Al. Florin ŢENE: “Cântece pentru glas și toacă “de Dorel Vișan, sau esopismul eului în trăirile sale

La o manifestare organizată de Liga Scriitorilor Români am primit de la actorul și poetul Dorel Vișan recenta sa carte”Cântece pentru glas și toacă “, apărută la Editura “Școala Ardeleană “, Cluj-Napoca, 2017.

Cartea ce se deschide cu o prefață de Tudor Dumitru Savu are coperta semnată de Ioachim Gherman având o tehnică mixtă a Îngerului păzitor de Florica Tănase, iar ilustrațiile din interior sunt ale Adrianei Grand.

Volumul apărut în condiții grafice și tipografice de excepție, având pe paginile supracopertei aprecieri semnate de Fănuș Neagu și Constantin Cubleșan, este structurat în patru cicluri consistente și trei postfețe-considerații, semnate de Romulus Vulpescu (Mai 2002 ), Diana Câmpan și Costin Tuchilă.

Cartea lui Dorel Vișan, cuprinzând 200 de poeme-psalmi, este o re-lectură, așa cum evidențiază Diana Câmpan, a propriei vieți, în care eul, prin retrăire, vibrează la trăirile clipelor de odinioară.Un fel de memoria clipei înveșnicită în versuri.Ciclul “Păcate “se deschide cu un poem dedicat în memoria soției sale Mariana, intitulat “Doamne, nu te îndepărta “, care, practic, are rezonanța unei rugăciuni către Dumnezeu: “Doamne, nu Te îndepărta de noi/ Și nu-Ți întoarce fața, Căci nu ne-ai fost/ Și nu ne ești oaspete…/Ci părinte…/Și orict de răi/ Și oricât de netrebnici ar fi copiii,/ Tatăl nu tulbură fântâna plină de lacrimi,/ A râsului lor… “

Poemele, unele ample, din primul ciclu, sunt incantații către divinitate, un “strigăt”interior pentru liniștirea eului tulburat: “Doamne, sunt convins că existi!/ În ziua necazului meu? Am strigat către Tine/ Și m-ai auzit./Sunt convins că exiști. “Acest “strigăt “interior este acea rezonanță interstelară la plecarea soției Mariana spre Înaltul Veșniciei, din poezia”De ce nu pot eu oare…? “ scrisă în iulie 1993, când “Caii-mi bat din copite/ Vărsând cumplita hrană/ Ce-i moartea, nu ovăz…// Ochiu-mi uscat mă doare,/ De ce nu pot eu oare/ O lacrimă să vărs…? “Biografia presupune și un calendar spiritual personal, pe care poetul îl respectă, și o toacă bisericească auzită de la depărtare de sufletul autorului sporește emoția lui, dar și a cititorului.

În ciclul al doilea intitulat “Voi veni cu fluxul “poetul realizează o cartografie a trăirilor printr-un lirism și un calendar care nu e doar al aducerilor aminte, dar și al cosmosului, divinității și al civilizației. Poemul care dă și titlul ciclului, scris în amintirea părinților, este o pânză policromă și polifonică a unei monografii de viață ce se colorează în nuanțe nostalgice, după o regulă care ajunge până la ritualic, și poetul e meritos atunci când face etnografie în “Semănătorul “, realizând un paralelism între Dumnezeu ca Mare Semănător și țăranul nostru, precum George Coșbuc, sau Ion Pillat,zugrăvind imperisabilul unei populații, numită țărani, într-un poem dedicat Divinității:”Eu cred…/ Că Marele Semănător/ Precum țăranul în proaspătul ogor-/ Cu dragoste și stăruință/ A aruncat/ În fiecare din noi/ Câte-o sămânță “

De aici și până la sentimentul de reprezentativitate e doar un pas și poetul se închipuie oștean ( Aștept brumatele zori) cu o delegație eponimă, un OM ce-și pune întrebări (Cine ești tu? ), fără să aștepte răspuns, apt să facă toate cele ale lumii lui și, de asemenea, să le cânte: “N-are rost să te formalizezi,/ Spune-mi pe nume, simplu: Iov…/ Nu, nu sunt din Huz, bine-nțeles/ Nu sunt ales…/ Am folosit numai simbolul,/ Afurisitul…”dușmanul- “ La cei ce-am făcut bine/ Privirile li-s grele( )“( IOV.)

Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Cântece pentru glas și toacă “de Dorel Vișan, sau esopismul eului în trăirile sale” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Cartea și valoarea ei

Motto:

“Arta ca răspânditoare a bunului gust, nu se poate cobori în noroi, ci are să ridice la sine pe toți cei ce vin sub steagurile sale. Ridicarea aceasta se face prin propagarea eternului frumos, a cărui temelie este adevărul”.

IOSIF VULCAN

Trebuie să recunosc aci un anume adevăr, adică, inițial aveam în minte a numi acest eseu “Cartea și valorile acesteea”, dar mi se părea o prea lărgire a spațiului de investigație. Mai ales că in ideea mea urmăream o ancorare în acea valoare a cărții in sine, ca mijloc de expresie și comunicare! Ca apoi, de aici să se desprindă acea universală valoare a cărții in lunga si zbuciumata evoluție a ființei umane! Când omul a fost apt ași gândi simbolurile în litere și a început a scrie, se năștea și Cartea. Desigur din dorința de expresie si comunicare, cartea devenea pentru om o a doua ființă! Fie chiar prin acele tăblițe de lut ars sau papirus, se dorea o notare a istoriei acelor vremi, a activităților de tot felul, adică a lăsa urme despre timpul și spațiul existenței lor! Trecutul, prezentul și viitorul în carte se reușea a fi oglindite. Azi, aceasta a devenit atât de importantă, de necesară, încât ar fi imposibil a se desprinde din viața de zi cu zi a societăților omenești! Și nu numai atât, dar practic omul s-ar sălbătici din nou, luându-i-se cartea. Odată cu genialele realizări în ale stiinței si tehologiilor moderne, cartea a devenit un bun indispensabil, izvor de informație universală, de educație, de deservire a tot ceea ce se cheamă realizare umană. Cartea este la îndemâna fiecăruia spre a fi citită, asigură pregătirea profesională si intelectuală generațiilor în șir. Lectura este plăcută și necostisitoare, iar odată ce avem cartea într-o bobliotecă, pe fila acesteea stă pentru multe secole acumulată experiența fiecărui domeniu al artelor, fără pierderea ce bunaoara ar surveni la un “internet”, printr-o simplă lipsă de sursă electrică. Cartea și omul stau într-o interdependență încât scriitorul o definește deseori metaforic foarte sugestiv: “Cartea este viața unui om, iar omul este o carte in scriere”. La drept vorbind, cartea si-a câștigat multe definiții, încât s-ar putea scrie încă o carte numai dacă cineva s-ar apuca a aduna definirile făcute acesteea de către gânditori, scriitori,filosofi și poeți, pedagogi și învățători, popor si folclor, s.a.m.d. Vom vedea că așa cum fiecare Neam creat de Dumnezeu își are o identitate a sa, la fel și Cartea își are o identitate a ei, cu care se înregistrează, un certificat de naștere cu locul și data, pentru a avea si ea o recunoaștere! Sa fiu direct, nu vreau sa se creadă ca scriu ficțiune, dimpotrivă, doresc să arăt ceva foarte real si folositor atunci când se ia o carte în mână. Mai ales în acest “univers al cărților”, cand bibliotecile lumii sunt încărcate de cărți, încât am ajuns și la “biblioteci asezate in ceruri(virtuale)”, și de unde a identifica o carte e nevoie deci de un anumit cod, de un digital in care să se regăsească.

Este vorba despre cele patru litere majuscule ISBN, urmate de 10 numere,(digitale), aranjate in patru grupe separate de cratime(liniuțe), ori o simplă distanță între grupe. ISBN( International Standard Book Number) urmat de cele patru grupe digitale, formează asadar identitatea cărții. Interesant de știut că, fiecare grup digital din cod are însemnătatea sa specifică, și care nu este un secret, ci dimpotrivă, recunoașterea unei cărți apărute în circuitul său universal. Un exemplu ar fi concludent: ISBN 0-9588413-0-6. Primul grup reprezintă țara unde s-a editat cartea, al doilea grup prefixul editurii care a publicat cartea, al treilea grup reprezintă numărul de titlu, ultimul grup digital este unul de control general. Pe alte cărți vom găsi și ISSN, adică(Internațional Standard Serial Number). La bibliotecile mari se găsesc dicționare întregi, in care se găsesc chiar în ordine alfabetică țările din toata lumea cu digitalul lor specific și unic.

Apoi știm bine, așa cum se găsesc la oameni fapte bune și fapte mai puțin bune, la fel și cărțile pot fi bune sau mai puțin bune! Lecturarea unei cărți bune, într-un domeniu al educației etice bunăoară, aduce înobilarea caracterului și deci a personalității cititorului. La fel al unei cărți de istorie și filosofie, de artă și literatură, de stiințe, de scrieri politice ori confesionale, s.a.m.d. Pentru a înțelege valoarea unei cărți, cât și binefacerile lecturii acesteea, aduc aci sfatul Hristosului nostru Mihai Eminescu, sau “Aminul” cum îl numește vrednicul bucovinean Adrian Botez, sfat ajuns azi proverbial: “Citeste, citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filozofia vieții”. (Coloana Infinitului – din gandirea romana moderna- vol.II, Ed.”Cuget Romanesc, 2009, pag.287)

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Cartea și valoarea ei” →

Ionuț ȚENE: Clujul este capitala poeziei româneşti. O Istorie a poeziei postdecembriste clujene

Un eveniment editorial de excepţie are loc zilele acestea la Cluj-Napoca. Din păcate ignorat de media oficioasă ocupată de alegeri electorale trecătoare. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă a tipărit prima istorie a poeziei postdecembriste din Cluj-Napoca. Este vorba de excelenta carte „Poeţi clujeni postdecembrişti”, scrisă de redutabilul critic literar Adrian Ţion, un toreador al verbului şi ierarhiilor literare. Lucrarea este o radiografie exhaustivă a fenomenului liric de după revoluţia din decembrie 1989. Întocmită cu acribie şi atenţie la detalii şi semnificaţii, compusă într-un stil penetrant şi preţios, cartea lui Adrian Ţion surprinde fenomenul liric postdecembrist clujean mai puţin cunoscut marelui public. Este un altfel de istorie literară călinesciană pentru poeţii ardeleni. Autorul s-a concentrat pe grupul literar de la cenaclul Zalmoxis, înfiinţat la Casa de Cultură a Studenţilor, în 1991, şi al poeţilor care au gravitat în jurul acestei sinergii lirice anvangardiste, cu accente pseudo-rebarbative de limbaj. A fost o restaurare a legăturilor cu lirica interbelică şi o revoltă împotriva „poeziei proze” promovate de poeţii optzecişti, care făceau ermetism, nu lirism, „cu voie de la poliţiune”.

Poezia postdecembristă clujeană a retrăit creator un paradox: pe de o parte revenea la înnoirile de limbaj a la Tristan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu, pe de altă parte recupera metafora interbelică transfigurată şi şlefuită în temniţele comuniste. Nu întâmplător poetul deţinut politic Teohar Mihadaş a fost mentorul cercului de la Zalmoxis. Cartea lui Adrian Ţion face suma acestor poeţi într-o manieră eseistică trecând prin critică, teorie şi istorie literară. E un pas livresc plus valoric la fascinantul dicţionar critic al lui Petru Poantă, care a cuprins poeţii postdecembrişti clujeni. E de fapt prima carte de critică, teorie şi de istorie literară, care aşează poeţii clujeni postecembrişti în panteonul liric naţional şi în ierarhia valorilor culturale. Adrian Ţion ne explică cu acribie argumentul isagogiei literare regionale. „La 30 de ani de la Revoluția Română (acest proiect a început în toamna anului 2019), prezentul volum ilustrează succint creațiile literare ale celor 30 de poeți clujeni afirmați în jurul grupului Zalmoxis sau în afara lui, subliniind contribuția fiecăruia la înnoirile limbajului și ieșirea din tiparele tabuizante ale epocii anterioare. Acești poeți sunt: Ionuţ Ţene, Horia Muntenus, Adrian Mihai Bumb, Ioan-Pavel Azap, Dumitru Cerna, Sorin Grecu, Tudor Ștefan, Ştefan Manasia, Marius Ţion, Adrian Suciu, Flavia Teoc, Daniel Hoblea, Ioan Negru, Dan Marius Drăgan, Victor Ţarină, Dorin Crişan, Alexandru Hălmăgean, Daniel Moșoiu, Ştefan Melancu, Persida Rugu, Dinu Virgil, Vasile Gogea, Luciana Medve, Ioan Buteanu, Iulia Cibişescu, Mihaela Handrea, Laurenţiu Mihăileanu, Victor Constantin Măruţoiu, Maria Pal, Ion Antoniu”.

În prefaţa cărţii, excelentul istoric literar Mircea Popa surprinde şi clasifică generaţia „nouă” poetică clujeană în registrul ierarhic şi valoric românesc. „Este astfel firesc ca în urma evenimentelor din decembrie 1989, percepute ca o „revoluție”, să socotim momentul ca pe un reper și să ne raportăm la el ca la un nou început. În ultimă instanță e vorba de timpul în care se coagulează și se afirmă o nouă generație literară. Și putem vorbi astfel de o așa-zisă generație „nouăzecistă”, ieșită la lumină după acest eveniment, odată cu proclamarea noilor valori etice, morale sau chiar politice, care nu mai sunt obligate la constrângeri, la cenzură și autocenzură. Odată cu prăbușirea ideologiei comuniste, prin acțiuni politice categorice, vechile slogane și rigori impuse de ideologia dictaturii au dispărut cu desăvârșire și avem de-a face cu un discurs liric care se respectă doar pe sine, se bizuie doar pe valorile tradiției și se poate afirma sub un nou soare al poeziei, al gândirii și al experienței poetice ieșite de sub obrocul unei dictaturi care controla până și modul de a fi al omului, al culturii, al literaturii. Anul 1990 poate fi socotit ca un an de început pentru un nou val liric, apărut în contextul libertății depline de a se exprima pe sine și lumea la care se raportează. În acest fel, toți debutanții în poezie de după acest an pot alcătui împreună o primă generație a libertății și a expresivității eului poetic.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Clujul este capitala poeziei româneşti. O Istorie a poeziei postdecembriste clujene” →

Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic

Gândită iniţial ca o subprofesiune de tip hobby, hobby type profession, consecinţă a pasiunii cititului, aproape de tulpina naşterii din SILVA DER SIEBENBÜRGEN, autorul de cărţi, adică subsemnatul, a depăşit zilele acestea cifra de 400 de titluri Online sau E-Books, publicate sau postate virtual pe uriaşii Amazon KDP şi Google Play Books, sub adresele devenite cyber-obiectivate, întru universalitate şi temporalitate, within universality and temporality, deci în:

https://www.amazon.com/Augustin-Ostace

https://www.amazon.de/Augustin-Ostace

books.google.com/căutare Augustin Ostace

books.google.de/căutare Augustin Ostace

Evenimentul este sărbătorit prin muncă, workingevent, prin studiu, study-event, prin scriere şi rescriere, writing and rewrittingevent, prin proiecte tot mai ambiţioase şi bătălii pe toate baricadele adevărului, dreptăţii, raţionalităţii şi creativităţii, on barricades of truth, of righteousness, of rationality and creativity… Ah! Să nu uit de autor (de fapt, online autor)… adică de topicul primordial al existenţei mele, care depăşeşte în aceste zile dublul majorat mistic prin două unităţi de cifrare, încifrare şi codificare…

Mulţumesc întru toate tuturor strămoşilor mei şi ai tuturora, to all ancestors, of myself and everybody, care nu au murit înainte de a avea urmaşi, off-branches before dying, Speciei Sapiens care a înscris în noi mersul biped, upright posture, creativitatea mâinilor libere, creativity of free hands, şi abstractizarea gândirii, abstract thought, şi, deloc în ultimul rând Zeului Sănătăţii, Sound Deity, Wellness Deity, care, în măreaţa lui milă şi îndurare, His Greatness Pity and Endurance, mi-a prelungit în mod neaşteptat viaţa creativă şi educativă, nerămânându-mi decât să aduc rugăciune prin efort, prin inspiraţie şi transpiraţie, prin intuiţie şi informaţie… Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Ora et Labora, Ora et Labora, Ora et Labora…

Acolo, în adâncul marilor mistere a genezei şi evoluţiei universului, a genezei şi evoluţiei stelelor şi galaxiilor, a genezei şi evoluţiei sistemelor solare şi sistemelor planetare, care s-au revărsat cascadic şi amplificatoric în sistemele mele filozofo-conceptuale, acolo deci, în primordialitatea începuturilor dominate de Zei Necunoscuţi, Unknown Deities, sau Zei ai Incertitudinilor, Uncertainties Deities, acolo îmi încerc umil şi singular, pedepsit şi rănit, o poeto-filozofie de structură trans-antropologică în corelativul, în noumenul şi cognomenul Anthropo-Sapiens, adică de cel ce căutându-şi originile (posibil, căutându-se pe sine însuşi), se prelungeşte în ramurile şi rădăcinile de premers existenţial şi esenţial, de întru Acelaşi Anthropo-Sapiens, multiplicat şi embriologizat în miliarde şi miliarde de individualităţi şi egocentricităţi…

„SUNT CEEA CE NU POT CITI

SUNT CEEA CE NU POT SLOVENI

SUNT CEEA CE NU POT ÎNŢELEGE

SUNT CEL CE NU POT SĂ DEZLEGE…

SUNT CEL CE NU AM REVELAŢII

SUNT CEL CE NU PORT PALPITAŢII

SUNT CEL CE NU POT DESCIFRA

SUNT CEL CE NU POT ÎNCÂNTA…

SUNT CEL CE NU SUNT DECÂT UMBRĂ

SUNT RĂTĂCITUL DIN AL SPECIEI PENUMBRĂ

SUNT CEL CĂZUT NEÎNGERESC DIN UNIFICATOR

SUNT CEL RĂNIT ŞI NEÎNSUFLEŢIT

PRIVIRII DIN PRIDVOR”…

***

SAPIENS ÎN REGĂSIRE

Oare vom putea regăsi ceva din misterul Sapiens, străbătându-ne şi înfiorându-ne într-o după-amiază de soare tropical, oferită generos de Mama Natură, MutterNatur, într-o grădină edenică de theatre – poesie – philosophie, la un Lyrikfestival SüdCologne, în care Lyrik îl întâlneşte pe Lyrics, în care video-poeto-filozofia se doreşte Satelitizată şi Funkizată, DichtPhilosophie erwünscht sich durch Sattelliten und Funken, în care orice graniţă trebuie depăşită, jede Grenze überwindet werden müsse, întru redevenirea de noi înşine, in der Wiederwerdung von uns selbst…

Oare picătura din leagănul primar din mitica Alba Iulia, mitische Karlsburg, ar putea conferi unui rezonator de Kult – Poietic, o altă dimensiune a sinelui de Faust Kultur, printr-un Online Magazin, ce ar regenera un Siebenbürgen transferat şi metamorfozat pe alte meleaguri şi litere, pe alte latitudini şi longitudini de fluvii, de alte plutiri de vise şi versuri?…

Oare s-ar putea găsi în întreaga poematică a Romantismul German, Das Ganze von Deutsche Romantism, acel univers de adâncimi din galaxii şi din noi înşine, care să ne lege mai mult de nevăzut decât de vizibil, mehr Verbundensein von Unsichtbare als Sichtbare, prin care Fiinţa din Sein–Dasein şi Mitdasein devine inepuizabilă? In Unerschöpflichkeit?

Oare s-ar reuşi recombinarea dintre veşnicul căutător de himere, un Hyperion al Răsăritului, care ar repropulsa un Lucifer al extravertitelor stepe, ca spirit al spiritului, Geist der Geistheit, introvertindu-se ca interpret de mistere, Mysterium Hermeneutiker, reclădindu-se în imperiile slovelor, semnelor şi Sapientografiilor?…

Oare vom putea refragmenta amintiri, Bruchteilung der Erinnerungen, din cântul imnic al vechilor vetre, LobGesang des Abendlandes, ca un viers al revegherii, renăscând un lirism al oracolului tăcut, Orakel durch Stimmungsdichtung, ce ar contopi cele şapte magice arte înspre un infinit ce porneşte din noi, reîntorcându-se tot în noi, prin acel Ewige Umkehrung?…

Oare iluminările arhetipale, venite din lumina primară, Lichsinn der Anfang, din preziua tuturor zilelor, Von Vorgestern alles Tages, au conţinut „in nuce” acea memorie a dorului, Sehnsucht der Gedächtnis, care dau sfinţenia lui apeiron din fiorul nemărginirii, Die Heilige Unbegrenzheit, care probabil suntem noi, noi, de dincolo şi de dincoace de noi, de noi, prin trăirea visării din şuvoi în şuvoi…

„DE-AŞ FI O LITERĂ

AŞ VREA SĂ-I DAU LUMINI

DE PARADIS ALBASTRU

DE-AŞ FI UN NUMĂR

AŞ DORI SĂ PĂTRUND

COSMOGONII STELARE

DE-AŞ FI UN ALFABET

AŞ RESCRIE CÂMPURI DISPĂRUTE

ÎN VEŞNICII SOLARE”…

…Fragment insolit din dialectica lui Augustin Ostace cu Alexandru Bulucz…

Köln, Orangerie Theatre,

la 18 Septembrie 2020

***

REVALORIZARE PRIN SAPIENS

UMWERTUNG DURCH SAPIENS

„LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ ÎNTRU MÂNTUIRE PRIN SAPIENS

VOI, CEI CE NU ADORAŢI POETOFILOZOFIA”

AUGUSTUS VON SAPIENS

Aş putea condensa într-o după-amiază însorită din începutul Mileniului Trei, undeva pe malul Rinului legendar, upon a legendary River, însumând Nile şi Tigris, Gange şi Brahmaputra, Yang Tzi şi Mississippi, într-o citadelă revenită din Colognia Aggrippina desprinsă din măreţia Forumului Roman, întreaga cultură de tip Anthropo-Sapientic, Pebble Culture of Lower Paleolithic, începută undeva acum două milioane şi jumătate de ani, prin triada de Genus Homo Anthropos, şi anume Homo Habilis, Homo Ergaster şi Homo Erectus?

Aparent, imposibil, dar cum nedefinitul şi nelimitatul sunt la rândul lor abordabile prin concepte derivate tocmai din abstractul lor iniţial neclintibil, să ne continuam dialectica poeto-filozofică prin fiul de Alba Iulia, Karlsburg‘Sohn, în acest tropical neobişnuit de fierbinte din acest Septembrie de Mileniu Trei…

Oare ce ştie Natura, universul, plantele sale, în parte domesticite de om, în parte încă sălbăticite, prin acest Petroselinum Salivum (Pătrunjel), despre om, despre mereu disputatul şi întortocheatul Anthropo-Sapiens?

Să încercam o descindere, evident, anthropo-sapientică, însoţită de însuşi autorul lui WAS PETERSILIE ÜBER DIE SEELE WEIß, adică ce ştie Petroselinum Salivum despre sufletul omenesc (rog a fi iertat, fiindcă eu nu traduc ci dezvolt, eu nu scriu ci transcriu, scindându-mă pe mine însumi în nenumărate faţete, cufundându-mă în apele revărsate şi posibil inversate din apriori şi aposteriori, cu speranţa regăsirii întru altul, care, probabil aş fi tot eu multiplicat…)

Continue reading „Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

ACORDUL

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a păstra „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”, din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l pe cititor parte din poveste.

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

LA CEASUL UITĂRII

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →

Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”

Într-o sfântă zi de joi, 10 septembrie 2020, cu voia Domnului şi cu acceptul stareţului Arhimandrit Dr. Ştefan Guşă, în cadrul complexului monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Movila lui Burcel, din judeţul Vaslui, a avut loc o inedită lansare de carte, un act cultural cu profunde semnificaţii filozofice şi spirituale. Au fost prezenţi în faţa publicului scriitorii Silvia Hodaş şi Ioan Hodaş, autorii volumului „Cugetări inedite, de zâmbete însoțite” şi Elena Miclescu, cu cartea „Terra Santa”.

Cuvântul de deschidere a evenimentului l-a avut Pr. Arhimandrit dr. Ştefan Guşă care a prezentat un scurt istoric al complexului monahal mai sus amintit şi apoi s-a ţinut şi un moment de reculegere în memoria oamenilor de cultură Angela Pistol, Constantin Chirilă şi Constantin Toma, plecaţi la ceruri de puţină vreme.

Moderatoarea evenimentului, scriitoarea Corina Matei-Gherman a mulţumit gazdelor pentru ospitalitate şi a dat apoi cuvântul celor care au prezentat cărţile supuse dezbaterii publice şi pe autorii lor, ei fiind criticul literar Teodor Pracsiu, primarul comunei Codăeşti Dumitru Rebegea, Pr. Radu Mazilu (venit din Tg. Neamţ), regizorul Dorin Mihăilescu (de la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad), Daniela Ouatu, Doina Nica, scriitorii ieşeni Maria Velea, Ilie Serediuc, Romeo Romila, Calistrat Robu şi Dan Teodorescu. Cartea soţilor Hodaş a fost analizată şi de ieşeanca Corina Matei-Gherman.

Programul artistic a fost oferit de interpreta de operă Silvia Aboaice, chitaristul Matei Coriciuc, folkistul Adi Gegiuc, iar Valeriu Rudolf a prezentat un moment dramatic „Ştefan cel Mare”. Au recitat din propriile poeme Dan Teodorescu şi Constantin Mihai, iar Anastasia Gârneaţă a citit din poeziile religioase ale Elenei Miclescu.

Cei trei autori vasluieni au mulţumit, în final, publicului pentru prezenţă, doamna Silvia Hodaş declarând: „Mulțumiri Părintelui Arh. Dr. Gușă Ștefan pentru că a acceptat desfășurarea acestui eveniment «mai altfel» în lăcașul de cult Mănăstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mulțumiri celor care au prezentat cărțile și au vorbit despre actul culturii în aceste vremuri. Mulțumiri participanților care au venit de la Iași, Vaslui, Bârlad şi Tg. Neamț. Mulțumiri artiștilor pentru momentele oferite și care au creat atmosfera de sărbătoare, a împlinirii prin actul cultural. Clipe de înălțare sufletească. Lumina din Biserică s-a contopit cu lumina din sufletele participanților și s-a metamorfozat în sărbătoare, dăruire, bucurie, prietenie. Strigătul culturii în Pandemie s-a topit și s-au auzit cuvintele de înțelepciune ale Măriei Sale Creația, din toate domeniile, care s-au rostogolit peste sufletele frumoase”. Continue reading „Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”” →

Victor ROȘIANU: Fructuos schimb de experiență între filialele Cluj și Iași ale Ligii Scriitorilor Români

În dimineața zilei de 20 septembrie a.c. în ambianța modernă a cinematografului “Mărăști “din Cluj-Napoca, a avut loc o bogată activitate culturală realizată de scriitorii filialelor Iași și Cluj ai Ligii Scriitorilor Români.

Manifestarea a fost deschisă de scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, care le-a urat bun venit pe meleagurile lui Blaga celor sosiți din capitala Moldovei, unde se mai aud pașii lui Eminescu..Prezentatorul, a subliniat faptul că suntem presați de timp datorită programului încărcat, exmplificând cu un aforism de Sfântul Augustin”Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este. Dacă cineva mă întreabă, nu știu ce să-i răspund. “ A mulțumit domnului dr.Ionuț Țene, șeful biroului Învățământ, Cultură și Culte, din cadrul Primăriei clujene pentru prezența sa la manifestarea noastră.Apoi, într-un medalion literar, a făcut o scurtă prezentare biografică celebrului actor și poet Dorel Vișan, prezent pe scena cinematografului alături de Al.Florin Țene, care în scurta sa prezentare a dat glas unui citate din Hamlet către Polonius: “Domnul meu,te vei asigura că actorii sunt bine tratați? Ascultă, să nu le lipsească nimic, căci ei sunt adevărații cronicari ai vremurilor noastre. E de ales un epitaph defăimător după ce mori , decât să fii bârfit de ei cât încă ești în viață.“

În continuare a vorbit actorul Dorel Vișan despre epidemia prin care trece omenirea, a făcut o amplă incursiune în amintirile dânsului despre călătoriile pe care le-a făcut în alte țări, vorbind despre tradițiile, obiceiurile și etnologia altor popoare din Asia.La rugămintea domnulu președinte al Ligii Scriitorilor poetul Dorel Vișan a vorbit și despre cartea sa “Cântece pentru glas și toacă.“Recitând un poem.S-au făcut schimburi de cărți cu autografe.

În acest context, Al.Florin Țene a înmânat Diploma “Virtutea Literară “ scriitoarei Corina Matei Gherman și “ Diploma” pentru volumul premiat, pe anul 2019 al scriitorului Calistrat Robu.

În partea a doua, coordonarea ședinței a fost preluată de Dan Teodorescu, președintele filialei Iași al Ligii Scriitorilor și de Corina Matei Gherman, secretar general al filialei Iași. Aceștia au oferit “Diplome” pentru activitatea depusă în slujba culturii române următorilor scriitori: Lucia Elena Locusteanu, Maria Someșean, Gavril Moisa, Antonia Bodea, Titina Nica Țene, Ruxandra Benea și Al.Florin Țene.

În continuare, Dan Teodorescu a lansat voluminosul volum de publicistică „Ieșiți din casă! „,apoi a invitat să vorbească despre cărțile lor pe următorii scriitori ieșeni:Ilie Serediuc, Corina Matei-Gherman, Maria Lupu, Anastasia Gârneață, Ioan Hodaș, Silvia Hodaș, Romeo Romila, Dan Teodorescu, Ioan Mugurela Sasu și Ioan Vârlan care a și filmat întreaga acțiune.Remarcăm epigramele lui Ioan Hodaș, viu aplaudate de cei prezenți.

În partea a treia a programului au vorbit despre cărțile lor scriitorii clujeni: Lucia-Elena Locusteanu, Maria Someșan și Al.Florin Țene.Iar Gavril Moisa a susținut un micro-recital de epigrame mult gustate de auditoriu.

Istoricul și scriitorul dr.Ionuț Țene a mulțumit din partea Primăriei Cluj pentru interesanta activitate culturală, remarcând cartea monografică a domnului Ilie Serediuc, despre activitățile inginerilor și muncitorilor români în Irak. A recomandat ca astfel de schimburi culturale să se organizeze și cu alte filiale din Timișoara, Baia Mare, Rm.Vâlcea, Brașov etc.

În încheiere, președintele național al Ligii Scriitorilor le-a mulțumit celor prezenți pentru activitatea lor în slujba culturii române, spunând că o carte bună îți lungește existența, iar o carte proastă te face să meditezi la acest lucru.

În continuare membrii Filialei Iași au plecat să viziteze Mănăstirea Nicula și să aducă un pios omagiu poetului Ioan Alexandru la mormântul acestuia, apoi s-au întors la Cluj, vizitând obiectivele istorice și muzeistice din Capitala Ardealului.

———————–

Victor Roșianu

Cluj-Napoca, septembrie 2020

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)

MOTTO: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii , iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.”

(Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Din margine de somn, pentru o clipă,

priveam mirat cum trupu-mi se ridică

într-un văzduh ce devenea neclar

în maroniu amurg de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea udată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro…

Iar trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh ascuns după o frunză,

și movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat

când chipul tău din umbră mă privea

turnând din ochi luciri de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

în năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați pe cer

din străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

Tatiana Doina Popovici: În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…” „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

PE MUCHII DE DILEME

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată, încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…] „pătrunde

în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”. Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)” →

Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila

-125 de ani de la naștere-

În mica bibliotecă a părinților mei, pe lângă Biblie, broșura Prohodul, cărți de economie ale lui tata, și alte câteva cărți de Gib I.Mihăescu, se afla și roamnul “Zvetlana “ de Octav Dessila. Această carte o am și acum, după ce am desfințat câteva biblioteci, unele cu mii de volume, pe care le-am avut, datorită mutării noastre din Drăgășani, Baia Mare, Tarna Mare și Cluj-Napoca. Acest roman l-am citit la vârsta de 12 ani.A fost primul meu roman citit, după care au urmat cele al lui Gib I. Mihăescu, și încă alte mii de romane până în prezent.

Pe atunci nu știam mare lucru despre autorul cărții, însă acum, după atâția amar de ani, mi-am adus aminte despre acest autor când se împlinesc 125 de ani de la naștere.Drept mulțumire pentru prima carte a sa pe care am citit-o am scris acest articol.

DESSILA Octav, s-a născut la 4 dec. 1895, Bucuresti și moare la 29 iul. 1976 în București. A fost prozator si dramaturg.

Părinții săi au fost Iorgu Dessila, functionar la CFR, si Aristița (n. Gheorghiu).

A absolvit prima promotie a Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu cu grad de ofițer.

Debuteaza editorial cu romanul “Dragomir Valahul” apărut în 1927 pe când împlinise 32 de ani, a urmat, apoi “Zvetlana” (1930), “București, orașul prăbușirilor” (1930), ‘Neastâmpăr’ (1934), “Turba” (1936), “Cartea cu minciuni” (1936), “Două chemări” (l-D”, 1936), “Iubim” (I-III, 1941 -l943), “Porti fără număr” (I-II, 1946). A scris si teatru (Un om care dă palme vieții, 1938; Mihai Viteazul, în 1967. A fost membru al Societății Scriitorilor Români (193l-l948) si al Uniunii Scriitorilor (din 1967). A primit Premiul Soc. Scriitorilor Români (1935); Premiul „I. Al. Bratescu-Voinesti” al Academiei. (1937).
Trilogia “Iubim” (194l-l943) urmează și încheie succesul de public al romanelor sale.

Între cele două războaie mondiale era un scriitor foarte citit, alături de roamenle lui Cezar Petrescu.

Scriam într-un eseu că, de-alungul timpului, cărțile au o mișcare secretă pe rafturile bibliotecilor.Această mișcare se datorează schimbării gustului cititorilor, sistemului politic și a evoluției civilizației.

Republicarea ei intr-o ediție revăzută (1970) nu reușește să învie nici măcar atenția cititorilor amatori de asemenea romane, ci confirmă caracterul caduc al producției sale literare.

De la Neastimpar (1934) la Iubim (I-III, 194l-l943), autorul a trecut prin dublul comandament al vârstei personale și al comenzii sociale. Dacă în primul roman (ca si in Turba, 1936, de altfel) iubirea este înțeleasa ca o rezultantă a senzualității trăite și etalate, în celalalt, iubirea se încarcă de „spiritualitate”, dar în ambele atitudinea este excesivă. Și, pentru ca schimbarea să nu treacă ne observată, povestitorul impreuna cu personajele ciclului Iubim (I inceput de viata, II Sfirsit de viata, III Uitam prea repede) dezicerea cu un pueril si neverosimil orgoliu de orice chemare a singelui, fie ca este vorba de un boier îmbătrânit în chefuri – și atunci lucrurile se lămuresc -, fie ca la mijloc se află adolescente pline de calităti, la care teoriile iubirii ascetice devin cel putin bizare. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

(Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

TOAMNĂ VIOLETĂ

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant) se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea – „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

DECOR AUTUMNAL

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

Tatiana Doina Popovici: În cinci catrene cu rima încrucișată, frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel, vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →