăm din versurile care urmează că această personalitate nu și-a dorit, cu orice preț, să simtă „pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt”, fiind recunoscut în mediul academic pentru modestia și generozitatea sa. Aceste calități sunt sintetizate, cu eleganță, în ultimele două versuri ale strofei a doua: „sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea existenței pe acest pământ”.

În ultima strofă destăinuirile poetului sunt marcate de vârsta senectuții, definită de Eul său liric ca „toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc”. Poetul privește realitatea acestei vârste cu demnitate și speranță: „țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc”. Mai mult, chiar împarte „cu dărnicie” din harul său „acelora ce mai trudesc în preajma” sa. Ca totul să pară firesc, atitudinea poetului pare neschimbată, de aceea mimează „fălos” ca nimeni să nu știe „că haina timpului” devine „tot mai grea”. Final de poem care reflectă magistral măreția unui caracter de „Om între oameni”

Poemul DESTĂINUIRE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București 2020.

PARDIGMA

 

Îmi adun tăcerea zilei următoare

din adânc de taine, fără început,

o îmbăt cu visuri puse în ulcioare

păstrate cu grijă pe un pat de lut.

Pun pe fruntea zilei mirul neuitării

cu parfum de doruri rupte din tăceri

când pe cerul vieții se adună norii

mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri.

 

Mă feresc de vorba nerostită încă

care vrea să scape din firav pripon,

să îmi lase-n cuget rana sa adâncă

pe cântări năuce de malefic zvon.

Am mereu în suflet gând de alinare

să-l împart prin lume marilor căzuți,

părăsiți adesea-n margini de uitare

unde stau cu anii încă nevăzuți.

 

Din lumina zilei împletesc ofrande

cu-nveliș de visuri și parfum de dor,

le împart când luna vine să se scalde

în adâncul oazei din deșert decor.

Simt încă de astăzi ultima enigmă

ce-mi deschide drumul, încă neștiut,

și-mi aduce-n suflet marea paradigmă

să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut.

 

Tatiana Doina Popovici: În cele trei strofe a câte opt versuri cu rima încrucișată, Eul liric adună „tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine… o îmbăt cu visuri puse în ulcioare / păstrate… pe un pat de lut”. Atât ulcioarele cât și patul de lut sugerează vechimea tainelor. O personificare surprinzătoare „pun pe fruntea zilei mirul neuitării” face aluzie la amintirile „cu parfum de doruri”. Eul liric are simțul realității – „pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Ca și cum ar săvârși un ritual – „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării”, Eul liric se ferește de „cântări năuce de malefic zvon”.

Evitând „vorba nerostită” care „lasă-n cuget rana sa adâncă”,  Eul liric poartă în suflet „gând de alinare” pe care-l împarte „marilor căzuți,/ părăsiți adesea-n margini de uitare/ unde stau cu anii încă nevăzuți”.

 Strofa a treia, mai optimistă, aduce ofrande „cu-nveliș de visuri și parfum de dor”, pe care Eul liric le împarte sub razele lunii venite „să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Ultimele versuri se referă la „ultima enigmă” a drumului neștiut, dar și la „marea paradigmă (exemplu, model, pildă) care-l îmbată „cu taina Celui Nevăzut”.

Alternare de visuri, taine, realitate, ritualuri creștine, „Paradigma” este ornamentată cu metafore și personificări. Dintre metafore amintim: „adânc de taine”, „mirul neuitării”, „parfum de doruri”, „vorba nerostită”, „firav pripon” (inversiune), „cântări năuce”, „malefic zvon” (inversiune), „margini de uitare”, „înveliș de visuri” „drumul neștiut”. Pe lângă metafore, poetul folosește personificări ca: „tăcerea… o îmbăt cu visuri”, „luna vine se scalde”.

         Mărcile eului liric: îmi, mă, – mi (pronume) și verbe la indicativ persoana întâi singular arată implicarea directă a autorului în discursul liric.

 

Corneliu Neagu: Acest poem, derulat pe întinderea a trei stofe, de câte opt versuri fiecare, este o confesiune despre viață, timp și destin. Nu este nici-o îndoială asupra acestui fapt, mai ales că discursul Eului liric este la modul indicativ prezent, persoana întâia singular.

Prima strofă începe în manieră expresionistă: „Îmi adun tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine, fără început,/ o îmbăt cu visuri puse în ulcioare/ păstrate cu grijă pe un pat de lut”. Apoi discursul liric intră, treptat – treptat, pe făgașul realismului metaforic: „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării/ cu parfum de doruri rupte din tăceri/ când pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Trecerea la strofa a doua aduce realismul în prim plan: ” Mă feresc de vorba nerostită încă/ care vrea să scape din firav pripon”…, atunci când această vorbă, pornită din „zvonuri năuce” ar putea să lase în cuget răni adânci. Poetul are în suflet „gând de alinare” ca să-l împartă „marilor căzuți”. Subînțelegem că acești „mari căzuți” sunt oameni de valoare (personalități) marginalizați și uitați de societate – „nevăzuți”. În ultima stofă, poetul, prin Eul liric, ne spune că și natura întră în viziunea sa ocrotitoare: „Din lumina zilei împletesc ofrande/ cu-nveliș de visuri și parfum de dor”. Aceste ofrande sunt oferite lunii (astrul îndrăgostiților), atunci când  „vine să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Din ultimele patru versuri ale poemului aflăm că poetul se apropie de marea călătorie spre eternitate: „Simt încă de astăzi ultima enigmă/ ce-mi deschide drumul, încă neștiut,/ și-mi aduce-n suflet marea paradigmă/ să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut” (Demiurgul). Se simte din aceste versuri că poetul este pregătit sufletește pentru această „călătorie” fără întoarcere. Așa cum spunea Mircea Vulcănescu, poetul a înțeles că „unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.

 Poemul PARADIGMA a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a fost publicat si în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE, primind comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DRUM SPRE ETERNITATE

 

Ani mulți s-au adunat în urma mea,

încep să simt a timpului povară,

dar tot a mai rămas câte ceva

de adunat din clipele ce zboară.

Abia acum, privind înspre trecut,

găsesc minuni prin amintiri uitate,

o, Doamne, dacă-atunci aș fi știut

să le adun și să le gust pe toate!…

 

Mult prea grăbit prin viață, uneori,

mizând pe șansele ivite-n cale,

nepăsător treceam pe lângă flori

fără-a gusta mireasma din petale.

Nu mă opream sub falnicii copaci

ce străjuiau poienile sihastre,

cuprinși de vraja norilor gonaci

pe căi deschise-n bolțile albastre.

 

Și prea puțin, în râul de cleștar,

mi-am odihnit tăcerile rebele,

pentru-a primi neprețuitul dar

privind adânc minunile din stele.

Nici vraja focului, trosnit în jar,

nu am știut s-o gust pe îndelete,

prea obosit la munca în zadar

dormeam adânc cu fața la perete.

 

Acum, prin umbra anilor trecuți,

mai regăsesc și stropi de neuitare,

în praf de aur magic prefăcuți

pe-altarul sfânt al noilor tipare.

Renasc la umbra unui vis frumos

mi-aduc în suflet clipele ratate,

le regândesc, pentru-a pleca pios

spre ce presimt a fi – Eternitate.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe polimorfe, autorul desenează parcursul unei vieți încununate de succes. Conștient de curgerea timpului, Eul liric (poetul) simte povara anilor, dar „tot a mai rămas câte ceva de adunat din clipele ce zboară”. Prima strofă se încheie cu regretul de a nu fi știut să valorifice minunile din „amintiri uitate”.

Cea de a doua strofă surprinde graba cu care trece un tânăr prin viața. „Mizând pe șansele ivite-n cale”, Eul liric nu este atent la farmecul naturii: „treceam pe lângă flori”, „nu mă opream sub falnici copaci”, nu-și îndrepta ochii spre „bolțile albastre”. Și în strofa a treia, Eul liric conștientizează ca „prea puțin, în râul de cleștar/ mi-am odihnit tăcerile rebele”. Nici „minunile din stele”, „nici vraja focului… nu am știut s-o gust pe îndelete”. Preocupat de muncă, obosit, „dormeam adânc cu fața la perete”. Primele trei strofe reprezintă o radiografie a omului tânăr, în general, chiar dacă în aceasta poezie Eul liric  se confundă cu poetul.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)” →

Nicolae Dan FRUNTELATĂ: Românii care mai cred

Astăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.

De ce zic sectă atunci când ei au rămas ortodocși întotdeauna, au luat cu ei, în călătoria de mii de kilometri, icoanele lui Dumnezeu și Maicii Domnului din biserica de sat și le-au păstrat în casele lor noi ca pe o taină supremă?

Pentru că nu sunt mulți, dar sunt tari în credința lor, în speranța lor pentru patrie. Pentru o patrie care, de multe ori, nu le oferă nimic, nu-i respectă, nu se întoarce către ei cu dragoste, ci doar cu un interes meschin, electoral. Iată, descriu astăzi un triunghi energetic al culturii române și al patriotismului.

Cu un vârf chiar în miezul Occidentului, la New York, lângă altarul unde slujește părintele Theodor Damian, bucovineanul, poetul, filosoful, prietenul care scoate o revistă elegantă, „Lumină lină” îi zice, adică Gracious Light și numele vine dinspre Eminescu, dinspre titlul primei sale cărți de versuri pe care l-a dat el însuși, o revistă în care editorul îi adună pe frații lui din America, pe M.N. Rusu, pe olteanca Mihaela Albu, dar și pe cei de acasă, pe Vasile Andru, pe Ioan D. Roșca, pe Eugen Evu, pe Lucia Olaru-Nenatti, pe Paula Romanescu, pe Theodor Codreanu, pe mulți alții.

De peste deal, de la Montreal, iată ce vers mi s-a întâmplat, îi răspunde Alex Cetățeanu, un oltean amarnic, de loc de la Amărăști, scoțând o revistă de ținută mondială, aș zice, „Destine românești”, difuzând-o în America de Nord, în Europa, în Australia și, cu greu, în continentul România. Având în spate Asociația Scriitorilor Români din Canada, având alături prieteni români, mai cu seamă olteni de-ai lui din Vâlcea și din Pretutindenaria valahă, dar nefiind „agreat”, cum se zice, de forurile culturale din patrie, de băieții subțiri care călăresc Ministerul Culturii și-l închiriază unor artiști avangardiști de mâna a treia, de un Institut cultural român care continuă să clasifice părtinitor cultura românească. Dar el, băiatul plecat din Amărăști, propune lumii un eșantion de cultură a țării în care s-a născut.

Din Australia răspunde poetul ardelean George Roca. Scriind cărți, editând reviste, venind acasă cu brațele pline, intrând pe drumurile universale ale Internetului, cu argumente ale literaturii patriei lui.

Acești oameni sunt sectanți ai iubirii de țară. V-am argumentat de ce. Sectanți ai unei patimi care-i ține în viață, care-i legitimează, care-i explică. Mă gândesc la ei ca la niște tainice ambasade ale culturii române. Poate într-o zi, într-un veac, Patria se va întoarce cu fața spre ei. Atunci când veleitarismul deșănțat, interesul de gașcă, setea de putere vremelnică a unor falși lideri culturali nu vor mai exista.

Poate atunci și nici atunci …

––––––––––––

(din Nicolae Dan Fruntelată

„Memoria scaunului electric”

Editura Semne, Bucureşti, 2020)

 

 

ROȘIA MONTANĂ

(Se dedică lui Ion Brad)

 

Între Scamandros și Dâmbovița

nu e decât

un nimic, vreo două mii de ani,

niște munți apuseni cam bătrâni,

o pasăre măiastră roșie, montană

Roșia Montană i se spunea

în limba acelor ciobani

Ea avea un cuib de aur într-o colivie de aur

ea munții și oile îi păzea

pe urmă au venit vânătorii istoriei

între Scamandros și Dâmbovița

numai o bătaie de glonț era

Vânătorii din Est, din Vest, din Mereu

Poftitorii de aur, de grâu, de petrol,

Călăreți în spinarea poporului meu

Prelatin, prea singur și gol

Cine mă apără, Doamne, Zalmoxe,

între Scamandros și Dâmbovița

o istorie oarbă

Bărbații mei au murit, vânduți și trădați

De o mondială pereche

Est și Vest, românii sunt mieii

acestei balade mai vechi, preromane

între Scamandros și Dâmbovița

amprentele noastre

sunt Roșii Montane…

 

 

MITRU FĂRCAȘ

 

Prietenul meu Mitru Fărcaş

a plecat în Rai

ţinând în mâna dreaptă taragotul sfânt

ca pe un toiag împărătesc

în Maramureş curge apă neagră

şi-i secetă-n podiş ca-ntr-o grădină

în care florile se ofilesc

Pe dealul Feleacului

vin carele Iancului

şi-ntr-un car mai înstelat

vine Mitru supărat

că la mânuri îi e frig

eu nu pot nici să-l mai strig

s-a albit doina de ger

când s-apropia de cer

şi-a rămas Ardeal pustiu

de când Mitru nu e viu

Dacul meu dinspre Gutâi,

Mitru, fratele dintâi

 

 

COROANA DE SPINI LA EMINESCU

 

Între Terra Occidentalis şi Panslavia

Coroană de spini e Patria mea

Rotundă, bogată şi nefericită

Ca o pradă de purtat sub şa

Ca o colonie de jucat la zaruri

De trădat de câinii, coadă de topor

Vânzători în casă, vânzători afară

Toţi dădură moartea pentru maica lor

Continue reading „Nicolae Dan FRUNTELATĂ: Românii care mai cred” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop

„Du sublime au ridicule

   il n’y a qu’un pas!”

 

   Instituţia în sine în afară de Biserica Ortodoxă a lui IISUS HRISTOS, care este divino-umană, poartă pecetea personalităţii care o fiinţează, care o defineşte, care o împlineşte, care o desăvârşeşte, care o marchează pururea.

   O instituţie niciodată nu naşte o Fiinţă, un Om, o Personalitate, un Geniu, o Persoană, ci numai Harul divin, care însufleţeşte totul, chiar şi instituţia.

   Totdeauna un Om, care întruneşte Personalitatea, Geniul, Persoana, chemată, aleasă şi hărăzită de Sus, prin misiune profetică naşte o INSTITUŢIE, ca HERALDICĂ a aristocraţiei Neamului, care devine o Apologie/ Apoteoză a Cerului.

   Astfel:

   IISUS HRISTOS – VIAŢA, CREAŢIA, ISTORIA, ŞTIINŢA, CULTURA, BISERICA.

   ŢĂRANUL – blazonul ţărânii sacre şi al Ierbii verde de Acasă.

   PREOTUL – simbolul slujirii Teoforice, Hristoforice, Duhoforice, Marioforice.

   POETUL – ambasadorul frumuseţii lirice.

   FILOSOFUL – purtătorul cugetărilor sublime.

   ARTISTUL – meşterul Tainelor divine.

   ÎNVĂŢĂTORUL – magistrul elocinţei şi-al conduitei morale.

   PROFESORUL – temelie şi stâlp al Culturii spiritual – religioase.

   OŞTEANUL – îmbrăţişarea eroismului strămoşesc legendar.

   TEOLOGUL – sensul slăvirii dumnezeeşti – sumă a diversităţii întru unitate.

   ACADEMICIANUL – teză – sinteză intercultural – științifică.

   ISTORICUL – călăuza realităţii întru sanctuarul Adevărului revelat.

   FIZICIANUL – oracolul legilor ancestrale cereşti.

   MEDICUL – simbioză a Cerului şi a Pământului întrupată omului religios ca suflet şi

   trup – comuniune hristică.

   ARTISTUL popular – graiul divin sălăşluit în cântarea prin care Neamul cuvântă.

   MARTIRUL – renaşterea transcedentală a vieţii întru FIINŢA veşnică.

   MĂRTURISITORUL – arderea sofianică a dăinuirii întru Rugul Aprins al Filocaliei.

   SFÂNTUL – întruparea Omului drept măritor creştin întru Dumnezeu.

   Aşadar, niciodată, un regim, o doctrină, o ideologie, o eră, o epocă despotică, dictatorială, democrată (populată cu vulgul uniformizării, sau tăvălugul egalizării nimicurilor cu esenţa), nu poate conspira împotriva PERSONALITĂŢII, căci, ar însemna uzurparea INSTITUŢIEI, ar fi ceva împotriva FIRII, a ARMONIEI cosmosului creat şi a FIINŢEI veşnice – Dumnezeirea.

   Toate INSTITUŢIILE capătă AUTORITATE sacră numai sub sceptrul imperial al DEMNITĂŢII ORTODOXIEI Creştine!

   Nici Sinodul, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Preşedenţia, nici „pas la/ cu pas”, nici un alt forum nu au drept de VETO, asupra instituţiei respective, decât OMUL şi OPERA – VALOAREA sensului lor creştin ortodox universal.

   Şi atunci?!?

   Când se întâmplă o astfel de anomalie politică, o anume stârpire intelectuală, care conduce la uzurparea Ştiinţei precum demiterea academicianului Nicolae – Victor Zamfir din funcţia de Director General  al Institutului Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, toate Instituţiile, toate Asociaţiile care poartă flamura demnităţii, dar şi Omul ca chip al Adevărului trebuie să ia ATITUDINE!

   Aura Instituţiei străluceşte prin Chipul hărăzit, chemat şi ales de Dumnezeu, care punctează Istoria dincolo de vremelnicie, spre veşnică lumină, precum: marii Ierarhi Andrei Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Melchisedec Ştefănescu, Irineu Mihălcescu, Gurie Grosu, Antonie Plămădeală, Iustinian Marina, ori alţi profeţi şi oameni providenţiali ca Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, Mihail Eminescu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Emanoil Gojdu, Aurel Popovici, Theodor M. Popescu, Vasile Pârvan, Nicolae Paulescu, Traian Brăileanu, Iorga, Ion Nistor, Liviu Stan, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Buzatu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Barbu Şt. Delavrancea, Brâncuşi, Coandă, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nichifor. Crainic, Dumitru Stăniloae, George Manu, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Ioan Ianolide, Constantin Noica, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Demostene Andronescu, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Dan Botta, Dan Lucinescu, Duiliu T. Sfinţescu, Virgil Constantin Gheorghiu, Zoe D. Buşulenga, Mihail Diaconescu, Ioan Aurel Pop, Nicolae Victor Zamfir, Jipa Gheorghe Rotaru, Constantin Moșincat, Grigore Stamate ş.m.a.

   Numai PERSOANA – Icoana creştin ortodoxă chemată şi aleasă este hărăzită de Dumnezeu să devină AUTORITATE spirituală între vremuri şi peste vremuri.

   Nici o lege, ordonanţă, ideologie, ipocrizie, laşitate, mârşevie, fariseism nu pot prăvăli semeţia unui Pisc ce poartă pe umerii săi milenari statornicia carpatină.

   Doar ipocrizia, inconştienţa, ingratitudinea, impostura, imoralitatea ignobililor inşi!

   Când o persoană de talia academicianului Nicolae-Victor Zamfir înconjoară cu personalitatea sa pământul de la un capăt la altul, când admiraţia sa urcă până la cer, vine insa ignobilă-nimeni instaurând nimicnicia, „ameninţare reală de blocarea evoluţiei clar ascendente a cercetării ştiinţifice româneşti la nivel mondial. Proiectul E.L.I.-N.P. înseamnă investiţii în tehnologii de vârf, unice în lume, valorificarea inteligenţei româneşti la cel mai înalt nivel şi, nu în ultimul rând, readucerea României a tinerilor plecaţi tocmai din cauza lipsei infrastructurii performante de cercetare.” (Academia Română (https://www.art-emis.ro/academia română) – 19 August 2020.

   Insa nu este o persoană bazată pe o cunoaștere revelată, pe o comuniune hristică, ci o individă blazată pe comunitarism.

   Cinstire Biroului Prezidiului Academiei Române!

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop” →

Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII

„Multe e dulce şi frumoasă!

Limba ce-o vorbim!

Altă limbă-armonioasă!

Ca ea nu găsim.”

(Gheorghe Sion – „Limba românească”)

 

Limba „dulce şi frumoasă” (Gheorghe Sion – „Limba românească”), o limbă ca un fagure de miere” (M. Eminescu – „Epigonii”), „limba veche şi-nţeleaptă” (M. Eminescu – „Scrisoarea II), „limba vechilor cazanii” (Alexe Mateevici – „Limba noastră”) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale.

Ea a fost şi va fi un factor de coeziune, de unire permanentă între românii de pretutindeni, un suport deosebit pentru spiritualitatea românească, în care a înflorit cultura română, prin opere ce au ajuns în universalitate.

Cei cu „inima română” sunt cu adevărat uniţi în „cuget şi simţiri”, căci există un anumit fel de a gândi şi de a simţi româneşte, imprimat de componenta psihică a unui popor străvechi, blând şi înţelept, greu încercat de-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate.

Limba română, prin structura sa, prin lexicul bogat şi expresiv este cea mai vie dovadă a identităţii şi continuităţii neamului românesc. Visul unirii tuturor românilor a fost şi va fi cel mai frumos ideal al unui neam ce doreşte să trăiască în spaţiul său străvechi, de la „Nistru pân’ la Tisa” (M. Eminescu – „Doina”). Limba română, a fost şi va fi mereu limba unirii românilor de pretutindeni, ea păstrându-şi armonia, muzicalitatea prin timp şi spaţiu.

La baza ei, este limba veche a dacilor, devenită limba matrice a Europei, căci cei care au dus-o în lume pe diferite căi au păstrat caracterul unic al limbii române, oferind un sistem gramatical coerent de structurare a comunicării, cu ajutorul unor lexeme ce redau multiple noţiuni şi vom demonstra aceasta în cartea viitoare: „Limba dacilor, limbă universală” în care susţinem că limba daco-geţilor este limba matrice a limbilor europene, că etruscii desprinşi din daci plecaţi din Maramureş au dus-o cu ei departe de Dacia ca şi păstorii ajunşi în Alpi. Etruscii s-au îndeletnicit cu exploatarea şi prelucrarea metalelor. S-au stabilit în nordul peninsulei italice, chiar şi în Latium, locul unde s-a format limba latină, o limbă a clerului şi a administraţiei, devenită limbă a culturii elitelor europene, nu o limbă a popoarelor europene, formate prin migrarea dacilor spre vest, prin „roire”, cum susţine dl. cercetător Gabriel Gheorghe, popoare care sunt unite atât prin legături de sânge, cât şi prin legături spirituale, tradiţii culturale, asemănările lingvistice fiind evidente până în zilele noastre.

„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”(Mihai Eminescu), de aceea ea este un prim factor unificator al neamului românesc. „Limba noastră cea română” cum o numeşte poetul Grigore Vieru are un farmec şi o poezie aparte, fiind o limbă fonetică, foarte muzicală. De aceea, trebuie să-i reţinem şi să facem cunoscute tuturor versurile sale: „În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română.”(Grigore Vieru)

Prin farmecul rostirii, prin armonia şi muzicalitatea ei, limba română poate fi considerată ea însăşi o operă de artă, în permanentă transformare, îmbogăţire şi înfrumuseţare, căci „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, după cum a scris Lucian Blaga. În limba română au fost scrise versurile patriotice ce au însufleţit generaţii şi generaţii, care au aspirat şi aspiră la unirea tuturor românilor, ca acestea: „Pe-al nostru steag e scris unire, /Unire-n cuget şi simţiri/ Şi sub măreaţa lui umbrire,/ Vom înfrunta orice loviri.” (Versuri: Andrei Bârseanu, muzica:Ciprian Porumbescu).

„Limba este cartea de nobleţe a unui neam”  afirmă Vasile Alecsandri, care a înnobilat frumoasa limbă română prin creaţiile sale. Jules Michelet, istoric francez, spunea când vorbea de limba română că „graiul poporului român este un suspin şi o lacrimă îi tremură în viers”(Jules Michelet – „Histoire de la Roumanie”).

Continue reading „Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII” →

Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA

„Sărut vatra şi-al ei nume / Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume /Limba noastră cea română”.

(Grigore Vieru. Limba noastră cea română)

Mult Stimați Prieteni !!!

Vă felicit sincer cu a 31 aniversare a Limbii Române în Basarabia, la care participă din ceruri și se bucură irepetabilii Ion și Doina Aldea Teodorovici (https://www.youtube.com/watch?v=cx6nJq_GhlE)

La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM cu majoritate covârşitoare adoptă legile de funcţionare a limbilor (din 341 deputati, contra au votat 43, unul s-a abţinut). Din acest moment limba moldovenească (română) devine unica limbă de stat a RSSM, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Ulterior ziua de 31 august va deveni sărbătoare naţională oficială. În acea zi memorabilă, în grevă totală sau parţială se aflau: la Tiraspol – 44 întreprinderi de stat; Bender – 35; Chişinău – 31; Râbniţa – 25; Comrat – 18; Bălţi – 7; Ceadîr-Lunga – 5.

A fost un eveniment major, așteptat de românii din Basarabia de apr. 50 de ani, pe parcursul cărora regimul diabolic sovietic rusesc a trimis în surghiun în Siberia Limba Română, a rusificat totul ce se putea de rusifica, a dus o politică de deznaționalizare acerbă, după care ștabii de la Kremlin credeau că au dezrădăcinat complet elementul românesc din basarabeni.

S-au greșit acești ștabi de la Kremlin și cozile de topor. Ca și pasărea Phoenix românismul, limba română, a renăscut din cenușa focului ținut aprins aproape 50 de ani.

Să facem o retrospectivă a evenimentelor care au precedat acest mult așteptat eveniment.

Evenimente mai mici, care ulterior au crescut ca gogoloșul de zăpadă până la zeci de mii au avut loc de la sfârșitul anului 1987 și pe parcursul întregului an 1988. O să ne oprim doar la unele evenimente legată de Limbă, care s-au desfășurat în a. 1989/

La 4 ianuarie are loc o întrunire a intelectualităţii rusofone, la care este desemnat un grup de iniţiativă pentru crearea Interfrontului. Din grup au facut parte A. Andrievskij, A. Safonov, N. Babilunga, A. Bolşakov, A. But, A. Liseţkij, V. Solonari. A fost pus începutul luptei împotriva Limbii române.

La 19 februarie în Piaţa Victoriei din Capitală are loc un nou miting neautorizat, la care participă circa 10000 de simpatizanţi ai Mișcării Democratice (MD).

La 26 februarie circa 20000 de manifestanţi ai MD au blocat circulaţia transportului în centrul Capitalei şi au scandat în faţa CC: „Vrem limbă şi alfabet!”, „Daţi-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocraţia!”, „Am pierdut încrederea!”. S. Grossu a încercat să potolească mulţimea promiţând că în două săptămâni vor fi făcute publice proiectele de legi privind funcţionarea limbilor.

La 12 martie a avut loc un nou miting neautorizat în faţa CC al PCM (MD a cerut, dar nu a obţinut autorizarea) cu tema apropiatelor alegeri (din 26 martie) în SS al URSS. Pentru prima oară de asupra coloanelor de manifestanţi a fost ridicat DRAPELUL TRICOLOR. Au loc noi altercaţii cu miliţia în cadrul manifestaţiei. Noul ministru de interne V. Voronin vorbeşte despre „dirijori” şi „grupuri de asalt” în rândul manifestanţilor. Presa oficială începe o campanie grosolană de defăimare a MD şi a Cenaclului „Alexe Mateevici”.

La 19 martie la Teatrul de Vară are loc un mare miting-maraton de şapte ore. La miting au acceptat să participe primul secretar al CC al PCM S. Grossu, preşedintele Prezidiului SS A. Mocanu,  preşedintele Consiliului de Miniştri I. Calin ş.a., care au încercat să răspundă la un şir de întrebări. În rezoluţia mitingului se cerea din nou publicarea de urgenţă a proiectelor de legi pentru a se evita noi manifestaţii neautorizate.

La 26 martie au loc alegerile în Sovietul Suprem al URSS. Din partea Moldovei deputaţi au devenit: I. Druţă, G. Vieru, D. Matcovschi, M. Cimpoi, I. C. Ciobanu, E. Doga, N. Dabija, I. Hadârcă, A. Grăjdieru şi alţi militanţi pentru renaşterea naţională.

La 31 martie în premieră, orăşelul Kutuzov este rebotezat în Ialoveni. De asemenea, au fost publicate în presa pentru dezbateri proiectele legilor privind funcţionarea limbilor elaborate de oficialităţi şi care declarau limba moldovenească ca limbă de stat, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină urma să fie soluţionată în alte legi.

Mitingul din 9 aprilie organizat de MD, la care au participat 25000 de oameni, a votat unanim proiectul USM privind limba se stat şi trecerea la grafia latină. A fost cerută retragerea imediată din discuţie a proiectelor oficiale calificate ca mostre ale incompetenţei politice şi juridice.

La 15 aprilie Prezidiul Sovietului Suprem revine la problema funcţionării limbilor, răspunzând astfel la Scrisoarea deschisă a grupului de deputaţi ai URSS, promiţând să dea publicităţii până la sfârşitul lunii aprilie proiectul de lege privind trecerea la grafia latină. În presă reîncepe valul de discuţii.

La 17 mai prin decizia Biroului CC al PCM este destituit din post redactorul-sef al ziarului „Moldova Socialistă”, pentru „păcatul” de a fi publicat proiectul alternativ al legii privind funcţionarea limbilor elaborat de Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Doar protestul ferm al colectivului ziarului şi ameninţarea cu o grevă a mass-media au constrâns CC să-şi anuleze decizia.

În seara zilei de 17 mai a fost grav accidentat deputatul poporului din URSS, scriitorul, redactorul-sef al revistei „Nistru”, Dumitru Matcovschi, cutremurând întreaga opinie publică.

La 20 mai în Sala mare a USM şi-a desfăşurat lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de grupul de iniţiativă al MD. La Congres au partucipat delegaţi din 30 de raioane şi oraşe, precum şi delegaţi ai Mişcării ecologice „Acțiunea verde”, Cenaclului „Alexe Mateevici”, Ligii democratice a stidenţilor, Asociaţiei istoricilor, Societăţii de cultura „Moldova” din Moscova. Congresul a adoptat Programul şi Statutul FPM.

La 4 iunie în Piaţa Victoriei are loc primul miting autorizat al FPM. Piaţa a fost inundată de flamuri tricolore. La miting s-a cerut eliberarea neîntarziată a demonstranţilor arestaţi la 12 martie, fapt care s-a şi întâmplat după mai multe ore de negocieri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)

MOTTO: „ A nu fi iubit este doar un ghinion, a nu iubi este o nenorocire”. (Albert Camus)

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913 la Dréan, Algeria – d. 4 ianuarie 1960 la Villeblevin, Franța) a fost romancier, dramaturg și filozof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor și întemeietor al  unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, cu deosebire, prin două eseuri filozofice: Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat – 1951. Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând, în ansamblu, raportul dintre individ și societate. În 1942 apare celebrul său roman STRĂINUL, apoi alte două romane, CIUMA, în 1946 și CĂDEREA în 1956. În dramaturgie s-a remarcat cu piesele de teatru CALIGULA (1938), NEÎNȚELEGEREA (1944), STAREA DE ASEDIU (1948) și CEI DREPȚI (1949).

 

ULTIMA ORĂ

 

La marginea nopții întârzie somnul

în gândul rămas lângă ușă stingher

pe franje de karma ce umplu ecranul

cu doruri căzute de-a valma din cer.

 

Le văd la fereastră venind încărcate

cu dulci amintiri regăsite-n trecut,

ce vor să-mi aducă, pe căi neumblate,

surâsul jertfit într-un ultim sărut.

 

Iar buza-mi crispată, rămasă rănită

în visul ce-ți caută umbra prin cer,

mai tremură încă, de-atunci neoprită,

sub ochii-mbrăcați în armură de fier.

 

Se scurge-n pendulă și ultimă oră

în care speranța mă duce-n trecut

să-mi caut destinul privind de la proră,

bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!

 

Tatiana Doina Popovici:  La limita dintre seară și noapte („la marginea nopții”), Eul liric, aflat între stare de veghe și somn, își amintește iubirile trecute care defilează pe ecranul amintirilor, umplut cu „doruri căzute de-a valma din cer”. Așadar, prima strofa surprinde Eul liric aflat între realitate și vis.

În a doua strofă, Morfeu îl cuprinde în brațele sale și, la fereastră, apar doruri „cu dulci amintiri regăsite-n trecut”. De fapt „karma” este o defilare a vieții trecute care lasă urme asupra vieții prezente sau a celor viitoare. Karma este conceptul reîncarnărilor în filosofia indiană. Amintirile vor să-i aducă poetului, „pe cai neumblate” imaginea surâsului „jertfit într-un ultim sărut”. Eul liric este încă „în visul” ce „caută umbra” iubitei „prin cer”. Tot în vis, poetul, prin Eul său liric, simte rana ultimului sărut pe buza ce „tremură […] de-atunci neoprită/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”

Imaginile din strofele a doua și a treia se referă la iubiri care dispar  odată ce „se scurge-n pendulă și ultima oră” dintr-o noapte în care  „speranța” îl duce pe poet în „trecut”,  Eul liric aflându-se între vis și realitate, căutându-și destinul   „privind de la proră/ bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!”.

Prima strofa se refera la starea dintre realitate și vis, următoarele două se refera la vis, iar ultima surprinde Eul liric între vis și realitate. Această pendulare între realitate și vis, vis, vis și realitate este specifică poetului Corneliu Neagu care dă valori expresive unor obiecte cunoscute și folosește oniricul pentru a le exprima.

În cele patru strofe, a câte patru versuri, cu rima încrucișată apar metafore ca: „la marginea nopții”, „gând stingher”, „franje de karma”, „rămas stingher” (prima strofa), „dulci amintiri” (inversiune), „căi neumblate”, „surâsul jertfit” (a doua strofa), „buza crispată”, „buza rănită”, „armură de fier” (a treia strofa) și „bătrân marinar” (inversiune), „vapor nevăzut” (a patra strofă). Pe lângă metafore, autorul folosește personificări: „gândul rămas lângă ușa”, „buza… mai tremură încă”, „ochii-mbrăcați în armură”.

            Cuvintele: nopții, visul, somnul, ecranul, umbra aparțin oniricului, iar: gând, fereastră, surâs, ochii, pendula, prora, marinar, vapor, franje aparțin realității. Alternarea lor pune în lumină un tablou în care apare și un element cosmic, „cer”. Titlul este alcătuit dintr-un numeral ordinar cu valoare de adjectiv – „ultima” și un substantiv ce reprezintă o unitate de timp, „oră”.

Corneliu Neagu: ULTIMA ORĂ este un poem de factură expresionist-onirică în care franje de amintiri, de dor și de karma interferează într-un spațiu-timp cu manifestări care marchează Eul liric cu sentimente foarte puternice. Pe parcursul celor patru strofe ale poemului, cititorul este purtat pe căile nevăzute ale visării neîngrădite, prin „umbrele” trecutului pentru a găsi perspective noi ale speranței.

În prima strofă, pe fondul insomniei („întârzie somnul”), gândul rămâne „lângă ușă stingher/ pe franje de karma […] cu doruri căzute de-a valma din cer”. Aceste doruri (strofa a doua) vin încărcate cu „dulci amintiri” ce vor să-i aducă poetului, „pe căi neumblate”, „ surâsul jertfit într-un ultim sărut”. În strofa a treia gândul, transformat în vis, „caută umbra” iubitei (subînțeles, dispărută) „prin cer”. Iar buza poetului, rămasă „crispată” după acel ultim sărut, ”mai tremură încă, de-atunci neoprită,/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”. În ultima stofă „speranța” îl duce pe poet „în trecut” să-și caute „destinul privind de la proră”, ca „bătrân marinar” de pe un „vapor nevăzut!”. Speranța se scurge prin ceasul cu pendulă la „ultima oră”, fapt ce sugerează vârsta senectuții, încărcată cu amintiri.

Poemul ULTIMA ORĂ a fost publicat mai întâi în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUEȚE LITERARE, primind aprecieri favorabile din partea cititorilor. În august 2020 a fost inclus în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

TĂCERILE

 

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind și le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

 

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

 

Dar versurile cadențate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

 

În gândurile mele vă iubesc și-acum,

chiar dacă toamna vieții ne desparte –

veniți, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

 

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veți fi plecat lăsând-mi doar tăcere

și florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)” →