Cristian Petru Bălan

Nemărginiri

Editura Stef

Iași, 2018

În acest nou volum, distinsul scriitor Cristian Petru Bălan abordează cu măiestrie specia sonetului, în structura lui ideală, propunând diferite scheme, dar păstrând  formula sonetului clasic, de 2 catrene și 2 terțete, însumând 14 versuri, 4-4-3-3, cultivând muzicalitatea, ritmul iambic, măsura de 14-13-13-14 picioare, iar rima în alcătuirea strofei fiind 1-4 și 2-3. Este foarte plăcut la citire, la recitare, frumusețea acestei formulări atingând perfecțiunea cerută de marii sonetiști ai literaturii universale.

Volumul de față este structurat în mai multe capitole consistente, primul fiind dedicat Iubirii. Autorul folosește întreaga paletă tematică, de la sonetul de dragoste, la cel filozofic, cosmogonic, meditativ, în toate îmbrățișând natura  cu iubire și recunoștință. Relația cu Dumnezeu se reflectă în anumite poezii cu evlavia de rigoare. Simțământul adânc al iubirii de țară, de neam, de istorie, de limbă se reflectă în multe sonete. Ca și în alte poezii, pe teme felurite, neîncadrate în vreo tematică anume.

Astfel, din volumul „Eros-Sonete”, autorul a selectat un mănunchi reprezentativ de poeme. Cartea începe, firesc, cu un sonet de iubire. Fără iubire, zadarnic ar exista universul, lumea și-ar pierde înțelesul. Dimpotrivă, existența iubitei îi dă poetului un sens existențial, îl inspiră, smulge versul din curcubeu; prezența iubitei este un mister, și el îi oferă un adăpost în inima lui. Mai mult decât atât, se consideră un Pygmalion care-și sculptează muza în piatră și apoi, cu propria suflare, o însuflețește. Cea mai frumoasă dovadă că poetul este creator de viață, de lume, de oameni, de situații, de povești și legende.

Și revelația asupra prezenței iubitei continuă și în sonetul următor unde o zugrăvește cu multă căldură, ca un adevărat îndrăgostit. Cum și este, pentru că altfel nu ar putea picta în cuvinte, un portret atât de frumos. Ea este cea care aprinde lumina în inimile celor ce o privesc. Mai mult, sub tălpile sale cresc flori neasemuite, râuri de crini și glicine, ori biblicele flori de mirt, mai domesticile zorele, vulcanii din sângele clocotind, se revarsă la sărutul ei înfocat, și îl poartă spre noi galaxii. Poetul folosește o gamă largă de mijloace de expresie, metafore splendide, expresii aforistice, comparații, epitete, personificări, hiperbole, ș.a. Ex. „Cât timp speranța lumii e axă-n univers”; „Căci umbra ta mi-e soare/ Și-n ochii mei am flame topind fără revers” (Aprinzi lumină-n inimi…). De altfel, pământescul cu cerescul  se îmbină armonios în poezia acestui autor: „Cortegii de speranțe luptând pentru victorii/  Cu suflet ars de stele și-n patimi încercat,/  Te-am căutat prin zodii și-n vis te-am căutat,/  Dar tu mi-erai pe-aproape, prin aspre teritorii,/  De unde, cu norocul, din basme te-am aflat…/ Eu năzuiam la vârsta de foc și de ivorii/  Să-ți dăruiesc încrederi cu aripi mari de glorii,/  Să uiți ce-a fost în urmă, să fie tot uitat.// Azi m-am decis să-ți dărui câmpia înflorită/  Și iezi de căprioară la sân să-ți cuibărească,/  Pe când privighetoarea, de-amurguri amețită,// Aici, în crâng, la mine, să mi te-ademenească,/  Voind s-ascult cu sete, cum inima-ți palpită/  Și chiar mai mult: amurgul pe veci să ne unească!” (Cortegii de speranțe…)

Ca în entropia luminii, inimile lor trec dintr-un trup în celălalt, și totul devine un cântec sfânt și-un vers inspirat. Nu e lesne să simți în piept inima altei persoane cum bate, până se confundă cu a poetului, devenind una singură. Înlocuirea însă, are loc numai într-o mare iubire.    În lirica domniei sale, autorul folosește mult elementele cosmice: univers, haos, transcendent, „o cometă-n treacăt, cu coada în hiat”, galaxii, „ploi de stele-albastre”; „un luceafăr numit de noi Destin”; azurul, o axă-n univers, muzică stelară, ireale unde, zarea, dar și fenomene atmosferice: ploaia, curcubeul, norii, aurore, „tornadele din inimi”; „grădini de curcubeie”. Precum și elemente telurice: „duhul Terrei”;  vulcanii, lutul, grote-adânci, dar și arbori și flori: narcisa, călțunașii de mai, nuferii, „altare largi de ruguri de flori de tei”; trestiile, salcia plecată, plopii, greierii din iarbă, gențianele, macii serii, „sub scoarțele de paltini”; „stalactite-n peșteri cu țurțurii sticloși”;”liliecii cu flăcări violete”și altele.

De altfel, predilecția pentru Univers, pentru cosmos, este evidentă și în poezia: „Neliniștea din cosmos…”: „Neliniștea din cosmos sticlind adânc în stele,/  Prin orgi eoliene coboară pe pământ/  Dintr-o cometă-n zare, cu coadă de zorele/  Ca harpele din peșteri ce-ntorc lumina-n cânt”.        Iubirea este sădită, în accepțiunea poetului, în „muguri, în flori și-n rădăcină” (Sădind iubirea-n muguri…). Poetul e conștient că: „Toți am gustat otrava iubirii dulci vreodată/  Durerea ei amară e fagur de albine”(Toți am gustat otrava…) De asemenea, se folosește de terminologia biblică, populată de arhangheli, demoni, paradise, cor de îngeri. Dar poetul se folosește și de elemente supranaturale: zâne, ondine, zeiță-alinătoare, „o zână adormită” și Făt Frumos, călare pe un cal alb.

Pentru poet, „Liniștea rodește și se transformă-n cânt” (Ascultă cum din cosmos…); și cum: „tot ce e tăcere devine viu cuvânt” (Ascultă cum din cosmos…) Dorul, în poezia lui Cristian Petru Bălan”E dor din dorul cosmic, destinul tuturor” (Lumina lunii toarnă…) Poetul știe să măsoare „nemărginirea clipei”„de dincolo de soare”, ființa lui reverberează „prin trestii de lumină”(Sădind iubirea-n muguri…) Metafore inedite: „clepsidrele de dor”;”aerul de miere”;”Prin fânul plin de rouă, de lună miruit”; „fluvii largi de fluturi”; „Să-ți luminez făptura cu duh de porumbel”; „Reverberând teluric celestul giuvaier”; „lactee neînjugate-n timp”; „concedii de tăceri”ș.a.

Tablouri reușite de pastel în tonuri romantice și elegiace, se regăsesc în multe poezii, dar mai cu seamă în „Vin lebede pe ape…”, care capătă accente de lied: „Vin lebede pe ape – corăbii de zăpadă,/  De vânt domol aduse să-ți lumineze ochii/  Siajul frânt din ape îndoaie-n unde plopii/  Când nuferii și trestii și doru-n ea se scaldă.// Din salcia plecată se scurg în picuri stropii;/  În suflet ți se zbate o pasăre nomadă,/  Iar greierii din ierburi îți cântă o baladă/  Ce crește-n macii serii șoptind să mi te-apropii.// Te-or întreba arinii – și lasă-i să te-ntrebe -/  De ce nu-mi vii în brațe precum veneai mereu?/  Ei te vor înțelege ce nu-nțelege-o plebe,// Iar tu, prin mine, ploaia o faci în curcubeu./  Și-n raiul tău de vise dă ordin să se-njghebe/  Împărăția noastră: Tu singură și Eu!”

Există multe inserții filozofice privind imposibilitatea întoarcerii timpului, secretul trăirii paralele, sălășluirea în două lumi, ș.a. „Mai fumegă-un tăciune de amintiri fidele/  Acestea mor și-nvie mai mult din vina lor./  Nu mă-ndemna să scormon scânteile din ele// Căci nu se-ntoarce timpul ce-n veci e curgător,/  Ci-nvață-mă secretul trăirii paralele,/  Să pot și eu ca tine, prin două lumi să zbor” (Te-am întâlnit în raza luminilor…)

Lumile create de autor din cuvinte și metafore au ceva magic în ele, o vrajă care te prinde și te ține strâns în brațele ei de aer parfumat cu mirodenii. E o lume mirifică în care, dacă ajungi, nu te mai poți despărți de himerele ei. Nu-ți rămâne decât să te minunezi. La un moment dat, poetul simte că: „E iarăși primăvară cu aerul de miere,/  Întreaga galaxie coboară peste mine;/  Izvoarele nasc doine și unde cristaline/  Iar gândul mi se-mbracă-n dorințe și himere” (E iarăși primăvară…)

Mai mult decât atât: primăvara ia chipul iubitei, cu veșmânt de zări aurite și așa, răsfrântă în flori, îi ține poetului, loc de soare. Dar, ca orice himeră, ființa ei dispare…Apoi iarăși, e de ajuns ca iubita să apară pentru ca poetul să simtă că: „natura din jurul meu zâmbește” (Mi te-ai aprins în sânge…) În relația cu timpul, poetul e conștient că nu are putere asupra lui, nu poate nici să-l grăbească, nici să-l încetinească: „Iar timpul prinde aripi, secunda se grăbește;/  De-aceea el ne-nalță și sus cu noi plutește,/ Nicicum n-avem puterea ca să-l oprim din zbor”(Mi te-ai aprins în sânge…) Altădată, timpul se prezintă ca „atoate răbdător”. Că iubirea e schimbătoare, efemeră, poetul o știe: „Și ce-am găsit? Că dorul alt dor în el dospește;/  O ghindă-n altă ghindă încet se înfiripă;/  Iubirea nouă peste o alta veche crește” (Mi te-ai aprins în sânge). Altădată spune: „Și credem că iubirea e-un soare orbitor”(Descătușat de timpul…) În același spirit, poetul declară: „Că dragostea e legea supremă-n univers!”(Un stol de rândunele…)

Poezia lui Cristian Petru Bălan este densă, încărcată de nuanțe subtile, elevată, fermecătoare. În plus, e plină de muzicalitate, eufonia ei este fără cusur. Femeia, în poezia autorului, are un loc special, comparată cu Venera și Madona, fiice ale Evei, și poetul spune despre femeia iubită: „În tine totdeauna văd doar icoana sfântă:/  Tu ești din altă lume, – venită din lumină -/  Retina mi-o rănește făptura ce mă-ncântă…// Când tu pășești prin ierburi, toți fluturii suspină,/  Iar păsările toate, când tu apari, îți cântă…/ Nu ești cumva vreo zână, venind din cer, divină?” (Monede reci, de aur…) Cât privește Speranța, poetul spune: „Speranțele din inimi se nasc din disperare/  Precum și bucuria – liman înălțător” (Cascade-adânci de doruri…). Și: „Taraba cu speranțe e plină totdeauna;/  Bolnavi de veșnicie noi o golim pe rând/  Iar când le luăm pe toate, vin altele curând:/  Iluziile-s gratis și ne atrag întruna” (Taraba cu speranțe…); „Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte” (Speranța mă-nstelează…)

Dovada iubirii o dă poetul în poezia „Vino aici, minune…”: „Vino aici, minune candidă și frumoasă,/  Te chem în tinda noastră cu iederi și cu flori/  Pe scările iubirii, te-nalț mai sus de nori/  Când stoluri mari de grauri peste livezi se lasă.// Momentele de farmec mi-ngheață-n ochi clipirea/  Și-atunci tot universul și timpul stau în loc/  Pe unde calci, cresc roze, cresc crini și busuioc,/  De azi arunc în aer tristețea și-amorțirea”. În aceste sonete, prozodia este perfectă, e dovada măiestriei și iscusinței artistice a poetului. Fericirea, de asemenea, „e-un imn nemuritor”(Vino aici, minune…) Un eventual Crez poetic ar suna așa: „Am libertatea-n sânge, de ea nu m-am dezis;/  Încerc orice idee s-o schimb în faptă vie./  Nu-mi pasă de legi stranii venind din Galaxie,/  Deși aș vrea ca Terra să fie-un paradis…”(Mă simt scăpat de lene…)

Un superb omagiu adus femeii iubite, se regăsește în poezia „Din flori răsari în lume…”: „Din flori răsari în lume, din crini și din cucute,/  Din sâmburi de migdale și trandafiri țepoși,/  Din frezii parfumate și cedrii grațioși/  Ce-mbie mugurașii-ntre ei să se sărute.// Tu ruptă-ai fost din mine, că-mi simt în coaste golul/  Și potolești plăcerea privirii omenești;/  Zeiță-ți spun în taină deși femeie ești,/  Născută să-mi fii stema, mândria și simbolul”.

Contopirea cu natura, cu farmecul concertului păsăresc, are loc în sonete-pastel, cum e „În crâng, privighetoarea…”: „În crâng, privighetoarea și cinteza și presuri,/  Din când în când și cucii, pe amândoi ne strigă…/ Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă/  Respiră iar o seară de basme și eresuri.// Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă/  Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri./  Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,/  Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.// La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,/  Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;/  Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele// Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze…/ O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,/  Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.”

Un tablou feeric, de poveste există în poezia: „Sunt umbra ta, iubito…”: „Pe-un loc cu flori, pe dealuri, sub cuib de păsărele,/  Pierduți sub cer cu stele, pe mușchi cu licurici,/  Unde-un ciopor de greieri, simțind vrerile mele,//Halucinează ritmuri cu scripcile lor mici…/ Și astfel, noaptea zboară și pier sfintele stele,/  Iar noi pierim sub ramuri, prin tufe de arnici”.

Și în celelalte capitole, autorul strecoară elemente ale erosului, pentru că Iubirea e în firea lucrurilor și este înălțată la rangul de prima virtute în Sfânta Evanghelie, alături de Credință și Speranță. Al doilea capitol este rezervat poeziilor patriotice, de înaltă și profundă simțire și reprezintă simțământul cel mai sublim pe care omul îl poate manifesta în mod sincer și dezinteresat. De data aceasta poetul a părăsit pentru moment, forma clasică a sonetului și se manifestă în vers liber, cu oarecare ritm interior. Apoi autorul reia versificația în stil clasic.

O observație inedită, legată de frumusețea României: „Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău”. Numele patriei este ornat de români cu diamante. Izvoarele patriei sunt „sfinte ca agheasma”. Până și crengile de tei se pleacă „repetat și cu pioșenie gingașă” (Românie superbă). România este „ideal al speranțelor noastre eterne” și autorul îi trimite „o ploaie sfântă de binecuvântări străvechi,/ trimise cândva din Rai către tine, prin Îngerul tău protector” (Românie superbă).

O serie de epitete i se potrivesc numelui țării: Românie superbă, Românie scumpă, România Mare, Măreață Românie, Patrie de glorii, Patrie străbună, Românie mamă, scumpă și bogată, și multe altele. De fapt, atributele ar fi insuficiente, de fiecare dată.

Poate că imnurile și chemările patriotice par un pic patetice, poate că a trecut vremea lozincilor și aceste poezii au căpătat un aer vetust, dar trebuie să ținem cont că autorul trăiește de câteva zeci de ani în Diaspora și acolo, simțămintele de dragoste de țară sunt mai pregnante, cei asemenea lui simțind un dor mistuitor față de tot ce e românesc și de aici și versurile înflăcărate și manifestările pe care le organizează de Ziua României, de Ziua Limbii Române și în toate sărbătorile religioase ale poporului nostru. Ex. „Fiii tăi prestigiul vor spre cer să-ți salte,/  Tot ce-i măreție din splendoarea-ți sfântă,/  Steagul tău ni-i farul pus pe culmi înalte,/  Steag scăldat în lacrimi tot mai sus se-avântă.// Patrie de glorii, Patrie străbună,/  Românie mamă, scumpă și bogată,/  Unitatea noastră îți va fi cunună,/  Și vei fi mai mândră cum n-ai fost vreodată!” (Românie scumpă). În anul Marii Uniri, nu puteau lipsi din volum și poezii dedicate Centenarului Unirii: „Voi, frați Români, cu glorii mărețe din trecut,/  Desfășurați drapelul din Tisa peste Prut/  Să vadă Europa și-ntreaga omenire/ Cum strălucim de-un secol prin falnica Unire!” (România Mare. Poem despre Unirea Mare).

Autorul îi trece în revistă pe marii corifei ai Unirii, pe bravii bărbați care, prin luptă, dar și diplomație, au izbândit să facă în așa fel ca țara să fie recunoscută ca Una. Însă Țara așteaptă desăvârșirea Unirii și cu părțile care i-au fost luate abuziv, pentru că: „Oricât de bun e anul, cu sărbători pe listă/  Când Basarabia-i lipsă, aniversarea-i tristă./  Da-i foarte-aproape clipa când ea, de bună seamă,/  Va reveni la sânul iubit al Țării Mamă./  De-aceea sărbătoarea va fi cu mult mai mare,/  În ziua când serba-vom pe veci, UNIREA MARE!”(România Mare. Poem despre Unirea Mare). Și chiar un Jurământ rostit răspicat, al celor care iubesc Țara, se află în poemul intitulat chiar așa, „Jurământ”: „De-aceea, TOȚI ROMÂNII, JURĂM CU-NFLĂCĂRARE/  JURĂM!…PE HĂRȚI SĂ PUNEM IAR ROMÂNIA MARE!”

„Imnul Unirii României cu Basarabia” – este și el edificator, în versuri arzătoare și penetrante, care fac inimile românilor de pe ambele părți ale Prutului, să vibreze la unison. „Divina Tragedie” – este un poem scenic aparte, care trece în revistă lupta seculară a poporului român, condus de bravi conducători, pentru unitate de neam și de limbă, „pentru a crea o națiune română închegată, plină de demnitate și o Românie puternică, liberă și respectată de toate celelalte națiuni”. Schema poemului scenic este simplă: Văzând nelegiuirile care se întâmplă în țară, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Andrei „primul lui chemat”, și i-a spus să-i adune pe toți întemeietorii de țară la Poarta Raiului și să-i întrebe ce părere au. Și începe de la Burebista, Decebal, cu preoții lor, Deceneu și Zamolxis. Printre cei chemați la Sfat erau, Gelu, Basarab I și Basarab II, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ioan de Hunedoara, Carol I, Ferdinand I, Ion Antonescu și Regele Mihai I. Cu toții și-au spus părerea în legătură cu evoluția istoriei României. Și glasul acestor conducători drepți și cinstiți a cerut la unison, pentru cei care au prădat țara și au dus poporul la ruină, să fie nimiciți ori izgoniți de pe „plaiul mioritic”, ei și tot neamul lor. Cuvântul fiecărui conducător vibrează de patriotism. Din aceste cuvântări în fața națiunii române, reies toate încercările prin care trece poporul român, din pricina unor conducători nevrednici. „Cuvântul lui Mihai Viteazul” – este necruțător: „Norod al meu din toate oblastiile române/  Pe care prima oară eu le-am unit o vreme!/  Mă-nfiorez la lacrimi când hoardele stăpâne/  Crunt vă dezbină-n două și-ntreaga țară geme…// Ei vă vorbesc de cinste și fură cu toptanul,/  Fac legi să-și protejeze și funcții și averea,/  Se scaldă-n miliarde și își împart ciolanul./  Cum de nu știți că-n brațe doar voi aveți puterea?” Prin răspunsul Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, întrezărim o întreagă teologie: teologia Legii celei Noi, aceea a întoarcerii și a celuilalt obraz, celui ce ne-a lovit. El nu dorește răzbunare, ură, sabie, ci numai iubire, „Prin pace veți învinge” – le spune acestora Sfântul Apostol. Deși plângerile acestora sunt justificate, el îi sfătuiește: „Soluția nu-i răscoala; există altă cale:/  Acesta e CREDINȚA, prin Rugăciuni Profunde…” Sfântul le spune că e de ajuns doar un minut de rugăciune colectivă, când oamenii ar sta smeriți în genunchi și s-ar produce minuni: „ar înverzi Sahara!” E un moment profund emoționant din acest poem scenic, când toți oamenii mari ai istoriei neamului, se așează în genunchi, cu capul plecat, rostind într-un glas: „Binecuvântă, Doamne, de-a pururi, România!”

Stăpânind perfect limbajul poetic, autorul își îngăduie să folosească și cuvinte rare ori regionalisme: flăcărișul, chelăitură, fiișorii, oblastiile, sempiterne, surghină, catapulturi, culanța, hertzi,  mesmerizează, pirogiile, sahare de nădejdi, luminile oferite ultimului nadir, gangă pură, îngânul, învoalte, fleșcăraie, pulsări, fractalii etc. Altădată, poetul vede România, ca o fată frumoasă, îmbrăcată în ia tradițională, ca o zeiță terestră, „respirând jale prin plămânii codrilor de aramă/  și ai pădurilor de argint/  mângâiate de brize montane albastre” (Bună dimineața, tristă Românie!)

Un dialog închipuit între Soare și Țară, relevă toate nefericirile unui neam debusolat, ai cărui fii sunt nevoiți s-o părăsească, mergând pe alte meleaguri ca să câștige o bucățică de pâine: „Știu asta, fiindcă eu privesc ziua întreagă/  cum pe harta pământului tău sfâșiat de străini,/  curg rîuri negre de oameni înșirați/  râuri vii și lungi, ca râurile tale,/  bărbați, bătrâni slăbiți și copii așteptându-și felia de pâine/  muncită de ei:/  sunt șiruri de români sărăciți și îngrijorați/  de împuținarea hranei de pe masă,/  sunt oameni cinstiți ce muncesc o dată pentru ei/  și de zece ori pentru străinii îmbogățiți din sudoarea fiilor tăi”(Bună dimineața, tristă Românie!) Un adevărat rechizitoriu făcut de Soarele care vede totul din Înalt.

A crede că românilor din Diaspora nu le pasă de soarta României, de ceea ce au lăsat acasă, este o eroare. Ei se informează, sunt la curent cu starea actuală a națiunii, cu soarta românilor, se implică activ, revin în țară periodic, își ajută semenii și își exercită drepturile de români. Iar când sunt puși să vorbească, nu dau înapoi și-și spun plini de curaj părerea. De aici și indignarea lor pentru tot ceea ce se întâmplă aici. În final, Soarele îi dă și câteva sfaturi: să se ajute singură, să nu-și piardă speranța, să lupte până la capăt cu sine însăși. El o numește „regină a spațiilor mioritice”, și „Românie martiră!” Este un poem scenic foarte frumos care merită să fie dramatizat și interpretat. Un moment inedit îl constituie „Blestemele țării”, „Blestemele Patriei Mame…Amare!” din poezia „Tabla cu blesteme”.

Cristian Petru Bălan reprezintă astăzi, o voce puternică, penetrantă, în poezia de expresie patriotică și chiar revoluționară. Cu luciditate, el analizează temeinic situația reală a țării, este justițiar și dă verdicte. Glasul lui taie, spintecă, spulberă, sparge piatra. Așa ar trebui să fie toți cântăreții de țară. Să știe să ia atitudine. Un asemenea tribun, cu voce de stentor, ar putea schimba lucrurile, ar clătina munții și ar răsturna domniile nevrednice. Pentru poet, România-i un Templu, iar Dunărea „eternă arhivă de istoriii” (Statornicie).

O altă ipostază a României este aceea de „zână adormită” – într-o frumoasă poezie, unde-l așteaptă pe Făt Frumos călare pe un cal alb, „Cu el în șa să zboare și-n veci s-o fericească”(O zână adormită, numită România). Următorul grupaj liric este dedicat câtorva personalități, cărora autorul le face câte un portret inspirat. Și bineînțeles că începe cu Mihai Eminescu, apariție strălucitoare pe orbita Literaturii Române, „printre câteva flăcări curate, fierbinți,/  ale geniului etniei noastre/  printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Deși a fost o apariție meteorică, strălucind doar 39 de ani pe firmamentul Limbii Române, el a rămas de atunci „deasupra tuturor/  ca un „fulger lung, încremenit”/  luminând cerul furtunos al existenței valahe” (Eminescu). O sumă de metafore strălucite, pe măsura genialității Poetului, constituie dovada peremptorie a dragostei față de poezia lui. „Univers al Poeziei eterne și vii” autorul își declină sentimentele prin versuri memorabile: „Prin Tine respirăm și visăm!/  Prin Tine plutim și trăim noi aici,/  Toți românii!” De notat că se folosește pronumele de reverență, scris cu majusculă. Noi, urmașii săi, ne numim: „Nobilii Fii de Luceafăr/  De pe Piciorul de plai mioritic”, iar el rămâne pentru români: „Părinte al nostru întru Nemurire” (Eminescu). Frumos omagiu.

Un răspuns deosebit de virulent dă autorul „Detractorilor lui Eminescu”, pe care-i numește „jivine literare,/  Pigmei, mutanți genetici și avortoni schismatici”, pentru că au îndrăznit să ponegrească „Columna de aur sacrosantă/  Care-a topit întrînsa rostirea românească”. Un al doilea mare român omagiat în vers este George Enescu. El este „pruncul predestinat de muze/  Să ne transforme doru-n fermecător descântec”, ajungând „Rege veșnic al cântecelor noastre” (Enescu). Un alt corifeu al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, este evocat în poezia care se numește chiar așa.

Un loc special în galeria oamenilor de geniu ai României, îl ocupă, de peste un veac și jumătate, Nicolae Grigorescu, „cel mai mare pictor din mulți câți am avut”. Poetul folosește în aceste poezii, stilul clasic, versificând poveștile vieții lor și ale operelor nemuritoare pe care le-au lăsat. Cel care, mai întâi a învățat să picteze icoane, vânzându-le în târguri pentru a-și întreține mama și frații. Astfel ne-a lăsat nemuritoarele picturi în biserici și mănăstiri precum: Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani, dar și portrete de țărănci și care cu boi. Ceea ce este important în aceste evocări lirice ale marilor personalități românești, este o lecție de istoria culturii și a artei, din care orice tânăr poate învăța lucruri care, poate, nu sunt predate la școală. Ele ar putea fi cuprinse într-un ghid de cultură generală, fiind și plăcute în același timp.

Colindând lumea, după bursa din Franța, Nicolae Grigorescu a devenit un pictor vestit care a dus faima țării și a satului românesc peste hotare. Drept pentru care, autorul acestei cărți conchide: „Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu”. Dar chintesența picturii lui nemuritoare, este aceasta: „Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,/  El ne-a pictat credința din cuget strămoșesc/  Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,/  Joc de culori e totul, cu suflet românesc”(Nicolae Grigorescu).

Despre Constantin Brâncuși aflăm o poveste care circulă în cimitirul Montparnasse, unde, din interiorul mormântului brâncușian, se aud ciocănituri de daltă, cu ritm de semnale morse și un glas înfundat. Că mâinile măiestre ale sculptorului apar și dispar primprejur, supraviețuind trupului vlăguit de efortul modelării în piatră a capodoperelor. Mâinile lui transparente se văd uneori, când se îngână ziua cu noaptea, cioplind neobosite, lucrări de artă. Și autorul închină o odă mâinilor „cu aură de candele aprinse în taină”.

Din cultura universală, autorul l-a ales pe William Shakespeare, spunând despre el că: „Tot ce-a creat e-un cosmos, miraj de neatins!” Leonardo da Vinci, „Leu al Artei”, cel a toate-învingătorul, „Împărat peste creații, căutând Desăvârșirea/  Te-ai născut să faci de toate și pe toți să ne convingi/  Că prin numai două brațe poți cuprinde omenirea”. Michelangelo, cel care a sculptat „în carnea Marmurei virgine” în căutarea Formei, „spre-a doua naștere a pietrei”, este și el omagiat într-un portret admirabil. Statuile lui vorbesc și, prin ele, grăiește tot Universul. Nici Wolfgang Amadeus Mozart nu e lăsat deoparte. Autorul îi realizează un portret minunat și-l așează să domnească pe un piedestal imperial, „Căci el ne-nalță-n ceruri cu-aripi de melodii”. Fascinat de muzica-i divină, poetul se întreabă în finalul poeziei: „Când se va naște iarăși un geniu ca un Zeus,/  Care să-l egaleze pe Mozart Amadeus?” Titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, cel înălțat la cer pe scara muzicii universale: „Ele, spre Nemurire, te-au pus să vii la poarta/  Unde să bați cu note de aur retopit,/  Iar Oda Bucuriei și-a Sorții te-au pornit/  S-ajungi pe-un tron de îngeri, cu-a ta regină – Arta!” Și o interesantă istorioară despre laboratorul de creație al titanului, pe când se afla într-un pustiu de inspirație, în fața colii de scris, tocmai când era mai disperat, a lăsat să picure pe pagină câteva lacrimi care s-au transformat în cele mai frumoase note muzicale, Simfonia Destinului. Iară misterul artei: durerea, sacrificiul, truda cu sudoare și lacrimi, pentru a da la iveală capodopere.

Poetul are și un „Prolog pentru Immanuel Kant”, cu „oceanul filozofic al gândurilor” sale. Și aici, ca și în alte situații, poetul preia terminologia folosită de cei omagiați. Cristian Petru Bălan îl numește pe marele gânditor: „veșnic ocean de-nțelepciune/  Și te-a-nălțat în sfere vecin cu Dumnezeu”. Ce altă onoare i se mai poate da lui Kant? În viziunea poetului, Vlad Țepeș este „un mit/  Reîntrupat din flăcări, din fulgere bizare/  Și nu era posibil ceva ca să-l omoare;/  Cu el venea și-o oaste, nicicum de biruit” (Vlad Țepeș).

O poezie foarte emoționantă, recentă, este scrisă la moartea Regelui Mihai, în poezia: „Străvechiul tron îndoliat”: „S-a-ndoliat drapelul peste al țării plai/  Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,/  Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,/   Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii” →