La o manifestare organizată de Liga Scriitorilor Români am primit de la actorul și poetul Dorel Vișan recenta sa carte”Cântece pentru glas și toacă “, apărută la Editura “Școala Ardeleană “, Cluj-Napoca, 2017.
Cartea ce se deschide cu o prefață de Tudor Dumitru Savu are coperta semnată de Ioachim Gherman având o tehnică mixtă a Îngerului păzitor de Florica Tănase, iar ilustrațiile din interior sunt ale Adrianei Grand.
Volumul apărut în condiții grafice și tipografice de excepție, având pe paginile supracopertei aprecieri semnate de Fănuș Neagu și Constantin Cubleșan, este structurat în patru cicluri consistente și trei postfețe-considerații, semnate de Romulus Vulpescu (Mai 2002 ), Diana Câmpan și Costin Tuchilă.
Cartea lui Dorel Vișan, cuprinzând 200 de poeme-psalmi, este o re-lectură, așa cum evidențiază Diana Câmpan, a propriei vieți, în care eul, prin retrăire, vibrează la trăirile clipelor de odinioară.Un fel de memoria clipei înveșnicită în versuri.Ciclul “Păcate “se deschide cu un poem dedicat în memoria soției sale Mariana, intitulat “Doamne, nu te îndepărta “, care, practic, are rezonanța unei rugăciuni către Dumnezeu: “Doamne, nu Te îndepărta de noi/ Și nu-Ți întoarce fața, Căci nu ne-ai fost/ Și nu ne ești oaspete…/Ci părinte…/Și orict de răi/ Și oricât de netrebnici ar fi copiii,/ Tatăl nu tulbură fântâna plină de lacrimi,/ A râsului lor… “
Poemele, unele ample, din primul ciclu, sunt incantații către divinitate, un “strigăt”interior pentru liniștirea eului tulburat: “Doamne, sunt convins că existi!/ În ziua necazului meu? Am strigat către Tine/ Și m-ai auzit./Sunt convins că exiști. “Acest “strigăt “interior este acea rezonanță interstelară la plecarea soției Mariana spre Înaltul Veșniciei, din poezia”De ce nu pot eu oare…? “ scrisă în iulie 1993, când “Caii-mi bat din copite/ Vărsând cumplita hrană/ Ce-i moartea, nu ovăz…// Ochiu-mi uscat mă doare,/ De ce nu pot eu oare/ O lacrimă să vărs…? “Biografia presupune și un calendar spiritual personal, pe care poetul îl respectă, și o toacă bisericească auzită de la depărtare de sufletul autorului sporește emoția lui, dar și a cititorului.
În ciclul al doilea intitulat “Voi veni cu fluxul “poetul realizează o cartografie a trăirilor printr-un lirism și un calendar care nu e doar al aducerilor aminte, dar și al cosmosului, divinității și al civilizației. Poemul care dă și titlul ciclului, scris în amintirea părinților, este o pânză policromă și polifonică a unei monografii de viață ce se colorează în nuanțe nostalgice, după o regulă care ajunge până la ritualic, și poetul e meritos atunci când face etnografie în “Semănătorul “, realizând un paralelism între Dumnezeu ca Mare Semănător și țăranul nostru, precum George Coșbuc, sau Ion Pillat,zugrăvind imperisabilul unei populații, numită țărani, într-un poem dedicat Divinității:”Eu cred…/ Că Marele Semănător/ Precum țăranul în proaspătul ogor-/ Cu dragoste și stăruință/ A aruncat/ În fiecare din noi/ Câte-o sămânță “
De aici și până la sentimentul de reprezentativitate e doar un pas și poetul se închipuie oștean ( Aștept brumatele zori) cu o delegație eponimă, un OM ce-și pune întrebări (Cine ești tu? ), fără să aștepte răspuns, apt să facă toate cele ale lumii lui și, de asemenea, să le cânte: “N-are rost să te formalizezi,/ Spune-mi pe nume, simplu: Iov…/ Nu, nu sunt din Huz, bine-nțeles/ Nu sunt ales…/ Am folosit numai simbolul,/ Afurisitul…”dușmanul- “ La cei ce-am făcut bine/ Privirile li-s grele( )“( IOV.)
Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Cântece pentru glas și toacă “de Dorel Vișan, sau esopismul eului în trăirile sale” →
