Victor ROȘIANU: Fructuos schimb de experiență între filialele Cluj și Iași ale Ligii Scriitorilor Români

În dimineața zilei de 20 septembrie a.c. în ambianța modernă a cinematografului “Mărăști “din Cluj-Napoca, a avut loc o bogată activitate culturală realizată de scriitorii filialelor Iași și Cluj ai Ligii Scriitorilor Români.

Manifestarea a fost deschisă de scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, care le-a urat bun venit pe meleagurile lui Blaga celor sosiți din capitala Moldovei, unde se mai aud pașii lui Eminescu..Prezentatorul, a subliniat faptul că suntem presați de timp datorită programului încărcat, exmplificând cu un aforism de Sfântul Augustin”Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este. Dacă cineva mă întreabă, nu știu ce să-i răspund. “ A mulțumit domnului dr.Ionuț Țene, șeful biroului Învățământ, Cultură și Culte, din cadrul Primăriei clujene pentru prezența sa la manifestarea noastră.Apoi, într-un medalion literar, a făcut o scurtă prezentare biografică celebrului actor și poet Dorel Vișan, prezent pe scena cinematografului alături de Al.Florin Țene, care în scurta sa prezentare a dat glas unui citate din Hamlet către Polonius: “Domnul meu,te vei asigura că actorii sunt bine tratați? Ascultă, să nu le lipsească nimic, căci ei sunt adevărații cronicari ai vremurilor noastre. E de ales un epitaph defăimător după ce mori , decât să fii bârfit de ei cât încă ești în viață.“

În continuare a vorbit actorul Dorel Vișan despre epidemia prin care trece omenirea, a făcut o amplă incursiune în amintirile dânsului despre călătoriile pe care le-a făcut în alte țări, vorbind despre tradițiile, obiceiurile și etnologia altor popoare din Asia.La rugămintea domnulu președinte al Ligii Scriitorilor poetul Dorel Vișan a vorbit și despre cartea sa “Cântece pentru glas și toacă.“Recitând un poem.S-au făcut schimburi de cărți cu autografe.

În acest context, Al.Florin Țene a înmânat Diploma “Virtutea Literară “ scriitoarei Corina Matei Gherman și “ Diploma” pentru volumul premiat, pe anul 2019 al scriitorului Calistrat Robu.

În partea a doua, coordonarea ședinței a fost preluată de Dan Teodorescu, președintele filialei Iași al Ligii Scriitorilor și de Corina Matei Gherman, secretar general al filialei Iași. Aceștia au oferit “Diplome” pentru activitatea depusă în slujba culturii române următorilor scriitori: Lucia Elena Locusteanu, Maria Someșean, Gavril Moisa, Antonia Bodea, Titina Nica Țene, Ruxandra Benea și Al.Florin Țene.

În continuare, Dan Teodorescu a lansat voluminosul volum de publicistică „Ieșiți din casă! „,apoi a invitat să vorbească despre cărțile lor pe următorii scriitori ieșeni:Ilie Serediuc, Corina Matei-Gherman, Maria Lupu, Anastasia Gârneață, Ioan Hodaș, Silvia Hodaș, Romeo Romila, Dan Teodorescu, Ioan Mugurela Sasu și Ioan Vârlan care a și filmat întreaga acțiune.Remarcăm epigramele lui Ioan Hodaș, viu aplaudate de cei prezenți.

În partea a treia a programului au vorbit despre cărțile lor scriitorii clujeni: Lucia-Elena Locusteanu, Maria Someșan și Al.Florin Țene.Iar Gavril Moisa a susținut un micro-recital de epigrame mult gustate de auditoriu.

Istoricul și scriitorul dr.Ionuț Țene a mulțumit din partea Primăriei Cluj pentru interesanta activitate culturală, remarcând cartea monografică a domnului Ilie Serediuc, despre activitățile inginerilor și muncitorilor români în Irak. A recomandat ca astfel de schimburi culturale să se organizeze și cu alte filiale din Timișoara, Baia Mare, Rm.Vâlcea, Brașov etc.

În încheiere, președintele național al Ligii Scriitorilor le-a mulțumit celor prezenți pentru activitatea lor în slujba culturii române, spunând că o carte bună îți lungește existența, iar o carte proastă te face să meditezi la acest lucru.

În continuare membrii Filialei Iași au plecat să viziteze Mănăstirea Nicula și să aducă un pios omagiu poetului Ioan Alexandru la mormântul acestuia, apoi s-au întors la Cluj, vizitând obiectivele istorice și muzeistice din Capitala Ardealului.

———————–

Victor Roșianu

Cluj-Napoca, septembrie 2020

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)

MOTTO: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii , iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.”

(Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Din margine de somn, pentru o clipă,

priveam mirat cum trupu-mi se ridică

într-un văzduh ce devenea neclar

în maroniu amurg de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea udată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro…

Iar trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh ascuns după o frunză,

și movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat

când chipul tău din umbră mă privea

turnând din ochi luciri de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

în năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați pe cer

din străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

Tatiana Doina Popovici: În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…” „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

PE MUCHII DE DILEME

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată, încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…] „pătrunde

în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”. Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)” →

Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila

-125 de ani de la naștere-

În mica bibliotecă a părinților mei, pe lângă Biblie, broșura Prohodul, cărți de economie ale lui tata, și alte câteva cărți de Gib I.Mihăescu, se afla și roamnul “Zvetlana “ de Octav Dessila. Această carte o am și acum, după ce am desfințat câteva biblioteci, unele cu mii de volume, pe care le-am avut, datorită mutării noastre din Drăgășani, Baia Mare, Tarna Mare și Cluj-Napoca. Acest roman l-am citit la vârsta de 12 ani.A fost primul meu roman citit, după care au urmat cele al lui Gib I. Mihăescu, și încă alte mii de romane până în prezent.

Pe atunci nu știam mare lucru despre autorul cărții, însă acum, după atâția amar de ani, mi-am adus aminte despre acest autor când se împlinesc 125 de ani de la naștere.Drept mulțumire pentru prima carte a sa pe care am citit-o am scris acest articol.

DESSILA Octav, s-a născut la 4 dec. 1895, Bucuresti și moare la 29 iul. 1976 în București. A fost prozator si dramaturg.

Părinții săi au fost Iorgu Dessila, functionar la CFR, si Aristița (n. Gheorghiu).

A absolvit prima promotie a Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu cu grad de ofițer.

Debuteaza editorial cu romanul “Dragomir Valahul” apărut în 1927 pe când împlinise 32 de ani, a urmat, apoi “Zvetlana” (1930), “București, orașul prăbușirilor” (1930), ‘Neastâmpăr’ (1934), “Turba” (1936), “Cartea cu minciuni” (1936), “Două chemări” (l-D”, 1936), “Iubim” (I-III, 1941 -l943), “Porti fără număr” (I-II, 1946). A scris si teatru (Un om care dă palme vieții, 1938; Mihai Viteazul, în 1967. A fost membru al Societății Scriitorilor Români (193l-l948) si al Uniunii Scriitorilor (din 1967). A primit Premiul Soc. Scriitorilor Români (1935); Premiul „I. Al. Bratescu-Voinesti” al Academiei. (1937).
Trilogia “Iubim” (194l-l943) urmează și încheie succesul de public al romanelor sale.

Între cele două războaie mondiale era un scriitor foarte citit, alături de roamenle lui Cezar Petrescu.

Scriam într-un eseu că, de-alungul timpului, cărțile au o mișcare secretă pe rafturile bibliotecilor.Această mișcare se datorează schimbării gustului cititorilor, sistemului politic și a evoluției civilizației.

Republicarea ei intr-o ediție revăzută (1970) nu reușește să învie nici măcar atenția cititorilor amatori de asemenea romane, ci confirmă caracterul caduc al producției sale literare.

De la Neastimpar (1934) la Iubim (I-III, 194l-l943), autorul a trecut prin dublul comandament al vârstei personale și al comenzii sociale. Dacă în primul roman (ca si in Turba, 1936, de altfel) iubirea este înțeleasa ca o rezultantă a senzualității trăite și etalate, în celalalt, iubirea se încarcă de „spiritualitate”, dar în ambele atitudinea este excesivă. Și, pentru ca schimbarea să nu treacă ne observată, povestitorul impreuna cu personajele ciclului Iubim (I inceput de viata, II Sfirsit de viata, III Uitam prea repede) dezicerea cu un pueril si neverosimil orgoliu de orice chemare a singelui, fie ca este vorba de un boier îmbătrânit în chefuri – și atunci lucrurile se lămuresc -, fie ca la mijloc se află adolescente pline de calităti, la care teoriile iubirii ascetice devin cel putin bizare. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

(Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

TOAMNĂ VIOLETĂ

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant) se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea – „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

DECOR AUTUMNAL

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

Tatiana Doina Popovici: În cinci catrene cu rima încrucișată, frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel, vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →

CU EMINESCU ZI DE ZI

”…Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii

de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele

începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul

de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri

într-o frumuseță de forme, sub al cărei farmec limba

română pare a primi o nouă viață.”

(Titu Maiorescu – București, Decemvrie 1883)

POVESTEA CODRULUI

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei Sale.

Lună, soare și luceferi

Ele poartă-n a lui herb,

Împtregiuru-i are dame

Și curteni din neamul cerb.

Crainici, iepurii cei repezi,

Purtători ei sunt de vești,

Filomele-i țin orchestrul

Și izvoare spun povești.

Peste flori ce cresc în umbră,

Lângă ape, pe potici,

Vezi bejanii de albine,

Armii grele de furnici.

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei și-a pus,

De căt or și ce păpușă

Să te facă mai presus.

Amândoi vom merge-n lume,

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei.

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Și prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept…

O auzi, cum chiam-acuma

Craiul sfatu-i înțelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curții mândre neamuri:

Cai de mare albi ca spuma,

Bouri nalți cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase,

Ciute sprintene de munte.

Și pe teiul nostru-ntreabă

Cine suntem, stau la sfaturi!

Eară gazda noastră zice

Dându-și ramurile-n laturi:

”O priviți-i, cum visează

”Visul codrului de fagi

”Amendoi ca-ntr-o poveste…

”Ei își sunt așa de dragi!”

–––––––––-

Sursa: Mihai Eminescu -Poezii – Editura ”Cuget Românesc-Bârda” 2015)

Trimite Ioan Miclău-Gepianu

Australia, 2020

Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973

Patrick White, romancier, (28 mai 1912 – 30 septembrie 1990) este primul și, până acum, singurul australian căruia să-i fie acordat premiul Nobel pentru Literatură (1973). Motivația Academiei Suedeze raportează că: „White prezintă o scriere epică și o narațiune psihologică farsciantă, introducând un nou continent în literatură”. Volumul care i-a adus faima este „Copacul Omului” (The Tree of Man) o lucrare epică la scară largă, un raport psihologic de mare discernământ a unei părți a dezvoltării sociale australiene sub forma povestirii conviețuirii a doua personaje care luptă cu dificultăți externe și interne. Cadrul este unul de pionierat conventional, dar cu nuanțe și asociații filozifce, existențiale, biblice.

Personajul principal din „Copacul Omului”, Stan, este unul din tipicii căutători ai adevărului din scrierile lui White, căutările lui fiind contrastate cu atitutidea convențională a lui Amy, soția lui. Stan acceptă și respectă tainele soției sale, însă ea nu le poate accepta pe ale lui.

„Doi oameni nu se pierd unul de altul exact în acelaș moment, pentru că dacă ar fi așa, s-ar regăsi și ar fi salvați. Nu e chiar atât de simplu.”

Povestirea, așezată în contextul dificultăților climei australiene (cu secete, focuri, inundații) se ocupă în principal cu drama psihologică a dorinței lui Stan de a înțelege țelurile lui Dumnezeu, „care sunt descoperite babelor, călugărițelor și idioților”. În anumite momente, cruciale, atinge, fie și doar mistic și tranzient, divinitatea: „Și peștera de foc era enormă, ca un labirint, care era acolo ca să-l primească pe om. El se lărgea și se împățea în ramuri ca un copac, se umplea de flăcări, creștea în intensitate, și apoi se stingea deodată în mici norișori de fun și gânduri obosite.”

Un alt aspect al efectului psihologic pe care interiorul Australiei în poate avea – este descris în Voss, roman în care un explorator fanatic al interiorului neiertător al Australiei (personaj modelat după exploratorul german Ludwig Leichardt) își trăiește aventura existențială și își găsește sfârșitul.

„Și-a dat seama el însuși, că era mereu teribil de înspăimântat, chiar atunci când se găsea în culmea puterilor lui divine, un Dumnezeu slab așezat pe un tron care scârțâia din toate încheieturile, temându-se să deschidă scrisori, să ia decizii, temându-se de cunoștința instinctivă a asinilor, sau de ochii nevinovați ai oamenilor buni, de natura elastică a pasiunii, chiar de devoțiunea ce o primea de la unii oameni, și de la o femeie, și de la câini.”

Voss este un studiu intens ar caracterului personajului juxtapoziționat cu sălbăticia fascinantă australiană – și raportat pas cu pas la ea. Dar și a relației fracutrate dintre un străin (Voss) care pricepe misterul acestei sălbăticii, și localnicii care n-o înțeleg decât superficial:

„Voss era în stare mereu, dacă era necesar, să nu înțeleagă nimic. Dar rănile îl făceau să tresară, în special în aerul sărat. Zâmbea și își înșuruba ochii la marele spectacol al luminii și apei. Unora le era milă de el. Unii îl disprețuiau pentru pentru că arăta ciudat, ca un străin. Voss și-a dat seama, trepidând de mânie, că nimeni nu ere conștient de puterea lui. Oamenii mediocri, animali, nu ghicesc niciodată cât de puternice sunt stânca sau focul, până în ultima clipă, când aceste elemente-i reduce la nimic. Acesta, cel mai pal și mai transparent dintre cuvinte, este cel mai aproape de a fi complet.”

White este primul scriitor de talie mondială dăruind continentului australian o voce autentică, cu valențe universale – literatura sa contribuind – atât ideatic cât și artistic – la dezvoltarea literaturii universale.

Opera lui Patrick White este plină de aforisme care a devenit „agenți independenți”, cunoscuți fără a face referire la operele lui:

„Cred că este imposibil de explicat credința. Este ca și cum ai vrea să explici efectul aerului, doar prin separarea lui în elemente constitutive pe care să le etichetezi științific. Trebuie să-l respiri ca să-l înțelegi.” Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973” →

Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române

În organizarea revistei internaționale STARPRESS și sub egida Ligii Scriitorilor, Epidemia Coronavirus 19 nu a împiedicat sărbătorirea Limbii Române! Lansarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ – STARPRESS – în anul coronavirusului, 2020 / Ligya Diaconescu

Chiar dacă starea de alertă cauzată de pandemie nu a permis un eveniment de anvergură, în acest an, Ziua Limbii Române a fost totuși marcată la poale de Făgăraș, Sâmbătă de Sus, în aer liber, într-o acțiune culturală organizată de Ligya Diaconescu, prin Revista sa, STARPRESS, în colaborare și sub egida Ligii Scriitorilor Români, condusă de președintele Al. Florin Țene, respectând toate regulile impuse și distanțarea socială.

Ediția a Vlll-a a Festivalului Limbii Române ar fi trebuit să se desfășoare cu peste 150 de oameni de cultură, ca în fiecare an, începând din 2013, când scriitoarea, jurnalista Ligya Diaconescu, director al al Revistei Internaționale STARPRESS (româno-canado-americană) a organizat, secondată de președintele Ligii Scriitorilor Români, scriitorul Al. Florin Țene, această minunată sărbătoare, devenită festival, pe parcursul a patru zile, la Sfinx (în Bucegi, împreună cu regretatul om de cultură Corneliu Leu), apoi la Jupiter, Rm.Vâlcea, Sâmbăta de Sus, Moneasa, Horezu și Olănești.

Ediția a Vlll-a a Zilei Limbii Române s-a sărbătorit, într-o atmosferă românească de mare suflet, printr-un festival ce a avut loc în zilele de 30-31 august, 1-2 septembrie 2020, la casa de vacanță a soților – scriitoarei Mariana Popa și Ovidiu Popa, distinși organizatori de evenimente de sulflet, care ne-au sprijinit și în organizarea Zilei Limbii Române din 2014 la Mănăstirea (Academia Sâmbătă de Sus), și în organizarea Festivalului Primăverii de la Brașov în anul 2019, (în acest an nemaiputandu-se organiza din cauza pandemiei, izolării). Soțîi Popa ne-au găzduit în proprietate privată a domniilor lor, de la poalele Făgărașilor pe Valea Viștei, numită Viștișoara, în apropiere, (la 3 km) de Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Întâmpinați într-o atmosferă sărbătorească cu tricolorul la intrare fluturând, într-o grădina plină de flori zâmbitoare, în culori de nedescris, cu mese distanțate (programate pe grupri ) dar într-o apropiere sufletească și vibrație de nedescris, cu inimile bătând la unison, gazdele noastre ne-au “răsfățat” făcându-ne să dorim toți cei 11 „adunați “acolo să rămânem și cu sufletul și cu trupul în acel minunat loc, la acești oameni deosebiți.

Prezența oaspeților s-a făcut în 30 august, cu bucuria revederii. Sărbătorirea Zilei Limbii Române a început in 31 august la ora 11,00, ca în fiecare an, în mângâierea razelor soarelui, mirosul îmbietor al florilor și adierea brazilor pe care i-am asemănat cu bravi eroi, vânjosi și frumoși.

Gazda noastră, scriitoarea Mariana Popa, redactor-șef cultural al Revistei STARPRESS, membru al Ligii Scriitorilor Români, secțiunea română a rostit un cuvânt de bun sosit, vorbind despre această sărbătoare deosebită, pandemie și bucuria de a ne revedea, chiar și în aceste condițîi de alerta. A vorbit și despre inimoasa organizatoare Ligya Diaconescu, vicepreședinte al Ligii Scriitorilor Români, „Doamna Limbii Române’’ numită așa de scriitorul Al. Florin Țene, și ”Doamna Sufletului Românesc” numită astfel de istoricul George Rotaru, dar și despre colaborarea cu Liga Scriitorilor și renumitul om de cultură, președintele L.S.R. Al. Florin Țene, care neputând participa la această ediție a festivalului – și exprimându-și regretul, fiind prima la care nu a participat a transmis un mesaj emoționant.

A urmat Ligya Diaconescu care a prezentat programul manifestării, al festivalului, oamenii de cultură prezenți, reușind și de această dată să fie înconjurată de valoroși oameni de cultură, cuprinzând cam toate secțiunile, deși în număr mic : poezie, proză, epigrame, călătorii, muzică ușoară, pricesne, romanțe.

A vorbit despre mesajele primite din întreaga lume și regretul scriitorilor care au participat la sărbătoarea noastră în anii precedenti că nu au mai putu fi prezenți în acest an, inclusiv cei de peste hotare, Melania Rusu Caragioiu, din Montreal – redactorul-șef al Revistei STARPRESS Canada, Mary Smith / New York – redactorul-șef al Revistei STARPRESS – USA, Adalbet Gyuris, Germania, Maria Giurgiu – Italia, Ionela Flood – Marea Britanie, Elena Buică / Totonto, Canada, Virgil Ciuca / USA, Miriam Nadia Dabău/ Paris / Franța, Ovidiu și Elena Jucan din Cluj etc.

Continue reading „Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române” →

Liliana DEREVICI: SFINȚII ÎNCHISORILOR” prezentare la „Șezătoarea literară” ținută la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” -6 septembrie 2020

Sub coordonarea părintelui IOAN RAZA, astăzi 6 septembrie la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” s-a desfășurat „Șezătoarea literară” cu tema „SFINȚII ÎNCHISORILOR”, având ca invitați speciali pe scriitorii LUCIA ELENA LOCUSTEANU și AL. FLORIN ŢENE, președintele național al Ligii Scriitorilor. După cuvântul de introducere al părintelui, doamna LILIANA DEREVICI a creionat viețile și activitatea literară a celor doi invitați, personalități de seamă ale Clujului, iar în privința scriitorului Al.Florin Țene cunoscut în țară și pe mapamond. care promovează cultura română în străinătate prin strălucita lui creație literară. Au fost evidențiate profesionalismul dar și delicatețea scriitoarei LUCIA ELENA LOCUSTEANU, poetă, critic literar, eseistă care cultivă valorile morale pentru adevăr și artă. Iar scriitorului AL. FLORIN ŢENE i-au fost remarcate talentul vulcanic și neliniștit, personalitatea complexă și prolificitatea scrierilor sale. Ambii sunt deținători a numeroase distincții, medalii și premii interne și internaționale, prezenți în dicționare și antologii.

A urmat expunerea doamnei LUCIA ELENA LOCUSTEANU care a vorbit despre cartea sa „Și-au purtat cu demnitate crucea” relatând despre destinul socrului său, preotul Titus Locusteanu care a fost un martir al închisorilor, privat de libertate, executând 6 ani de închisoare, nevinovat fiind.

„Pat de lumină țărâna le fie făclie aprinsă!”

„A nins peste ei petale de clipe

Iar clipa-i de-acum pentru ei veșnicie!

O caldă lumină le fie țărâna

Și flori să răsară din sufletul lor!”

„Iar noi să ne ducem povara luminii

Arzând ca o torță sub ploaie de flori!”

FLORIN ŢENE, scriitor polivalent având la activ 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu în monografia „Întoarcerea din cruciadă”evocă viața poetului Radu Gyr, între realitate și poveste. Poetul Radu Gyr, pentru derapajele sale politice de extremă dreaptă din perioada interbelică a plătit cu ani grei de pușcărie și o condamnare la moarte. Au fost recitate poeziile „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”pentru care poetul a fost condamnat și „Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă”.

Radu Gyr , un mare poet care a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și de disperare, acesta este Radu Gyr. El a cântat jalea dar și credința neamului său, poezia sa fiind o frescă a acestei epoci. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie ci memorându-le, căci în temniță nu se permitea scrisul nici cititul. Poezia sa în cătușe este profund creștină, națională se umană, descriind cruda realitate.

“Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist. »

Întreaga prezentare a fost moderată cu profesionalism de către doamna TEODORA JURMA, poetă și scriitoare, care a adus completări binevenite, recitând din poeziile sale. Au luat cuvântul și alte persoane participante la șezătoare, punând în discuție tema abordată.

În final părintele IOAN RAZA, talentat în ale scrierii după rugăciunea de încheiere a mulțumit oaspeților prezenți, invitându-i să mai revină în cadrul șezătorii noastre.

Liliana Derevici

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

TAVERNA

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

Tatiana Doina Popovici: „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

„Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India

În acea vară mă aflam în Brăila cu misiunea de rezolvare a unor probleme ceva mai complicate iar în puținul timp liber îmi rezervasem marea plăcere ca să mă plimb pe malul Dunării delectându-mă atât cu imaginea spectaculoasă a fluviului dar și cu parfumul care umplea aerul. După câteva popasuri mi-am descoperit un loc bine amplasat chiar destul de aproape de mal iar astfel, m-am așezat comod pe niște colace de parâme groase de unde îi puteam supraveghea cu mare plăcere pe câțiva copii care se străduiau ca să prindă pește iar astfel, timpul zbura nu altceva spre marele meu regret.

Într-una din zile, o adiere îmbietoare a purtat spre mine un miros de grătar care mi-a gâdilat foarte plăcut nările și încercând ca să-i depistez originea, am dat de o speluncă aflată nu prea departe de locul în care mă aflam. Cu timpul, deoarece mă simțeam perfect în locul astfel descoperit, mi-am dat seama că puștii care pescuiau locuiau chiar pe șlepurile ancorate în lungul malului și care, la pupa se aflau la vedere chiar și câteva cotețe confecționate din sârmă împletită în care se aflau păsări de curte, ba chiar și un purcel, iar pe sforile întinse erau puse la uscat rufe spălate… Altfel spus, aceste amenajamente mi-au reamintit că majoritatea marinarilor care lucrau pe asemenea ambarcațiuni locuiau acolo cu familiile iar astfel nu mi-a fost greu deloc să-mi dau seama că și micii pescari erau precis copii celor care locuiau pe șlepuri.

Într-una din zile chiar în apropierea locului în care mă aflam unul dintre copii a prins un peștișor pe care l-a strecurat iute într-o găletușă așa că, m-am apropiat încet de el:

– Merge, merge pescuitul? – l-am întrebat zâmbindu-i amabil.

– Eh… – mi-a răspuns el cercetându-mă iute cu coada ochiului – uneori mai pune gura dar cam rar.

– Ai prins ceva, sau nu prea? Sper că nu e singurul pe ziua de azi. La ce dai?

– Păi la râmă, la ce altceva?!

– Or fi sătui – am continuat eu dialogul -, pentru că, din câte știu eu guvizii ăștia sunt cam hămesiți și ar trebui să muște rapid.

– Hm… – mi-a aruncat puștiul o privire care m-a analizat în fugă apoi mi-a replicat rânjind ironic – Așa am auzit și eu despre guvizim însă până vom da de ei noi nu prindem decât obleți, dacă știți cum arată – și pentru a mă lămuri, a scos din găletușă vreo trei peștișori recunoscând astfel imediat obleții.

– Mda – i-am dat eu imediat dreptate – iartă-mi confuzia dar eu nu sunt din Brăila ci numai în trecere.

– Nu-i nimic – m-a încurajat puștiul făcându-le cu ochiul celorlalți pescari -, dacă doriți pește, v-am putea oferi câteva bucăți pe care să-i dați lui Mama India ca să-i prăjească.

– Mama India? – m-am încruntat eu auzindu-i numele care în fapt, în acea perioadă, era titlul unui film indian care tocmai rula pe ecrane.

– Mda… – mi-a răspuns puștiul făcându-le cu ochiul amicilor lui – Și pe la noi a rulat filmul ăsta și de acolo i-am tras numele deoarece seamănă grozav cu artista, adică… e la fel de grasă și neagră la piele – iar puștii au pufnit cu toții în râs.

Deoarece am simțit că ne apropiasem suficient unii de alții am profitat de momentul prielnic și le-am propus ceea ce îmi doream:

– Ia spuneți-mi, măi pescarilor, … aveți sau nu ceva pește de vânzare?

– Pentru cine? – m-a întrebat prompt puștiul cu care discutasem și aflat în apropierea mea.

– Păi, pentru mine, că doar nu fac speculă cu pește!

– Atunci – și aruncă o privire în găletușă moment în care mi-am dat seama că acolo se află întreaga lor captură după care continuă – Când v-ar trebui peștele?

– Păi… – și am aruncat o privire la ceasul de la mână -, văd că este deja ora douăsprezece așa că, … hai să spunem că, peste vreo oră ar trebui să mă așez la masă. Ce părere aveți?

– Mda – mi-a răspuns el rumegându-și gândul -, ar fi cam din scurt însă, dacă punem toți pești grămadă s-ar strânge cam vreo zece sau cincisprezece bucăți. Ce ziceți,… v-ar conveni?

– Păi, … n-ar fi rău deloc – am acceptat eu imediat – dar nu-mi spui nimic despre preț ?

– Ba da, cum să nu vă spun – mi-a răspuns prompt puștiul plimbându-și iute privirea pe la ortacii lui după care, socotind o clipă în gând mi-a răspuns cercetându-mă atent pentru a-mi ghici reacția – Io cred că cel mai corect preț ar fi un leu de fiecare bucată. Vă convine?

– Păi, … îmi convine însă, cu obligația voastră de a mă prezenta Mamei India și a o convinge să mi-i gătească. Ei, ce spuneți? Vă prindeți?

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India” →