Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI

Cristian Petru BĂLAN

Secretul împlinirilor

Editura STEF, Iași, 2021

Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.

Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.

În acelaşi timp, poetul simte că zadarnice sunt toate în absenţa iubitei: „Nimic n-are valoare când simți singurătatea,/ Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!/ De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea -/ E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați!” (Încoronări). Şi pe bună dreptate, pentru că iubita este, comoara, „cea mai râvnită fiinţă”, „candidă melopeie”: „În drumul meteoric ce îl parcurg în viață,/ Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi” (Încoronări). Atribute destinate iubitei, îl apropie pe autor de Eminescu, într-o suită metaforică demnă de marii poeţi ai neamului: „Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze/ Ademenind lumina și îngerii din zbor/ Care smulg din amurguri coroana lor de raze,/ Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor” (Încoronări).

Cântând iubirea, adeseori, tonul este elegiac, un ton de romanţă veche, cu parfum de crizantemă. E tonul acelor menestrei care cântau serenade iubitelor sub balcon, la chitară, mandolină sau liră. De altfel, nu numai tonul, ci şi atmosfera şi cuvintele sunt specifice elegiei, cu note arhaice, uitate de vreme, ori îngropate în „troiene de nostalgii”: „răpitori nenufari”, „Gura ta-i un tezaur de-adânci fericiri”; ş.a. De altfel, toate versurile dau senzaţia că sunt scrise, plutind, zburând pe înălţimi ameţitoare, într-atât îl fascinează bucuria dragostei împlinite. Eufonia adaugă un plus la starea de bine plină de avânturi juvenile, pe care o provoacă iubirea, generatoare de poezie: „Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare/ Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge./ În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare/ Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.// Noi doi am fost aleșii unui noroc divin/ Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate/ Cadou viselor noastre grefate pe-un destin/ Venind din sfere-nalte și binecuvântate.// Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,/ Te răsădesc în mine să-mi umpli universul…/ Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,/ Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!// Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,/ Când stăm alături, timpul ne dă eternitate./ E-o lege a iubirii cu rol covârșitor/ Ce raza morții crunte să o curbeze poate.// Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,/ Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine/ Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;/ Ești chiar Virtutea însăși – și-ajuns-am greu la tine!…// Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață/ Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,/ Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,/ Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!”(Orice poem îţi scriu…)

Versurile de dragoste ale acestui autor îţi deschid o dimensiune celestă, plină de miraje, iluzii şi dulci promisiuni: „Mi-s ochii inimii magnetizați de tine/ Și tot ce văd percep în dulci culori./ Chiar dacă ești la depărtări de mine,/ Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.// Te-nvălui toată-n razele iubirii/ Și cerurile ființei îți deschid -/ Din ele-mi cerni esența fericirii/ Prin ploi de aur sfânt și translucid.// Atunci când lângă mine vii aproape,/ Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,/ Izvoarele-și măresc șoapta din ape,/ Iar trilurile-n codri se-ntețesc…// Atunci văzduhul își absoarbe norii/ Schimbându-se într-un senin dispers./ Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:/ Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!”(Aluzii celeste). Totodată, aceste versuri dezvăluie calmul, nobleţea, candorile din suflet atât ale poetului, cât şi ale iubitei pentru că altfel, n-ar intra în aceste jocuri ale iubirii. Nu o dată apar cuvinte pozitive precum: speranţe, răsărit, văpăi, dulcile fericiri, „glorii și zori făr’ de apus!”, flăcări de dorinţi, să fii ferice, şarul humii, etc.

Versuri memorabile: „Atât ești de măreață, că umbra ta-i lumină…”; „Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe”; „…ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng”, ş.a.

Licenţe poetice: „cu-a îngerilor coruri”; „cu-a lor ramuri fericite”;”cu armonii ce ne-a-ncântat”.

Sintagme rare: „Timpu-nverigat”; „sifosele vieţii”.

Şi o încercare de definire a poeziei: „Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,/ Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,/ Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,/ Iar atunci când prinde aripi, peste tot ar vrea să zboare…// Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri/ Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,/ Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri/ Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele” (Sfinte râuri de iubire).

Meritul incontestabil al autorului Cristian Petru Bălan este acela că ştie să creeze atmosferă şi cunoaşte locul omului în Univers. Tablourile cosmice create de poet sunt cu adevărat remarcabile, el foloseşte metafora, hiperbola, personificarea şi alte mijloace artistice de expresie care te poartă în lumea nevăzută, locuită de fiinţe celeste: “Din înălțimi de gânduri scăldate în mister,/ Din undele-abisale dintr-un văzduh domol,/ Ți-adun mări de cuvinte, senzații ce nu pier,/ Să-ți torc prădalnici versuri din raze de simbol,// Ca să te-nchid în ele ca-ntr-un palat de nori/ De unde-n roi de vise în suflet să-mi domnești/ Și beat de-așa minune, să-ți fac un tron de flori/ Din rouă preacurată din slăvile cerești” (Din înălţimi de gânduri). Şi într-adevăr, acestea nu sunt altceva decât: „poeme de sfinte duioșii”.

Aidoma personajului mitic Pygmalion, din piesa lui George Bernard Show, artistul Cristian Petru Bălan care modelează marmura, se îndrăgosteşte de lucrarea mâinilor şi fanteziei sale, o Galatea modernă, pe care o reînvie cu forţa creaţiei sale şi se îndrăgosteşte de ea. Tabloul este înduioşător şi aparţine romanticilor care s-au întrecut în descrierea femeii iubite. Toate acestea în poezia: „Frumoasa mea din stâncă”. Dar, învierea statuii se dovedeşte a fi un vis iar în zori, când toate se dezleagă, artistul îşi vede bucata de marmură neterminată, care-l aşteaptă să o şlefuiască în chip desăvârşit, aşa cum o văzuse în vis.

În viziunea poetului, iubirea însăşi este un cosmos, dar şi un templu şi o cetate: „Iubirea e un cosmos cu galaxii umane/ Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,/ Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane/ Care-s esența vieții cu legi nedeslușite…// Iubirea e un templu cu trepte de lumină/ Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte/ Adăpostind speranțe ce doruri mari alină/ Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.// Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,/ E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă./ În ea-s comori ascunse și binecuvântate,/ Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.// Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,/ Iubirea omenească te-nalță pân’ la soare,/ Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,/ Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare” (Iubirea e un cosmos).

Pentru Cristian Petru Bălan, slujitor credincios al artelor, cuvântul este prioritar, el are infinite nuanţe şi dezlegări. Aplecându-se asupra lui cu iubire, acestea i se dezvăluie în plenitudinea lor, astfel că le poate modela precum o lucrare de artă, cioplită, şlefuită şi animată pentru ochii celor care o privesc. Dar şi cuvintele îl ajută atunci când el le-o cere, învăluindu-l în atmosfera de taină a poeziei. Cuvinte precum: empireu, etern, evanescent, „mici galaxii prin ierbi”, aripi înstelate, un tărâm de paradisuri, cosmos algoritmic, întăresc această impresie. Şi tot cuvântul i-a servit drept scară spre cer: „M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe/ Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări/ Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,/ Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.// Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,/ Din zămisliri suave de vise îngerești,/ Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine/ Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești” (Scară spre cer).

Dar poate, cea mai frumoasă poezie de dragoste este: „Zbor”: Cu dulci candori de înger și vorbe diafane,/ Cobor eternitatea din ceruri când apari -/ Și-atunci n-am nici ambiții, nici gânduri suverane,/ Perechea mea pierdută te simt, căci asta pari!// Se-ncheie rătăcirea și căutarea lungă,/ Pe nimeni nu mai caut… Mi-ești universul tot!/ Visam izvorul vieții care tristeți alungă/ Și-acum, cu tine-n cosmos, chiar să plutesc eu pot!”.

Intuitiv şi în aceeaşi măsură imaginativ, Cristian Petru Bălan se înscrie în aria lirică a marilor romantici care-şi cântă iubirea suind-o pe cele mai înalte creste, acolo unde doar îngerii ajung, bătând din imensele şi albele lor aripi. Este interesantă dinamica credinţei acestui poet: mai întâi îi cere lui Dumnezeu credinţa în divinitate, apoi iubirea cea lumească: „Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,/ N-am jinduit nimic – splendori sau altceva…./ Dar azi lui Dumnezeu cer, drept răsplată,/ Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta!” (Cereri divine).

În viziunea poetului, Credinţa şi Iubirea sunt cele două aripi care ne poartă spre cer: „Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri/ Și-s mari! Erau CREDINȚA și celălalt – IUBIREA…/ De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,/ Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!// Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,/ Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,/ Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi./ Cei care o sfidează în bezne se afundă !// Iubirea-i o fiică a Credinței – și-i divină./ Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată!/ Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,/ Căci dragostea-i chiar viața – și-i binecuvântată!// Iubirea e regină pe cosmica natură:/ Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,/ Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,/ Încât atunci când arde – dă vieții frumusețe…”(Golurile din suflet).

Lupta dintre concret şi abstract, dintre realitate şi închipuire este o temă majoră în poezie, preocupându-l şi pe autorul de faţă: „E bine câteodată-n abstract a ne retrage,/ Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest./ Legi noi descoperi-vom, căci sufletul le-atrage,/ Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.// Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;/ Ea se impune, peste, uni, drept colateral,/ Cerând ca materialul să stea-n echilibrare/ Cu tot ce se numește domeniu spiritual.// Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,/ Sfidând această lege, mereu a tot pierdut/ Și va mai pierde încă, până ce-nalte genii/ O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.// Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,/ Redevenind planeta ce-a fost un Paradis./ Atunci va fi modelul care oricui îi place:/ PLANETA FERICIRII – pe veci Supremul Vis!” (Supremul Vis).

Un sublim „Imn al iubirii” l-ar face pe orice om să tresară, dacă ar afla de el. Iubirea e definită în fel şi chip şi e preaînălţată, aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos, la rang de primă virtute: „Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,/ Din Paradis, din codri ori din adânc de mare!/ Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele/ Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…// Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea/ Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte/ Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea/ Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.// Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,/ Căci reciprocitatea e legea ta supremă/ Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire/ Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.// Mărire ție, Înger de contopiri divine,/ Izvor de vieți, Iubire, misterios tezaur!/ Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,/ Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.// Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,/ Spulberătoarea urii și univers de pace,/ Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,/ Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place!” (Imn iubirii).

A doua mare secvenţă lirică se numeşte: „Trubadur pe scena ţării”. Un patriotism de rară spiţă românească reiese din poeziile din acest grupaj, cu atât mai mult cu cât, autorul, după aproape 40 de ani de la plecarea din ţară, o pomeneşte în fiecare clipă a existenţei sale şi nu se poate dezlipi de amintirea ei: „Muzeu de munți e Țara, cu-averi mari la vitrine,/ Cu codrii care cântă prin voci înaripate,/ Cu scene de istorii uimind pe orișicine,/ Cu așternut de aur chiar sub ruini uitate.// Cu-mpărătești podoabe a-ncoronat-o cerul -/ Și-ntreaga Românie e-o Operă de Artă/ A Forțelor Divine ce și-au plantat misterul/ Pe tot întinsul Țării… Ea cu mândrie-l poartă!// Tu, Patrie preasfântă, străvechi ținut de glorii,/ Știm c-ai putut să-nduri, prin veacuri, mii necazuri,/ Mii de dureri în valuri, că nici acum fiorii/ Nu ți-au trecut – și iată: vin altele-n talazuri!…// De-aceea azi, o Doamne, noi pumnii de țărână,/ Noi puși de Tine aicea, unde Ți-a fost poftirea,/ Îndură-Te de noi și Țara cea Română,/ Îndură-Te, Părinte, și DĂ-NE MÂNTUIREA!…” (O rugăciune pentru România).

Autorul subliniază rolul poetului în apărarea ţării, implicat activ în primele rânduri: „Tu, Țara mea, te miri că nu-mi sfâșii dușmanii/ Pungașii de duzină, cei ce la colț pândesc ? -/ Nimeni n-a văzut vulturi vânând sus șobolanii/ Sau jos, să prindă șoareci ori muște ce roiesc…// Poetul și poporul pot fi temuți condori/ Cu gheare ce nu iartă, cu ciocuri de oțel -/ Când vor, ucid lupi, hiene și șerpi vătămători./ De sus, vin ca un trăsnet și jos fac un măcel!// Poeții dau alarma când Tu strigi și ne chemi./ Deci noi, vulturii Tăi, cu lupi vrem a ne bate!/ Dar ce se-ntâmplă, Mamă, că taci de-un car de vremi?/ Vaai! Ai căluș în gură și mâinile legate !!…” (Alarmă!) De altfel, el spune la un moment dat: „Slăvit-am Libertatea și Adevărul sfânt!”(Cartea de identitate).

Şi o încercare de autodefinire: „Minunea tinereții mi-a tot fugit din vine,/ Dar azi înțelepciunea mi-e mai de preț ca ea,/ Căci Universul vast îl simt intrat în mine,/ Încât întreaga lume e-o mică umbră-a mea!”(Cartea de identitate). Dar în acelaşi timp, poetul recunoaşte că tot ce a primit, este de la Dumnezeu: „În caz că-i doar părerea ce mi-a dictat-o știința,/ Vă spun că-nțelepciunea mi-a dat-o Dumnezeu,/ Pe care unii-L neagă, dar le repet sentința:/ „MAI SIGUR EL EXISTĂ DECÂT CĂ EXIST EU!…” (Cartea de identitate).

Trebuie subliniat că la acest autor cadenţa este perfectă, eufonia fără cusur iar normele prozodiei sunt păstrate cu sfinţenie. Cristian Petru Popescu este un practicant onorabil al poeziei clasice. Iar dacă adăugăm şi străduinţa de a creea rime rare, expresii inedite avem oglinda unui poet de marcă, foarte greu de egalat. El are generozitatea de a oferi şi unele îndemnuri, confraţilor poeţi dar şi cititorilor: „Deci poți să fii ferice și râvnei să-i dai viață,/ Chiar dacă-i beznă oarbă și-n jurul tău e fum./ Din aburii de-otravă, din flăcări, fum și ceață,/ A ta inteligență forțeaz-o pe-un bun drum!” (Cascade de nelinişti).

Într-o sublimă încercare de autodefinire şi aflare a apartenenţei sale, poetul scrie: „E mare-nțelepciune a ști să fii mai bun/ În timpuri de restriște când toți se învrăjbesc./ Eu vin din vise-nalte în hăuri de surghiun,/ Prin ploi de mari iluzii și n-am drept s-amuțesc!// Flămând de adevăruri ce traversează zări,/ Viu, gândul meu absoarbe din cosmos galaxii/ Cu-atotcunoașteri vaste ce le-ntrupez în stări/ Ce descifrează taine ascunse de vecii.// Tot sufletul mi-e-n zbateri stârnite de nevoi,/ Căci tot ce-i bun se schimbă în aburi otrăviți/ Și neguri de tempeste turbate vin spre noi;/ Nu-ntreb de vreo scăpare, că toți sunt amuțiți.// Din când în când, pe ceruri apar mici subțiimi/ Și-s pure ca iubirea. Unii le văd în zori,/ Alții-n amurg, scăpate din rele-ntunecimi…/ „Sunt raze de speranțe”, spun mulți adeseori.// Toți vrem eliberarea din plâns și-nfricoșări/ Sau chiar un loc în care poți respira iubire,/ Având devizi: „Credință! Blândeți! Îmbrățișări !…”/ E-un viitor posibil, dar mai întâi: UNIRE!” (Semnificaţii).

O altă secvenţă importantă se intitulează „Poeţii” în care autorul se referă la categoria respectivă per ansamblu, dar şi particular. Cu atât mai mult cu cât fenomenul poetic s-a extins peste măsură: „S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe./ Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;/ Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,’n parte,/ Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți…// Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte./ Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;/ Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -/ Și fiecare vrea să fie cel mai mare!// Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,/ Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm./ Unii scriu drept, chiar bine, dar alții – catastrofe!/ Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi… le cumpărăm./ Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu/ Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,/ Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,/ Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!// Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,/ Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,/ Și din cântarul minții să spui ce mai ‘nainte/ Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.// Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,/ Toți vor ceva să-ți spună – și nu contează ce!/ Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii…/ Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!” (S-au înmulţit poeţii). Din toţi aceştia, autorul speră ca într-o zi, să răsară, ca dintr-un bob de ghindă, un falnic stejar, care să se înalţe semeţ sub soare. Şi nu se putea ca în acest context, Cristian Petru Bălan să nu-l pomenească pe Mihai Eminescu. Cu acest prilej, autorul face o trecere în revistă a marilor genii poezice, de-a lungul veacurilor, începând cu Homer, Shakespeare, Goethe, Shiller, Beethoven, Hugo, Verlaine, Baudelaire, Voltaire sau Mallarme, care l-au inspirat pe geniul român. Dar, cu acest prilej, Cristian Petru Bălan se adresează şi epigonilor geniului eminescian: „Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat./ De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;/ Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat -/ Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!” (Eminescu şi-ai lui epigoni străini).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI”

Cristian Petru BĂLAN: Preacursorii și urmașii (lirică evolutivă)

Arhitecții de cuvinte, de verb-scris compozitori,

Sculptori de splendori în fraze, ce le zicem scriitori,

Ingineri ce modelează sufletele omenești,

S-au născut, trimiși de ceruri, și pe plaiuri românești.

 

Prima scriere-n română e-a lui NEACȘU; alta nu-i.

I-o trimise lui Hans Benkner, judele Brașovului.

Anul scrierii e vechi, dar e-un mare act: Străbunul!

Era-un an cu cifra cinșpe și sfârșea cu douășunu…

 

„Dau știre Domniei tale cum că eu am auzit

Că-mpăratul turc și Mehmet din Sofia au pornit…”

Așa scrise NEACȘU LUPU într-o limbă foarte clară,

Semn că și mai vechi sunt texte românești care-o s-apară.

 

Iar de-atunci un val de scrieri, de mari cronici, de noi cărți,

Apărură-n largul țării, cât poți urmări pe hărți.

Știm din școli de codici sfinte, de psaltiri, precum SCHEIANĂ,

De cea a lui HURMUZACHI ori de ce VORONEȚEANĂ.

 

Toate sunt rotacizante, cu grai maramureșean

Cam greu de-nțeles; de-aceea un brav om sud-dunărean,

Zis și DIACONUL CORESI, nouă cărți ne-a tipărit –

Liturghiere și cazanii cu-n grai limpede gândit.

 

Tot pe-atunci, de mare cinste, altă carte-a fost să fie:

Un Vechi Testament ce-i zice „PALIA DE LA ORĂȘTIE”.,

Nu era tot Testamentul, netraduse părți rămân,

Dar spre prima oară-acolo-apare numele „român”…

 

Biblia cu psalmi măreți l-a atras cu har sfințit

Pe călugărul Barilă ce-a ajuns mitropolit.

E primul poet al nostru, mare maestru-n condei.

Ca mitropolit își luase numele de DOSOFTEI.

 

El a scris „PSALTIREA-N VERSURI”, cum dorise și VARLAAM,

Iar un vodă-i luase pilda: CANTACUZINO ȘERBAN,

Care-a editat Scriptura cu o limbă ca-n povești,

Monument al limbii noastre, „BIBLIA DE LA BUCUREȘTI”.

 

Stilul ei toți cronicarii, cu parfum de limbă veche,

L-au luat și-au scos istorii: NĂSTUREL, COSTIN, URECHE.

Meșteri mari au fost NECULCE, MILESCU și IVIREANUL.

Ale lor letopisețe le-am citit cu tot aleanul.

 

Pe NEAGOE și POPESCU, cronicari munteni, i-admir,

Dar, din toți, un mare geniu e DIMITRIE CANTEMIR,

Folclorist, savant, istoric, filosof și academic,

Nemții, rușii, chiar și turcii, îl văd combatant polemic,

 

Căci ce scrie domnitorul, inspirase pe VOLTAIRE,

Pe HUGO ca și pe BYRON, pentru ei izvor prosper.

Opera lăsată-n urmă este-o bogăție rară:

„DIVANUL” – este-o lucrare de gândire exemplară.

 

La fel este și romanul alegoric și-ieroglific,

Precum și cel în latină cu Imperiul cel terific,

Ori „DESCRIPTIO MOLDAVIE” și „HRISOVUL MOLDO-VLAHIC”,

Ca și alte cărți de seamă din tot spațiul padișahic.

 

IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, harnic bard în plăsmuire,

Lăsă pentru toți urmașii „sfânta Patriei cinstire”,

După cum BUDAI-DELEANU, fiul ȘCOLII ARDELENE,

Ne-a lăsat „ȚIGANIADA”, spre a ne feri de lene…

 

Astăzi DINICU GOLESCU ni-i model de cum se scrie

„ÎNSEMNĂRI” din mari voiaje, ca-n a lui „Călătorie…”.

ANTON PANN, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” –

Ne-a compus și imnul nostru, lăudând al Țării Herb.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Preacursorii și urmașii (lirică evolutivă)”

Cristian Petru BĂLAN: Cereri divine

CERERI DIVINE

 

Cu rime de flori albe, diafane,

Puse-n clepsidra vieții neîntoarsă,

Își scrie tinerețea-ale ei toane,

Iar când o-ntoarce,-i scrum de floare arsă…

 

Împărăția clipelor de vise

E-un zbor de fulger dintre-un nor și-o creastă.

Pustiul timpului e-un lanț de stări concise

Și-nving doar cei cu o credință vastă.

 

Dincolo de ispite necuprinse,

În spațiu-mpărătesc de veșnicie,

Sunt alte legi, de oameni neatinse;

Pot fi-nțelese prin cucernicie.

 

Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,

N-am jinduit nimic – splendori sau altceva….

Dar azi lui Dumnezeu voi cere, ca răsplată,

Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta !

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

30 decembrie 2020

Cristian Petru BĂLAN: Doritele schimbări

DORITELE SCHIMBĂRI

 

Cântarele  din ceruri se lasă grele-n jos…

Sunt pline și-ndesate de vina ce le-a ros.

Păduri de ghimpi de gânduri perfide-au amuțit;

Pe-alocuri, ceru-albastru, treptat s-a înroșit.

Când ultima din stolul de păsări a plecat,

O floare din buchetul de vise s-a uscat

Căzând ușor pe râul care se scurge lin

Spre mările durerii cu ape de pelin,

Iar valurile-amare îndată o topesc

Și tot ce-i rău și bine în gol se risipesc…

Arar, la orizonturi, mai scapără lumini –

Poate-s semnale date de îngerii divini,

Că nicidecum speranța nu a uitat de noi

Chiar dacă ne-o pierdusem prin griji și mari nevoi.

Sub crugul veșniciei care pe toți ne-așteaptă,

Corăbiile vieții spre  infinit se-ndreaptă

Și-o taină-a nemuririi la cap de ispășiri

Aflăm trecând prin filtre de reconstituiri.

Nu toți știu de-acea clipă și nici nu-și fac probleme,

Așa că-și trăiesc viața și n-au nicicum dileme.

Până-i găsim mai dornici, pe alții-i îndrumăm

Și mulți devin noi oameni când ființa le-o schimbăm.

Bezna-n lumină moare, norii cei negri pier,

Inimi se-aprind îndată printr-un măreț mister.

Schimbări uluitoare, cu-adânc de ne-nțeles,

Străluminează trupul cu-n spirit rar, ales !

Nimic nu are voie să fie neschimbat

Și-un cerșetor devine mai demn ca-un împărat !

Iar dacă lui Iisus viața-ți dedici, în fine,

Lumina-I orbitoare va arde-n veci și-n tine !

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

21 decembrie 2020

Cristian Petru BĂLAN: Sfinte râuri de iubire

SFINTE RÂURI DE IUBIRE

 

Frumusețe, frumusețe, clopoței din ierbi răzlețe,

Zvon de  clinchet se aud murmurând înspre amurg.

Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe –

Imn de maci și de bujori cu-armonii ce-n mine curg.

 

Iele ies din flori de raze, cântă-n dans scăldate-n rouă.

Nemțișori sculptează-n miriști voalul crinilor sălbatici.

Vise-n fierberi parfumate prind stropi calzi de lună nouă

Pe smaraldul primăverii cu tei sfinți și aromatici.

 

Cosmici creatori de liniști cu-a lor ramuri fericite,

Pe sub bolți de stele-n tremur, plouă-n mine cu poeme,

Iar eu le-mpletesc tiare din cadențe aurite

Și  în scorburi de răcoare le închid să crească-n vreme.

 

Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,

Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,

Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,

Iar atunci când prinde aripi, peste  tot ar vrea să zboare…

 

Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri

Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,

Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri

Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele.

 

Dragostea în vers tronează cu puteri halucinante,

Deghizate când prin visuri, când prin mări de poezie,

Că-și revarsă-n noi aprinderi ce ne-mping pe culmi gigante

Sau devin  cerneli vrăjite lăsând versuri pe hârtie…

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

19 decembrie 2020

 

 

Cristian Petru BĂLAN: O călătorie imaginară care ne atrage

(Adnotări pe marginea eseului „O călătorie imaginară” scris de

Prof. Dr. Nicholas Dima)

Toți politicienii și intelectualii români de elită îl cunosc pe Prof. Dr. Nicholas Dima, nu numai ca unul din pricipalii realizatori ai emisiunilor românești de la Radio Vocea Americii, dar și ca profesor universitar american specialist în geografie, geopolitică și studii internaționale. De asemenea, este cunoscut și ca un prolific scriitor și autor al mai multor cărți și studii publicate în limba engleză, în Statele Unite, precum și în limba română, semnate ca Nicolae Dima. Sunt lucrări deosebit de informative și de mare valoare pentru specialiști. Îmi permit să amintesc doar câteva titluri, din cele mai cunoscute: „Horn of Africa: Culture, Religion and Politic”; „Geopolitica”; „A Journey to the Omo Region of Ethiopia”; „The Mankind Quarterly, Winter 2007”; „The United States and the War on Terrorism since 9/11.2001“NAFTA and the Perspectives of a North American Community – SFPPR”; „NAFTA and the Perspectives of a North American Community – SFPPR”; „Is a Russo-Ukrainian Conflict Imminent? – SFPPRR”; „Moldova between Russia and Romania – SFPPR”; „University Education in Eastern Europe: The Case of Geography” Journal of Geography, May 1978 – etc., etc.

Dintre lucrările scrise în limba română, studiul „O călătorie imaginară” (Gânduri și preocupări între știință și conștiință) este printre cele mai interesante dezbateri cu care cititorii români iau contact, fiindcă aduce informații cu totul noi, cu tente nu atât filosofice cât, mai ales, științifice, referitoare la domeniul metafizicii și al fizicii cuantice. Autorul este preocupat să analizeze în profunzime aceste probleme și să ni le explice în termeni concentrați, expunându-ni-le așa cum le-a înțeles el însuși la un moment dat. „Potrivit cercetărilor, spune profesorul Nicholas Dima, realitatea cuantică constă din energie vibrantă, care la anumite frecvențe se transformă în materie. Tot la nivel cuantic, materia se schimbă permanent și se retransformă în energie. În cadrul acestei refaceri și prefaceri se petrece însă o mare enigmă. Fiecare transformare păstrează informația trecerii de la energie la materie și de la materie înapoi la energie.”

Reversibilitatea materiei fusese deja bănuită de autor și s-a bucurat că ceea ce bănuise înainte, un grup de oameni de știință, prin cercetări și analize complexe, au demonstrat că este un fapt real. Aceștia, după cum ne explică profesorul Dima, au descoperit că „fiecare transformare păstrează informația trecerii de la energie la materie și de la materie înapoi la energie. Dacă la nivel quantic materia se transformă în energie, la nivel cosmic, atât materia cât și energia, sunt înghițite în final de sorburi cosmice sau aspiratoare cerești.” Transformările de genul acesta devin implicit și o cale de recuperare a iluminării conștiinței, fiind o apropiere de dimensiuni transcendentale necunoscute, iar omul atins de iluminare intră în această dimensiune și se adaugă procesului de salvare.

În filosofia creștină, dar nu numai, se atrage totdeauna atenție că forțele binelui sunt într-o continuă luptă cu forțele demonice ale răului. Ele nu trebuie subestimate. „În cercurile dantești, ne avertizează studiul autorului, diavolul este implantat într-un bloc infinit de gheata și condamnat în eternitate să zacă acolo inert. Dar va exista un moment în timp, când procesul trebuie terminat, cei salvați fiind admiși în imperiul luminii, iar cei răi aruncați în hăul nimicului pentru vecie. A doua venire! Pe scurt, eu tind să ader la aceasta explicație.” Afirmația autorului este pe deplin credibilă, mai ales că ea vine și din partea unor nume cu rezonanță: Blavatzki, Gurgie, Ouspenski, Kabala, Urantzia, Capra, Dante și a multor altor nume mari, pentru că este văzută ca pe singura aserțiune capabilă să reconcilieze toate paradoxurile existenței…

Autorul studiului citat de noi este întru totul de acord cu teoriile celor amintiți, dar, în plus, încearcă să le completeze cu unele adăugiri care concurează cu cele existente. Se știe că fiecare atom din acest univers este caracterizat de o vibrație a electronilor pe orbită și cu cât vibrația este mai înaltă (deci, cu amplitudini și frecvențe mari), cu atât atomul respectiv este mai încărcat cu energie pozitivă sau negativă. Este un adevăr stabilit după ce s-a cercetat amănunțit tabloul elementelor lui Mendeleev. Astfel, în natură, s-a descoperit că atomul de hidrogen are cea mai simplă structură, acest gaz fiind absolut predominant în cosmos (stele, galaxii etc), constituientele respective fiind surse infinite de energie.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: O călătorie imaginară care ne atrage”

Cristian Petru BĂLAN: Refuz

REFUZ

 

Din ceruri vor cădea flăcări turbate

Ce-n praf și pulberi pe cei răi vor face,

Cenușa le-o împroașcă-n zări curbate,

Iar Adevăru-n Soare se preface !

 

Se prăbușesc coloanele minciunii

Peste cei josnici ce-au slujit trădarea,

Căci am intrat în secolul minunii,

ȘI, iată: s-a-nceput numărătoarea !…

 

Toți ticăloșii fug, dorind să scape –

De groază-ajung prin grote și se-nfundă;

Unii-ți vor cere să-i pitești pe-aproape,

Dar să n-ajuți pe vreunul să se-ascundă !

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, 4 dec. 2020

 

Cristian Petru BĂLAN: Aluzii Celeste

ALUZII CELESTE

 

Mi-s ochii inimii magnetizați de tine

Și tot ce văd percep în dulci culori.

Chiar dacă ești la depărtări de mine,

Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.

 

Te-nvălui toată-n razele iubirii

Și cerurile ființei îți deschid  –

Din ele-mi cerni esența fericirii

Prin ploi de aur sfânt și translucid.

 

Atunci când lângă mine vii aproape,

Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,

Izvoarele-și măresc șoapta din ape,

Iar trilurile-n codri se-ntețesc…

 

Atunci văzduhul își absoarbe norii

Schimbându-se într-un senin dispers.

Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:

Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, 15 Nov. 2020

Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

 

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

 

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

 

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

 

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

 

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

 

 

DIN DOR APARI

 

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

 

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

 

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

 

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

 

 

IMN IUBIRII

 

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

 

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

 

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

 

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

 

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

 

 

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

 

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

 

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

 

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

 

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

 

 

VECHI VANITĂȚI

 

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)”

Cristian Petru BĂLAN: O întâmplare adevărată de care mi-am amintit ilustrând-o într-o sculptură…

Pe când eram student prin anul al doilea la Universitatea București, obișnuiam să învăț stând pe iarbă, retras undeva într-un colț înverzit de pe malul lacului din Parcul Cișmigiu, din București (cam acolo unde acum a fost construit restaurantul Montecarlo). Era locul meu preferat și atunci era o zi frumoasă și caldă de vară. Aflat acolo, deodată aud strigăte puternice venite de pe malul celălalt al lacului: „Heei…! Domnuu’, doomnulee!… Vedeți că un copilaș mic a căzut în apă și se îneacă – nu departe de dumneavoastră!”.

Imediat am părăsit cititul și când m-am ridicat în picioare, prin apa verzuie a lacului, am zărit o mânuță de copil care se mișca continuu… „Săriți după el în lac și salvați-l, că se îneacă!!” – strigau cu disperare o mulțime de glasuri de pe malul opus. Imediat, am aruncat în iarbă cursul din de pe care învățam și am sărit îmbrăcat în Cișmigiu. Eram doar în cămașă și în pantaloni. Apa îmi venea până la umeri… Am bâjbăit prin undele tulburi ale lacului și când am găsit mânuțele copilului, l-am tras repede și cu putere din apă și l-am așezat pe mal, în timp ce spectatorii îmi aplaudau gestul.

Scosesem din lac un băiețel de vreo doi ani și jumătate. Am ieșit și eu din apă și am strâns copilașul de burtă. Apa îi țâșnise cu putere pe gură, iar băiețelul a scos atunci un țipăt scurt, ceea ce m-a bucurat, văzând că nu se înecase. Chiar atunci a apărut lângă mine o fetiță de vreo trei anișori și jumătate, care cred că era surioara lui, și care a început să plângă speriată, ținând mâna întinsă spre noi doi.

La vreo zece pași de fetiță, zăresc o băbuță stând și ea pe iarbă. Croșeta liniștită, așezată cu spatele spre lac. Mi-am dat seama că era doica sau poate bunicuța celor doi copilași, dar fusese întru totul neglijentă și condamnabilă, deoarece își lăsase copiii să se apropie de apă.

Băbuța a tresărit speriată când a auzit băiețelul țipând. Ea mă întreba mereu în germană:

– Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?” Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: O întâmplare adevărată de care mi-am amintit ilustrând-o într-o sculptură…”