GEORGE FILIP, 80-Volum omagial-80
OAZA cu IUBIRE, Editura Destine, Montreal, 2019
Îndemnați ca cititori, să pornim de la descifrarea titlului, trebuie să alegem calea sugestiei, oaza fiind într-un deșert, o izolare, (se poate simți oare izolat vreodată, George Filip cel vulcanic?), mai interesantă ni se pare ipoteza cum că, dacă există o oază într-un deșert, poezia deține magia, precum iubirea, să o transforme într-o adumbritoare verdeață. Adică un nou mic univers plin de viață.
George Filip, poet și personaj, pentru că adesea, poeții sunt personaje marcante ale propriei lor vieți, ei bine, el este arhicunoscut mai ales în Montreal, unde locuiește dar și în Canada, sau România, ca un personaj. Unii creatori de poezie își aleg rolul de solitari, în cazul acesta însă, avem de-a face cu o diversitate de expresii ale tuturor stărilor posibile care, în mod personal, fără excepție, le trăiește la cota fierberii. A flăcării spontane. De la iubire la ironie mușcătoare, sau explicit spusă, revolta, ca un verdict. Abaterea de la reguli se face cu glas tunător, să se audă, să se știe că poetul este totdeauna o forță, un reper, un om implicat nu un oarecare trecător prin lume și viață.
“poetul…cum să spun: e tot un Om
pe care Dumnezeu l-a pus să-ndure,
sufletul lui ascuns într-un atom
știe și să iubească și să-njure”,
scrie autorul , sub forma unei mărturii de credință, pe coperta a patra a volumului mai sus citat.
Am ales drept excurs de lectură a poeziei lui George Filip, volumului care marchează o vârstă a maturității depline, biologică dar și a creației poetice deoarece, în paginile acestuia, fix 520, se pot regăsi toate volutele și tonalitățile prin care trece cuvântul prins în peniță dar dirijat de imaginație și de starea creativă a momentului. Cartea este o antologie, considerată de însuși autorul, mică, dar… mare. Mică raportată la numeroasele volume semnate de el, mare dacă luăm în seamă numărul de poeme și de pagini, fiind vorba totuși, de un tom.
Fără dubii, George Filip este un poet al stărilor. Atât de complexe, trecătoare și deopotrivă însemnate, întrucât alcătuiesc universul numit viață. Un cosmos poetic vifornic, solar adesea, discret melancolic sau, cu accente de vitalitate exuberantă. De aceea poate, lumea s-a obișnuit să-l accepte așa cum singur se autodefinește, mai în glumă, mai în serios, ca fiind “Poet total”. Sintagma poate însemna chiar multitudinea de stări poetice. Poate însemna, trăire totală, fără oaze de lâncezeală și moliciune vitală. Precum marea cea fără de odihnă, George Filip fiind poetul cu rădăcini în Tuzla, plecat în lume cu marea în suflet:
,,Marea mea cu acorduri albastre,
Am lăsat-o-n poeme -visări
Când în trup îmi ardea neodihna
Și eram vinovat de plecări”
Scrisoare, pag 166
De altfel, tema dorului de locurile natale și de țara lăsată în urmă, ascuțișul revoltei împotriva comunismului care l-a determinat să plece spre alte zări, palierul socio -politic nu lipsește din nici unul dintre volumele sale, (50 la număr, deocamdată ), indiferent de perioada în care au fost scrise. Dovadă că nimic nu s-a atenuat cu trecerea anilor este și faptul că regăsim aceleași trăiri și în volumul care ne este acum referință :
,,Marea mi-a-nfipt pe dig
Rădăcini adânci de brad
Și mi-a dat caii sălbatici
Să-i iubesc ca un nomad…”
165-166,Poem vagabond
Sau, o altă mărturie, în aceeași poezie, Scrisoare
Nu regret c-am trăit într-o floare
Și că evul parșiv m-a durut,
Dar de ce nu mi-ați spus ce e dorul
Oameni buni, dac-ați știut?
Pag 166.
Autorul – poet prin definiție, având darul versificării cu ușurință, ca atare, nerenunțând la versul clasic, ticluit în rime,a scris mult, foarte mult despre Eminescu, și a rămas neobosit iubitor al Luceafărului. La Montreal s-a implicat în formalitățile necesare pentru a fi montată statuia poetului național într-o piațetă, și, l-a omagiat în fiecare an așa cum numai versul o poate face.
,,Mihai al nostru ,nici nu are vârstă,
Prin versul meu ce astăzi vi-l aștern
Vă spun să spuneți la urmașii voștri
Că Eminescu e un sfânt etern.
………………………….
De nu era poetul,n-aveam limbă
El ne-a adus hrisoave din strămoși,
Tot el a proorocit ca prin Unire
Ne vom zidi pe timp-victorioși.”
Mihai eternul pag 386
Despre poezia sa , păreri au fost îndeajuns exprimate dar nicidecum câte ne-am imagina pentru o fire mereu în vervă, pentru un personaj inconfundabil. Asta se explică strict prin poziția autorului care nu și-a dorit așa ceva, o popularitate construită din păreri ci, una alcătuită doar din versurile sale. Totuși, de remarcat opinia profesorului de filosofie din Montreal, Jack Bouchard, care îl consideră un rebel cu versuri derutante și fascinante, notă distinctă în contextul poeziei confraților din Quebec
Volumul la care am făcut câteva referiri, este o dovadă completă a diverselor tematici și expresivități poetice folosite de George Filip, mereu în flamă, trecând prin vămile versului, atât iubirea, trecutul, dorul de țară, cât și apăsarea vremii, timpul, deseori încolțit cu ironie amară. Un artizan al cuvintelor care nu se lasă închis într-o categorie anume. Este personalitatea lui și gata!
Argument mai convingător decât propriile sale cuvinte, nu s-ar putea găsi. Selectăm, fragmentar, câteva fraze elocvente. Restul, rămâne la dispoziția cititorului care va avea în mână cartea.
………”Volumul prezent se definește suficient de bine prin sine, prin conținutul lui…Las totul pe seama discernământului viitorimii și a rațiunilor de netăgăduit ale adevăraților mari români.
………prelungul meu exil impus de comunismul din România – și a mea!, m-au transformat într-un….HOMO LABORANT stăpân și răspunzător în fața destinului hărăzit.”
George Filip, În loc de prefață, pag.7
De la înălțimea unei vârste admirabile, cu ascuțimea versului, George Filip poate fi un favorit al cititorului de poezie în ritm clasic, melodi0s.
––––––––––
Veronica BALAJ
Timișoara
Februarie 2020