Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor

Decembrie, 22

Decembrie, se scutură de clipe la mine- n piept şi- mi dăruieşte vise

sub forma unor fluturi argintii, ce-mi mângâie pe frunte anii vii.

.

Cu ancora lăsată, pe catarg cu flamura emoției şi-n alb, decembrie,

mi-a prins între dantele întâiul strigăt şi l- a dus spre stele.

.

Privighetori au revenit atunci şi-au înflorit în piept de mamă lunci,

şi-n triluri, ursitori mi-au destinat, să dăruiesc din tot ce-am adunat.

.

Amurguri înstelate mi-au tivit, pe perna visului, poveşti şi-întins,

din fir de lână tors de mama.mare, senin de ziuă împletit cu soare.

.

Ca păpădii, s-au înălțat spre lume, gânduri şi sentimente aprinse în mine,

ce curioase, avide de lumină, au căutat să-aprindă foc din tină.

.

Pictând în noapte vise pentru mâine, copilăria a rămas în mine

şi mi-a țesut din primăveri şi veri, cuvinte transformate în versuri flori.

.

Şi câte n-am primit! Cât am pierdut! Câte regrete-am strâns şi încă strâng!

Din tot, am încercat să modelez, omul de azi. Aceasta sunt şi cred,

.

Descătuşând din lanțurile grele, fragil potir cu apa vieții mele,

am pus şi eu puțin, dar luminos, la rădăcina lumii, gând frumos…

.

Iarna sărbătorilor

Se scutură salcâmii cerului argint,

Ne înfloresc ferestrele și plâng

În fluturi, peste-al sufletului crâng,

La uși se-aud colindători cântând.

.

Se liniștesc dureri, se nasc colinde,

Se-aprind altarele nopților sfinte,

Nămeți se-înalță, clipe se topesc,

Ne cheamă dorul-în raiul părintesc.

.

Înmugurește pieptul în colind,

Ne este dor de cozonaci și-alint,

Ne vin în minte rugăciuni uitate

Și peste suflet se așterne pace.

.

Se dezgolesc potecile de verde,

Ziua-în argintiul iernii sapă trepte,

Copacii tac în frunze adormite,

Se scriu poeme în sărbători cioplite.

.

Respiră clipele argintul rece,

Aroma cetinii în cer se pierde,

Livezi cu fulgi de nea au înflorit

În cerul unde Domnu-i preamărit.

.

Din plânsul iernii, burg s-a înălțat

Spre albastrul de iubire vinovat,

Acolo, unde-în cânt și-n rugăciune

Își roagă maica fiul pentru lume.

.

În ceasul rece, clipe se opresc,

Poeme de lumină înfloresc

Din versuri coapte în tăvi de cozonac,

Copii așteaptă moși cu dar în sac.

.

Pe geana ierni țurțuri înfloresc,

În palmele căuș, inimi, culeg

Roade de suflet, amintiri păstrate

Din sărbătorile copilăriei noastre.

.

Revarsă clopotele în rugăciuni

Cuvinte dăltuite în psaltiri,

Ne-aduce iarna darul ei cel sfânt,

Pe prunc Iisus, păstorul nostru blând!

Autor: Ileana Vlădușel

Ileana VLĂDUȘEL: Miroase-a stele (poeme)

Păsări migratoare, anii… 

 

Păsări migratoare, clipele se duc

din ramul timpului. Frunza din nuc

a înflori de-atât de multe ori

că nu mai știu, în mine azi sunt ploi,

sunt ierni geroase, veri dogoritoare,

sau primăveri, cu aripi către soare?

Răspântia la care mă găsesc

înseamnă că îmbătrânesc?

Ca fumul, amintirile se duc

și îngândurate, zilele se scurg

din ochii mei, din tâmpla mea albită,

din inima ce-a fost cândva iubită.

Miroase-a stele. Oare e aproape

granița ce de viață mă desparte?

Alunec noaptea într-un vis ciudat,

Parcă mă striga timpul. Ce să fac?

Să plec? Să mai aștept? La mine-n gând

tot primăvară a înflorit prin timp!

Aprind o lumânare timpului să vadă

că-n trupul meu, viața e tot întreagă!

Miroase-a stele. Cred că vor să-mi spună,

că sunt frumoasă, nu că sunt bătrână!

27.01.2021

 

 

Când o mamă plânge…

 

Când o mamă plânge,

Trimite Dumnezeu în lume iarnă, și-atunci ninge…

Destul, să spele sufletul de mamă, de răni atât de plin,

Din care viața a mușcat și-a pus în loc pelin.

Când o mamă plânge,

Tot cerul sângerează și-n iarnă-apoi se frânge

Și cade în fluturi de argint spre-a mângâia

Sufletul mamei, ochii ei, ce nu mai pot vedea.

Și peste lacrima din ochiul mamei, înghețat,

Așază Dumnezeu inima Lui, ce cadențat,

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Miroase-a stele (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Eminescu (poeme)

E-mi-nes-cu!

 

Ați auzit cum cântă nemărginirea în sunete lumină?

Ning cuvintele și se topesc adânc în inimă

Și de acolo înfloresc în gânduri poeme

E-mi-nes-cu, șoptesc și șoaptele se ridică spre stele

Și iar înfloresc și iar curg, etern, absolut și profund!

 

Ați privit cerul când cuvintele plâng și din clipa rotundă se scurg,

Muguri verzi și albaștri de vise ce-n săruturi poeme stau prinse?

Prin perdeaua de nori, emoții se strâng și-i ridică poetului burg,

Ca-n pleiade de stele-cuvinte, simfonii poeziei să-i cânte

Și trecând peste pragul de timp, să rămână etern demiurg!

 

Ați simțit cum citind, din poeme, se ridică-n cunună de stele

Vis albastru-înflorit și rămas poeziei, emoții și  glas?

Când din talpa din sânge a vieții se ridică în doruri solfegii, pe creste

De destin se anunță că în glorii poetul ne-încântă, atlas,

Ce pe bolta cerească veghează, poezia să crească în slavă!

 

Peste gleznele timpului curg, din cuvinte dorințe ce- aprind

Curcubeu de emoții și vise. E-mi-nes-cu șoptesc și deschide

Poezia coperta sub care îi stă harul în rânduri avide.

Prind cu palme-sărut al poemelor rând și-l cuprind

Ca-n destin să-mi rămână mereu, peste vise și-n clipe, doar el!

 

Când în zori vor striga vestitorii că e clipa să vină în glorii al poemelor zeu,

moritorii, ați simțit voi esența ce-i confirmă în versuri prezența?

12.01.2021

 

 

Poetul

 

În mine se îngână și se cutremură dorul.

Știe cineva să-mi spună, unde se duce fiorul

Când cuvintele amuțesc și focul se stinge?

Unde se duc toate cuvintele din minte?

 

Dar poetul? Unde pleacă și de ce nu rămâne

În lanul cuvintelor, coapte grâne

Și de ce uităm lumina și devenim

Pe filele de hârtie, mimi?

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Eminescu (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)

Cred, viață și mărturisesc!

 

Urlă lupii peste carnea sângerie,

Cu colți de timp mușcă viața din mine,

Ierni după ierni, după ierni,

Sapă în oasele mele tunel și poveri

mă apasă pe ochi și pe coapsă

și simt cum în curând voi ajunge, Acasă…

 

Miroase a adio, cuvintele sunt gata,

Și-au terminat și rima și emoția. Soarta…

Cu ea nu te poți tocmi, mi-a dat de înțeles

În felul ei tragic și indiferent, că de-acum, pot să leg

Coperte peste filele din viață

și să scriu sfârșit peste ultima pagină.

 

Cred viață și-ți mărturisesc!

Ți-am fost credincioasă până la ultimul vers,

Până la ultima filă, până la ultimul vis!

Te-am citit, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt,

Am fost serva ta, umilă și fericită

Că mi-ai fost aproape, cât mi-ai fost sortită!

10.12.2020

 

 

Iarna sărbătorilor

 

Se scutură salcâmii cerului argint,

Ne înfloresc ferestrele și plâng

În fluturi, peste-al sufletului crâng,

La uși se-aud colindători cântând.

Se liniștesc dureri, se nasc colinde,

Se-aprind altarele nopților sfinte,

Nămeți se-înalță, clipe se topesc,

Ne cheamă dorul-în raiul părintesc.

Înmugurește pieptul în colind,

Ne este dor de cozonaci și-alint,

Ne vin în minte rugăciuni uitate

Și peste suflet se așterne pace.

Se dezgolesc potecile de verde,

Ziua-în argintiul iernii sapă trepte,

Copacii tac în frunze adormite,

Se scriu poeme în sărbători cioplite.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Săracul

Unii s-au născut destinați să sufere de toate rănile acestei lumi.

„Eu am încercat să-mi ascund durerea, părinte, dar ea a fost singurul sentiment pe care l-am cunoscut și până la urmă ea și cu mine, ne-am contopit până în-atât că devenise de neconceput ca eu să am ce să mănânc sau să nu-mi mai fie frig.

Și ce zâmbet frumos a avut și cu ce brațe fierbinți mi-a ținut sufletul până când ultima respirație m-a părăsit!”

Săracul se născuse sărac dar fericit.

Sărac, ca toți săracii din satele acestei țări, cu pământ mult, greu de muncit și puțin roditor, săracul fusese iubit, cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei văduve tinere și muncitoare, cu inimă mare și cu credință în Dumnezeu. Pe lângă sărăcie, după cum bine se știe, există pe lume și multă indiferență, răutate, lăcomie…Nu le mai enumăr, că oricum se cunosc.

Săracul nostru a crescut muncind pământul, cu toate că avea liceul terminat, ceea ce era mare lucru pentru un băiat de la sat. Nu reușise să-și găsească un loc de muncă, cu toată cartea lui. Era poate, prea sărac pentru a fi încadrat în rândul celor realizați ( așa cum erau considerați în sat cei ce aveau un loc de muncă la oraș).

Anii treceau, săracul tot cu munca pământului își ducea zilele. De câteva ori a fost aproape să se căsătorească, dar nu știu cum, fetele alese erau la fel de sărace ca el. Dintre toate, una anume, frumoasă și tare săracă, i-a atins lui inima. Așa rău i-a ars-o că și-a înfruntat mama pentru ea, dar mama a fost mai tare. Ce-ți trebuie săracă, i-a spus, n-ai auzit de vorba „două nevoie la un război”? Din ce o să trăiți, unul mai sărac ca altul? Așa că, săracul a renunțat să se mai căsătorească! Încet, încet, și-a uitat de fata care-i arsese inima sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă. Ce era în inima lui cu adevărat, numai el știa. El și visele lui sărace ca și el, cu care își petrecea nopțile reci și stomacul gol.

În timp a început să-și înece amarul vieții cu câte un păhărel de vin sau de rachiu de prună. Adormea mai ușor și îl ajuta să uite de toate neajunsurile de care avea parte. În visele lui, uneori se vedea departe de sat, la casa lui, cu nevastă și copii și un loc de muncă decent. Era încă tânăr și nu avea nimic, decât munca.

Crescuse doar cu mama, săracul nostru, tata îi murise când el era micuț, doar el, mama și ceilalți patru frați. De atunci fusese învățat cu coasa, cu sapa și cu vitele. Cu frigul și cu foamea…

Așa i-a trecut timpul, muncind și ajutându-se de câte un pahar, pansament pentru toate rănile trupești și sufletești. Băutura asta, a înțeles el, îi era de ajutor să uite că lemnele s-au terminat, că nu mai e mălai în hambar, că iarba a rămas ne cosită și câte și mai câte neajunsuri ale vieții lui amărâte. Atât de mult pământ și atâtea nopți în care adormea flămând și înfrigurat!

Noroc cu băutura, bat-o s-o bată vina! Cu ajutorul ei vedea viața mai frumoasă și reușea să uite cât de tare îl durea sufletul.

Doar că, vedeți, oamenii sunt așa cum sunt! Începuseră să șușotească pe la colțuri. „Uită-te la el, e tânăr, bun de muncă și nu știe decât băutura! ”

Nu se mai gândeau că tot ei erau cei care îl isipiteau cu paharul sau cu sticla ,atunci când îl chemau să-i ajute la muncă, sperând că în aburii alcolului nu o să le mai ceară bani pentru ajutorul dat. Și de cele mai multe ori chiar așa se întâmpla. Că așa e omul la sat, nu știe cum să tragă mai bine spuza pe turta lui. Îl îmbiau cu băutura și cu o îmbucătură de mâncare și nu-l mai plateau iar el, simțind că nu-i mai e foame, pleca mulțumit, clătinându-se pe picioare.

Nu, nu era prost! Poate doar, prost de bun. I se părea normal să ajute și nu refuzase niciodată pe nimeni.

Mama lui bătrână de acum, îl tot certa dar cu lumea satului nu te poți lupta!

A trecut timpul mai departe, săracul era și mai sărac ca înainte, lumea îl chema în continuare la muncă și-l plătea cu câte o sticlă de băutură. După ce pleca, mulțumiți de treaba bine făcută ( săracul era muncitor și nu-I plăcea să-și bată joc nici de semeni, nici de câmp), oamenii ieșeau în uliță și începeau să-l bârfească.

Lui nu-I păsa, chiar dacă știa! De cele mai multe ori îi auzea, de acum oamenii nu se mai fereau.

Popa încercase de vreo două ori să vorbească cu el, dar ce era să facă, să vorbească cu sătenii să nu-i mai de-a de băut? Nu se putea pune rău cu ei, erau sursa lui sigură de venit.

Săracul, sincer, îi spusese, părinte, eu știu că nu mai sunt cel dinainte. Mă lupt din răsputeri să scap de boala asta, mi-e necaz că am ajuns aici. Sfătuiți-mă, ce să fac?

Popa la ascultat și i-a spus apoi că are prea puțină căință și deloc voință!

Dar săracului, chiar îi părea rău. Dacă e să mă întrebați pe mine, avea căință cât pentru tot satul! Cu voința stătea el rău, mai ales că ispita îl aștepta la fiecare colt de gard, la fiecare poartă, unde cineva îl aștepta să-l cheme la muncă.

Se ruga, săracul de sărac, în fiecare noapte la Dumnezeu să-l ajute să scape, ținea posturile toate, nu că i-ar fi fost prea greu cu asta, și-și promitea că data viitoare o să fie mai puternic.

A încercat, de încercat, martor i-a fost bunul DUmnezeu și mama lui bătrână, martoră la încercărle lui de a-și schimba viața, dar băutura îl acaparase în mrejele ei.

Oamenii nici nu se mai fereau, râseau de el pe față, atunci când îl chemau să-I aute la munca câmpului. Mulțumiți de treaba făcută, îi puneau în brațe sticla cu băutură și începeau să râdă. Ia și bea, că ai făcut treabă bună! Săracului, îi sângera inima, de durere, de foame, de frig…Știa că iar o să ajungă acasă și nu o să fie nici lemne să se încălzească, nici legume să pună în oală. Luase, la un moment dat, o femeie pe lângă el dar și aceea, îl părăsise după un timp, lăsând în urmă un copil mic. Îl crescuse cu ajutorul mamei lui bătrâne, așa cum se pricepuseră mai bine. Într-o zi, bâtrâna pleca la cer și săracul, după ce că era sărac, era acum și singur.

Atât de singur că se mira de unde atâta durere pe lume și de unde atâta sărăcie!

Tot ce primea săracul, de la oameni, ducea acasă la copil. El flămânzea dar se simțea bine privindu-și copilul mulțumit. Pe el, îl ajuta băutura…

De Paști, de Crăciun, se întâlnea cu popa la biserică, în cimitir, când mergea să aprindă câte o lumânare la capul morților lui. Pentru că săracul nostru, nu lăsa nicio sărbătoare să treacă, fără să se împărtășească și fără să se sovedească. Pentru el erau lucuri sfinte. Așa îl crescuse mama lui, de mic copil, așa voia să plece din lume. Așa grea și urîtă cum era… Se ruga, bietul, cu orice prilej, la Dumnezeu, bunul, să-l ajute. Acum avea și un copil de crescut, își dorea cu toată ființa să scape de boala asta.

Dar…sărbătorile treceau, oamenii în continuare îl chemau la muncă și apoi îl îmbiau cu sticla cu băutură. Cum să te vindeci? Pe ei, popa nu-I vedea, fir-ar ea de viață nedreaptă! Mătrăgună era apa pe care o bea el, pe stomacul gol și rebegit de frig! Noaptea, stătea în pat tremurând și se gândea la viața lui amărâtă, fir-ar ea de viață! Asta devenise expresia lui nelipsită din fecare zi. Fir-ar ea de viață și de soartă amară, că săracii sunt prea săraci, bogații prea bogații, iar oamenii…oameii tare se înrăiseră!

Bogații din sat, dar ce bogați, oameni tot ca el, dar turbați la suflet, știuseră doar să profite. El fusese crescut cu credință în Dumnezeu și cu bună cuviință, nu profitase niciodată de nimeni, din contra, cu toată sărăcia lui, dacă putuse să ajute, o făcuse cu drag.

Acum, când băutura îi întuneca mințile ,tuna și fulgera, îi înjura pe toți care-I ieșeau în cale. Când își revenea se ducea și-și cerea iertare, dar cine să-l ia în seamă! Când era treaz, se înjura și pe el -când ajunsese așa?

Cum spuneam, bogații, care erau tot oameni ca el, cu pământ poate mai puțin, dar avari și haini la suflet, profitau de el și râdeau. Nu știu la popă ce-I spuneau, că popa, mai întreba uneori de el. Doar atât, întreba…De…ce să facă și el?…Îi plăcea săracu, vedea că are suflet bun, dar până la urmă, banul e stăpân aprig.

Ei…uite așa a fost viața săracului! Muncea! Pentru el mai puțin, pentru străini mai mult. Tot ce căpăta, ducea la copil. Săracul nostrum slăbise mult, nu mai auzea bine, începeau să-l doară toate. Dar încă mai avea speranțe în suflet. Visa să-și vadă copilul mare, la casa lui. Că am uitat să vă spun, copilul era cam bolnav la minte. Se născuse la șase luni, firav, abia îl scosese la liman, el și bătrâna lui mamă.

Iarna a venit, ca în fiecare an, fără să-l întrebe dacă e pregătit, dacă are lemne pentru foc, sau haine groase. Abia de adunase niște amărâte de surcele, cât să faca focul vreo două zile. Era un ger nebun afară și el mergea cu copilul, de acum băiat mare, către casă. Muncise de cu zori la un vecin și acum, înghețat tot, mai bea câte o gură din litra de rachiu primită drept răsplată pentru munca de jumătate de zi. Ajunși acasă, au pus surcele pe foc și au aruncat în grabă din sticla de benzină, să se aprindă focul repede și bine. Câteva picături au căzut și pe covoraul de lângă sobă dar erau prea obosiți să mai vadă. Frigul și foamea strigau în el, toată mâncarea o primsie copilul, ca de obicei. Acum, cu focul aprins, putea să se odihnească. Soba dogorea bine când somnul a pus stăpânire pe ei. Binemeritata odihnă pentru sufletul amărât al săracului.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Săracul”

Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)

Ne-am uitat

 

M-ai dezgolit de mângâieri și-apoi

Mi-ai pustiit sărutul. Ochii tăi,

Ca niște vise ce-au încărunțit,

Sub pleoapele uitării s-au închis.

Eu am rămas pe ramul unei clipe

Pe când iubirea în verde încolțise,

Tu te-ai ascuns sub frunzele uscate

În care timpul ți-a zidit palate.

Noapte de noapte, plâng pe la unghere

De suflet, resturi dintr-o mângâiere.

Eu le agăț de-o lacrimă uscată

Și le încui cu lacăt. Floare arsă,

Pe ramul inimii, fără lumină,

Iubirea ne va părăsi, străină

Și-n galbenul de frunze adormit,

Mă vei uita, la fel cum m-ai iubit

Și-n ramura cu verde a unei clipe

Alină toamna frunzele rănite…

25.11.2020

 

 

Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe!

 

Șirag de stele din argint croite

Coboară peste floare și-o ucide.

Fii blândă iarnă și mai lasă clipe

În frumusețea florii care plânge!

Mai lasă-i iarnă florii, în lumină

Petalele îmbrăcate. Fii blajină

Cu Lacrima-i ce-n rouă înmugurește

Și inima din piept mi-o cucerește!

Lasă-i culoarea vie, în salbe prinsă

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)

Dacă treci pe lângă o fântână  

 

Dacă treci pe lângă o fântână,

Cu apă rece, ciutura bătrână

Și scobită în lemn, coboar-o blând,

Să beau apă, dorul să mi-l sting!

Țață Mărioară, pere au mai rămas?

Aș veni să iau, dacă mă lași!

Țață Lino, murele sunt coapte?

Tare dor mi-e să le gust pe toate!

 

Dacă treci pârleazul scorojit

De mâini de copil și dinții de timp,

Mai citește din troița veche

Rugăciunea Maicii care vede

Tot ce avem în suflete ascuns

Și amintește-i numele de prunc,

Spune-i un gând bun și pentru mine

Că mi-e dor și sunt plecată în lume!

 

Dacă treci pe lângă o fântănă

Cu ciutură veche și cu apă bună

Călătorule, nu te grăbi!

Treci pârleazul ca să îi mângâi

Marginea de vreme biciuită

Și bea apă proaspătă! Te uită

La icoana Maicii din troiță,

Vezi dacă e veselă sau tristă!

 

Roagă-te de Domnul să mângâie

Sufletele ce-au plecat să mâie

Turmele de vaci și de mioare

Pe pășunea raiului cea mare!

Roagă-te de sufletul lui Vicu

Și-a lui Dan și pentru-a lui bunicul,

Pentru Mărioara lui Costică,

Pentru Mita ce mi-a fost bunică!

 

Dacă treci pe lângă o fântână

Cu ciutura veche, apă bună,

Călătorule, la umbră în frunze,

Vei găsi doruri și vise ascunse.

Mângâind urma lăsată în timp

Pe ciutura veche, o să simți

Zimții scrijeliți de-o mână mică

Ce-a luat apă, setea să și-o stingă!

 

De vei căuta și mai adânc

Printre iarba ce-a crescut prea mult,

Vei găsi ascuns la rădăcină

Urmele lăsate de-o copilă

Și în urme, înțelenit, uscat,

Acest dor ce-n jarul lui m-a ars.

Când din ciutură apă vei bea

O să-mi simți bătând și inima!

 

Șoptind în stropii reci de apă vie

Tu, călătorule, vino și mâine!

Aici, în ciutura ascunsă între fagi

Stau dorurile oamneilor dragi,

Stau lacrimile mele, amintiri

Din timpuri ce-au trecut șI nu mai vin.

Bea călătorule, apă cu dor

Și-ascultă vocea timpului! Mă dor

 

Atâtea răni și totuși mult mai tare,

Mă doare o fântână în depărtare!

 

17.11.2020

 

 

Bucuria de a fi

 

Ramură cu rod de zile,

Fagure cu miere-în stup de vis, în mine

Stau înmugurite clipele icoane

Și mă ispitesc, mere ionatane.

 

Gustul tău pe buze, viață, încă-mi este,

Cu nesaț te mușc și te beau cu sete!

Tinerețe, tu, anotimp în floare,

Peste suflet, urme ți-ai lăsat, petale.

 

Ca o rugă scrisă în psaltirea veche,

Viață, îmi șoptești taine la ureche

Și mă-îndeamni ca tâlcul lor să-l deslușesc

și prin labirinturi să-nvăț să pășesc!

 

Ram cu frunze, clipele se scurg,

Inima vioară cântă în pieptul burg,

Toarce în clipe viața zâmbete de lână,

Să-mi croiască zile pline de lumină.

 

Viață, tu, ulcior plin cu apă vie

Potolește-mi setea, izvorând  în mine

Peste suflet, clipe  în frunze și în ram

Lasă-ți rodul dulce,  zile cât mai am!

 

Prinsă în carnea mea cu-n crâmpei de rază

Viață, ești toiagul în care mă reazem!

Roz boboc de floare cu frunze de argint

Viață, ești icoana la care mă închin!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Două palme

Două palme

 

Am văzut într-o zi două palme muncite.

Parcă erau palmele mântuitorului. Răstignite

Pe crucea trudei de zi cu zi ,

Se frângeau și se transformau în pâine pentru copii.

Prinse în cuiele nesiguranței

Erau bătătorite de griji și arse de flacăra viselor fără speranțe.

Am privit mai atentă și am observat

Că erau mâinile unei mame ce-a sângerat

În mii și mii de mângâieri

Și am mai văzut că din ele creșteau flori.

Umbre bătătorite de griji,

Am văzut într-o zi două cruci

Prinse cu piroane  ascuțite

De trupul unei mame neodihnite.

Curate, murmurau într-o rugăciune,

Numele pruncului în timp ce-l pregătea pentru lume.

Am văzut într-o zi două palme. Stăteau,

Altar luminând sufletul pruncilor și ardeau.

Se transformau în cenușă și încălzeau

Pasul lor neștiutor prin lume și se stingeau în cele din urmă,

Uitate și transformate în țărână.

Cu ochiul meu nevăzător

Am văzut într-o zi două palme răstignite într-un dor.

Curgeau din ele însângerate

Fragmente din visele aruncate

Din inima unei mame crucificate pe crucea acestei vieți. Nevindecate,

Palmele acestea muncite,

Secerau grijile pruncilor și le semănau în suflete vise.

 

………………………………………………..

 

Și-am înțeles poate, prea târziu,

Că din visele palmelor însângerate a înflorit visul meu. Viu,

Doar pentru că două palme crucificate,

Mi-au legănat mie zilele ca să cresc și să zbor cât mai departe….

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

13 octombrie 2020

Ileana VLĂDUȘEL: Plânge cerul (poeme)

Ploaie bacoviană

 

Cerul plânge hohotind cu nori,

Suspinând furtună și aruncând în noi

Fulgere de foc , rafale reci

Înecând sărmanele poteci.

 

Strigă ceru-întunecând albastrul,

Mânios, i-alungă nopții astrul

Și aruncă stelele de-a valma,

Suduie și scuipă în noi sudalma.

 

Prin pereții nopții întunecați

Bântuie răcoarea, nori certați

Plâng suflându-și nasul spre pământ

Și-aruncând pietroaie mari de vânt.

 

Plânge cerul, plânge, plânge, plânge,

Inima pământului se frânge!

Asaltat de horde ude, reci,

Își deschide ușile la beci.

 

Ramurile pomilor se strâng

De atâta jale, jumulind

Haina verde, frunza înmugurită

Și sub ropot tremură de frică.

 

Zori se nasc și nopți revin în lacrimi

Parcă își plătesc eternități de patimi.

Cerul își pleznește cu biciușca

Herghelii de nori și trage-n ei cu pușca.

 

Și ce plânge, Doamne și ce plânge

Cerul, când afară își împinge

Stelele ascunse prin cotloane

Adunând din nori, batalioane!

 

Plouă, plouă, de cu zori tot plouă,

Noaptea vine, lacrima în rouă

Cade peste floarea înecată

De a bolții, aspră judecată!

 

Norii, între ziduri tulburi prinși

Se declară de acum învinși.

Lacrimi nu mai au, nici întristare,

Își doresc odihnă în disperare.

 

Storși de vlagă, părăsiți de fii,

Caută lumina, vor ieși

Bravi ostași ai cerului, senin

Să mai guste, fie și puțin?

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Plânge cerul (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Dincolo de orizont (poeme)

Dincolo de orizont, văd, rând cu rând,

cum se întorc cocorii purtând

pe aripile întinse poemele mării

și mai văd clipele răsăritului și ale înserării

înflorind din stele ce-și țin

luminile aprins într-un veșnic Crăciun.

Dincolo de orizont văd țărmuri albastre

și porți deschise prin care pătrund speranțele noastre.

Zilele își desfac

dincolo de orizont, petalele clipelor transformate în șirag

pe care ni le dăruim unii altora, cu drag.

Peste privirea celor ce-i adună eternității cuvinte, zilele cad

din copacul timpului și se sparg

în bucăți de infinit și apoi se prind

de suflet și se aprind

încălzind nopțile celor ce plâng.

Abdică, dincolo de orizont, cutume purtate

în formă de cruce de visele noastre în spate

și ard pe țărmul aprins al dorințelor împlinite.

Dincolo de orizont, orb,

timpul se împiedică și se oprește în loc.

Simt privirile stelelor rătăcite

peste dorințele mele așteptând să fie împlinite.

Curg, printre umbrele roase de gelozie

cuvintele și încep să se adune în poezie.

Strigă în culori curcubeul, plângând

în picături de zâmbete peste ceruri verzi și sunt

țărmurile pline cu vise

ascunse în scoici și aduse

de promisiuni ajunse la ceas de împlinire.

Dincolo de orizont te văd cum mă privești

de parcă aș fi coborât din cartea cu povești,

mă aud vorbind și te văd

pe tine ascultându-mă și atunci mă rog,

să-mi rămână casa dincolo de orizont.

Mă aplec și ridic din nisip o efemeră

urmă de viață

și râd cum n-am râs până acum, niciodată.

După gratiile acestei lumi, dincolo de orizont

mă caut și mă regăsesc,

pentru că acolo e calea

ce ne va împlini chemarea!

27.09.2020

 

 

Nuntă cu alai de frunze

 

Toamna nuntind, lavandă în buchete,

Voalul în vânt i-acoperă pletele.

Timpul dorind mireasă repede

Îl pune naș, pe septembrie.

Popa citind legămintele, jură

Timpul că-i este toamnei măsură.

Plâng lăutarii, blând peste strună,

Toamna își pune roade în cunună.

Cad ruginii lacrimi din ramuri,

Frunze ce sunt în toamnă flamuri.

Miri și nuntași, cântă împreună.

Timpul îi prinde miresei cunună

Struguri cu viță și gutui coapte,

Alb crizanteme, dalii în brațe

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Dincolo de orizont (poeme)”