Motto:
Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?
(Omar Khayyam)
Omar Kayyam (18 mai 1048 – 4 decembrie 1131) a fost o personalitate persană proeminentă: poet, matematician, filosof și astronom. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și Imam Mowaffaq de Nișapur. A scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință.
Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayyam „…dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.
AMURG
Se scurge fără rost această vară,
tu încă mai visezi că suntem amândoi,
dar amintirile încep să moară
pe malul râului, sub plopii tot mai goi.
Rafalele de vânt, dezlănțuite,
alungă frunzele căzute din castani
sub băncile-ncărcate cu ispite,
rămase-n neuitarea scrisă peste ani.
În parc cânta fanfara militară,
parcă aud și-acum fligoarnele urcând,
la cumpăna dintre amurg și seară,
când apăreau târziu amantele plângând.
Le consolam cu întâlniri discrete
în mica mea mansardă, sub acoperiș,
unde-ajungeau cu anemone-n plete
pe treptele urcate noaptea pe furiș.
Când zorii se iveau lângă fereastră,
le-mbrățișam în prag, cu ultimul sărut,
plângeau de dor garoafele în glastră,
din colțul său, privea motanul abătut.
Plecarea ta a fost atunci grăbită –
de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?
Nu căuta-n trecut vreo ispită –
în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!
Tatiana Doina Popovici: Titlul cred că este metafora bătrâneții, când amintirile „încep să moară”. În noianul amintirilor apari „tu (ce) încă mai visezi că suntem amândoi”. Primele trei strofe se referă la schimbarea anotimpurilor „Se scurge fără rost aceasta vară”, Eul liric simțind „Rafalele de vânt dezlănțuie”. „Frunzele căzute din castani” ca și „băncile-ncărcate cu ispite” rămân în „neuitarea scrisă peste ani”. Tonul nostalgic este înviorat în strofa a treia de fanfara militară, mai ales de fligoarnele care emit sunete înalte și vesele, „la cumpănă dintre amurg și seară.” Acesta este momentul apariției „amantelor plângând”. La umbra întunericului, Eul liric le primește „pe furiș”, în mica mansardă de „sub acoperiș”. Strofele a treia și a patra se referă la aceste întâlniri pasagere care durează până „când zorii se iveau lângă fereastră”. Despărțirile, privite de „motanul abătut”, devin dramatice: „plângeau de dor garoafe în glastră”.
Eul liric se adresează iubitei a cărei plecare „a fost grăbită”: „de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi”, câtă vreme „în suflete ne plâng copacii, tot mai goi”?. Cred că „Amurg” este o meditație asupra timpului care rotește anotimpuri, dar schimbă și relații sau mentalități. „Băncile-ncărcate cu ispite” rămân „în neuitarea scrisă peste ani”. Memoria păstrează acele jocuri tinerești, dar amurgul (bătrânețea) aduce înțelepciune și renunțarea la ispite.
Câteva personificări: „amintirile încep sa moară”, „Rafalele… alungă…”, „plângeau de dor garoafe în glastră”, „în suflete ne plâng copacii goi” sugerează trecerea timpului care nu iartă. „Amurg” este o poezie care se referă la bătrânețe (Jocul și iubirea mea e înțelepciunea!), dar care pune în fața cititorului aspecte ale unei tinereți trăite din plin în parcuri, cu fanfara militară, clădiri cu mansarde sub acoperiș etc. La o citire atentă, prin fața cititorului defilează o lume apusă dominată de sentimente puternice.
Corneliu Neagu: Poemul AMURG a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN. Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.
Este un poem de dragoste, brodat cu amintiri puternice în care natura are un rol important. Începutul poemului evocă un sfârșit de vară, când iubirea începe să se destrame pe malul unui râu „sub plopii tot mai goi”. La durerea despărțirii celor doi îndrăgostiți se pare că participă chiar natura, cu manifestări specifice toamnei care se apropie tot mai mult: „Rafalele de vânt, dezlănțuite,/ alungă frunzele căzute din castani/ sub băncile-ncărcate cu ispite,/ rămase-n neuitarea scrisă peste ani”.
La începutul strofei a doua se poate deduce că despărțirea se consumase deja, iar discursul liric capătă o altă turnură. Se aude o fanfară militară în parc, iar la cumpăna dintre amurg și seară „apar amante plângând”, probabil că fiecare dintre ele în căutarea consolării în brațele altui bărbat, după ce au fost părăsite la sfârșitul vacanței de vară. Eul liric, aflat și el în criză după plecarea iubitei, le oferea consolare „în mica mea mansardă, sub acoperiș”. Pentru a păstra aparența bunelor moravuri, aceste fete în căutare de aventuri (amantele) ajungeau în mansardă „noaptea pe furiș”.
Odată cu începutul strofei a treia aflăm că amantele plecau „când zorii se iveau lângă fereastră” (probabil pentru a păstra secretul aventurii lor). În prag primeau neprețuitul sărut al poetului, care participa la despărțire împreună cu „garoafele din glastră” și motanul său care „privea abătut”. Ultimele patru versuri aduc o schimbare de direcție a discursului liric, întrucât apare, pe neașteptate, chiar femeia din prima strofă. Să fi fost chiar una dintre amantele poetului? Poate cea favorită și în același timp muza Eului liric? Ca în orice poezie bine concepută, cititorul va găsi propria sa interpretare. Oricum se pare că ruptura a fost grăbită și definitivă: „Plecarea ta a fost atunci grăbită –/ de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi? /Nu căuta-n trecut vreo ispită –/ în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!
De-a lungul timpului poemul AMURG a fost publicat în mai multe reviste on-line și distribuit pe facebook, primind foarte multe comentarii favorabile.
LA MARGINI DE VIS
Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi
și zeci de-amintiri m-asaltează deodată
cu mii de regrete vorbind despre noi
în triste romanțe, pe-o harpă stricată.
Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,
trecând prin fereastra cu geamuri ovale,
evocă licornul cu frâu de argint
venit din trecut să te-aducă agale.
Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,
e toamnă târzie și parcă, de-afară,
se-aude licornul sosind nechezând
pe calea îngustă ce duce spre scară.
Sau poate-i doar vântul sosit din trecut
la ușa închisă cândva într-o toamnă
cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut
lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.
Te-aștept la fereastră să vii din neant,
la margini de vis să te văd împăcată,
din harpă un ultim acord consonant
să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.
Tatiana Doina Popovici: Eul liric, aflat între vis și realitate (la margini de vis), este asaltat „de zeci de amintiri” care păstrează „mii de regrete vorbind despre noi/ în triste romanțe, pe-o harpă stricată”. Ajunse dintr-un vechi labirint, romanțele „evoca licornul cu frâu de argint” venit din mitologie „să Te-aducă agale”. În toamna târzie, Eul liric „aude licornul sosind nechezând”. Aflat în stare halucinatorie, Eul liric nu mai știe dacă aude licornul sau vântul „sosit din trecut la ușa închisă… c-un singur zăvor dintr-un dor neștiut”, care închide uitarea. În strofa a cincea, Eul liric se adresează iubitei plecate în neant: „Te-aștept la fereastra să vii din neant”. Înainte de a se termina visul așteaptă ca harpa să-i spună pe „un ultim acord consonant” că iubita sa n-o sa mai plece „niciodată”.
Amestec de realitate, mit și visare, „La margini de vis” aparține curentului expresionist-oniric, deoarece spiritul Eului creator dă lucrurilor expresia unei noi raportări la absolut, cu un acut patos subiectiv. Expresionismul se caracterizează prin tensiune extatică cu accente halucinatorii, ceea ce se observă și în acest text în care visul, licornul, neantul sunt elemente specifice. Alternanța real-fantastic-vis este sugerată de gânduri, amintiri, regrete, toamnă, licorn, dor, uitare, neant, margini de vis etc. Mărcile Eului liric: mă, aștept, să cad etc. arată implicarea afectivă a poetului. Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișată, „La margini de vis” dovedește încă odată ca tensiunea interioară transcende lucrul. În acest sens, Corneliu Neagu se dovedește un artizan al introducerii acestui curent în lirica contemporană.
Corneliu Neagu: LA MARGINI DE VIS este un poem de dragoste în care realul și fantasticul se amestecă necontenit, prezentul și trecutul se întrepătrund, conducându-l pe cititor prin meandrele întortocheate ale visării. Prima dată a fost publicat în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rima încrucișată, măsura 11-12-11-12.
În primele două strofe predomină amintirile și regretele care vin „în triste romanțe pe-o harpă stricată”, vorbind despre Eul liric dual, marcat de pronumele personal noi („vorbind despre noi”). „Romanțele ajung dintr-un vechi labirint/ trecând prin fereastra cu geamuri ovale”, evocând „licornul cu frâu de argint” care-i aduce Eului liric, pe cărările visului, iubita dintr-un trecut nedefinit.
Trecând la strofa a treia, aflăm că afară este „toamnă târzie”, cu frunze uscate ce cad sub fereastră. În această atmosferă, propice visării, „se-aude licornul sosind nechezând/ pe calea îngustă ce duce spre scară”. Totuși această sosire este pur ipotetică, întrucât la începutul strofei a patra apare alternativa vântului întors din trecut „la ușa închisă cândva într-o toamnă/ cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut/ lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă”. Ușa zăvorâtă cu-n dor neștiut este o metaforă cu un puternic impact emoțional, o figură de stil de o frumusețe neobișnuită.
Din ultima strofă a poemului aflăm că așteptarea Eului liric era numai o stare hipnotică de visare profundă, femeia iubită aflându-se, de fapt, în lumea nevăzută a neantului: „Te-aștept la fereastră să vii din neant,/ la margini de vis să te văd împăcată,/ din harpă un ultim acord consonant/ să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată”.
Poemul este dominat de amintiri și regrete, la limita dintre real și oniric, cu versuri în care fantasticul, magia și miracolul dau naștere unei încărcături lirice expresioniste la limita maximă a stărilor emoționale posibile.
De-a lungul timpului poemul LA MARGINI DE VIS a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, ARMONII CULTURALE, CONFLUENȚE CULTURALE etc.) Distribuit pe facebook din aceste reviste, poemul a generat nenumărate aprecieri și comentarii favorabile. De aceea, autorul este încredințat că va rămâne una dintre creațiile sale lirice reprezentative.
LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT
Se lasă-nserarea şi ninge afară,
cad fulgii de nea peste case dansând,
mă uit pe fereastră – aş vrea să apară
licornul cu frâu de-argint, galopând.
Din hăuri de timp neştiute apare
cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,
deasupra, pe şaua de aur călare,
stă Zâna Zăpezii cu chip auster.
Ajunge îndată cu frâul în mână
şi bate la uşă c-un vânt hibernal,
din zarea cernită cu biciul adună
poveşti să le ţeasă pe geam în cristal.
O chem înlăuntru, să vină aproape
de soba încinsă, cu calul licorn,
din vatră jăratec să-i dau să se-adape,
cunună de aur să-i pun peste corn.
Dar văd că licornul rămâne afară,
iar zâna-i doar umbra iubirilor reci
pierdute în gerul venit într-o seară
când vântul zicea că-ntr-o zi o să pleci.
Tatiana Doina Popovici: Adeptul expresionismului-oniric, Corneliu Neagu, scrie o poezie plină de mister în care predomină cromatica albă: fulgii de nea, argint, Zâna Zăpezii, cristal. Încă din prima strofă „înserarea” și „licornul cu frâu de argint” anunță visarea și misterul. Metafore ca „hăuri de timp” și „brâuri de ger” contribuie la starea de halucinație. Licornul are „șaua de aur” pe care stă „Zână Zăpezii”.
Argintul și aurul sunt elemente de basm (palat de aur, palat de argint etc.) și subliniază caracterul ireal al poveștii, căci „Licornul cu frâu de argint” este o poveste fantastică. Personaj de poveste este și Zâna Zăpezii care bate la ușă „c-un vânt hibernal”. Metafora „zarea cernită” amintește de „Iarna” lui Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”. De această dată Zâna adună povești din „zarea cernită” pe care le țese pe geam. Eul liric, fermecat, o cheamă lângă sobă, „cu calul licorn”. Animal fantastic, Licornul, se hrănește cu jăratec. Eul liric vrea să-l hrănească și să-i pună „cunună de aur” peste corn.
Ultima strofă destramă basmul pentru că „Licornul rămâne afară”, iar „Zâna-i doar umbra iubirilor reci”. Aceste iubiri pierdute „în gerul venit într-o seară” sunt risipite de vântul personificat care: „zicea că-ntr-o zi o sa pleci”. Iată că Eul liric se adresează unei persoane reale, iubita. De la prima la ultima strofă, „Licornul cu frâu de argint” deapănă visul Eului liric. Bogat ornamentată, poezia are epitete substantivale: de nea, de argint, de timp, de ger, de aur, de cristal, dar și adjectivale: neștiute, întinsă, auster, hibernal, încinsă, reci, pierdute.
Metafora „hăuri de timp” sugerează vechimea basmelor în care apar Zâna Zăpezii și Licornul. Eul liric este implicat în poveste direct: mă uit, aș vrea, o chem, să-i dau, să-i pun (eu). Un vis frumos, depănat de când „se lasă înserarea”, odată cu căderea zăpezii, care impresionează prin frumusețe și tensiune lirică dincolo de limitele lumii reale!
Corneliu Neagu: Visare neîngrădită într-o seară de iarnă cu „fulgii dansând”, LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT este, fără îndoială, un poem desprins parcă din lumea fantastică a poveștilor cu zâne și cai înaripați, spuse la gura sobei, din care flăcările ridicate pe jarul întins aruncă umbre misterioase pe albul pereților proaspăt văruiți. A fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017, apoi republicat în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată, măsura versurilor fiind de tipul 12-11-12-11.
Atmosfera de visare își face prezența chiar din prima strofă. Privind pe fereastră, Eul liric ar „vrea să apară licornul cu frâu de argint, galopând”. Ca prin minune, aflăm la începutul strofei a doua că licornul apare „din hăuri de timp neștiute/ cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger”. Pe șaua de aur a licornului „stă Zâna Zăpezii cu chip auster”. Ea „bate la ușă cu-n vânt hibernal” și , în același timp, cu biciul său fermecat „adună povești să le țeasă pe geam în cristal” (metaforă memorabilă privind florile de gheață care apar pe geamurile ferestrelor datorită gerului). Din stofa a patra aflăm că Eul liric o cheamă pe zână în casă să se încălzească lângă „soba încinsă”. O invită să intre împreună cu licornul, pentru a-l adăpa cu jăratec și pentru a-i pune o cunună de aur pe corn. Stupoare însă, ni se spune, în ultima strofă, că licornul rămâne afară, iar Zâna Zăpezi nu este altceva decât „umbra iubirilor reci” (a se înțelege din trecut) destrămate într-o seară când vântul îi spunea poetului că iubita sa va pleca (subînțeles, fără a se mai întoarce).
Feerie de iarnă, cu visare, mister și miracole, poemul LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT este, desigur, o creație lirică expresionist-onirică menită să-i aducă cititorului încântare deplină. Publicat, de-a lungul timpului, în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE etc), de unde a fost distribuit pe facebook, poemul a generat foarte multe comentarii favorabile din partea cititorilor.
~VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
17 august 2020