MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →

 

La această serie de „Dialoguri Literare” vom introduce două citate filozofice din opera lui Mircea Vulcănescu:

1. „Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici nu are sfârșit. Dar unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.
2. „Sfințenia chiar apare, și ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele sfânt. Oaia sfântă. Casa sfântă. Tot ce e la locul lui și la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie!”

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, – d. 28 octombrie 1952, la închisoarea din Aiud) – economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român. A fost condamnat la opt ani de temniță grea  de un tribunal al regimului comunist din România pentru pretinse crime de război. Motivul real a fost acela că făcea parte din Guvernul Ion Antonescu, având funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe. Decesul survenit la 28 octombrie 1952 s-a datorat condițiilor grele de detenție, îmbolnăvindu-se grav de plămâni. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Aiud.

 

DESTĂINUIRE

 

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân-la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

 

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

 

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

 

Tatiana Doina Popovici:   În cele trei strofe ample, autorul mărturisește cititorilor gânduri referitoare la prezentul care-l ține încă „drept pe brâul de redută”. În acest sens „nu las de-o parte treaba începută „căutând „tainele zidirii omenești”. Eul liric nu pune preț pe renume sau „haine… bine croite”, el rămâne „al vieții mele simplu matelot”.

A doua strofă subliniază truda și renunțarea cu care a adunat „slove… în câte-o carte” pe care o oferă discipolilor ajutându-i „să urce-n meseria lor triumfători”. Truda cu care a adunat „slovele-n câte-o carte” n-a avut ca scop obținerea vreunei cununi. Eul liric își caută (încă) „menirea existentei pe acest pământ”.

 Conștient ca se află „în toamna vieții, Eul liric, „cu harul sfânt” al creatorului, ține spiritul „pe calea mult dorită”. Din acest har „împarte cu dărnicie” fără a lăsa să se vadă „că haina timpului îmi este tot mai grea”.

 „Destăinuie” este un titlu explicit pentru discursul liric încărcat de trăiri care-l impulsionează pe cititorul obișnuit să descopere optimism în lirica acestui autor. Poezia are un efect puternic prin introspecția analitică pe care și-o face poetul.

 Într-un fel, aceasta poezie este un testament asemănător celui al lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Corneliu Neagu: Așa cum se precizează chiar din titlu, acest poem reprezintă o destăinuire a poetului despre trecerea sa prin viață. Din punct de vedere arhitectural poemul a fost conceput cu trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, rimă încrucișată cu măsura versurilor 11-12-11-12.

Prima strofă redă o scurtă privire asupra prezentului. Poetul stă încă drept pe „brâul de redută”. Evident, reduta sugerează starea de veghe permanentă pentru evaluarea justă a vieții. Poetul se consideră un „simplu matelot” pe puntea vieții sale. Nu lasă „de-o parte treaba începută„ și adună „în fiecare zi” tot ceea ce viața încă îi oferă. Știe că este cunoscut direct sau „din auzite”, că are un renume „Dar ce contează pân-la urmă cine ești?” – se întreabă retoric poetul. Și concluzionează: „nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești”. Eul liric lasă a se înțelege că faptele, realizările, pentru sine și pentru societale, sunt cele care dau consistență și valoare unei existențe.

Trecând la strofa a doua aflăm că din tot ceea ce a adunat poetul „cu trudă grea, cu multe renunțări” le-a făcut parte și discipolilor săi ca „să urce-n meseria lor triumfători”. Desigur, Eul liric are în vedere faptul că poetul este, nu numai Om de litere, ci și Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. al POLITEHNICII din București, reputat Om de știință, cu recunoaștere națională și internațională. Dar aflăm din versurile care urmează că această personalitate nu și-a dorit, cu orice preț, să simtă „pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt”, fiind recunoscut în mediul academic pentru modestia și generozitatea sa. Aceste calități sunt sintetizate, cu eleganță, în ultimele două versuri ale strofei a doua: „sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea existenței pe acest pământ”.

În ultima strofă destăinuirile poetului sunt marcate de vârsta senectuții, definită de Eul său liric ca „toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc”. Poetul privește realitatea acestei vârste cu demnitate și speranță: „țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc”. Mai mult, chiar împarte „cu dărnicie” din harul său „acelora ce mai trudesc în preajma” sa. Ca totul să pară firesc, atitudinea poetului pare neschimbată, de aceea mimează „fălos” ca nimeni să nu știe „că haina timpului” devine „tot mai grea”. Final de poem care reflectă magistral măreția unui caracter de „Om între oameni”

Poemul DESTĂINUIRE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București 2020.

PARDIGMA

 

Îmi adun tăcerea zilei următoare

din adânc de taine, fără început,

o îmbăt cu visuri puse în ulcioare

păstrate cu grijă pe un pat de lut.

Pun pe fruntea zilei mirul neuitării

cu parfum de doruri rupte din tăceri

când pe cerul vieții se adună norii

mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri.

 

Mă feresc de vorba nerostită încă

care vrea să scape din firav pripon,

să îmi lase-n cuget rana sa adâncă

pe cântări năuce de malefic zvon.

Am mereu în suflet gând de alinare

să-l împart prin lume marilor căzuți,

părăsiți adesea-n margini de uitare

unde stau cu anii încă nevăzuți.

 

Din lumina zilei împletesc ofrande

cu-nveliș de visuri și parfum de dor,

le împart când luna vine să se scalde

în adâncul oazei din deșert decor.

Simt încă de astăzi ultima enigmă

ce-mi deschide drumul, încă neștiut,

și-mi aduce-n suflet marea paradigmă

să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut.

 

Tatiana Doina Popovici: În cele trei strofe a câte opt versuri cu rima încrucișată, Eul liric adună „tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine… o îmbăt cu visuri puse în ulcioare / păstrate… pe un pat de lut”. Atât ulcioarele cât și patul de lut sugerează vechimea tainelor. O personificare surprinzătoare „pun pe fruntea zilei mirul neuitării” face aluzie la amintirile „cu parfum de doruri”. Eul liric are simțul realității – „pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Ca și cum ar săvârși un ritual – „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării”, Eul liric se ferește de „cântări năuce de malefic zvon”.

Evitând „vorba nerostită” care „lasă-n cuget rana sa adâncă”,  Eul liric poartă în suflet „gând de alinare” pe care-l împarte „marilor căzuți,/ părăsiți adesea-n margini de uitare/ unde stau cu anii încă nevăzuți”.

 Strofa a treia, mai optimistă, aduce ofrande „cu-nveliș de visuri și parfum de dor”, pe care Eul liric le împarte sub razele lunii venite „să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Ultimele versuri se referă la „ultima enigmă” a drumului neștiut, dar și la „marea paradigmă (exemplu, model, pildă) care-l îmbată „cu taina Celui Nevăzut”.

Alternare de visuri, taine, realitate, ritualuri creștine, „Paradigma” este ornamentată cu metafore și personificări. Dintre metafore amintim: „adânc de taine”, „mirul neuitării”, „parfum de doruri”, „vorba nerostită”, „firav pripon” (inversiune), „cântări năuce”, „malefic zvon” (inversiune), „margini de uitare”, „înveliș de visuri” „drumul neștiut”. Pe lângă metafore, poetul folosește personificări ca: „tăcerea… o îmbăt cu visuri”, „luna vine se scalde”.

         Mărcile eului liric: îmi, mă, – mi (pronume) și verbe la indicativ persoana întâi singular arată implicarea directă a autorului în discursul liric.

 

Corneliu Neagu: Acest poem, derulat pe întinderea a trei stofe, de câte opt versuri fiecare, este o confesiune despre viață, timp și destin. Nu este nici-o îndoială asupra acestui fapt, mai ales că discursul Eului liric este la modul indicativ prezent, persoana întâia singular.

Prima strofă începe în manieră expresionistă: „Îmi adun tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine, fără început,/ o îmbăt cu visuri puse în ulcioare/ păstrate cu grijă pe un pat de lut”. Apoi discursul liric intră, treptat – treptat, pe făgașul realismului metaforic: „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării/ cu parfum de doruri rupte din tăceri/ când pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Trecerea la strofa a doua aduce realismul în prim plan: ” Mă feresc de vorba nerostită încă/ care vrea să scape din firav pripon”…, atunci când această vorbă, pornită din „zvonuri năuce” ar putea să lase în cuget răni adânci. Poetul are în suflet „gând de alinare” ca să-l împartă „marilor căzuți”. Subînțelegem că acești „mari căzuți” sunt oameni de valoare (personalități) marginalizați și uitați de societate – „nevăzuți”. În ultima stofă, poetul, prin Eul liric, ne spune că și natura întră în viziunea sa ocrotitoare: „Din lumina zilei împletesc ofrande/ cu-nveliș de visuri și parfum de dor”. Aceste ofrande sunt oferite lunii (astrul îndrăgostiților), atunci când  „vine să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Din ultimele patru versuri ale poemului aflăm că poetul se apropie de marea călătorie spre eternitate: „Simt încă de astăzi ultima enigmă/ ce-mi deschide drumul, încă neștiut,/ și-mi aduce-n suflet marea paradigmă/ să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut” (Demiurgul). Se simte din aceste versuri că poetul este pregătit sufletește pentru această „călătorie” fără întoarcere. Așa cum spunea Mircea Vulcănescu, poetul a înțeles că „unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.

 Poemul PARADIGMA a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a fost publicat si în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE, primind comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DRUM SPRE ETERNITATE

 

Ani mulți s-au adunat în urma mea,

încep să simt a timpului povară,

dar tot a mai rămas câte ceva

de adunat din clipele ce zboară.

Abia acum, privind înspre trecut,

găsesc minuni prin amintiri uitate,

o, Doamne, dacă-atunci aș fi știut

să le adun și să le gust pe toate!…

 

Mult prea grăbit prin viață, uneori,

mizând pe șansele ivite-n cale,

nepăsător treceam pe lângă flori

fără-a gusta mireasma din petale.

Nu mă opream sub falnicii copaci

ce străjuiau poienile sihastre,

cuprinși de vraja norilor gonaci

pe căi deschise-n bolțile albastre.

 

Și prea puțin, în râul de cleștar,

mi-am odihnit tăcerile rebele,

pentru-a primi neprețuitul dar

privind adânc minunile din stele.

Nici vraja focului, trosnit în jar,

nu am știut s-o gust pe îndelete,

prea obosit la munca în zadar

dormeam adânc cu fața la perete.

 

Acum, prin umbra anilor trecuți,

mai regăsesc și stropi de neuitare,

în praf de aur magic prefăcuți

pe-altarul sfânt al noilor tipare.

Renasc la umbra unui vis frumos

mi-aduc în suflet clipele ratate,

le regândesc, pentru-a pleca pios

spre ce presimt a fi – Eternitate.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe polimorfe, autorul desenează parcursul unei vieți încununate de succes. Conștient de curgerea timpului, Eul liric (poetul) simte povara anilor, dar „tot a mai rămas câte ceva de adunat din clipele ce zboară”. Prima strofă se încheie cu regretul de a nu fi știut să valorifice minunile din „amintiri uitate”.

Cea de a doua strofă surprinde graba cu care trece un tânăr prin viața. „Mizând pe șansele ivite-n cale”, Eul liric nu este atent la farmecul naturii: „treceam pe lângă flori”, „nu mă opream sub falnici copaci”, nu-și îndrepta ochii spre „bolțile albastre”. Și în strofa a treia, Eul liric conștientizează ca „prea puțin, în râul de cleștar/ mi-am odihnit tăcerile rebele”. Nici „minunile din stele”, „nici vraja focului… nu am știut s-o gust pe îndelete”. Preocupat de muncă, obosit, „dormeam adânc cu fața la perete”. Primele trei strofe reprezintă o radiografie a omului tânăr, în general, chiar dacă în aceasta poezie Eul liric  se confundă cu poetul.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)” →