Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã

În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…

Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?! Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!”

Astãzi este ca şi cum nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite. Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ? Nu se vrea, nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

Literatura englezã nu s-a oprit la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ; de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm, sã zicem de la ’89 încoace, care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”? Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?…

Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ? De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici unul dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici, ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare » pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã? Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!) pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi meritat sã fie , sincer. El nu a folosit expresii alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

Dacã dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri ale « specialiştilor »…

Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos!

Omul Mihai Eminescu a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi Continue reading „Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã” →

Ionuț ȚENE: Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de ”Familia” lui Iosif Vulcan!

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”

Vulcan îi publică cu entuziasm lui Eminescu una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6 din 25 februarie/9 martie1866, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut.” De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.” Mihai Eminescu a așteptat cu nerăbdare să-i parvină revista, iar când și-a văzut numele schimbat a avut o tresărire. A acceptat repede botezul literar făcut de Iosif Vulcan, cu care a început o colaborare fructuoasă, publicând în timp mai multe poezii cu numele Mihai Eminescu. Răspunsurile concise de la Poşta redacţiei ”Familia” dovedesc schimbul de scrisori dintre Vulcan şi Eminescu (de exemplu „Familia” nr. 8 din 15/27 martie 1866: „Vom primi tote cu bucurie, numai Te rugăm ca, în cât se pote, să scri după ortografia ce o urmăm și noi” sau nr. 10 din 15/17 aprilie 1866: „Cernăuţi. M.E. Ţi-am trămis epistolă privată”). Urmează, în „Familia” nr. 14 din 15/27 mai 1866 să apară cea de-a doua poezie semnată Mihai Eminescu, „O călărire în zori”, poezie scrisă sub influența liricii lui Bolintineanu. Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.

—————————

Ionuț Țene

Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – ascet prin poezie

Dacă poporul român dispare de pe fața pământului și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii.” – Mircea Eliade

Mihai Eminescu a fost dăruit poporului român, spre a fi reper al spiritualității românești, etalon literaturii române și culturii naționale, ca un prețios dar lingvistic în tezaurul valorilor culturale, despre care scria Marin Sorescu: „De n-ar fi fost Eminescu, l-am fi inventat.” –

Aniversarea lui Mihai Eminescu – geniul care a deschis toate încuietorile lingvistice și a modelat limba literară – este sărbătoarea întregii țări în ziua de 15 ianuarie, sărbătorită din anul 2011 ca Ziua Culturii Naționale.

Odată cu darul vieții, Eminescu a primit de la Divinitate, o inteligență nefirească și percepția unei iubiri nepământene, pe care le-a materializat în poezie, ca pe rodul Harului din memoria transcendentală într-un fenomen irepetabil pe calea evolutiei culturale.

Poezia geniului Mihai Eminescu este o asceză în Cuvânt, ca o întruchipare încoronată de aura înțelepciunii, comentată de cronicarii și exegeții tuturor timpurilor.

Transpunerea gândirii vizionare în poezie este o înrâurire de sentimente izvorâte din preludiul iubirii ideatice, adeseori într-o similitudine cu rugăciunea, insuflându-i viață veșnică prin amprenta Harului divin asupra actului creativ. Iubirea în poezia geniului este ca o răscumpărare spirituală a sensibilității poporului daco-roman și salvarea ei din tăvălugul vremelniciei, ridicând poezia la rang de entitate, ce nu cunoaște moarte, ci eternitate.

În poezia eminesciană domină ordinea stilistică, precum canoanele în rugăciune, ca jertfă spirituală a mesagerului menit de Dumnezeire, spre desăvârșirea creației prin spiritul propriu. Poezia, ca rugăciunea, însemnă ordinea ideilor și adunarea minții spre veșnicirea clipei, act ce se realizează prin coborârea în sinele propriu, întrucât, a face ordine în ceva începe cu ordinea în propria conștiință. Numai ordonate, gândurile și ideile pot transpare dincolo de retină și materializate în cuvinte, astfel valorizând arta scrisului. Eminescu a făcut trecerea de la scrierea inertă și încremenită ca o hieroglifă, într-o scriere exemplară, cu muzicalitate în poezie ca în rugăciune și ca o înaripare a Duhului Creator, fiind considerat cel mai iscusit modelator de cuvine și formator al limbii române dăltuită cu lumina gândului – sabia cuvântului.

Creația eminesciană este binecuvântare spirituală ca în rugăciune, cu taina Sfintei Treimi, prin prezența Duhului Sfânt din inspirație și a Creatorului în Harul încredințat mesagerului, spre desăvârșirea Poeziei.

Ofranda Poeziei este ca o lucrare harică în cuminecare treimică, atunci când scriitorul slujește în altarul sufletesc, până când Duhul inspirației îl eliberează, transformându-i creația în jertfă sufletească – pâinea și vinul din euharistia înălțătoare în spiritualitate – dovada talantului înmulțit.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – ascet prin poezie” →

Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale

EMINESCULUI

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că:

Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş

Tg.Mureș la 15.01.2021

***

ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

Și ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate… mântuire.

MĂRITE DOMN AL POEZIEI

Mihai Eminescu

15.01.1850—15.06.1889

Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

DE S-AR PUTEA

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?

Motto: ,, Al tău vers de poezie/ E fior şi e trăire’’

Unde oare încăput-a într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

MULȚUMIRE

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

JUDECATA

Pe Eminescu-n lanţuri de robie

L-au dus să-i facă aspră judecată,

Ca numele să-i facă pomenire

La viaţa ce-au găşit-o vinovată.

C-a instigat să ţinem la moşie

Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,

De-acol veni-va încă bărbăţie

De la străbunii cei căzuţi sub coasă.

Că ne-andemnat ne fie dor de ţară

De multe pustiite, dar întreagă,

În jalea doinei s-o cântăm în vară

Şi mult ne fie încă nouă dragă.

Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte

Ca să gustăm din fructul nemuririi,

Să ştim şi alte taine numărate

Ca să-nţelegem jocul nepieirii.

Că a furat săruturi şi iubire,

Şi-arama la pădurea de stejar,

Să-mi facă poeziei dăinuire

Topindu-le pe toate-n dor şi jar.

Că fost-a vrăjitor şi că-n magie

Copil nevinovat mi s-antrupat,

Preumblător prin câmpuri c-an pruncie

De nimenea acolo tulburat.

Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă

Ulei să-mi fie-n candela visării,

Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă

Pâ-n s-o topii în moartea învierii

IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

Cu dragostea ta.

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

Vecii la rând.

REÎNTORSUL

Lui Eminescu

Motto: Din teiul neuitării înflorit

Înmiresmată ploaie mi se cerne,

Să plângem cel Luceafăr nemurit

Plecat în amitire, prea devreme.

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,

De cel izvor, de iarba înverzită,

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită,

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche, unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat, din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

HOŢ DE VISE

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

Şi viaţa sa, cea scurtă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt,

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin’ la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

EMINESCU E CU NOI

După sfințirea bustului Eminescului

de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.

Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

ÎN SCLIPIREA UNUI VERS

În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

Visele ce-odată mor.

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

Vălurite-n large unde.

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

Prin vecii rătăcitoare.

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

Unde-s marginile sale.

Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

Suntem nimeni, doar cu-n nume.

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

Neştiuţi, în lumea mare.

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

Şi ne-a-nfiorat iubirea.

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale” →

Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învățăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă.

Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale.Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în “Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani).După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou.Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti.Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor.De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români.În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne , soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într+un ziar din Pesta , numit “Federaţiunea “. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: “Să facem un congres “, “În Unire e tăria “şi “Echilibrul “ , din care răzbătea ideia ca românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu.}n urma publicării acestor articole autoritățile imperial i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înșiruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționantele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Continue reading „Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu” →

Galina MARTEA: Moralitatea umană prezentă în Basarabia eminesciană, de Theodor Codreanu

Volumul „Basarabia eminesciană”, de Theodor Codreanu, editat la Editura Ideea Europeană, 2018, pagini 422, este opera literară de o valoare excepțională dedicată marelui eveniment Centenarul Marii Uniri. După cum se cunoaște, sărbătorind 100 de ani de la Marea Unire în anul 2018 (27 martie 1918-27 martie 2018 – unirea Basarabiei cu România; 28 noiembrie 1918-28 noiembrie 2018 – unirea Bucovinei cu România; 1 decembrie 1918-1 decembrie 2018 – unirea Transilvaniei cu România), acțiune culturală de o pondere aparte pentru istoria națiunii române, lucrarea „Basarabia eminesciană”, scrisă de renumitul scriitor și eminescolog Theodor Codreanu (critic și istoric literar, prozator, eminescolog, aforist, filosof al culturii și civilizației române, membru al USR; distincții din partea Academiei Române, Academiei de Știință a R.Moldova și Președinția României etc.), vine la momentul oportun în contextul acestor evenimente istorice care se încadrează benefic în societatea română și nu numai, și, nu în ultimul rând, în existența românilor de pretutindeni. Clasificată în Colecția „Istoria mentalităților”, dar și în categoria „istorie și politică”, lucrarea în cauză este și un elogiu închinat distinsului Eminescu, – unul dintre cei mai renumiți și cunoscuți scriitori români de nivel mondial, cea mai onorabilă personalitate literară a neamului românesc, unde prin intermediul operelor și ideilor sale originale a fost promovată acea realitate care a desemnat tot ceea ce există efectiv în existența ființei umane, astfel fiind promovată în mod intens și cultura neamului românesc în diverse ipostaze, aceasta devenind în timp parte componentă și a culturii universale.

Astfel, personalitatea, identitatea și opera eminesciană reprezintă punctul de reper în notabilul volum „Basarabia eminesciană”, lucrare care însumează în sine viziunea scriitoricească a marelui Eminescu privind destinul istoric al Basarabiei, – provincie românească ruptă din sânul patriei-mamă. Titlul cărții, așa cum se exprimă însuși autorul, Theodor Codreanu, s-a format prin „…trecerea dincolo de referinţa strict exegetică, urmărind spiritul abordării eminesciene la destinul ulterior al provinciei imposibil de rupt de cel al României posteminesciene” (pag.5, În loc de argument). Deci, prin opera eminesciană s-a întemeiat și s-a pus în lumină o nouă lucrare de o mare valoare, o lucrare inedită cu implicații filozofice de înaltă tinută, modelul autentic aparținând domnului Theodor Codreanu, aceasta definind problemele reale cu care se confruntă poporul român basarabean de-a lungul timpului, 1812 – prezent, aspectele fiind centrate pe existența și identitatea Basarabiei în perioada țaristă și în bolșevism, pe războiul antiromânesc al Sovietelor, pe cinismul imperial și anii comunismului sovietic; despre lupta imperiului rus pentru dominația poporului român basarabean și teritoriul acestuia (în pagina 335 autorul spunând: „Centrul imperial îşi revendică întotdeauna marginea, în conformitate cu cinismul napoleonian: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt, avem”); despre teroarea foametei din anii 1946-1947 și efectele crimelor comise de regimul sovietic, despre deportările și represiunile politice din anii 1940-1953 din Basarabia și Bucovina de Nord; despre schimbul de regimuri și despre posibila reunire a Basarabiei cu România (în pagina 341 autorul scrie: „Dacă Basarabia şi‑ar fi dobândit libertatea odată cu Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, iar România odată cu 22 decembrie 1989, reunificarea s‑ar fi produs imediat, cu atât mai mult, cu cât de la Washington se dăduse undă verde…”. Dar nu: ambele părţi au constatat, chiar de a doua zi, că independenţa şi schimbările de regim de la Bucureşti şi Chişinău au fost simple ficţiuni istorice. Tot ce a urmat a însemnat instaurarea nu a democraţiei şi a libertăţii, ci a unui regim ficţional, cleptocratic, pe ambele maluri ale Prutului, menit să reprime, mai departe, centrele de lumină”); despre Pactul Ribbentrop‑Molotov, semnat în 23 august 1939, unde Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord au fost rupte de la statul român; despre cultura istoriei și limba română din Basarabia, precum și din alte ținuturi românești; despre distinșii scriitori și personalități basarabene precum Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Mircea Druc, Ion Ungureanu etc., care au luptat mereu pentru valorile naționale românești și au gândit în spirit eminescian (pag.338); despre cultura religiei și sistemul de credințe, procese care în mod normal ar urma să se centreze pe sentimentul divinității, în acest context autorul face o remarcă: „Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care‑i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere” (pag. 166); despre presa și primul ziar fondat în Basarabia, aici autorul cărții difuzând informații prețioase, pagina 192: „În scrisoarea târzie, din 1930, către bătrânul Ion Codreanu, fostul membru al Sfatului Ţării, Stere aprecia: „Basarabia de sub stăpânirea ţaristă a fost parcă mai îndepărtată şi mai străină de Regat decât oricare colonie europeană din Africa sau Asia. / Nimeni mai bine ca d‑ta, Moş Ioane, nu poate şti cu ce greutăţi a trebuit să luptăm ca să putem întemeia primul ziar românesc la Chişinău, să punem începuturile unei acţiuni naţionale în Basarabia şi să formăm măcar un grup de tineri adăpaţi la izvoarele culturii naţionale – pregătiţi pentru misiunea de apostoli în sânul norodului basarabean.”. Aşa s‑a ajuns că până şi cei ştiutori de carte nu auziseră vreodată de existenţa lui Eminescu, a lui Alecsandri, nemaivorbind de Creangă, Caragiale sau Coşbuc: singurii robi din lume, care nu au voie nici să citească o carte în limba lor, cum vă spune Take Ionescu”; despre istoria și cultura neamului românesc, cât și despre sentimentul de afecțiune al românilor basarabeni redat prin dragostea pentru țara și glia strămoșească română; dar și despre marea credință în valorile naționale românești, în valorile spirituale prin intermediul cărora se poate înlătura răul și ura, aspecte ce afectează destul de grav omul în dezvoltare și existență, cauza fiind nedreptățile și neajunsurile sociale, lupta pentru putere.

Cel mai dureros aspect abordat în lucrare este despre adevărul istoric, fenomen denaturat și falsificat constant la direct și indirect doar pentru a fi în contradicție cu realitatea, la acest capitol Theodor Codreanu comentează astfel: „Întreaga istorie a Basarabiei de sub ocupaţie rusească stă sub semnul raţiunii cinice, cu distincţia făcută de filosoful german Peter Sloterdijk între kynism şi cinism, între modul de a filosofa al lui Diogene şi cel al Marelui Inchizitor dostoievskian. Probabil nu întâmplător legenda Marelui Inchizitor s‑a născut în spaţiul rusesc, prin geniul lui Dostoievski. Cinismul, ca denaturare a kynismului antic, s‑a ivit ca distorsiune imperială în sânul creştinismului catolic medieval, când Biserica a creat instituţia paralelă a Inchiziţiei, care, prin ororile ei, a trădat dogma Sfintei Treimi (temelie a iubirii creştine), ducând la ruptura dintre ştiinţă şi filosofie, pe de o parte, şi teologie, pe de alta. Încă Schopenhauer a înţeles că cinismul înseamnă o gravă încălcare a principiilor care fundează adevărul. Eminescu face un pas mai departe, vorbind despre falsificarea cântarului adevărului, chiar în legătură cu cinismul imperial ţarist faţă de Basarabia (vezi cap. Basarabia dreptului). În istoria creştinismului ortodox, numai Rusia ţaristă a concurat Inchiziţia catolică. Dostoievski şi Tolstoi au înţeles asta”. „Cinismul este o gândire în dublu referenţial: una spui şi alta gândeşti. (pagina 21-22, Cinismul imperial). Anume prin noțiunea cinismului, atitudine care sfidează regulile morale ale omului, Theodor Codreanu descrie tabloul real cum a fost realizată vânzarea Basarabiei în 1812, astfel fiind înfăptuită divizarea Moldovei: „Ruptura în două a Moldovei a produs o adevărată tragedie naţională, oglindită în literatura cultă şi în folclor. Simbolul acestei tăieturi istorice va deveni Prutul. Sate întregi au trecut râul blestemat de spaima „eliberatorilor”, încât până şi generalul Pavel Kiseleff va scrie că „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească, grea pentru ei celei a noastre”. Scriitorul Constantin Stamati (1786‑1869), care a rămas, în 1812, la Chişinău, scria îndurerat, privind spre Prut: Mâhnit şi pe gânduri stau posomorât/ Cu dor nespus/ Şi’ntristat şi dornic, trăind amărât/ Mă uit spre apus…/ Acolo‑i viaţa!/ Acolo‑i speranţa!” (pag.33-34).

Theodor Codreanu în contextul Basarabiei eminesciene realizează concomitent și analiza literară a poemelor și compunerilor despre Basarabia și poporul român basarabean, scrise de Mihai Eminescu, corespunzător referindu-se: „Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, precum ale Moruzeştilor, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de‑a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco‑dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul,”) şi n‑au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într‑un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într‑un fel, moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhe‑mioritic s‑au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s‑a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti, care nici ele n‑au cuprins întreaga românitate din juru‑le. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi‑au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă e rezonantă, izbitor, cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale, mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)” (pag.38-39, Răul dinlăuntru). Relatări de o înaltă apreciere, discursul literar fiind centrat pe procesele vitale ale unui popor, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale existenței umane formată într-o colectivitate – totul fiind o legătură indispensabilă cu existența sa istorică, având în relief aspectul suferinței morale, al dezbinării naționale, al neunirii de neam etc. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul moral-uman în relațiile dintre oameni și popoare, în cazul dat se intuiește relația dominantă din partea imperiului țarist slavon și supusul popor român din Basarabia. Continue reading „Galina MARTEA: Moralitatea umană prezentă în Basarabia eminesciană, de Theodor Codreanu” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poezia și despre poezia eminesciană – Cărți la biblioteca ”Mihai Eminescu”, CRINGILA, N.S.W

Motto:

”…Eminescu este zilnic cu noi,

precum un Hristos al Românilor”.

Ioan Miclău-Gepianu

-Opera lui Mihai Eminescu-vol.I-II- George Călinescu, Editura Pentru Literatură, București, 1969.

-Opera lui Mihai Eminescu-vol.12,13,16 –G.Călinescu, Editura Pentru Literatură, București, 1969.

-Opera lui M.Eminescu- în 6 volume- ediție de Al.Piru, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1993

-EMINESCU – Poezii –ediție critică de D.Murărașu, redactor Aurelia Rusu, Editura Pentru Literatură, București,1969.

-Eminescu-Poezii-vol.2, –Antologie de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed.Minerva, București,1977

-M.Eminescu-Poezii, proză literară vol.I-II- ediție de Petru Creția, Cartea Românească, 1978

-M.Eminescu-Opere alese-II- Ediție îngrijită de Perpessicius, Ed.Minerva, 1973

-POEZII- M.Eminescu- Editura Eminescu,1984- Prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel cronologic de Ion Crețu

– Opera lui Mihai Eminescu-vol.1,2 – G.Călinescu, Edit.Minerva, București,1976

-M.Eminescu- Opere alese- vol.III-ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Editura Pentru Literatură, 1965

-M.Eminescu-Opere-vol.IV- Teatru-ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, Studiu introductiv de George Munteanu-Ed.Minerva,1978

-Mihai Eminescu- Sfântul Pământ al Transilvaniei – Antologie, prefață,note și comentarii de D.Vatamaniuc, Ed. Saeculum I.O, București, 1997

-Mihai Eminescu–Poezii-Gedichte-Ediție bilingvă-română-germană, Ed.Grai și Suflet- Cultura Națională, București, 1995

-EMINESCU-90 Poezii –Cuvânt înainte de Mircea Ciobanu, Ed.Prometeu-1991

-A doua viață a lui EMINESCU-de N.Georgescu-Ed.Europa Nova, București 1994

-EMINESCU- album- o sută de file din caietele eminesciene-Ed. Didactică și Pedagogică

R.A.Bucuresti, tipărită la Imprimeria ”ARDEALUL”-Cluj, 1997.

-POEZII-M.Eminescu-Prefațată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel cronologic de Ion Crețu, Ed. ”EMINESCU”,1980

-EMINESCU în ACTUALITATE-Culegere de articole și comunicări-Coordonarea lucrării: Dan Brudașcu, Ed.SEDAN, 2000.

Misterul morții lui Eminescu-Eminesciene- Ovidiu Vuia, Ed.”PACO”, 1996

-Mihai Eminescu,publicist-”Suntem Români și Punctum”, George Marinescu, Editura Fundației Culturale Române ”Demândarea Părintească”, 1997

-Mihai Eminescu- Rayonnement d-un genie- Anthologie critique et poetique, note liminaire et notices bio-bibliofaphiques par George Apostoiu, Editions Minerva, București, 1989.

-Eminescu și Blajul- Ion Buzași, Editura ”Iriana”, București, 1994

-La poesie d-Eminescu, Edgar Papu, Ed. Știintțifică și Enciclopedică, Bucarest, 1985

-Mihai Eminescu- proză și literatură-Antologie,note și bibliografie de Marin Iancu, cu un Studiu introductiv de Gh.Bulgăr, Casa de Editură ”Petru Maior”, Târgu Mureș, impimarea s-a realizat Tipografia –APP- București.

-EMINESCU- Un secol în Medalii- Expoziție și catalog de Constantin Mălinaș, Cuvânt înainte, de Viorel Horj, Ed.”Mihai Eminescu”,Oradea, 1992.

-PAȘII POETULUI- de Gellu Dorian și Emil Iordache, Ed. Sport-Turism, București, 1989.

-Mihai Eminescu-Luceafărul-Evening Star- Ediție bilingvă îngrijită de Constantin Mălinaș- Asociația Română Pentru EX Libris Oradea, 2004. Traducere de Josef Johann Soltesz.

-Monologul Dramatic Eminescian- Ioan Derșidan,Ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2001.

-Mihai Eminescu-Poet și Gânditor, de Eugen.S.Cucerzan,Ed.Grinta, Cluj-Napoca, 2002.

-EMINESCU ȘI ORADEA- Ediție și studii bibliografice de Constantin MĂLINAȘ,

Mesaj Cultural Către Orădeni de ing. Petru Filip. Biblioteca Județeană ”GHEORGHE ȘINCAI” BIHOR, ORADEA, 2000.

-Mihai EMINESCU – Poezii, cu introducere și subt îngrijirea d-lui G.Murnu, cu 12 acuarele- facsimile și numeroase desene de: A.Murnu, Ed.”Națională”-S.Ciornei-București, și tipărită La atelierele”Ramuri”-Craiova în anul 1929, retipărită la la data de 9 ianuarie,1995.

-EMINESCIANA – Șerban Cioculescu, Ed.Minerva, 1985.

-EMINESCU ȘI TRANSILVANIA – D.Vatamaniuc, Ed.DACIA, Cluj-Napoca, 1995

-M.Eminescu- Istorie și Destin-Antologie de Aurelia Dumitrașcu, Prefață de Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed.Porto-Franco, Galați, 1993.

Eminescu pentru emigranți!

”…Românul are o personalitate aleasă și frumoasă, un caracter înclinat spre buna înțelegere, fiind iubitor de societatea omenească în care există, îndiferent de prezența altor suflete de altă origine națională.

Românul nu iubește simțul discriminării rasiale ori religioase. Cu ocazia unor festivități multiculturale ale Australiei, reprezentanți ai Guvernului referindu-se la aportul etniilor în sudarea Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poezia și despre poezia eminesciană – Cărți la biblioteca ”Mihai Eminescu”, CRINGILA, N.S.W” →

CU EMINESCU ZI DE ZI

”…Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii

de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele

începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul

de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri

într-o frumuseță de forme, sub al cărei farmec limba

română pare a primi o nouă viață.”

(Titu Maiorescu – București, Decemvrie 1883)

POVESTEA CODRULUI

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei Sale.

Lună, soare și luceferi

Ele poartă-n a lui herb,

Împtregiuru-i are dame

Și curteni din neamul cerb.

Crainici, iepurii cei repezi,

Purtători ei sunt de vești,

Filomele-i țin orchestrul

Și izvoare spun povești.

Peste flori ce cresc în umbră,

Lângă ape, pe potici,

Vezi bejanii de albine,

Armii grele de furnici.

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei și-a pus,

De căt or și ce păpușă

Să te facă mai presus.

Amândoi vom merge-n lume,

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei.

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Și prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept…

O auzi, cum chiam-acuma

Craiul sfatu-i înțelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curții mândre neamuri:

Cai de mare albi ca spuma,

Bouri nalți cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase,

Ciute sprintene de munte.

Și pe teiul nostru-ntreabă

Cine suntem, stau la sfaturi!

Eară gazda noastră zice

Dându-și ramurile-n laturi:

”O priviți-i, cum visează

”Visul codrului de fagi

”Amendoi ca-ntr-o poveste…

”Ei își sunt așa de dragi!”

–––––––––-

Sursa: Mihai Eminescu -Poezii – Editura ”Cuget Românesc-Bârda” 2015)

Trimite Ioan Miclău-Gepianu

Australia, 2020

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”^[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire…

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

În vara anului 1885, Eminescu decide, pentru a treia oară, să plece pentru tratamentul bolii de care suferea la picioare, de această dată la stabilimentul doctorului Felician Ivanovici Iahimowicz de la limanul Kuialnik. Aflase despre stabilimentul acestuia de la prietenii săi ieșeni, dar și din broșura medicului Emil Max, „Băile de mare și de liman de la Odesa. Câteva noțiuni” și spera ca acolo să-și găsească leacul boalelor de la picioare. Așa că, la sfârșitul lunii iulie, având la el recomandarea consulului rus din Iași către doctorul Iahimowicz și însoțit de „prietenii Zaharia, Buțurcanu, onor. Drăghici și d-rul Max”, ia drumul Odesei. Acolo va urma un „tratament de ghiol necesar să-i închidă ulcerele de pe picioare, neplăcute, dureroase și urâte”^[2}.

Luând ca punct de datare scrisoarea trimisă lui Vasile Burlă, la 12 august 1885, în care acesta îi preciza că „au trecut peste două săptămâni de când sunt aici”, presupunem că Mihai Eminescu a părăsit Iașul la 30-31 iulie 1885, pe linia de cale ferată care făcea legătura între România și Rusia încă din 1874. De la Iași acesta și-a continuat călătoria pe ruta Ungheni – Călărași – Strășeni – Chișinău – Bulboaca – Varnița – Bender – Tiraspol – Odesa, de unde, cale de șapte verste, tot pe cale ferată, ajunge la limanul Kuialnik^[3}.

Așadar, în drumul său spre Odesa, Eminescu „a trecut Prutul, pe care nu l-a considerat nicicând graniță a Moldovei cu Moldova”^[4} și calcă pentru prima oară pământul scump al Basarabiei, căreia, la 1878, îi dedicase studiul cu același nume, publicat în mai multe numere ale ziarului „Timpul”^[5}.

„Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”. Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele…

La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră… Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorțească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba țăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării”^[6}.„Apoi, din tren ar fi urmărit mult timp dealurile, văile, râulețele și satele basarabene, cum apar și dispar înghițite de fumul depărtărilor…”^[7}. „A continuat drumul la Tighina și apoi a văzut Cetatea Tighinei, la care s-a referit în articole. Și iată Nistrul basarabean, pentru că pe cel bucovinean îl cunoștea în trecerile sale de la Cernăuți spre Lvov și Viena”^[8}.

Continue reading „Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA” →

Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie

EMINESCIANĂ

Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă. Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!

Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.

Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.

Vestea cutremură altarul ceresc!

„Bat clopote la miez de noapte,/ Văratecul e-n jalea morţii,/ Sfârşită-n vorbele cu şoapte,/ Închide o poetă sorţii!// Un dor nebun o cheamă sus,/ Durerea este mult prea mare,/ Ea pleacă unde El s-a dus,/ Spre ultima lor împăcare//”.

O coincidenţă făcuse ca cei doi, Eminescu şi Veronica, să vină în această lume în acelaşi an, în 1850, şi să plece în cealaltă lume tot în acelaşi an, în 1889. Despărţirea de cel mai bun prieten, moartea Veronicăi şi problemele vieţii au slăbit progresiv inima inegalabilului povestitor Ion Creangă. Poate că ei aveau gânduri de întrevedere cu el la o zi mare.

Întocmai ca-n poezia „Poeta de la Văratec” izvorâtă din admiraţia ce i-am purtat-o, asemenea şi prietenul lor drag medita tot mai des asupra faptului că acolo, sus, este aşteptat: „Când aşezaţi fi-vor la sfat,/ La noaptea dintre ani străini,/ Va fi cu ei cel ce le-a dat/ Din bojdeuca-i amintiri//”.

Continue reading „Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie” →