La această serie de „Dialoguri Literare” vom introduce două citate filozofice din opera lui Mircea Vulcănescu:

1. „Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici nu are sfârșit. Dar unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.
2. „Sfințenia chiar apare, și ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele sfânt. Oaia sfântă. Casa sfântă. Tot ce e la locul lui și la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie!”

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, – d. 28 octombrie 1952, la închisoarea din Aiud) – economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român. A fost condamnat la opt ani de temniță grea  de un tribunal al regimului comunist din România pentru pretinse crime de război. Motivul real a fost acela că făcea parte din Guvernul Ion Antonescu, având funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe. Decesul survenit la 28 octombrie 1952 s-a datorat condițiilor grele de detenție, îmbolnăvindu-se grav de plămâni. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Aiud.

 

DESTĂINUIRE

 

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân-la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

 

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

 

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

 

Tatiana Doina Popovici:   În cele trei strofe ample, autorul mărturisește cititorilor gânduri referitoare la prezentul care-l ține încă „drept pe brâul de redută”. În acest sens „nu las de-o parte treaba începută „căutând „tainele zidirii omenești”. Eul liric nu pune preț pe renume sau „haine… bine croite”, el rămâne „al vieții mele simplu matelot”.

A doua strofă subliniază truda și renunțarea cu care a adunat „slove… în câte-o carte” pe care o oferă discipolilor ajutându-i „să urce-n meseria lor triumfători”. Truda cu care a adunat „slovele-n câte-o carte” n-a avut ca scop obținerea vreunei cununi. Eul liric își caută (încă) „menirea existentei pe acest pământ”.

 Conștient ca se află „în toamna vieții, Eul liric, „cu harul sfânt” al creatorului, ține spiritul „pe calea mult dorită”. Din acest har „împarte cu dărnicie” fără a lăsa să se vadă „că haina timpului îmi este tot mai grea”.

 „Destăinuie” este un titlu explicit pentru discursul liric încărcat de trăiri care-l impulsionează pe cititorul obișnuit să descopere optimism în lirica acestui autor. Poezia are un efect puternic prin introspecția analitică pe care și-o face poetul.

 Într-un fel, aceasta poezie este un testament asemănător celui al lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Corneliu Neagu: Așa cum se precizează chiar din titlu, acest poem reprezintă o destăinuire a poetului despre trecerea sa prin viață. Din punct de vedere arhitectural poemul a fost conceput cu trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, rimă încrucișată cu măsura versurilor 11-12-11-12.

Prima strofă redă o scurtă privire asupra prezentului. Poetul stă încă drept pe „brâul de redută”. Evident, reduta sugerează starea de veghe permanentă pentru evaluarea justă a vieții. Poetul se consideră un „simplu matelot” pe puntea vieții sale. Nu lasă „de-o parte treaba începută„ și adună „în fiecare zi” tot ceea ce viața încă îi oferă. Știe că este cunoscut direct sau „din auzite”, că are un renume „Dar ce contează pân-la urmă cine ești?” – se întreabă retoric poetul. Și concluzionează: „nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești”. Eul liric lasă a se înțelege că faptele, realizările, pentru sine și pentru societale, sunt cele care dau consistență și valoare unei existențe.

Trecând la strofa a doua aflăm că din tot ceea ce a adunat poetul „cu trudă grea, cu multe renunțări” le-a făcut parte și discipolilor săi ca „să urce-n meseria lor triumfători”. Desigur, Eul liric are în vedere faptul că poetul este, nu numai Om de litere, ci și Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. al POLITEHNICII din București, reputat Om de știință, cu recunoaștere națională și internațională. Dar aflăm din versurile care urmează că această personalitate nu și-a dorit, cu orice preț, să simtă „pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt”, fiind recunoscut în mediul academic pentru modestia și generozitatea sa. Aceste calități sunt sintetizate, cu eleganță, în ultimele două versuri ale strofei a doua: „sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea existenței pe acest pământ”.

În ultima strofă destăinuirile poetului sunt marcate de vârsta senectuții, definită de Eul său liric ca „toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc”. Poetul privește realitatea acestei vârste cu demnitate și speranță: „țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc”. Mai mult, chiar împarte „cu dărnicie” din harul său „acelora ce mai trudesc în preajma” sa. Ca totul să pară firesc, atitudinea poetului pare neschimbată, de aceea mimează „fălos” ca nimeni să nu știe „că haina timpului” devine „tot mai grea”. Final de poem care reflectă magistral măreția unui caracter de „Om între oameni”

Poemul DESTĂINUIRE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București 2020.

PARDIGMA

 

Îmi adun tăcerea zilei următoare

din adânc de taine, fără început,

o îmbăt cu visuri puse în ulcioare

păstrate cu grijă pe un pat de lut.

Pun pe fruntea zilei mirul neuitării

cu parfum de doruri rupte din tăceri

când pe cerul vieții se adună norii

mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri.

 

Mă feresc de vorba nerostită încă

care vrea să scape din firav pripon,

să îmi lase-n cuget rana sa adâncă

pe cântări năuce de malefic zvon.

Am mereu în suflet gând de alinare

să-l împart prin lume marilor căzuți,

părăsiți adesea-n margini de uitare

unde stau cu anii încă nevăzuți.

 

Din lumina zilei împletesc ofrande

cu-nveliș de visuri și parfum de dor,

le împart când luna vine să se scalde

în adâncul oazei din deșert decor.

Simt încă de astăzi ultima enigmă

ce-mi deschide drumul, încă neștiut,

și-mi aduce-n suflet marea paradigmă

să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut.

 

Tatiana Doina Popovici: În cele trei strofe a câte opt versuri cu rima încrucișată, Eul liric adună „tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine… o îmbăt cu visuri puse în ulcioare / păstrate… pe un pat de lut”. Atât ulcioarele cât și patul de lut sugerează vechimea tainelor. O personificare surprinzătoare „pun pe fruntea zilei mirul neuitării” face aluzie la amintirile „cu parfum de doruri”. Eul liric are simțul realității – „pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Ca și cum ar săvârși un ritual – „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării”, Eul liric se ferește de „cântări năuce de malefic zvon”.

Evitând „vorba nerostită” care „lasă-n cuget rana sa adâncă”,  Eul liric poartă în suflet „gând de alinare” pe care-l împarte „marilor căzuți,/ părăsiți adesea-n margini de uitare/ unde stau cu anii încă nevăzuți”.

 Strofa a treia, mai optimistă, aduce ofrande „cu-nveliș de visuri și parfum de dor”, pe care Eul liric le împarte sub razele lunii venite „să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Ultimele versuri se referă la „ultima enigmă” a drumului neștiut, dar și la „marea paradigmă (exemplu, model, pildă) care-l îmbată „cu taina Celui Nevăzut”.

Alternare de visuri, taine, realitate, ritualuri creștine, „Paradigma” este ornamentată cu metafore și personificări. Dintre metafore amintim: „adânc de taine”, „mirul neuitării”, „parfum de doruri”, „vorba nerostită”, „firav pripon” (inversiune), „cântări năuce”, „malefic zvon” (inversiune), „margini de uitare”, „înveliș de visuri” „drumul neștiut”. Pe lângă metafore, poetul folosește personificări ca: „tăcerea… o îmbăt cu visuri”, „luna vine se scalde”.

         Mărcile eului liric: îmi, mă, – mi (pronume) și verbe la indicativ persoana întâi singular arată implicarea directă a autorului în discursul liric.

 

Corneliu Neagu: Acest poem, derulat pe întinderea a trei stofe, de câte opt versuri fiecare, este o confesiune despre viață, timp și destin. Nu este nici-o îndoială asupra acestui fapt, mai ales că discursul Eului liric este la modul indicativ prezent, persoana întâia singular.

Prima strofă începe în manieră expresionistă: „Îmi adun tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine, fără început,/ o îmbăt cu visuri puse în ulcioare/ păstrate cu grijă pe un pat de lut”. Apoi discursul liric intră, treptat – treptat, pe făgașul realismului metaforic: „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării/ cu parfum de doruri rupte din tăceri/ când pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Trecerea la strofa a doua aduce realismul în prim plan: ” Mă feresc de vorba nerostită încă/ care vrea să scape din firav pripon”…, atunci când această vorbă, pornită din „zvonuri năuce” ar putea să lase în cuget răni adânci. Poetul are în suflet „gând de alinare” ca să-l împartă „marilor căzuți”. Subînțelegem că acești „mari căzuți” sunt oameni de valoare (personalități) marginalizați și uitați de societate – „nevăzuți”. În ultima stofă, poetul, prin Eul liric, ne spune că și natura întră în viziunea sa ocrotitoare: „Din lumina zilei împletesc ofrande/ cu-nveliș de visuri și parfum de dor”. Aceste ofrande sunt oferite lunii (astrul îndrăgostiților), atunci când  „vine să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Din ultimele patru versuri ale poemului aflăm că poetul se apropie de marea călătorie spre eternitate: „Simt încă de astăzi ultima enigmă/ ce-mi deschide drumul, încă neștiut,/ și-mi aduce-n suflet marea paradigmă/ să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut” (Demiurgul). Se simte din aceste versuri că poetul este pregătit sufletește pentru această „călătorie” fără întoarcere. Așa cum spunea Mircea Vulcănescu, poetul a înțeles că „unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.

 Poemul PARADIGMA a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a fost publicat si în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE, primind comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DRUM SPRE ETERNITATE

 

Ani mulți s-au adunat în urma mea,

încep să simt a timpului povară,

dar tot a mai rămas câte ceva

de adunat din clipele ce zboară.

Abia acum, privind înspre trecut,

găsesc minuni prin amintiri uitate,

o, Doamne, dacă-atunci aș fi știut

să le adun și să le gust pe toate!…

 

Mult prea grăbit prin viață, uneori,

mizând pe șansele ivite-n cale,

nepăsător treceam pe lângă flori

fără-a gusta mireasma din petale.

Nu mă opream sub falnicii copaci

ce străjuiau poienile sihastre,

cuprinși de vraja norilor gonaci

pe căi deschise-n bolțile albastre.

 

Și prea puțin, în râul de cleștar,

mi-am odihnit tăcerile rebele,

pentru-a primi neprețuitul dar

privind adânc minunile din stele.

Nici vraja focului, trosnit în jar,

nu am știut s-o gust pe îndelete,

prea obosit la munca în zadar

dormeam adânc cu fața la perete.

 

Acum, prin umbra anilor trecuți,

mai regăsesc și stropi de neuitare,

în praf de aur magic prefăcuți

pe-altarul sfânt al noilor tipare.

Renasc la umbra unui vis frumos

mi-aduc în suflet clipele ratate,

le regândesc, pentru-a pleca pios

spre ce presimt a fi – Eternitate.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe polimorfe, autorul desenează parcursul unei vieți încununate de succes. Conștient de curgerea timpului, Eul liric (poetul) simte povara anilor, dar „tot a mai rămas câte ceva de adunat din clipele ce zboară”. Prima strofă se încheie cu regretul de a nu fi știut să valorifice minunile din „amintiri uitate”.

Cea de a doua strofă surprinde graba cu care trece un tânăr prin viața. „Mizând pe șansele ivite-n cale”, Eul liric nu este atent la farmecul naturii: „treceam pe lângă flori”, „nu mă opream sub falnici copaci”, nu-și îndrepta ochii spre „bolțile albastre”. Și în strofa a treia, Eul liric conștientizează ca „prea puțin, în râul de cleștar/ mi-am odihnit tăcerile rebele”. Nici „minunile din stele”, „nici vraja focului… nu am știut s-o gust pe îndelete”. Preocupat de muncă, obosit, „dormeam adânc cu fața la perete”. Primele trei strofe reprezintă o radiografie a omului tânăr, în general, chiar dacă în aceasta poezie Eul liric  se confundă cu poetul.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)” →

MOTTO: „ A nu fi iubit este doar un ghinion, a nu iubi este o nenorocire”. (Albert Camus)

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913 la Dréan, Algeria – d. 4 ianuarie 1960 la Villeblevin, Franța) a fost romancier, dramaturg și filozof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor și întemeietor al  unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, cu deosebire, prin două eseuri filozofice: Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat – 1951. Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând, în ansamblu, raportul dintre individ și societate. În 1942 apare celebrul său roman STRĂINUL, apoi alte două romane, CIUMA, în 1946 și CĂDEREA în 1956. În dramaturgie s-a remarcat cu piesele de teatru CALIGULA (1938), NEÎNȚELEGEREA (1944), STAREA DE ASEDIU (1948) și CEI DREPȚI (1949).

 

ULTIMA ORĂ

 

La marginea nopții întârzie somnul

în gândul rămas lângă ușă stingher

pe franje de karma ce umplu ecranul

cu doruri căzute de-a valma din cer.

 

Le văd la fereastră venind încărcate

cu dulci amintiri regăsite-n trecut,

ce vor să-mi aducă, pe căi neumblate,

surâsul jertfit într-un ultim sărut.

 

Iar buza-mi crispată, rămasă rănită

în visul ce-ți caută umbra prin cer,

mai tremură încă, de-atunci neoprită,

sub ochii-mbrăcați în armură de fier.

 

Se scurge-n pendulă și ultimă oră

în care speranța mă duce-n trecut

să-mi caut destinul privind de la proră,

bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!

 

Tatiana Doina Popovici:  La limita dintre seară și noapte („la marginea nopții”), Eul liric, aflat între stare de veghe și somn, își amintește iubirile trecute care defilează pe ecranul amintirilor, umplut cu „doruri căzute de-a valma din cer”. Așadar, prima strofa surprinde Eul liric aflat între realitate și vis.

În a doua strofă, Morfeu îl cuprinde în brațele sale și, la fereastră, apar doruri „cu dulci amintiri regăsite-n trecut”. De fapt „karma” este o defilare a vieții trecute care lasă urme asupra vieții prezente sau a celor viitoare. Karma este conceptul reîncarnărilor în filosofia indiană. Amintirile vor să-i aducă poetului, „pe cai neumblate” imaginea surâsului „jertfit într-un ultim sărut”. Eul liric este încă „în visul” ce „caută umbra” iubitei „prin cer”. Tot în vis, poetul, prin Eul său liric, simte rana ultimului sărut pe buza ce „tremură […] de-atunci neoprită/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”

Imaginile din strofele a doua și a treia se referă la iubiri care dispar  odată ce „se scurge-n pendulă și ultima oră” dintr-o noapte în care  „speranța” îl duce pe poet în „trecut”,  Eul liric aflându-se între vis și realitate, căutându-și destinul   „privind de la proră/ bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!”.

Prima strofa se refera la starea dintre realitate și vis, următoarele două se refera la vis, iar ultima surprinde Eul liric între vis și realitate. Această pendulare între realitate și vis, vis, vis și realitate este specifică poetului Corneliu Neagu care dă valori expresive unor obiecte cunoscute și folosește oniricul pentru a le exprima.

În cele patru strofe, a câte patru versuri, cu rima încrucișată apar metafore ca: „la marginea nopții”, „gând stingher”, „franje de karma”, „rămas stingher” (prima strofa), „dulci amintiri” (inversiune), „căi neumblate”, „surâsul jertfit” (a doua strofa), „buza crispată”, „buza rănită”, „armură de fier” (a treia strofa) și „bătrân marinar” (inversiune), „vapor nevăzut” (a patra strofă). Pe lângă metafore, autorul folosește personificări: „gândul rămas lângă ușa”, „buza… mai tremură încă”, „ochii-mbrăcați în armură”.

            Cuvintele: nopții, visul, somnul, ecranul, umbra aparțin oniricului, iar: gând, fereastră, surâs, ochii, pendula, prora, marinar, vapor, franje aparțin realității. Alternarea lor pune în lumină un tablou în care apare și un element cosmic, „cer”. Titlul este alcătuit dintr-un numeral ordinar cu valoare de adjectiv – „ultima” și un substantiv ce reprezintă o unitate de timp, „oră”.

Corneliu Neagu: ULTIMA ORĂ este un poem de factură expresionist-onirică în care franje de amintiri, de dor și de karma interferează într-un spațiu-timp cu manifestări care marchează Eul liric cu sentimente foarte puternice. Pe parcursul celor patru strofe ale poemului, cititorul este purtat pe căile nevăzute ale visării neîngrădite, prin „umbrele” trecutului pentru a găsi perspective noi ale speranței.

În prima strofă, pe fondul insomniei („întârzie somnul”), gândul rămâne „lângă ușă stingher/ pe franje de karma […] cu doruri căzute de-a valma din cer”. Aceste doruri (strofa a doua) vin încărcate cu „dulci amintiri” ce vor să-i aducă poetului, „pe căi neumblate”, „ surâsul jertfit într-un ultim sărut”. În strofa a treia gândul, transformat în vis, „caută umbra” iubitei (subînțeles, dispărută) „prin cer”. Iar buza poetului, rămasă „crispată” după acel ultim sărut, ”mai tremură încă, de-atunci neoprită,/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”. În ultima stofă „speranța” îl duce pe poet „în trecut” să-și caute „destinul privind de la proră”, ca „bătrân marinar” de pe un „vapor nevăzut!”. Speranța se scurge prin ceasul cu pendulă la „ultima oră”, fapt ce sugerează vârsta senectuții, încărcată cu amintiri.

Poemul ULTIMA ORĂ a fost publicat mai întâi în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUEȚE LITERARE, primind aprecieri favorabile din partea cititorilor. În august 2020 a fost inclus în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

TĂCERILE

 

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind și le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

 

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

 

Dar versurile cadențate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

 

În gândurile mele vă iubesc și-acum,

chiar dacă toamna vieții ne desparte –

veniți, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

 

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veți fi plecat lăsând-mi doar tăcere

și florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)” →