Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop

„Du sublime au ridicule

il n’y a qu’un pas!”

Instituţia în sine în afară de Biserica Ortodoxă a lui IISUS HRISTOS, care este divino-umană, poartă pecetea personalităţii care o fiinţează, care o defineşte, care o împlineşte, care o desăvârşeşte, care o marchează pururea.

O instituţie niciodată nu naşte o Fiinţă, un Om, o Personalitate, un Geniu, o Persoană, ci numai Harul divin, care însufleţeşte totul, chiar şi instituţia.

Totdeauna un Om, care întruneşte Personalitatea, Geniul, Persoana, chemată, aleasă şi hărăzită de Sus, prin misiune profetică naşte o INSTITUŢIE, ca HERALDICĂ a aristocraţiei Neamului, care devine o Apologie/ Apoteoză a Cerului.

Astfel:

IISUS HRISTOS – VIAŢA, CREAŢIA, ISTORIA, ŞTIINŢA, CULTURA, BISERICA.

ŢĂRANUL – blazonul ţărânii sacre şi al Ierbii verde de Acasă.

PREOTUL – simbolul slujirii Teoforice, Hristoforice, Duhoforice, Marioforice.

POETUL – ambasadorul frumuseţii lirice.

FILOSOFUL – purtătorul cugetărilor sublime.

ARTISTUL – meşterul Tainelor divine.

ÎNVĂŢĂTORUL – magistrul elocinţei şi-al conduitei morale.

PROFESORUL – temelie şi stâlp al Culturii spiritual – religioase.

OŞTEANUL – îmbrăţişarea eroismului strămoşesc legendar.

TEOLOGUL – sensul slăvirii dumnezeeşti – sumă a diversităţii întru unitate.

ACADEMICIANUL – teză – sinteză intercultural – științifică.

ISTORICUL – călăuza realităţii întru sanctuarul Adevărului revelat.

FIZICIANUL – oracolul legilor ancestrale cereşti.

MEDICUL – simbioză a Cerului şi a Pământului întrupată omului religios ca suflet şi

trup – comuniune hristică.

ARTISTUL popular – graiul divin sălăşluit în cântarea prin care Neamul cuvântă.

MARTIRUL – renaşterea transcedentală a vieţii întru FIINŢA veşnică.

MĂRTURISITORUL – arderea sofianică a dăinuirii întru Rugul Aprins al Filocaliei.

SFÂNTUL – întruparea Omului drept măritor creştin întru Dumnezeu.

Aşadar, niciodată, un regim, o doctrină, o ideologie, o eră, o epocă despotică, dictatorială, democrată (populată cu vulgul uniformizării, sau tăvălugul egalizării nimicurilor cu esenţa), nu poate conspira împotriva PERSONALITĂŢII, căci, ar însemna uzurparea INSTITUŢIEI, ar fi ceva împotriva FIRII, a ARMONIEI cosmosului creat şi a FIINŢEI veşnice – Dumnezeirea.

Toate INSTITUŢIILE capătă AUTORITATE sacră numai sub sceptrul imperial al DEMNITĂŢII ORTODOXIEI Creştine!

Nici Sinodul, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Preşedenţia, nici „pas la/ cu pas”, nici un alt forum nu au drept de VETO, asupra instituţiei respective, decât OMUL şi OPERA – VALOAREA sensului lor creştin ortodox universal.

Şi atunci?!?

Când se întâmplă o astfel de anomalie politică, o anume stârpire intelectuală, care conduce la uzurparea Ştiinţei precum demiterea academicianului Nicolae – Victor Zamfir din funcţia de Director General al Institutului Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, toate Instituţiile, toate Asociaţiile care poartă flamura demnităţii, dar şi Omul ca chip al Adevărului trebuie să ia ATITUDINE!

Aura Instituţiei străluceşte prin Chipul hărăzit, chemat şi ales de Dumnezeu, care punctează Istoria dincolo de vremelnicie, spre veşnică lumină, precum: marii Ierarhi Andrei Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Melchisedec Ştefănescu, Irineu Mihălcescu, Gurie Grosu, Antonie Plămădeală, Iustinian Marina, ori alţi profeţi şi oameni providenţiali ca Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, Mihail Eminescu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Emanoil Gojdu, Aurel Popovici, Theodor M. Popescu, Vasile Pârvan, Nicolae Paulescu, Traian Brăileanu, Iorga, Ion Nistor, Liviu Stan, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Buzatu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Barbu Şt. Delavrancea, Brâncuşi, Coandă, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nichifor. Crainic, Dumitru Stăniloae, George Manu, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Ioan Ianolide, Constantin Noica, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Demostene Andronescu, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Dan Botta, Dan Lucinescu, Duiliu T. Sfinţescu, Virgil Constantin Gheorghiu, Zoe D. Buşulenga, Mihail Diaconescu, Ioan Aurel Pop, Nicolae Victor Zamfir, Jipa Gheorghe Rotaru, Constantin Moșincat, Grigore Stamate ş.m.a.

Numai PERSOANA – Icoana creştin ortodoxă chemată şi aleasă este hărăzită de Dumnezeu să devină AUTORITATE spirituală între vremuri şi peste vremuri.

Nici o lege, ordonanţă, ideologie, ipocrizie, laşitate, mârşevie, fariseism nu pot prăvăli semeţia unui Pisc ce poartă pe umerii săi milenari statornicia carpatină.

Doar ipocrizia, inconştienţa, ingratitudinea, impostura, imoralitatea ignobililor inşi!

Când o persoană de talia academicianului Nicolae-Victor Zamfir înconjoară cu personalitatea sa pământul de la un capăt la altul, când admiraţia sa urcă până la cer, vine insa ignobilă-nimeni instaurând nimicnicia, „ameninţare reală de blocarea evoluţiei clar ascendente a cercetării ştiinţifice româneşti la nivel mondial. Proiectul E.L.I.-N.P. înseamnă investiţii în tehnologii de vârf, unice în lume, valorificarea inteligenţei româneşti la cel mai înalt nivel şi, nu în ultimul rând, readucerea României a tinerilor plecaţi tocmai din cauza lipsei infrastructurii performante de cercetare.” (Academia Română (https://www.art-emis.ro/academia română) – 19 August 2020.

Insa nu este o persoană bazată pe o cunoaștere revelată, pe o comuniune hristică, ci o individă blazată pe comunitarism.

Cinstire Biroului Prezidiului Academiei Române!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea Academiei sub stricta veghere a Preşedintelui Ioan Aurel Pop” →

Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII

„Multe e dulce şi frumoasă!

Limba ce-o vorbim!

Altă limbă-armonioasă!

Ca ea nu găsim.”

(Gheorghe Sion – „Limba românească”)

Limba „dulce şi frumoasă” (Gheorghe Sion – „Limba românească”), o limbă ca un fagure de miere” (M. Eminescu – „Epigonii”), „limba veche şi-nţeleaptă” (M. Eminescu – „Scrisoarea II), „limba vechilor cazanii” (Alexe Mateevici – „Limba noastră”) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale.

Ea a fost şi va fi un factor de coeziune, de unire permanentă între românii de pretutindeni, un suport deosebit pentru spiritualitatea românească, în care a înflorit cultura română, prin opere ce au ajuns în universalitate.

Cei cu „inima română” sunt cu adevărat uniţi în „cuget şi simţiri”, căci există un anumit fel de a gândi şi de a simţi româneşte, imprimat de componenta psihică a unui popor străvechi, blând şi înţelept, greu încercat de-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate.

Limba română, prin structura sa, prin lexicul bogat şi expresiv este cea mai vie dovadă a identităţii şi continuităţii neamului românesc. Visul unirii tuturor românilor a fost şi va fi cel mai frumos ideal al unui neam ce doreşte să trăiască în spaţiul său străvechi, de la „Nistru pân’ la Tisa” (M. Eminescu – „Doina”). Limba română, a fost şi va fi mereu limba unirii românilor de pretutindeni, ea păstrându-şi armonia, muzicalitatea prin timp şi spaţiu.

La baza ei, este limba veche a dacilor, devenită limba matrice a Europei, căci cei care au dus-o în lume pe diferite căi au păstrat caracterul unic al limbii române, oferind un sistem gramatical coerent de structurare a comunicării, cu ajutorul unor lexeme ce redau multiple noţiuni şi vom demonstra aceasta în cartea viitoare: „Limba dacilor, limbă universală” în care susţinem că limba daco-geţilor este limba matrice a limbilor europene, că etruscii desprinşi din daci plecaţi din Maramureş au dus-o cu ei departe de Dacia ca şi păstorii ajunşi în Alpi. Etruscii s-au îndeletnicit cu exploatarea şi prelucrarea metalelor. S-au stabilit în nordul peninsulei italice, chiar şi în Latium, locul unde s-a format limba latină, o limbă a clerului şi a administraţiei, devenită limbă a culturii elitelor europene, nu o limbă a popoarelor europene, formate prin migrarea dacilor spre vest, prin „roire”, cum susţine dl. cercetător Gabriel Gheorghe, popoare care sunt unite atât prin legături de sânge, cât şi prin legături spirituale, tradiţii culturale, asemănările lingvistice fiind evidente până în zilele noastre.

„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”(Mihai Eminescu), de aceea ea este un prim factor unificator al neamului românesc. „Limba noastră cea română” cum o numeşte poetul Grigore Vieru are un farmec şi o poezie aparte, fiind o limbă fonetică, foarte muzicală. De aceea, trebuie să-i reţinem şi să facem cunoscute tuturor versurile sale: „În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română.”(Grigore Vieru)

Prin farmecul rostirii, prin armonia şi muzicalitatea ei, limba română poate fi considerată ea însăşi o operă de artă, în permanentă transformare, îmbogăţire şi înfrumuseţare, căci „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, după cum a scris Lucian Blaga. În limba română au fost scrise versurile patriotice ce au însufleţit generaţii şi generaţii, care au aspirat şi aspiră la unirea tuturor românilor, ca acestea: „Pe-al nostru steag e scris unire, /Unire-n cuget şi simţiri/ Şi sub măreaţa lui umbrire,/ Vom înfrunta orice loviri.” (Versuri: Andrei Bârseanu, muzica:Ciprian Porumbescu).

„Limba este cartea de nobleţe a unui neam” afirmă Vasile Alecsandri, care a înnobilat frumoasa limbă română prin creaţiile sale. Jules Michelet, istoric francez, spunea când vorbea de limba română că „graiul poporului român este un suspin şi o lacrimă îi tremură în viers”(Jules Michelet – „Histoire de la Roumanie”).

Continue reading „Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII” →

Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA

„Sărut vatra şi-al ei nume / Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume /Limba noastră cea română”.

(Grigore Vieru. Limba noastră cea română)

Mult Stimați Prieteni !!!

Vă felicit sincer cu a 31 aniversare a Limbii Române în Basarabia, la care participă din ceruri și se bucură irepetabilii Ion și Doina Aldea Teodorovici (https://www.youtube.com/watch?v=cx6nJq_GhlE)

La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM cu majoritate covârşitoare adoptă legile de funcţionare a limbilor (din 341 deputati, contra au votat 43, unul s-a abţinut). Din acest moment limba moldovenească (română) devine unica limbă de stat a RSSM, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Ulterior ziua de 31 august va deveni sărbătoare naţională oficială. În acea zi memorabilă, în grevă totală sau parţială se aflau: la Tiraspol – 44 întreprinderi de stat; Bender – 35; Chişinău – 31; Râbniţa – 25; Comrat – 18; Bălţi – 7; Ceadîr-Lunga – 5.

A fost un eveniment major, așteptat de românii din Basarabia de apr. 50 de ani, pe parcursul cărora regimul diabolic sovietic rusesc a trimis în surghiun în Siberia Limba Română, a rusificat totul ce se putea de rusifica, a dus o politică de deznaționalizare acerbă, după care ștabii de la Kremlin credeau că au dezrădăcinat complet elementul românesc din basarabeni.

S-au greșit acești ștabi de la Kremlin și cozile de topor. Ca și pasărea Phoenix românismul, limba română, a renăscut din cenușa focului ținut aprins aproape 50 de ani.

Să facem o retrospectivă a evenimentelor care au precedat acest mult așteptat eveniment.

Evenimente mai mici, care ulterior au crescut ca gogoloșul de zăpadă până la zeci de mii au avut loc de la sfârșitul anului 1987 și pe parcursul întregului an 1988. O să ne oprim doar la unele evenimente legată de Limbă, care s-au desfășurat în a. 1989/

La 4 ianuarie are loc o întrunire a intelectualităţii rusofone, la care este desemnat un grup de iniţiativă pentru crearea Interfrontului. Din grup au facut parte A. Andrievskij, A. Safonov, N. Babilunga, A. Bolşakov, A. But, A. Liseţkij, V. Solonari. A fost pus începutul luptei împotriva Limbii române.

La 19 februarie în Piaţa Victoriei din Capitală are loc un nou miting neautorizat, la care participă circa 10000 de simpatizanţi ai Mișcării Democratice (MD).

La 26 februarie circa 20000 de manifestanţi ai MD au blocat circulaţia transportului în centrul Capitalei şi au scandat în faţa CC: „Vrem limbă şi alfabet!”, „Daţi-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocraţia!”, „Am pierdut încrederea!”. S. Grossu a încercat să potolească mulţimea promiţând că în două săptămâni vor fi făcute publice proiectele de legi privind funcţionarea limbilor.

La 12 martie a avut loc un nou miting neautorizat în faţa CC al PCM (MD a cerut, dar nu a obţinut autorizarea) cu tema apropiatelor alegeri (din 26 martie) în SS al URSS. Pentru prima oară de asupra coloanelor de manifestanţi a fost ridicat DRAPELUL TRICOLOR. Au loc noi altercaţii cu miliţia în cadrul manifestaţiei. Noul ministru de interne V. Voronin vorbeşte despre „dirijori” şi „grupuri de asalt” în rândul manifestanţilor. Presa oficială începe o campanie grosolană de defăimare a MD şi a Cenaclului „Alexe Mateevici”.

La 19 martie la Teatrul de Vară are loc un mare miting-maraton de şapte ore. La miting au acceptat să participe primul secretar al CC al PCM S. Grossu, preşedintele Prezidiului SS A. Mocanu, preşedintele Consiliului de Miniştri I. Calin ş.a., care au încercat să răspundă la un şir de întrebări. În rezoluţia mitingului se cerea din nou publicarea de urgenţă a proiectelor de legi pentru a se evita noi manifestaţii neautorizate.

La 26 martie au loc alegerile în Sovietul Suprem al URSS. Din partea Moldovei deputaţi au devenit: I. Druţă, G. Vieru, D. Matcovschi, M. Cimpoi, I. C. Ciobanu, E. Doga, N. Dabija, I. Hadârcă, A. Grăjdieru şi alţi militanţi pentru renaşterea naţională.

La 31 martie în premieră, orăşelul Kutuzov este rebotezat în Ialoveni. De asemenea, au fost publicate în presa pentru dezbateri proiectele legilor privind funcţionarea limbilor elaborate de oficialităţi şi care declarau limba moldovenească ca limbă de stat, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină urma să fie soluţionată în alte legi.

Mitingul din 9 aprilie organizat de MD, la care au participat 25000 de oameni, a votat unanim proiectul USM privind limba se stat şi trecerea la grafia latină. A fost cerută retragerea imediată din discuţie a proiectelor oficiale calificate ca mostre ale incompetenţei politice şi juridice.

La 15 aprilie Prezidiul Sovietului Suprem revine la problema funcţionării limbilor, răspunzând astfel la Scrisoarea deschisă a grupului de deputaţi ai URSS, promiţând să dea publicităţii până la sfârşitul lunii aprilie proiectul de lege privind trecerea la grafia latină. În presă reîncepe valul de discuţii.

La 17 mai prin decizia Biroului CC al PCM este destituit din post redactorul-sef al ziarului „Moldova Socialistă”, pentru „păcatul” de a fi publicat proiectul alternativ al legii privind funcţionarea limbilor elaborat de Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Doar protestul ferm al colectivului ziarului şi ameninţarea cu o grevă a mass-media au constrâns CC să-şi anuleze decizia.

În seara zilei de 17 mai a fost grav accidentat deputatul poporului din URSS, scriitorul, redactorul-sef al revistei „Nistru”, Dumitru Matcovschi, cutremurând întreaga opinie publică.

La 20 mai în Sala mare a USM şi-a desfăşurat lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de grupul de iniţiativă al MD. La Congres au partucipat delegaţi din 30 de raioane şi oraşe, precum şi delegaţi ai Mişcării ecologice „Acțiunea verde”, Cenaclului „Alexe Mateevici”, Ligii democratice a stidenţilor, Asociaţiei istoricilor, Societăţii de cultura „Moldova” din Moscova. Congresul a adoptat Programul şi Statutul FPM.

La 4 iunie în Piaţa Victoriei are loc primul miting autorizat al FPM. Piaţa a fost inundată de flamuri tricolore. La miting s-a cerut eliberarea neîntarziată a demonstranţilor arestaţi la 12 martie, fapt care s-a şi întâmplat după mai multe ore de negocieri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)

MOTTO: „ A nu fi iubit este doar un ghinion, a nu iubi este o nenorocire”. (Albert Camus)

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913 la Dréan, Algeria – d. 4 ianuarie 1960 la Villeblevin, Franța) a fost romancier, dramaturg și filozof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor și întemeietor al unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, cu deosebire, prin două eseuri filozofice: Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat – 1951. Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând, în ansamblu, raportul dintre individ și societate. În 1942 apare celebrul său roman STRĂINUL, apoi alte două romane, CIUMA, în 1946 și CĂDEREA în 1956. În dramaturgie s-a remarcat cu piesele de teatru CALIGULA (1938), NEÎNȚELEGEREA (1944), STAREA DE ASEDIU (1948) și CEI DREPȚI (1949).

ULTIMA ORĂ

La marginea nopții întârzie somnul

în gândul rămas lângă ușă stingher

pe franje de karma ce umplu ecranul

cu doruri căzute de-a valma din cer.

Le văd la fereastră venind încărcate

cu dulci amintiri regăsite-n trecut,

ce vor să-mi aducă, pe căi neumblate,

surâsul jertfit într-un ultim sărut.

Iar buza-mi crispată, rămasă rănită

în visul ce-ți caută umbra prin cer,

mai tremură încă, de-atunci neoprită,

sub ochii-mbrăcați în armură de fier.

Se scurge-n pendulă și ultimă oră

în care speranța mă duce-n trecut

să-mi caut destinul privind de la proră,

bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!

Tatiana Doina Popovici: La limita dintre seară și noapte („la marginea nopții”), Eul liric, aflat între stare de veghe și somn, își amintește iubirile trecute care defilează pe ecranul amintirilor, umplut cu „doruri căzute de-a valma din cer”. Așadar, prima strofa surprinde Eul liric aflat între realitate și vis.

În a doua strofă, Morfeu îl cuprinde în brațele sale și, la fereastră, apar doruri „cu dulci amintiri regăsite-n trecut”. De fapt „karma” este o defilare a vieții trecute care lasă urme asupra vieții prezente sau a celor viitoare. Karma este conceptul reîncarnărilor în filosofia indiană. Amintirile vor să-i aducă poetului, „pe cai neumblate” imaginea surâsului „jertfit într-un ultim sărut”. Eul liric este încă „în visul” ce „caută umbra” iubitei „prin cer”. Tot în vis, poetul, prin Eul său liric, simte rana ultimului sărut pe buza ce „tremură […] de-atunci neoprită/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”

Imaginile din strofele a doua și a treia se referă la iubiri care dispar odată ce „se scurge-n pendulă și ultima oră” dintr-o noapte în care „speranța” îl duce pe poet în „trecut”, Eul liric aflându-se între vis și realitate, căutându-și destinul „privind de la proră/ bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!”.

Prima strofa se refera la starea dintre realitate și vis, următoarele două se refera la vis, iar ultima surprinde Eul liric între vis și realitate. Această pendulare între realitate și vis, vis, vis și realitate este specifică poetului Corneliu Neagu care dă valori expresive unor obiecte cunoscute și folosește oniricul pentru a le exprima.

În cele patru strofe, a câte patru versuri, cu rima încrucișată apar metafore ca: „la marginea nopții”, „gând stingher”, „franje de karma”, „rămas stingher” (prima strofa), „dulci amintiri” (inversiune), „căi neumblate”, „surâsul jertfit” (a doua strofa), „buza crispată”, „buza rănită”, „armură de fier” (a treia strofa) și „bătrân marinar” (inversiune), „vapor nevăzut” (a patra strofă). Pe lângă metafore, autorul folosește personificări: „gândul rămas lângă ușa”, „buza… mai tremură încă”, „ochii-mbrăcați în armură”.

Cuvintele: nopții, visul, somnul, ecranul, umbra aparțin oniricului, iar: gând, fereastră, surâs, ochii, pendula, prora, marinar, vapor, franje aparțin realității. Alternarea lor pune în lumină un tablou în care apare și un element cosmic, „cer”. Titlul este alcătuit dintr-un numeral ordinar cu valoare de adjectiv – „ultima” și un substantiv ce reprezintă o unitate de timp, „oră”.

Corneliu Neagu: ULTIMA ORĂ este un poem de factură expresionist-onirică în care franje de amintiri, de dor și de karma interferează într-un spațiu-timp cu manifestări care marchează Eul liric cu sentimente foarte puternice. Pe parcursul celor patru strofe ale poemului, cititorul este purtat pe căile nevăzute ale visării neîngrădite, prin „umbrele” trecutului pentru a găsi perspective noi ale speranței.

În prima strofă, pe fondul insomniei („întârzie somnul”), gândul rămâne „lângă ușă stingher/ pe franje de karma […] cu doruri căzute de-a valma din cer”. Aceste doruri (strofa a doua) vin încărcate cu „dulci amintiri” ce vor să-i aducă poetului, „pe căi neumblate”, „ surâsul jertfit într-un ultim sărut”. În strofa a treia gândul, transformat în vis, „caută umbra” iubitei (subînțeles, dispărută) „prin cer”. Iar buza poetului, rămasă „crispată” după acel ultim sărut, ”mai tremură încă, de-atunci neoprită,/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”. În ultima stofă „speranța” îl duce pe poet „în trecut” să-și caute „destinul privind de la proră”, ca „bătrân marinar” de pe un „vapor nevăzut!”. Speranța se scurge prin ceasul cu pendulă la „ultima oră”, fapt ce sugerează vârsta senectuții, încărcată cu amintiri.

Poemul ULTIMA ORĂ a fost publicat mai întâi în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUEȚE LITERARE, primind aprecieri favorabile din partea cititorilor. În august 2020 a fost inclus în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

TĂCERILE

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind și le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

Dar versurile cadențate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

În gândurile mele vă iubesc și-acum,

chiar dacă toamna vieții ne desparte –

veniți, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veți fi plecat lăsând-mi doar tăcere

și florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)” →

Maestrul Eugen Doga si compozitiile sale au fermecat publicul clujean: ”Muzica noastră este dorul…”

Peste 500 de spectator au luat parte la un spectacol de excepție la Iuliu Park. Celebrul compozitor Eugen Doga din Rep. Moldova și cel mai mare compozitor al fostei URSS a fermecat publicul clujean într-o seară magică.. Într-atât de cunoscute au devenit valsurile sale, încât toată lumea le fredonează! „Gramofon” sau „Dulcea si Tandra Mea Fiara” din filmul cu aceelași nume au ridicat spectatorii în picioare.. .S-a fredonat „Nana Toha” din filmul Șatra, a cărei coloana sonora a scris-o?

Aceste valsuri au fost declarate de UNESCO capodopere ale secolului XX. Critica de specialitate îl declara „cel mai mare compozitor roman in viata”. Concertul a fost posibil prin bagheta lui Ioan Vrășmaș, manager Opera Vox.

În seara zilei de 29 August 2020, maestrul Eugen Doga si compozițiile sale binecunoscute au încântat audienta în concertul extraordinar din Iulius Parc din Cluj – Napoca, începând cu ora 18:00 prin spectacolul „SIMFONIA IUBIRII – EUGEN DOGA SI MUZICA SA” alături de Orchestra, Soliștii și Ansamblul de Balet „Opera Vox”! Pe scenă au urcat și soprana Diana Birta și tenorul Marius Boroș, alături de orchestra simfonică, coordonată de dirijorul Matei Pop, și de ansamblul de balet al VOX Opera. Au oferit un exemplu de virtuozitate la acordeon și vioară familia Vitalie Advahov.

La final, reprezentantul primarului Emil Boc, dr.Ionuț ȚENE, i-a acordat compozitorului o diploma de excelență din partea edilului clujean pentru întreaga carieră de excepție.

Eugen Doga le-a mulțumit clujenilor pentru primirea călduroasă ”Clujul este un oraș minunat, iar muzica noastră este dorul”.

NapocaNews

Ioan MICLĂU-GEPIANU: LIMBA ROMÂNEASCĂ – PREȚIOASĂ DĂRUIRE DIVINĂ!

Limba Românească este prețioasa dăruire, roditoarea veșnicei reînvieri de Neam dăruită de Dumnezeu!

Este o Limbă cu rădăcini străvechi, așa cum spun Istoriile, rădăcini din care încă au crescut multe alte si frumoase limbi de popoare! Sfânt este acest Neam românesc, roditor Eden îi este pământul așezat între râurile cu izvoarele lor carpato-dunărene. Însăși această tainică Românie, după cum o definea cărturarul Artur Silvestri, este taina sufletului neamului nostru, care se adeverește prin graiul limbii pe care o vorbim!

Orală sau scrisă, sculptată sau pictată, cântată sau scrisă în revistele literare, Limba românească este viul prin care inspirăm credința noatră creștină ortodoxă, căci împreună acestea ne identifică în timp și spațiu, și ne va identifica întotdeauna. Precum o piatră de hotar am avut întotdeauna o intelectualitate românească prin care se purta de grijă acestei limbi naționale, o îngrija prin legile ei gramaticale, o înfrumuseța cu simțirile cele mai gingașe și creștine în dulcile ei exprimări, curate și nestricate.

Mihai Eminescu a fost florarul îngrijitor al grădinei noastre lingvistice, a curățat și șlefuit o limbă ca un cântec, ca un fagure de miere, a înălțat-o între celelalte limbi create de Dumnezeu, căci o iubea!

Așa să facem și noi azi! Am 80 de ani, timp în care de Eminescu nu m-am depărtat. Poezia este floarea unei Limbi, iar Eminescu este și va fi floarea Limbii Românești, prin poezia și simțămintele căruia creștem noi și generațiile viitoare.

Dumnezeu va ridica cu siguranță mai multe pietre de hotar ale românismului, chiar dacă momentan bântuie furtuni de tot felul, fiindcă nu este acest neam lipsit de rădăcini sănătoase; vedem Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: LIMBA ROMÂNEASCĂ – PREȚIOASĂ DĂRUIRE DIVINĂ!” →

Al. Florin ŢENE: Sărbătorirea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca de către Primărie

Clujenii și și turiștii aflați în municipiul de pe Someș sunt așteptați, lunii, 31 august 2020, să participe la manifestările dedicate Zilei Limbii Române. Evenimentul organizat de Primăria Cluj, sub coordonarea scriitorului dr.Ionuț Țene, va avea loc începând cu ora 15.00, pe platoul pietonal din faţa clădirii Casino – Parcul Central „Simion Bărnuţiu”, Cu această ocazie, vor susţine conferinţe despre limba română cunoscuții scriitori: Horia Bădescu, Vasile Igna şi Adrian Popescu. Iar actori Teatrului Naţional din Cluj-Napoca vor recita din lirica română contemporană.

Ziua Limbii Române a fost instituită prin Legea nr. 53/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 19 martie 2013. În actul normativ se arată printre altele că „Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv de reprezentanţele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific”.

În această zi este indicat să se arborareze drapelul naţional iar societăţile de radio şi televiziune pot să preia în emisiunile lor aspecte de la manifestările dedicate acestei sărbători.

———————-

Al. Florin Țene

30 august 2020

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”^[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire…

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

În vara anului 1885, Eminescu decide, pentru a treia oară, să plece pentru tratamentul bolii de care suferea la picioare, de această dată la stabilimentul doctorului Felician Ivanovici Iahimowicz de la limanul Kuialnik. Aflase despre stabilimentul acestuia de la prietenii săi ieșeni, dar și din broșura medicului Emil Max, „Băile de mare și de liman de la Odesa. Câteva noțiuni” și spera ca acolo să-și găsească leacul boalelor de la picioare. Așa că, la sfârșitul lunii iulie, având la el recomandarea consulului rus din Iași către doctorul Iahimowicz și însoțit de „prietenii Zaharia, Buțurcanu, onor. Drăghici și d-rul Max”, ia drumul Odesei. Acolo va urma un „tratament de ghiol necesar să-i închidă ulcerele de pe picioare, neplăcute, dureroase și urâte”^[2}.

Luând ca punct de datare scrisoarea trimisă lui Vasile Burlă, la 12 august 1885, în care acesta îi preciza că „au trecut peste două săptămâni de când sunt aici”, presupunem că Mihai Eminescu a părăsit Iașul la 30-31 iulie 1885, pe linia de cale ferată care făcea legătura între România și Rusia încă din 1874. De la Iași acesta și-a continuat călătoria pe ruta Ungheni – Călărași – Strășeni – Chișinău – Bulboaca – Varnița – Bender – Tiraspol – Odesa, de unde, cale de șapte verste, tot pe cale ferată, ajunge la limanul Kuialnik^[3}.

Așadar, în drumul său spre Odesa, Eminescu „a trecut Prutul, pe care nu l-a considerat nicicând graniță a Moldovei cu Moldova”^[4} și calcă pentru prima oară pământul scump al Basarabiei, căreia, la 1878, îi dedicase studiul cu același nume, publicat în mai multe numere ale ziarului „Timpul”^[5}.

„Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”. Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele…

La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră… Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorțească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba țăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării”^[6}.„Apoi, din tren ar fi urmărit mult timp dealurile, văile, râulețele și satele basarabene, cum apar și dispar înghițite de fumul depărtărilor…”^[7}. „A continuat drumul la Tighina și apoi a văzut Cetatea Tighinei, la care s-a referit în articole. Și iată Nistrul basarabean, pentru că pe cel bucovinean îl cunoștea în trecerile sale de la Cernăuți spre Lvov și Viena”^[8}.

Continue reading „Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA” →

Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).

Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea… sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale. În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Poetul doreşte ca „acest popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Ideea unirii a purta-o în suflet toată viaţa şi a murit pentru ea. La Viena a înfiinţat societatea România jună care avea aceleaşi principii ca Dacia literară revistă lansată de Mihail Kogâlniceanu: unirea tuturor românilor, inspiraţia din istoria naţională şi din folclor, promovarea valorilor româneşti, culturalizarea românilor prin şcoli, biserici şi prin scrieri. Fiind secretarul acestei societăţi, a organizat serbările de la Putna, în anul 1871. În acest loc de adunare a studenţilor şi tinerilor din toate zonele ţării care au comemorat memoria lui Ştefan cel Mare, la împlinirea a 400 de ani de la înălţarea Mânăstirii Putna, Eminescu a avut multe contacte cu românii din toate zonele actualei Românii şi din afara sa. Tinerii au adus la mormântul lui Ştefan pământ din toate ţinuturile ţării, înfăptuind un act de unire simbolică, o năzuinţă a Românilor de pretutindeni, fiind uniţi în „cuget şi simţiri” aşa cum era deviza societăţii culturale România Jună în almanahul căreia a fost publicat în 1883 Luceafărul.

Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri:,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheama la unirea tuturor românilor.

Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” ( revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet.

Dl. academician Mihai Cimpoi a scris despre poezia Doina: „Poezia care aureolează, ca forţă a mesajului de unitate naţională, această latură a creaţiei sale lirice este celebra Doina, un inegalabil cântec de durere şi speranţă confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeaşi magică putere de pătrundere la sensibilitatea şi conştiinţa românească, un strigăt, fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului.” (Mihai Cimpoi – Mihai Eminescu.Dicţionar enciclopedic”)

Poezia este un manifest, un testament lăsat urmaşilor, iar blestemul din finalul Doinei este un blestem dacic, el se împlineşte mereu: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”

Continue reading „Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ” →

Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!

Gând:

” Întotdeauna biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, prin cărțile devenite flori ale spiritului, al înobilării ființei omenești cu cele mai frumoase sentimente și înțelegeri despre viață.

Gândul bun de a vorbi iar despre valoarea imensă a cărții, a altoirii ei ființei umane prin grai și literă, prin îndemn spre o morală umană sănătoasă, spre educație și echilibru spiritual mereu în orientare, mă recheamă iar, citind scrierile celebre: ale hermeneutului autodidact Ben Todica: ”De vorbă cu îngerii”, versurile recente ale eminentului poet critic și sociolog Adrian Botez, citind scrierile de credință creștină a Preotului Al. Stănciulescu Bârda, scrierile poetei creștine Mariana Gurza, studiile creștine ale doamnei Alexandra Dogaru, cât și despre iubirea neamului și a limbii române la Al.Florin Țene, etc.

Câteva aprecieri cu referire la eseul dlui. Ben Todica, scrise și trimise de mine autorului, doresc a le reda și cu această ocazie:

Frace Benule,

Lucrarea frăției tale ”De vorbă cu îngerii” este o scriere de care omenirea de azi are mare nevoie, căci este o analiză/eseu de care avem nevoie. Am citit-o de mai multe ori, am citit-o primită fiind și de la doamna Melania Rusu Caragioiu, și încă mă minunez cât adevăr adună și ni se transmite. Curățenia umanității de nenorocirile abuzurilor de tot felul este la punctul când trebuie oprit, mai ales acea distrugere a moralei vieții. Sodomismul și depravarea nu mai pot fi tolerate, încursiuni necivilizate în naturala creație a ființei umane prin dragostea dintre Om și Femeia lui(Familia), nu pot fi murdărite și scoase din intimitatea lor naturală. Frumusețea tainei legii creatore trebuie să fie și să rămână intimă, căci și animalele respectă frumusețea înmulțirii lor, fără a se apropia de genul opus, sau de un animal tânăr nematurizat.

La acest capitol al scrierii frăției tale nu am decât notă maximă și la superlativ. Este trist, da, căci puțini se sesizează și azi de nevoia ridicării calității vieții; prin educație, prin cultură, prin școli, căci nu prea e eficace pedeapsa cu amenzi sau închisori, când deja bipedul devine matur și îmbolnăvit mintal în halucinațiile sale sexuale. Și nimeni nu poartă mai mare responsabilitate decât părinții și sistemele sociale cu responsabilități de educație a copiilor. Ai realizat o scriere/eseu de cea mai utilă necesitate, care și face cinste unui scriitor, și ar fi bine dacă și alții ar da curs sesizărilor frăției tale!

Cu drag și multă prețuire.

Ioan

”…Întotdeauna Biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, iar cărțile flori ale spiritului uman, prin acestea se întregește ființa omenească, căci fără carte rupem acel fir al liantului psihic, creator de idei proprii la copii, specifice chemărilor interioare a acestora, desigur cu o conduită înspre adevăr și iubire față de cel de lângă tine. Și începând cu respectul față de familie, fiindcă fără o educație sănătoasă din familie, cu destrămări și divorțuri, copiii devin speriați și rătăciți și ei în viața lor.. Dar să mai găsească stări în care vedem azi, de căsătorii între sexe de același gen!! Păi, mai vede copilul rostul vieții sale, va mai pricepe taina, acea mare taină a căsătoriei cu o fată iubită, și al naturalel legi sexuale de a procreea urmași, copii frumosi, iubiți, și acea mândrie a bunicilor lor, întotdeauna izvor de fericire la bătrânețile lor?

Vorbeam la început de valoarea bibliotecii și a cărții.Am iubit cartea din copilărie, școală mi-a fost viața. Școală mi-au fost părinții, fiindcă le-am văzut sărăcia, dar le-am văzut înfinita dragoste cu care m-au crecut. Copil fiind, mă bucuram de jocurile copilăriei între copiii satului meu natal, nu aveam grija dar nici știința evenimentelor și vremilor sărăciei sub care trăiau părinții mei. Și azi iubesc vremea copilăriei mele, dar până la adolescență numai, când m-am trezit al nimănui. Soarta omului iubitor de viață bună, dar la care nu putea ajunge. Cartea m-a făcut om, dar cu un spirit blajin cu semne de atracție spre arta poetică, căci tânjeam in dorul meu de libertate, de adevăr, mă scârbea orice minciună. De politică nici vorbă, ni se spunea de acel mare viitor al tineretului comunist(utc), eram atras ca orice tânăr al acelor vremi, dar nu eram spiritul aventurierilor după glorii, a mă angaja minciunii și supunerii oarbe îndoctrinării ideologiilor comuniste, devenisem un ratat, marginalizat dar bun meseriaș, la făcutul geamurilor și ușilor mărețelor blocuri ceaușiste, apoi la fabricarea mobilei pentru export, care a adus mândrie îndustriei românești. Tractoarele Brașovului, Vagoanele Aradului, Agricultura noastră bine mecanizată, din istorie fiind noi Românii grânarii Europei. Unde sunt toate acestea? Își asumă cineva vreo răspundere?

M-am ridicat prin efort de auitodidact, am pus niște cărți în vitrină considerând că am o bibliotecă a familiei mele aici în noua țară unde mă aflam! Bunăvoința multor români cu suflet, oameni cu caracter întradevăr uman și înțelegători ai sorții românilor din lume, mi-au dăruit cărți pe care le-am adunat ca pe niște odoare!

Le-am prezentat cititorilor români australieni. Mare bucurie, dar și satisfacție pentru mine și pentru familie, care m-a ajutat cu toată tragerea de inimă.

Mulți au apreciat efortul familiei mele, contribuția financiară benevolă. Știind că sun român care vin din România, dovedindu-mi mie însumi, că sunt greșiți unii ce mă subapreciază, astfel prindeam mai mult curaj în munca mea, și cea scriitoricească, versuri, etc. Îmi găsisem calea și chemarea mea înterioară, văzând în arte înobilarea propriei mele ființe.

Azi, cu acestă pandemie a ”Corona virusului” greu mai vin cititori să împrumute o carte românească. Dar, vreau să fiu sincer, într-o vreme veneau foarte multi cititori, dar din cei mai vârstnici, care acum mulți sunt plecați la Ceruri, iar locul cărții fiind luat tot mai mult de compiutere și telefoane mobile, devin tot mai atractive pentru generația tânără de azi.

Însă această Bibliotecă de familie, numită din respect pentru Poetul geniu ”Mihai Eminescu”, va rămâne ca o oază de lumină aici în lume, o oază de lumină românească, capabilă a dăinui sub vremuri, cât mai ales spre cinstirea și neuitarea acelor Oameni de Seamă, dăruitori de carte românească și al căror autografe puse pe fila cărții dăruite, rămân mândria vieții și muncii mele aici în Australia.

”SFAT ȘI SFĂTUITOR”

Sf. Isaac Sirul – ”Cuvinte despre sfintele nevoințe”

”Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om neânvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă în a primi cineva privirea unor lucruri, fără să fi luat cunoștința lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede prin cercare folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De multe ori un lucru pare păgubitor, dar înăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă.

Adică, de multeori un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru e plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia adevărată a cunoștinței. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală(un discernământ).

De aceea nu oricine e vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și de clevetiri”.

(Gând de Seară – dela Pr.Alexandru Stănciulescu-Bârda)

* Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!” →