Eleonora SCHIPOR: Maica Domnului

E greu și simplu parcă în același timp să scri despre Cea care este stăpâna lumii și Maica noastră a tuturor. Despre Cea la care ne rugăm zilnic, îi spunem păsurile, necazurile, problemele, deși Ea le cunoaște, ne știe pe fiecare, ce avem, ce vrem, ce putem… La Ea ne rugpm, la Ea ne închinăm. Și mereu cerem, și mereu avem nevoie de ceva, și mereu ne trebuie ceva. Iar Ea ne îndeplinește dorințele, poate nu pe toate, căci noi în iureșul și în învălmășala zilelor de azi, uneori nu știm ce cerem. Dar Ea, Maica noastră bună le știe pe toate. De cele mai multe ori uităm sau nu avem timp, fiind mereu grăbiți, să-i mulțumim, să-i aducem laudă, cinste și mulțumire. Să cădem la Icoanele Ei făcătoare de minuni, să o slăvim, să o preacinstim, Și să spunem simplu și din inimă: „Mulțumesc, Măicuță bună, că m-ai ajutat și azi, și ieri, și îmi vei ajuta și mâine, și întotdeauna”.

Iar, Maica bunului Dumnezeu, spre deosebire de noi, păcătoșii mereu se roagă pentru noi, îl roagă pe Fiul Ei și Dumnezeul nostru să ne ierte, să ne ajute, să ne mântuiască. Iar noi, mereu preocupați de nesfârșitele griji cotidiene, în goana acestui veac grăbit, uităm sau nu avem timp să mergem la biserică, să mai citim un Acatist, să aprindem Candela, sau o lumânare, să rostim chiar o scurtă rugăciune…

Iartă-ne Maică și ne ajută să fim mai buni, mai credincioși, mai ascultători, mai răbdători, mai milostivi, mai înțelegători, să fim buni creștini, și buni români. Îndreaptă-ne pe calea cea dreaptă, și roagă-l pe Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne ierte. Fii cu noi de-a pururea, Maică Marie!

Eleonora Schipor

***

P.S. Iar aici publicăm câteva dintre simplele poezii și gânduri ale elevilor noștri, membrii ai Cenaclului literar „Lămâița” despre Maica Domnului

Ajută-ne Măicuță

Ne-am pomenit deodată, așa din senin că trebuie să stăm acasă. Acest virus ne-a dat planurile, gândurile și visele peste cap. La început ne-a părut o glumă. Dar zilele treceau, iar noi ne-am pomenit că trebuie să stăm mereu închiși, izolați, despărțiți… Am început a studia la distanță, dar nu e ceea ce ne dorim. Școala este altceva. Acolo este izvorul înțelepciunii.

Am început să mă rog la Maica Domnului, La Mântuitorul Lumii, la alți sfinți. În fiecare zi, mă rugam la măicuța noastră, parcă mi se făcea mai ușor pe suflet. Părinții mei, de asemenea mă îndemnau și mă îndeamnă în permanență, fiind buni creștini, să mă rog. Pentru sănătate, spor la muncă, la învățătură, pentru viață, pace, pentru ca să fim mai buni, pentru ca să mergem din nou la școală.

Ajută-ne Măicuță bună, nădejdea noastră a tuturor, să fim sănătoși, să revenim din nou la școală. Să fie sănătoși părinții și profesorii noștri. Noi îi necăjim de atâtea ori, îi supărăm, îi obijduim. Iar ei ne iartă. Căci așa vrei Tu, Maica noastră și a intreg neamului omenesc.

Un 1 Septembrie deja bate la ușă. Ajută-ne Măicuță bună să revenim din nou la școală. Îți promitem că vom învăța bine, ne vom purta altfel cu bunii noștri dascăli. Vom fi mai buni, mai prietenoși, mai milostivi…

Roagă-te pentru noi, Măicuța noastră, ca fiul Tău iubit, Domnul nostru Iisus Hristos, să nu uite de noi copiii. Ajută-ne să revenim la viața normală. Iartă-ne Maică Marie și fii cu noi mereu.

Alexandra Bicer, elevă la CIE Cupca

***

Marie, Maică Sfântă…

Marie, Maică Sfântă,

Pe tine te rugăm,

Ne iartă, și ne ajută,

Noi bine să-nvățăm.

Marie, Maică Sfântă,

Pe tine te rugăm,

Cu noi să fii mereu,

Să ne ajuți la greu.

Marie, Maică sfântă,

A noastră mântuire,

Tu ești nădejdea noastră,

A noastră bucurie.

Taisia Opaeț, elevă la CIE Cupca

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Maica Domnului” →

Ștefan Constantin ȘELARU: Primii mei porumbei popești

De câteva zile îmi cumpărasem arma de vânătoare și mai aveam puțin ca să o iau cu mine în pat doar ca să nu o las singură în dulapul metalic pe care mi-l procurase un prieten de la AQVILA, asociație la care mă și înscrisesem și eu pe atunci. De dragul armei o ștergeam zilnic iar invitația pe care mi-a făcut-o același amic de a-l însoți în Deltă la o rață și ce-om mai găsi pe acolo, mi-a desființat orice urmă de somn așa că, ultimele două zile până la plecare le-am petrecut pregătindu-mi mașina pentru drum, în fapt, era un Fiat Multipla cu 6 locuri suficient de înalt și excelent de manevrabil, parcă născut special pentru cei cu buzunare ceva mai modeste așa că, nu suporta decât benzină de 90 și consuma extrem de puțin, adică atâta cât o bicicletă după cum o alinta nea Tomiță, șeful unei benzinării pe care o frecventam în mod obișnuit și pe care îl făceam foarte fericit dăruindu-i mai mereu vreun iepure, un fazan sau vreo pereche de rațe împușcate pe bălțile din jurul Bucureștiului.

Invitația pe care mi-a făcut-o astfel amicul meu m-a pus imediat pe jar deoarece auzisem atâtea minunății despre celebra Deltă încât perspectiva de a putea vâna chiar în acel loc mirific îmi crea aproape un șoc. Drept urmare, am dat fuga la nea Sava șeful magazinului de la Lido de unde m-am aprovizionat cu cartușele potrivite astfel că, la plecare eram pregătit să mă confrunt cu orice fiară iar singura piesă care-mi lipsea din dotare era numai tocul armei pentru care nu găsisem unul suficient de potrivit pentru a-i primi și țeava lungă de 81,5 cm așa că, la sfatul unui unchi de-al meu tot vânător o purtam frântă pentru a nu crea discuții.

Astfel, a doua zi, împreună cu amicul meu eram în drum spre Tulcea iar eu îi savurasem cu nesaț povestirile lui despre Deltă așa că, prima întrerupere a amintirilor lui a fost în dreptul pontonului de unde urma să ne urcăm pe bacul care să ne traverseze Dunărea. In timp ce priveam fascinat apa care se prelingea agale pe lângă noi am simțit deodată în nări mirosul Deltei pe care l-am recunoscut imediat deși până atunci nu mai fusesem prin preajma acestui meleag de vis. Drept urmare, datorită unei nerăbdări care îmi crea fiori în tot trupul, m-am strecurat pe lângă mașină până aproape de prova bacului pentru a admira mai bine malul spre care ne îndrepta și totodată, pomii aflați undeva în zare.

Ajuns la pontonul pe care urma să coborâm mormăitul molcom al motorului s-a oprit brusc iar cei doi membri ai echipajului au manevrat puntea spre care mi-am dirijat mașina iar astfel am coborât pe tărâmul Deltei. Oftând de emoție l-am urmat pe amicul meu care era cu Dacia lui 1100 și în clipa următoare ne aflam pe digul paralel cu Canalul Sulina iar eu, eram fascinat nu numai de cursul Dunării aflat chiar sub ochii noștri dar mai ales de o navă care mi s-a părut a fi imensă și care se deplasa tacticoasă spre Sulina. Deci, aceasta a fost prima mea imagine din Deltă.

Destul de repede am ajuns în satul Vulturul la casa unui alt amic, vânător și el, unde urma să ne cazăm. Odată ajunși acolo, am descărcat puținele lucruri pe care le luasem cu noi după care ne-am instalat comod la umbră pe niște fotolii din răchită pentru a face planul zilei următoare când urma să atacăm celebrele hățișuri ale Deltei. Eu eram numai ochi și urechi atent ca să nu scap nici un detaliu și chiar pot spune că am reținut tot ce s-a spus acolo așa că, mai rămânea doar să năvălim asupra nenumăratelor stoluri de rațe și gâște de toate soiurile, a imprevizibililor fazani care, pe neașteptate, se ridicau cârâind din desișuri și nu în ultimul rând, să reacționăm prompt la întâlnirea la fel de surprinzătoare cu stolurile porumbeilor popești care apăreau deodată de nici unde răpăind din aripi și astfel, umbrind pământul îndreptându-se către ținta lor. Bine înțeles că, în expediția noastră nu excludeam întâlnirile foarte previzibile cu vulpile, câinii enot sau mistreții care hoinăreau cam peste tot și nu în ultimul rând, chiar ciurde de porci domestici pe care localnicii îi lăsau ca să bântuie prin Deltă unde se hrăneau singuri și nu prea constituia o surpriză prea mare faptul că, o scroafă mai făta niște godaci ai vreunul vier ceva mai arătos iar astfel apăreau izgonii așa după cum erau botezați de fericiții lipoveni care se pomeneau cu ei prin ogradă.

Fascinat de această viață de basm plină de inedit, chiar m-a întristat lăsarea întunericului și astfel, am înconjurat grătarul pe care se bronzau câțiva crapi și somotei așteptați de o strachină cu mujdei așa că, în completarea povestirilor fascinante ale zilei nici întunericul de afară nu s-a lăsat mai prejos și, odată cu sosirea a doi pescari lipoveni care ne-au adus tot felul de pești, ne-am apucat de treabă desfundând primele sticle cu tradiționala votcă însoțită cu relatările lor din ziua care tocmai se sfârșise iar pentru a ne edifica asupra programului zilnic care nu admitea nici o modificare, gazda noastră ne-a asigurat că, potrivit tradiției, seară de seară vecinii săi se prezentau aducând cu ei pește proaspăt iar el, invariabil, onora masa cu votcă rece iar uneori și cu ceva vin.

Ca urmare, poveștile au curs una după alta scurtând noaptea așa că, puținul întuneric ce ne mai rămăsese l-am fructificat cu nădejde iar astfel, la prima geană de lumină a soarelui eram deja înarmați până în dinți și după ce am lăsat mașinile la drum ne-am avântat prin jungla de stuf ajutându-ne cu câte o macetă bine ascuțită cu care atacam tulpinile prea dese iar astfel reușeam să ne Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Primii mei porumbei popești” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Scrisul din palmă

Mintea mea este în palma ce îți caută mâna tremurând de emoții

Sărutul meu sexual este în ochii ce te privesc copleșiți de dorință

Pătrund în circuitul tău energetic înfășurându-mi brațele în jurul sânilor tăi

și gândul meu posedat de gândul dorințelor tale îți soarbe suspinul ce-ți curge din minte

Izvorâm așa uniform în formele îmbrățișării și așa ne știm fiecare pas al mișcării cuantice

că doar orgasmul cerului ne mai poate stinge văpaia din punctul de sprijin în care stăm subjugați

Ideea ce curge pe obrazul tău stâng o deslușesc lunecând pe buzele mele și văd cum din porii tăi transpirați îmi spui ce mișcare vrei să urmeze

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Scrisul din palmă” →

Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri

Primesc un mesaj pe email de la scriitorul Viorel Savin. Îl deschid și ofer și cititorilor noștri conținutul: „Ne bucură să vă oferim o nouă carte, «Acuarele de demult», un cadou din partea unui fost băcăuan! Să-l primim după cum se cuvine! «Cadoul» este semnat de ziaristul Roni Căciularu și poartă girul Editurii «SAGA», Israel, 2020 (Adrian Grauenfels), pentru o eventuală lectură, în aceste zile de pandemie! O carte de memorialistică (Bacău – Israel), prin condeiul fermecat al scriitorului Roni Caciularu, cu o introducere de Răzvan Voncu.” Și el, la rîndul lui, îl primise de la Adrian Grauenfels.

Cei mai tineri se vor întreba pe bună dreptate cine este Roni Căciularu, iar dacă nu i-au întâlnit numele în revistele de limbă română din Israel şi din întreaga lume, se cuvine să amintim că scriitorul s-a născut în Bacău, la 8 martie 1939. Este absolvent al Liceului „George Bacovia” din localitate și al Facultăţii de Litere (Filologie) – cursuri de zi – din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aceste două diplome explică, în parte, excelenta cunoaştere a limbii române, pe care o mânuieşte cu strălucire. Nu e deloc întâmplător că lucrarea sa de diplomă se intitula „Reportajul literar şi Geo Bogza”. A fost profesor de limba şi literatura română în perioada 1963-1966 la Şcoala profesională din Hemeiuşi – Bacău.

Ca student, dar şi mai târziu, a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), abordând toate genurile gazetăreşti. Va fi îndepărtat din presă tocmai când gazetarul căpătase notorietate şi se bucura de simpatia cititorilor datorită spiritului său critic, obiectiv, curajos. A continuat să scrie, cu talent şi cu acelaşi sentiment al datoriei civice, şi după plecarea în patria strămoşilor săi, în 1983, în Israel. După numeroase ocupaţii minore, devine secretarul general al Uniunii Originarilor din România, organizaţie care reprezintă interesele a circa 400.000 de membri. Şi-a continuat, cu succes, activitatea publicistică, în presa de limbă româna din Israel, mai ales la ziarul central de limba română „Viaţa Noastră”, dar și în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”), păstrând legături amicale cu ţara de origine, cu oraşul natal, precum si cu foştii colegi şi prieteni. Fără îndoială, scriitorul nu a părăsit niciodată limba română, cartea de faţă fiind scrisă cu o strălucire de veritabil maestru.

Dragoste și parfum de… epocă

Nu l-am cunoscut personal pe ziaristul Roni Căciularu, i-am citit însă câteva reportaje publicate în Steagul Roșu, remarcând stilul și limba, apoi am vorbit despre dumnealui cu foștii lui colegi, Mihai Buznea, Eugen Verman, Constantin Nancu, iar mai târziu i-am citit una dintre cărțile sale: „Cafea și fum de țigară”, din care am remarcat excepționalul portret făcut ziaristului de talie mondială Marius Mircu, și el băcăuan, și el plecat în Israel, fratele academicianului Solomon Marcus și al criticului literar Marcel Marcian. Nu-i cunosc toate cărțile apărute, recomand însă cititorului băcăuan „Reporterul, angajatul nimănui” (Ed. SAGA), „Hoinar de suflet halandala” (ed.cit., 2017), „Dragoste și parfum de portocală” (2013).

Indiscutabil, aşa cum remarca un fin comentator, Zoltan Terner, „Roni Căciularu e un reporter din familia lui Geo Bogza, inclusiv prin tendinţa lui de a hiperboliza, de a privi totul prin lupa impresiilor şi sentimentelor. Roni Căciularu este un artist al cuvântului, un reporter în care coexistă deopotrivă un poet şi un filosof, un om cu o inimă mare, capabil să imprime o vibraţie artistică chiar şi unei pagini în care descrie un mărunt fapt cotidian”, un maestru al reportajului, aș adăuga, gen publicistic, după cum îmi spunea și criticul Constantin Călin, pe cale de dispariție din presa românească, fără soluții, deocamdată, de salvare!

„Acuarele de demult” are și un subtitlu: Mărunte…amintiri. „Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață”, scrie Mihai Buznea, în cronica-reportaj, publicată pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Amintiri din orașul cu statui vii

Cartea cuprinde 21 de reportaje în care autorul a apelat la memoria afectivă, la anii petrecuți în orașul în care s-a născut, introducând cititorul în atmosfera anilor post-belici, un oraș în care poți să visezi și să-ți faci planuri de mari împliniri, și nu un oraș pustiu, „în care ninge ca-ntr-un cimitir”. Din pana reporterului scriitor, cei mai în vârstă, dar și cei mai tineri, se pot transpune în frumusețea și tumultul vieții din parcurile, de pe străzile, din magazinele de altădată, dar mai ales, Roni Căciularu ne prezintă oamenii, cu fabuloasele sărbători, obiceiuri și tradiții.

Da, sunt în „Acuarele de demult” mărunte și sclipitoare priviri în iatacul amintirilor pe care le-a păstrat nealterate, astfel că avem privilegiul unic de a trăi sau retrăi atmosfera de la teatrul Continue reading „Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri” →

Mihai BUZNEA: Unde ni-i cocoșul? (Povești adevărate din vremea pandemiei)

Povestea ce urmează ni s-a istorisit în zilele noastre de azi și dacă n-ar fi fost nici că s-ar fi povestit!

…Și iată că găina prezidențială, cu ale ei pretenții de cocoș pintenat protector al orătăniilor din ograda ocârmuirii „pas cu pas” a mai slobozit din cioc o mărgică în imaginarul cuibar cu ouă de aur și din care vrea să prepare o omletă uriașă, cu de toate-n ea, cu care să hrănească, dar și să sature, întreg natul pe care-l păstorește. E încă o poveste ce-și dorește a fi adevărată, din vremea de lângă noi a pandemiei de coronavirus, dar care nu are alte virtuți morale decât aceea de a-i lăsa nedumeriți și cu gurile căscate pe copii și de a-i duce cu zăhărelul pe cei cu puțină minte și pe creduli.

Mormanul de euroi pe care prezidentul-găinușă zice că i-a ciugulit de prin haznalele pline cu parai și ferecate cu șapte lăcate ale stăpânilor noștri europeni, de fapt nu-i decât un pumn de firfirici în comparație cu ce și-au împărțit aceștia după regula celui mai tare: …și palma greblă se făcu! Astfel încât cotcodăcitul strident și în falset al moțatei autohtone KWI, dar revărsat peste creștetele noastre în sunete triumfaliste de fanfară săsească în acompaniament pnl-ist, nu reușește altceva decât să stârnească nedumeriri întrebătoare, ilaritate și condescendență – pe ici-pe colo, de tipul „…iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!”.

Povestea punguței cu doi bani, cu cei doi celebri protagoniști – cocoșul moșneagului și găina babei – se repovestește acum în variantă iohanesciană înveșmântată în caftan de culoare galbenă. Doar că, în rostirea sa modernă și contemporană, rolurile se inversează, cocoșul devenind, prin transsexualitate, găină. Și, ca orice surată lipsită de creastă rotată, dar și de pinteni, își schimbă diapazonul din cucurigat în cotcodăcit, de nici să se mai oprească! Precum ființele orfane de glagorie și de simțul realității, dar pălite de boala logoreei. Proverbiala mărgică de sticlă se metamorfozează, în ciocul său, în vite, multe vite, în cirezi fără de număr. Cât și-n grămezi de galbeni și-n nenumărate acareturi ce ne vor fi servite pe tipsii de aur, făcând să înflorească și să nu-și mai încapă în piele de-atâta bine mult-așteptata Românie dezvoltată. Ce mai, așa i se poate întâmpla oricui atunci când e să-și piardă uzul rațiunii pe fond de infatuare și vânare de vânt. Dar, vorba străvechii zicale: „…prostul nu e prost destul/ dacă nu e și fudul!”, iar minciuna servită cu seninătate e pe jumătate crezută și devine confidentul său de taină.

Între toți acei „capi di tuti capi” reuniți în capitala politică și economică a continentului pentru a decide cum, cât și cui se vor împărți feliile din tortul comunitar pentru relansarea mult-necesară și ardent dorită a tuturor preopinenților reuniți sub faldurile albastre ale drapelului UE, prezidentul român a adoptat poziția sa cea mai dragă – tăcerea mutului, dovedindu-ne că e în temă cu o altă înțeleaptă zicală care ne îndeamnă: „Mai bine taci când nu-ți poți susține vorbele cu fapte!”. Așa că ni s-au dat doar resturile rămase după împărțirea uriașei prăjituri, resturi strecurate printre degetele stăpânilor de prin cele apusuri geografice. Umilință și punere la colțul penitenței perpetue transformată de fiecare dată în victorie strălucitoare de către prezidentul-fanfaron și propaganda pnl-istă. Condamnați să scurmăm după himere în loc să ciugulim până ni se umplu gușele din hârzobul plin cu grăunțe de aur? Soarta noastră fu tristă și crudă și de astă-dată. Din cauza tandemului perdant Iohannis și Guvernul pe care-l păstorește, dar care se strofocă prin toate armele și mijloacele propagandistice să ne îmbete cu apă rece neîncepută de izvor răvășitor. Tăcerea Mutului din dealul Cotroceniului și lauda Îngâmfatului ne duc cu pași repezi spre un deznodământ (ne)fericit, atenționându-ne încă odată asupra adevărului spus încă în urmă cu câteva decenii de către un mare vizionar de-al nostru (Petre Țuțea): „Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara”. Ceea ce ne trimite direct la un alt slogan sub impulsul căruia ne sunt însoțite zilele: „…lauda de sine nu miroase-a bine!” Pilda cocoșului năzdrăvan și a găinei cârâitoare fiindu-ne mai mult decât grăitoare în varianta sa cosmetizată de fățărnicia celor doi actori.

Dar de ce să ne lamentăm că am primit o lovitură zdravănă la bărbie de la partenerii noștri europeni, dacă nu am știut să o eschivăm, eventual s-o returnăm, de mai vedem și acum explozia de stele verzi ce ne fac să rânjim fericiți, dar cu o expresie tâmpă pe fețe, spre viitorul nostru de aur în culori de galben strălucitor!

Sigur în toată această poveste din grădinile Edenului cu merele lor de aur e doar faptul că boierii cei mari ai comunității europene înveșmântați în caftanele puterilor discreționare nu știu povestea românească ”Punguța cu doi bani”, și nici care-i sunt interpreții de pe ulițele dâmbovițene, cocoșul și găinușa îngemănați în unul și același personaj cu trăsături anecdotice care și-a acordat vocea Continue reading „Mihai BUZNEA: Unde ni-i cocoșul? (Povești adevărate din vremea pandemiei)” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Iuda misitul

– Cumpăraţi un elefant?

– Nu domnule, o am pe nevastă-mea!

– Dar o cingătoare?

– Nu domnule, sunt liber!

– Cumpăraţi o lozincă?

– Nu domnule, am strigătura lăsată-n picioare!

– Atunci, vă ofer o pereche de ciorapi!

– Ştii ce, mai bine dă-mi o cană cu apă!

– Nu ţinem!

– Atunci, ce ţineţi?

– Timpul. O porţie, doi penny. Două porţii, o liră, iar un secol, zece!

– E mult!

– Mult, dar face!

– Ce face?

– Un alt secol!

– Păi ce, p’ăsta l-am gătit?

– Cu ulei, cu beteală ca pe-un pom de Crăciun!

– Care Crăciun?

– Cu barbă şi tolbă!

– Mersi, am tolba mea!

– Cu minciuni?

– Nu, minciunile sunt la dumneata, le vinzi?

– Le-am terminat!

– Atunci, ce?

– Cum ce?

– Ce, ce?

– Aşa. A fost şi ăsta. Acum îi judecă!

– Cine?

– Alţii!

– De unde?

– Tot dintre ei!

– Care?

– Ăia care au lipsit de la cină!

– Cina cea de taină? Şi cine-i Iuda?

– Toţi!

– Păi cum, Iuda-i judecă pe Iuda?

– Cam aşa!

– Păi, asta nu s-a mai întâmplat?

– Tocmai d’aia!

– D’aia ce?

– Păi, dacă nu se întâmpla cine mai cumpăra?

– Ce?

– Ofertele!

– Păi, ce oferte?

– Orice. Vin femei, Dunăre, ţară…

– Huo, opreşte-te!

– Se spune ho, nu huo!

– Păi, nu-ţi spusei!

– Ce-mi spuseşi?

– Eu am strigătura-n picioare!

– Aşa?

– Ce aşa? Niciun aşa! Tot nu-nţelegi mare lucru. După ce că vinzi prostii!

– Degeaba, nu poţi să cumperi!

– Ba pot! Azi puţin, mâine un crâmpei!

– Păi, eu v-am oferit!

– Mie?!

– Dar cui!

– Dă-le celor desculţi!

– Sunt mulţi şi nu am bani!

– Păi ce, eu am?

– Ai!

– De ce crezi asta?

– După poză!

– Aia din ziar?

– Se zice că eşti deputat!

– Am fost!

– Păi, vezi, asta-i!

– Adică?!

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Iuda misitul” →

Violeta Cuțurescu-Urdă: Nici viitorul nu mai e ce-a fost

Motto: „Marș la școală!”

Ne aflăm în era exponenţială. Omenirea a evoluat, iar prostia a crescut exponenţial. La centrul spaţial Cap Caracaland, înfrățit cu Cape Canaveral, funcționează şcoala privată de agenţi intragalactici, o adevărată rampă de lansare a inteligenței în spațiu, la rivalitate cu școala de cârtițe de pe Lună. În așteptarea suplinitorului de futurologie, vreo câţiva isteţi se hlizesc ca proasta-n târgul de rachete cu rază mică de acțiune. Unii se scobesc în nas, în încercarea de a-și activa microcipul responsabil cu gândirea. Alții meșteresc ceva la butonul de pe clanța decorativă a ușii cu laser. Într-un târziu se aud niște înjurături pământești și câteva lovituri de bocanc în ușa ce semi-culisează de câteva ori până se deschide. În cadru apare un humanoid nădușit și burtos. Are ceva din detectivul Columbo (căutătura şuie) și restul din clasicul Garcea.

̶ Cine-a pus rahatul ăsta de gumă pe clanţă?!

̶ Ete, rahat…

̶ Care-a zis, că-l mănânc?! O faceţi pe deştepţii cu mine?! Vă ard vreo două de vă lansez pe orbită! urlă suplinitorul cu ochii aproape ieșiți din orbite, agitându-și bastonul din cauciuc căptușit cu piele de reptilian. Am bătut atâţia… atâția ani lumină ca s-ajung să vă şcolesc și voi vă bateți joc?! Puteam să stau bine mersi în bucla mea temporală și să-mi iau pensia specială, dar m-am sacrificat să vin ca să vă împărtășesc din vasta mea experiență de fost agent de poliție! Tăntălăilor! Mi s-a mai defectat și GPS-ul. Aproape m-am rătăcit prin tunelul timpului, puteam să dau colțul. Noroc c-am fost prevăzător și am luat o lumânare. (Un oftat resemnat stinge flacăra imaginară. În clasă plutește o liniște subțire, dinamitată de râsete înfundate.)

– Râdeți ca berbecii… Să revenim la oile noastre. Sunt inspector Terente, detașat de la Direcția Generală de Prevenire și Combatere a Tembelismului Planetar și a Prostiei Organizate. Ați auzit, bă, de legendarul Terente? Vă zic eu: a fost un elev supradotat, un model de bandit din trecut. (Din clasă se-aude un “hait, ăsta ne-o trage la toţi”.) Băgați la memorie: viitorul a început ieri. Acest geniu al infracționalității rămâne un model pentru agenții de spionaj galactic. Bă, trebuie să intri în pielea dușmanului, ca să-i afli intențiile, asta e o artă! Ceasul nu face tic-tac, ci tac-tic, pricepeți? Cu puterea minții reușești să intri în mintea delincventului. Eu am intrat odată prin efracție, când eram sectorist, şi am găsit acolo un harem întreg. L-am arestat pe individ pentru orgii mentale, apoi am făcut reconstituirea cu ce-am avut la-ndemână. Voi, când investigați, folosiți globul de cristal, poate aveți noroc să nu reflecte bezna din capul vostru. Totuși, ca să nu dați greș, angajați o clarvăzătoare: externalizarea serviciilor poate fi uneori utilă. Hai să vă mai dau niște sfaturi. Suspecţii trebuie urmăriţi pe toate reţelele de socializare. Agentul trebuie să aibă un vocabular bogat în invective, argouri, să ştie pe de rost calendarul cu sfinţi, să priceapă tot ce i se transmite verbal ori subliminal. Când e cazul, faceţi percheziţie wireless, ca să nu daţi de bănuit. Dacă daţi peste el, vă faceţi că nu l-aţi văzut (etica profesională ne cere discreţie, îl vor găsi cei de la FBI, că tot avem cu ei un parteneriat strategic). Să luăm un caz concret. Deși v-ați luat toate măsurile de camuflaj, să nu depisteze dușmanul vreo formă de inteligenţă pe Pământ, să zicem că aveți o întâlnire de gradul trei. Cum procedați?

̶ Ne-mbrăcăm frumos și ne parfumăm, chicotește un elev.

̶ Îmbraci pe dracu’ nemţeşte! E ca și cum ai vrea să rezolvi o ecuație cu necunoscutele de pe centură. Bă, dacă întâlnești un extraterestru și nu știi o limbă străină, te uiți chiorâş. Îl citești din Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Nici viitorul nu mai e ce-a fost” →

Ștefan Constantin ȘELARU: Un adevărat câine de vânătoare

Imediat ce m-am dat jos din pat doar ce am reușit ca să arunc o privire afară că a și sunat telefonul așa că, i-am smuls iute receptorul pentru a-i opri astfel soneria și am fugit cu el în cealaltă cameră în timp ce, din acesta răzbătea glasul bine cunoscut al prietenului meu Nelu care răcnea potrivit stilului său inconfundabil:

– Hai bă, … scoală puturosule !! Dacă nu te găsesc la poartă echipat pentru vânătoare, să știi că, intru peste voi în casă chiar de-ar fi să sparg ușa !!

Deoarece lungimea firului aparatului se terminase, l-am așezat de o măsuță de lângă ușă și i-am răspuns șoptit:

– Nu mai răcni, măi disperatule, că nu ești la goană !

– Adică, vrei să spui că erai treaz ?

– Normal ! Tocmai priveam pe fereastră să văd dacă mai ninge și mai ales dacă ai ajuns.

– Hm, … tare mă miră vrednicia ta. Moșul meu face cafeaua așa că, peste vreo zece minute pornim spre nenea Fănică iar de la el te luăm și pe tine în zbor iar dacă nu ești pe bordură, acolo vei rămâne că io nu mai opresc. E clar ?

– Da, mă … disperatule, e clar așa că vino liniștit – după care i-am închis telefonul și am dat fuga la baie unde am aruncat ceva apă rece pe față iar apoi, am dat zor ca să mă pregătesc de plecare îmbucând din mers sandvișul lăsat pe masă de soția mea.

Așa cum mă familiarizasem cu obiceiurile prietenului și bunul meu camarad de vânătoare, nici n-am apucat ca să închid ușa în urma mea că i-am și auzit glasul ca un tunet zbierând pe geamul lăsat al mașinii:

– Hai bă mai repede, nu te mai moșmondi atâta că mai avem puțin și ne biruie somnul așteptându-te !

Nenea Fănică se afla pe bancheta din spate așa că, i-am întins arma și doar ce am apucat ca să-mi vâr piciorul drept prin portiera deschisă că zăpăucul a și accelerat țâșnind la drum. Cum mă învățasem cu hachițele și plăcerile lui purtarea etalată nu m-a surprins deloc deoarece în fapt, era un semn bun și astfel, presimțeam că vom avea o zi frumoasă de vânătoare pe zăpada proaspăt căzută iar aparițiile noastre la locurile de adunare erau primite de toți ca fiind un semn bun așa că, ne botezaseră ”ECHIPA DE ȘOC !” deoarece eram nedespărțiți.

Câmpul era alb imaculat fiind astfel gătit cu prima zăpadă din acel an, noi toți eram bine dispuși iar atenția ne-a fost atrasă imediat de prezenta printre noi a unui vânător cam nou, echipat exact ca cei din pozele revistelor de modă și ținând în lesă un câine superb, în fapt un limier care cam tremura de frig deși era și el echipat cu o pufoaică care îi acoperea perfect tot trupul.

– Hm, a mormăit nenea Fănică morfolindu-și țigara pe sub mustața zburlită în timp ce ochii îi străluceau de plăcere la apariția victimei – Care o fi vânătorul dintre ăștia doi ? – ne-a aruncat el nada pe care știa că o vom exploata așa cum i se cuvenea – iar cei mai apropiați de grupul nostru s-au și dat ceva mai aproape pentru a se putea amuza cu poantele nelipsite grupului nostru.

Intre timp, tipul cu câinele, ca un făcut, s-a apropiat și el de noi pentru a fi mai aproape de Urseanu, directorul asociației care tocmai se pregătea să țină instructajul iar cercetându-l atent pe câine, Nelu l-a întrebat foarte serios pe nenea Fănică:

– O fii de vânătoare ?

Nenea Fănică, obișnuit cu apucăturile noastre, a intrat instantaneu în joc așa că, încruntându-se spre câine, l-a cercetat atent câteva clipe apoi i-a răspuns ferm:

– Nu ! Cercetează-l cu atenție și îți vei da imediat seama că, nu este de vânătoare ci de bombardament !!

In primul moment tipul s-a făcut instantaneu stacojiu la față și în mod cert, prima lui reacție a fost ca să-i dea o replică dură lui nenea Fănică însă, fiind descurajat de râsetele celor din jur, s-a lăsat păgubaș și după ce l-a scărpinat ușor la baza urechilor ne-a răspuns pe un ton acrișor și cât se poate de îngăduitor:

– Degeaba stimabililor, nu vă mai chinuiți pentru că el încă n-a apucat să învețe limba română așa că, deocamdată noi discutăm numai în engleză deoarece l-am cumpărat de la o canisă aflată prin ținutul Wells, dacă ați auzit de comuna asta – ne-a răspuns el țepos amuțindu-ne instantaneu.

Intre timp, Urseanu a sintetizat instructajul și în timp ce noi semnam materialul prelucrat de el ne-a informat despre tipul cu câinele ținând ca să accentueze că, a fost invitat ca să participe la vânătoare fiind recomandat de o anume personalitate iar totodată, ținând ca să accentueze pe surpriza plăcută a existenței câinelui care era multiplu medaliat și deci, câștigător a numeroase concursuri, oferindu-ne astfel prilejul ca să ne delectăm cu un adevărat recital care, în mod precis ne va fi asigurat de frumosul animal prin a cărui contribuție se va evita categoric pierderea iepurilor răniți la vânătoarea din ziua respectivă.

Partea procedurală fiind epuizată, ne-am repartizat rapid pe grupe și apoi ne-am îndreptat pe standurile stabilite iar în timp ce ne amenajam locurile tipul s-a apropiat de nenea Fănică și zâmbindu-i malițios i-a șoptit printre buze:

– Contez pe faptul că, nu vă va deranja comportamentul lui Lord care, se află la prima lui vânătore din România însă pe mine m-a entuziasmat urmărindu-i recitalul în Anglia. O adevărată artă !

– Mă bucură ce aud – i-a răspuns puțin cam rușinat nenea Fănică și doar mi-a aruncat o privire cam surprinsă – apoi ne-am îndreptat amândoi spre locurile care ne fuseseră repartizate iar la despărțire, i-am auzit numai murmurul șoaptei: Așa o fi !!

Ei, și nici nu ne-am instalat bine că s-au și făcut auzite glasurile gonacilor însoțite de câteva focuri de armă trase de cei doi paznici de vânătoare, atât pentru a asigura atmosfera zilei dar și pentru a-i pune în mișcare pe iepurii care se culcușiseră prin zăpadă iar datorită gălăgiei, ogorul a prins viață aproape imediat când am zărit în depărtare câteva mogâldețe țopăind pe suprafața imaculată a zăpezii așa că, am aruncat o

privire scurtă spre Lord descoperindu-l cum stătea încordat și urmărea fascinat mișcarea de pe teren iar nenea Fănică, admirându-i la rândul lui poziția clasică de aret, mi-a schițat și el un semn pe care l-am interpretat ca fiind un început de regret pentru ironia cu care l-a tratat.

Și nu peste mult timp au început să se facă auzite dn toate părțile împușcăturile iar noi am constatat nu fără regret că, majoritatea iepurilor care nu erau prea mulți, se îndreptau spre flancuri unde erau întâmpinați cu răpăiala de împușcături. La un moment dat, în fața noastră s-a săltat din zăpadă un iepuraș care a pornit în fugă exact spre noi fiind gonit din spate de gonacii care se Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Un adevărat câine de vânătoare” →

Florentina SAVU: Note de lectură

– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII –
Autor, Manuela Cerasela Jerlăianu

Poetul este ființa care duce în spate povara unor sentimente pe care le cară cu sine prin spațiul numit poezie și le arată în toată profunzimea și arderea lor neîncetat.

Poezia este crucea lui de lumină pe care cu toată greutatea sentimentelor o poartă ca un Isus al ei spre mântuirea altora, spre bucuria și liniștea lor.

Poetul este un vrăjitor, un adevărat magician iar talentul său e mantia de sub care apar diamante și mărgăritare, minuni pe care numai sufletul și mintea sa le pot făuri.

Versurile se înșiră pe fire învizibile, fiecare literă este o perlă strălucitoare și fiecare vers o floare de vis. Întreaga construcție numită poezie devine un palat măreț în care nu poți pătrunde decât cu sfială și cu tălpile goale, cu sentimente curate și astfel să-ți încropești din tot o oază de liniște și frumusețe.

În poemul închinat de Manuela Cerasela Jerlăianu unei alte poete, și nu numai, un om de litere de o valoare deosebită, Cezarina Adamescu, ea spune că aceasta „este un om vrăjit de vers” pe care mulți îl invidiază tocmai pentru că nu pot atinge înălțimile sale, acele înălțimi pe care dumneaei le-a urcat cu tenacitate și talent de mare alpinist:

„Dacă îi ceri un pic de timp din vers ca să citească,
Se uită-n jurul tău mijind, dorind să te zdrobească”.

Printre ochii mijiți el, invidiosul, zărește magia și frumosul din vers însă incapabil de a atinge acel vis, de a se amesteca în vreun fel cu el.

Nu de puține ori poeți buni au fost crucificați de invidii, răutăți, prefăcătorie, falsitate.

Iubirea de țară nu te ajută să fii în față, să i te dedici cu trup și suflet. Îndemnul la aducere aminte este tulburător:

„Dacă mă judeci că am scris descătușând cuvântul,
Adu-ți aminte de toți cei care-au apus de-a rândul,
Că țara sub cel tăvălug i-a îngropat în timp
Uitând că au fost luminați purtând al vieții nimb” (Pe drumul Crucii de poet)

Crucea vieții poetului nu este deloc ușoară. El poartă în sufletul său flămând de vers iubirea întregii lumi, cu riscul de a fi criticat și crucificat pe altarul poeziei.

Cu pana lor fermecată poeții scriu despre iubire și o trăiesc pe hârtie ca și cum ar fi reală. Ei inventează trăiri miraculoase, șoapte mărețe de dragoste. Iubirea lor este vijelioasă precum valurile mării pe timp de furtună. Ei își slobozesc în lume toate aceste trăiri precum face marea cu valurile sale când le izbește de țărm, retrăgându-le apoi când trebuie să-și reia locul în matcă:

„Poeții scriu de marea lor iubire
Cuvintele apun valuri pe rând
În nopțile rămase amintire
Purtate peste altele din gând.
Iubirea se trăiește-n poezie
Diamantin sclipind dintr-un condei
Și înflorește toată-n poezie
Bătând din aripe cu lungi scântei.”

Iubirea pentru poezie este sacră la fel ca și iubirea pentru Dumnezeu și în ea chiar respiră Dumnezeu deși uneori îți pare a fi ca un blestem.

De fapt poate fi un blestem de iubire maximă, blestem care poate clădi sau ruina versul, îl poate îngropa însă călcând pe propria moarte acesta va reînvia și va așeza primăvara în toată splendoarea sa pe drumul de lumină:

„Și mă voi duce colo-ntre izvoare
Unde pârâul curge liniștit
Și primăvara plină de culoare
Să le îngrop, chiar dacă n-am murit.”

Strada Gării apare ca un loc de pornire spre o nouă destinație, undeva la malul mării, să-i asculte valurile cântând „versuri baladești” și țipătul pescărușilor, spre care își va elibera tumultul din piept:

„Că visele se risipesc ușoare
Și cad pe Strada Gării mii și mii,
Făcând poetul slovă trecătoare,
Care-și dă sufletul în poezii.”

Sacrificiul scrierii este mare fiindcă acele trăiri lăuntrice, acele imagini din minte și din suflet cărora el le dă viață consumă energie și timp, obosesc. Sângele său, picătură cu picătură, este dat numai din iubire.

Poeții tac dar pentru ei vorbește cuvântul și vocea acestuia, prin toată tăcerea sa, răzbate ca un clopot în zi de sărbătoare:

„Poeții tac, dar mintea strună merge
Și marea de cuvinte, la condei,
Și orice fac, ei singuri nu pot drege
Pornirea-i avalanșă de idei”
( Pură socoteală)
Silabe și cuvinte se înșiră ca la paradă, defilând într-un joc al minții până la final de marș: poezia.

„Că poezia-i pură socoteală,
E-o adunare de silabe-n gând,
Iar noi venim scriind cu îndrăzneală
Și măsurăm cuvinte rând pe rând”.

Raiul și Iadul colindă prin poezie iar visul de mărire există în sufletul fiecăruia măcar prin existența unui monument postum.

Versul este sufletul poetului, nucleul pe care el își așează trăirile, îmbrăcându-l în haine multicolore, de o frumusețe aparte fiindcă își poate permite să viseze:

„Vântur versurile-n suflet ca poeții prinși în horă
Și când scriu o poezie fur din viață doar o oră,
Mă inspir din fantezie și din versul ce-l citesc
Lăsând umbrele să vadă visele ce le trăiesc.”
( Vă colind la țărm de vise )

Anotimpurile se succed cu repeziciunea viselor și prin fiecare anotimp se înserează poeme rupte parcă din același mare suflet, bogat ca un nabab, etalându-și cu fast bogăția, în lumină ori în întuneric. Această bogăție este râvnită și invidiată de mulți confrați mai săraci cu duhul, mai neputincioși.

Bogăția, strălucirea, întotdeauna vor stârni egoismul și falsitatea, pitite prin cotloanele întunecate ale unor suflete mici:

„Am privit spre cerul nopții în livada lui de stele
Lăsând clipele să cadă printre gândurile mele,
Însă toți poeții-au râs povestind un soi de dramă,
Fiindcă neputința lor le sădea în suflet teamă”
( Am privit spre cerul nopții )

În versurile sale, cerul cu luna și cu stelele îi sunt prieteni, la fel și luceafărul peste care și-ar dori să fie stăpână și chiar poate să-i fie, fiindcă în poezie totul este posibil. Orice vis se poate împlini, orice fantezie se poate prinde în dansul minții și evada ca un fluture din borcanul în care copiii, în joacă, l-au închis.

Pe „munții de cuvinte”, imaginația se cațără necontenit, fără să obosească vreodată.

Chiar dacă trupul este bolnav și suferind, imaginația continuă să se cațere și să zboare și să aștearnă pat de cuvinte în calea nemuririi, pe care poeta să-și odihnească toată iubirea, scăldată în frumos și credință:

„Azi scriem o poemă, în urmă să lăsăm
O amintire-n care, cu drag vă invităm,
Spre clipa nemuririi ne ducem liniștiți
Și vom privi din ceruri de-a pururi mulțumiți.”
( Minune mi se spune și înger…)

Continue reading „Florentina SAVU: Note de lectură” →

Rexlibris Media Group: SEDUCĂTORUL SPECTACOL „DE TREI ORI FEMEIE” REVINE PENTRU SPECTATORI

Joi, 13 august 2020, cu începere de la ora 20:30. la Grădinile Bella Italia, actrița Claudia Motea este protagonista-vedetă a acestui ONE WOMAN SHOW… DESPRE BĂRBAŢI, intitulat DE TREI ORI FEMEIE, produs de Libris Brașov. După premiera de mare succes de anul trecut de la Teatrul Nottara din București, au urmat alte reprezentații în țară, iar acum ne bucurăm că spațiile generoase ale Grădinilor Bella Italia vor fi gazda acestui spectacol-bijuterie.

Regia artistică, adaptarea pentru scenă, scenografia și universul sonor sunt semnate de Lucian Sabados, artist complex care a construit un spectacol spumos și emoționant în același timp, așa cum declară el însuși: „Emoţie, poveste, suspans, viaţă în direct, lacrimi, răzbunare, comic grotesc dar şi multă, multă OMENIE sunt ingredientele favorite şi câştigătoare (credem noi), ale celebrului moralist şi portretist al Femeii Universale de după cel de al doilea razboi mondial, Aldo Nicolaj. Portrete ataşante, femei vulnerabile dar şi aprige, unelte ale răzbunării capătă prin jocul asumat, empatic, total şi totuşi reflexiv al Claudiei Motea, virtuţi ale unei posibile fişe caracteriale ale femeii-emblemă a lumii contemporane.”

Continue reading „Rexlibris Media Group: SEDUCĂTORUL SPECTACOL „DE TREI ORI FEMEIE” REVINE PENTRU SPECTATORI” →