„Înflorind de-o parte, printre femei, viaţa

   zbuciumată şi de veşnică neodihnă interioară,

   pururi în salt peste sine însuşi; rodind pe de alta,

   printre bărbaţi, viaţa de linişte, de reculegere, de

   regăsire şi de dăruire din plin.”(Mircea Vulcănescu)

Femeile din viaţa Filosofului.

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina

chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

   Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă şatenă armâncă, cu frunte lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura surâzătoare înrămată în două gropiţe fine, catifelate ce dezvăluie şiragul de perle al dinţilor parcă sculptaţi anume, cu ochii mari aprinşi, de mure, cu privire  sfredelitoare, dincolo, înspre zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru, ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum popular. Avea imaginea unei fiinţe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici o împotrivire.

    Elena-Margareta Fotino, o distinsă mignona nubilă de sânge regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor în Filosofie la aceeaşi Universitate Bucureşti. Nae Ionescu a primit o bursă şi a plecat în Germania în 1913.

S-a întors în ţară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila, finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă din nou în Germania însoţit de inimoasa sa soţie. După intrarea României în război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluţia războiului care se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolşevică aprinsă în Kiel, Munchen, Berlin.

   „Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti-2015, p.6)

   Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918, Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: „Trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă pentru existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat această căsătorie, doi băieţi mici şi drăgălaşi.” (ibid., p. 21)

   Elena-Margareta era bucuroasă, fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită şi neîmpăcată. „Nae? Da, e un bun prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie.” (ibid., p. 22)

   În sânul familial s-au cuibărit două virtuţi preţioase, cinstea şi onoarea. Capul familiei şi-a ales onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. „Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare decât mine, în afară de voinţa mea; dar toate năzuinţele mele tind cu desperare spre onoare.” (ibid., p. 31)

   Lună de iarnă în plină Capitală. Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar şi în sufletul Elenei-Margareta. Luni 22 Februarie 1930, peste fiinţa ei se preling sloiurile despărţirii de Nae. Dragostea lor încremenise. De ce? „Aspiraţiile lui politice, ambiţia şi nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el, familia mea, prietenii lui falşi, toate au contribuit la îndepărtarea noastră.” (ibid., p. 40)

   Peregrinările profesorului pe căile şerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a însemnat nestatornicie, ci căutarea feminităţii însăşi, cum i se pogorâse o singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de frumoase. „Am iubit, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem…Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 110)

   Istoria Donjuanismului bucureştean a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet, diplomat Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi nobleţea „Prinţul Alb” – Barbu Ştirbey, favoritul Reginei Maria şi a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul gânditor creştin-ortodox şi eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleşitoare, covârşitoare, cutremurătoare s-a ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar aţâţătoare, nemistuitoare precum, Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa, ori Cella Delavrancea. Şirul de mărgăritar feminin l-a înfăşurat într-o ispititoare  mireasmă de beatitudine afrodisiacă. „După unele din ele şi-a părăsit casa, pentru altele şi-a frânt rosturi şi valeităţi…, dar nu s-a despărţit niciodată – în chip legiuit – de singura femeie care i-a fost soţie – Elena-Margareta Fotino... Un lucru m-a impresionat totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard! Nu numai în privinţa poziţiilor lui filosofice, ci în toate veleităţile şi destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între „sic et non” pretinde coerenţa adîncă dincolo de lucrurile simple, care trec, şi  care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de „experienţă”, care iscodeşte posibilităţile ascunse-n fiecare fiinţă spre a le face să se istovească lund chip, nu face, oare, din trecerea omului în viaţă, printre femei, o formă a aceleiaşi căutări de absolut, de ispitire a vieţii formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul schitului Sfîntului Paraclet?” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)

   Pentru colosul gândirii metafizicii creştine Nae Ionescu, amorul a fost un mijloc sau o formă proprie de depăşire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a sensibilităţii, ca un simbol al frumuseţii, ca o chemare a voluptăţii, spre un răspuns al virilităţii sale.

   Ileana Baston a fost o frământare spre o dorinţă de împlinire care a eşuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu parfum de femeie.

   Ştefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinaţii pe care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc şi de aripile sale care s-au făcut scrum.

   Maria, fiica boierului Dimitrie Rosetti Tescani, admirator şi prieten al filosofului Vasile Conta, devenită Maruca Cantacuzino, s-a căsătorit la 18 ani cu fiul „Nababului” Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de ani, devenit ministru al Justiţiei în guvernul Ionel Brătianu în vremea primului război mondial, dar a sfârşit într-un stupid accident de maşină în anul 1928.

  Maria-Maruca şi-a făcut „ucenicia”  şi „ocrotirea” cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria, în paralel cu profesiunea de credinţă a amândurora, privind îngrijirea răniţilor din Spitalul Militar Iaşi. Într-o perioadă de timp a acordat asistenţă medicală şi marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. „Acesta, consemnează istoricul Ioan Scurtu, avea să noteze că „domniţa” îşi începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei Româneşti Perioada interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2009, p. 131)

   În acea amenajare improvizată de decor rustic se mai petrecea însă şi altceva. „Trei bărbaţi o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului. Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniţei” şi a găsit o carte franţuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-şi menţine prospeţimea senzaţiilor amoroase, femeia să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de preferinţă un bancher, un diplomat şi un artist! Aşadar, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară.” (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)

   La moartea soţului-prinţ Maruca şi-a păstrat titlul, dar a pierdut moştenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu şi-al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Maria avea deja de câţiva ani buni o legătură amoroasă cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iaşi, sau poate celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la „debutul” pe scena seducţiei farmecului feminin al Divelor din lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prinţesa Maruca l-a abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această mare „cucerire”. „În 1928, Nae Ionescu a intrat în viaţa mea, ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existenţa în totalitate.” (Maria Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres. Umbre şi lumini, Oneşti, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)

   Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanţi ai ei în dormitorul conjugal. „Într-o seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiş unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină – <<Ieşi afară, stârpitură!>>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa.” (Dan-Silviu Boerescu, Nae Ionescu Filosoful playboy şi povestea lui halucinantă. Integral, Bucureşti-2018, p. 14)

   Aşadar, Prinţesa Cantacuzino, confidenta şi „Eleva eminentă” a Reginei Maria pendula între tulburătoarea metafizică a sexului şi liniştea cugetării. Cum filosoful o eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. „Silueta fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra, dar reţinut în gesturi şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, faţa brăzdată de linii mobile, parcă martirizată de excesul vieţii interioare şi intensitatea fanatică a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu ştiu ce tristeţe de nevindecat şi cuvânt zdrobitor prin elocvenţă, în slujba unei inteligenţe şi a unei ştiinţe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet şi violent şi disciplinat, în stare de detaşare de sine, dar şi obsedat de gândul mântuirii, şi dominat de Idee; reflectarea – ideea – a celor mai înalte sfere ale Spiritului (ale absolutului), de care dă mărturie sufletul său.” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)

   De teama sufocării la pieptul înăbuşitor al domniţei Maruca, filosoful s-a orientat şi el după modelul discipolului monarh Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roşcat, prăvălindu-se în braţele languroasei Elena Popovici – Lupa, unul în braţele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut…, op. cit. p. 113)

   Maria Cantacuzino şi-a alinat durerea despărţirii şi refacerea chipului ars de arsenicul turnat pe faţă, din cauza părăsirii de către Nae, prin căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnişoară de onoare fiindu-i chiar proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prinţesa l-a acaparat pe Enescu cu totul, bărbat şi artist, concertându-i recepţiile doar în rafinatele ei apartamente. „În timp ce maestrul Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, îşi săruta soţul pe frunte, în semn de recunoştinţă.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei…, p. 135)

   Elena Popovici – Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger păzitor”, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante. Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arşiţa Casei mentorului de la  Balcic şi valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agăţat de tentacolele fiicei cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea, care percuta la unison cu celălat cuplu de amor şi muzică: Maria cu un pianist de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste. „În casa omului acesta aspru şi ne-mpăcat plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase orice sunet, te făceau parcă s-aştepţi să vezi ţîşnind un stol de rîndunele. Numai biblioteca lui şi tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii atmosfera vieţii de mai-nainte.” (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)

   Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare, seducătoare şi continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank şi cu prinţul Philippe Lahovary, urmând se pare prescripţiile aceluiaşi „manual de specialitate!”, „împrumutat” de la prinţesa Maruca.

   La 25 de ani Cella l-a pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă marea sa iubire a fost filosoful don juan Nae Ionescu. Amândurora pianista le va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după „reţeta” prescrisă de Carol al II-lea şi roşcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la vârsta de 104 ani.

   „Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau – şi îi aduceam totdeauna în ochi un zâmbet de mulţumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori – şi îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părţi ale ţării. Bunăoară, violete=toporaşi, tămâioară. La Balcic, adunam şi-i duceam plante balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta Mediteranei. Şi de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai vedea surâsul şi nici lumina din albastrul de oţel al ochilor – profesorul odihneşte.” (Cella Delavrancea, Profesorul, în „Apostrof”, anul V, nr. 10-11-12/ 1994) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori” →