– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII –
Autor, Manuela Cerasela Jerlăianu
Poetul este ființa care duce în spate povara unor sentimente pe care le cară cu sine prin spațiul numit poezie și le arată în toată profunzimea și arderea lor neîncetat.
Poezia este crucea lui de lumină pe care cu toată greutatea sentimentelor o poartă ca un Isus al ei spre mântuirea altora, spre bucuria și liniștea lor.
Poetul este un vrăjitor, un adevărat magician iar talentul său e mantia de sub care apar diamante și mărgăritare, minuni pe care numai sufletul și mintea sa le pot făuri.
Versurile se înșiră pe fire învizibile, fiecare literă este o perlă strălucitoare și fiecare vers o floare de vis. Întreaga construcție numită poezie devine un palat măreț în care nu poți pătrunde decât cu sfială și cu tălpile goale, cu sentimente curate și astfel să-ți încropești din tot o oază de liniște și frumusețe.
În poemul închinat de Manuela Cerasela Jerlăianu unei alte poete, și nu numai, un om de litere de o valoare deosebită, Cezarina Adamescu, ea spune că aceasta „este un om vrăjit de vers” pe care mulți îl invidiază tocmai pentru că nu pot atinge înălțimile sale, acele înălțimi pe care dumneaei le-a urcat cu tenacitate și talent de mare alpinist:
„Dacă îi ceri un pic de timp din vers ca să citească,
Se uită-n jurul tău mijind, dorind să te zdrobească”.
Printre ochii mijiți el, invidiosul, zărește magia și frumosul din vers însă incapabil de a atinge acel vis, de a se amesteca în vreun fel cu el.
Nu de puține ori poeți buni au fost crucificați de invidii, răutăți, prefăcătorie, falsitate.
Iubirea de țară nu te ajută să fii în față, să i te dedici cu trup și suflet. Îndemnul la aducere aminte este tulburător:
„Dacă mă judeci că am scris descătușând cuvântul,
Adu-ți aminte de toți cei care-au apus de-a rândul,
Că țara sub cel tăvălug i-a îngropat în timp
Uitând că au fost luminați purtând al vieții nimb” (Pe drumul Crucii de poet)
Crucea vieții poetului nu este deloc ușoară. El poartă în sufletul său flămând de vers iubirea întregii lumi, cu riscul de a fi criticat și crucificat pe altarul poeziei.
Cu pana lor fermecată poeții scriu despre iubire și o trăiesc pe hârtie ca și cum ar fi reală. Ei inventează trăiri miraculoase, șoapte mărețe de dragoste. Iubirea lor este vijelioasă precum valurile mării pe timp de furtună. Ei își slobozesc în lume toate aceste trăiri precum face marea cu valurile sale când le izbește de țărm, retrăgându-le apoi când trebuie să-și reia locul în matcă:
„Poeții scriu de marea lor iubire
Cuvintele apun valuri pe rând
În nopțile rămase amintire
Purtate peste altele din gând.
Iubirea se trăiește-n poezie
Diamantin sclipind dintr-un condei
Și înflorește toată-n poezie
Bătând din aripe cu lungi scântei.”
Iubirea pentru poezie este sacră la fel ca și iubirea pentru Dumnezeu și în ea chiar respiră Dumnezeu deși uneori îți pare a fi ca un blestem.
De fapt poate fi un blestem de iubire maximă, blestem care poate clădi sau ruina versul, îl poate îngropa însă călcând pe propria moarte acesta va reînvia și va așeza primăvara în toată splendoarea sa pe drumul de lumină:
„Și mă voi duce colo-ntre izvoare
Unde pârâul curge liniștit
Și primăvara plină de culoare
Să le îngrop, chiar dacă n-am murit.”
Strada Gării apare ca un loc de pornire spre o nouă destinație, undeva la malul mării, să-i asculte valurile cântând „versuri baladești” și țipătul pescărușilor, spre care își va elibera tumultul din piept:
„Că visele se risipesc ușoare
Și cad pe Strada Gării mii și mii,
Făcând poetul slovă trecătoare,
Care-și dă sufletul în poezii.”
Sacrificiul scrierii este mare fiindcă acele trăiri lăuntrice, acele imagini din minte și din suflet cărora el le dă viață consumă energie și timp, obosesc. Sângele său, picătură cu picătură, este dat numai din iubire.
Poeții tac dar pentru ei vorbește cuvântul și vocea acestuia, prin toată tăcerea sa, răzbate ca un clopot în zi de sărbătoare:
„Poeții tac, dar mintea strună merge
Și marea de cuvinte, la condei,
Și orice fac, ei singuri nu pot drege
Pornirea-i avalanșă de idei”
( Pură socoteală)
Silabe și cuvinte se înșiră ca la paradă, defilând într-un joc al minții până la final de marș: poezia.
„Că poezia-i pură socoteală,
E-o adunare de silabe-n gând,
Iar noi venim scriind cu îndrăzneală
Și măsurăm cuvinte rând pe rând”.
Raiul și Iadul colindă prin poezie iar visul de mărire există în sufletul fiecăruia măcar prin existența unui monument postum.
Versul este sufletul poetului, nucleul pe care el își așează trăirile, îmbrăcându-l în haine multicolore, de o frumusețe aparte fiindcă își poate permite să viseze:
„Vântur versurile-n suflet ca poeții prinși în horă
Și când scriu o poezie fur din viață doar o oră,
Mă inspir din fantezie și din versul ce-l citesc
Lăsând umbrele să vadă visele ce le trăiesc.”
( Vă colind la țărm de vise )
Anotimpurile se succed cu repeziciunea viselor și prin fiecare anotimp se înserează poeme rupte parcă din același mare suflet, bogat ca un nabab, etalându-și cu fast bogăția, în lumină ori în întuneric. Această bogăție este râvnită și invidiată de mulți confrați mai săraci cu duhul, mai neputincioși.
Bogăția, strălucirea, întotdeauna vor stârni egoismul și falsitatea, pitite prin cotloanele întunecate ale unor suflete mici:
„Am privit spre cerul nopții în livada lui de stele
Lăsând clipele să cadă printre gândurile mele,
Însă toți poeții-au râs povestind un soi de dramă,
Fiindcă neputința lor le sădea în suflet teamă”
( Am privit spre cerul nopții )
În versurile sale, cerul cu luna și cu stelele îi sunt prieteni, la fel și luceafărul peste care și-ar dori să fie stăpână și chiar poate să-i fie, fiindcă în poezie totul este posibil. Orice vis se poate împlini, orice fantezie se poate prinde în dansul minții și evada ca un fluture din borcanul în care copiii, în joacă, l-au închis.
Pe „munții de cuvinte”, imaginația se cațără necontenit, fără să obosească vreodată.
Chiar dacă trupul este bolnav și suferind, imaginația continuă să se cațere și să zboare și să aștearnă pat de cuvinte în calea nemuririi, pe care poeta să-și odihnească toată iubirea, scăldată în frumos și credință:
„Azi scriem o poemă, în urmă să lăsăm
O amintire-n care, cu drag vă invităm,
Spre clipa nemuririi ne ducem liniștiți
Și vom privi din ceruri de-a pururi mulțumiți.”
( Minune mi se spune și înger…)
Ea este minune și înger, tocmai prin forța interioară pe care o are, prin puterea de a depăși nemila sorții, prin iubirea pe care cu atâta mărinimie o risipește în jur fără păreri de rău ci cu bucuria unui copil în fața darului prea mult jinduit, numai că ea nu primește ci doar dăruiește și prin bucuria cu care dăruiește devine înger.
Desigur că unii o pot vedea într-o lumină obscură dar nu poți pretinde ca toată lumea să te placă.
Cuvintele lor lovesc cu brutalitate, dor, însă eliberarea are loc tot prin vers, fiindcă răutatea nu o caracterizează.
Ea nu blesteamă, nu urăște, nu invidiază, doar lăcrimează când umbra răutății unora trece chiar prin fața curții sale și cu hotărâre ia o decizie înțeleaptă:
„Dar voi mai scrie zece sau douăzeci de cărți
Și-am să le fac risipă în șapte mii de părți,
S-ajungă slova mea pe unde eu nu pot,
Făcându-se-auzită în lume peste tot.”
( De astăzi mă retrag )
Neputința sa este doar fizică fiindcă forța spirituală este titanică.
Un soi de regret o mai încearcă, până la urma urmei este tot un om alcătuit din carne și oase:
„S-au înmulțit aceia ce scriu s-ajungă mari
Și dau cu barda-n mine, crezându-se mai tari”
( De astăzi mă retrag )
De plouă sau de-i ger, de e toamnă ori iarnă, sentimentele rămân aceleași: gravuri în suflet, cu imagini de vise și cu doruri necuprinse. Peste toate, scrisul este soluția de a alunga toate aceste intemperii, de a se ascunde de ele și de a lăsa nuferii să plutească pe apa vieții:
„Doar nuferii mai înfloresc în suflet
Mai albi ca versul ultimului gând,
În ei uniți vă văd ca într-un cuget
În urletul durerii mele dând”
( Un albatros ce nu se dă răpus ).
Iubirea sa vine de la Dumnezeu:
„Eu vă iubesc cât Duhul mă îndeamnă,
Mi-e martor îngerul ce-i dat de sus
Iar poezia pentru mine-nseamnă
Un albatros ce nu se dă răpus.”
Poeta cizelează versuri, le șlefuiește, le face să strălucească precum un diamant de soi și visează în continuare la lumea sa de absolut. Ea arde în febra creației în care „rimele sunt albastre” și-n care „curg dorințele-n cascade”, conștientă că însăși umbra sa poate fi „un poet ce mâine nu-i”.
Tare și-ar dori să lase în urmă un nume. Pentru acest lucru ea se poate lupta cu toate stihiile, învingând, sfințind durerea și lăsând loc speranței:
„Ai legat întreaga fire de un fir de busuioc”.
Poeta luminează și arde precum o torță în negura nopții și uneori își cântă „dorul nesfârșit
În veșmântul tău de doliu ca poet neîmplinit”.
Un sentiment de milă o încearcă față de poetul „bolnav de-mbogățire”, care face orice pentru a-și atinge acest țel însă, atunci când boala survine aceste bogății devin inutile și acela se vede nevoit să le vândă pentru a se trata.
Concluzia? Este periculos să-ți dorești să beneficiezi peste noapte „de marea-mbogățire”. Bogăția adevărată nu stă în lucruri materiale ci în suflet și în minte. Pe aceea nu ți-o poate răpi decât timpul și în multe cazuri nici timpul ci dimpotrivă, acesta creează nemurirea.
Poezia este o caznă, nimic nu se construiește fără caznă dar nu toți o privesc așa deși tu te risipești cu totul ca să o ridici fortăreață pentru viitor:
„Amintiri pe crucea vieții iar înșiri din sânge-albastru
Și urcând pe dealul sorții tu visezi s-ajungi un astru.”
Dar cine nu ar visa conștient fiind de valoarea sa?
Versul Manuelei Jerlăianu se întinde ca o dantelă, ca o horbotă țesută din stele.
Modestia sa reiese dintr-una din poezii, „Nu sunt poet”, deși ea așează versurile pe cearșaful sufletului, precum muzicienii notele pe portativ, cu o ordine firească, cu muzica pulsându-le prin silabe, cu ritm desăvârșit, invitându-te parcă la un dans. Ea spune că singurul poet este Dumnezeu.
Da, gândind că versurile tale sunt dictate de însuși Dumnezeu, atunci da, El este poetul iar tu scribul său.
Noi suntem călători prin viață, călători care pot lăsa dâre adânci sau doar uitare:
„Ce suntem noi aici născuți
Și ce lăsăm în urmă?”
O întrebare retorică desigur la care doar timpul, în timp, poate da răspunsuri:
„Și-om fi cu toții părăsiți de vină
Pe culmile celor ce-s venerați”.
Destinul este cel care croiește drumul poetului, îl smulge din agitația străzii și a lumii și-l închide printre cărți, ca să învețe „să picteze cuvinte”, să se joace cu fantezia, cu imaginația, cu tot ce înseamnă cuvânt, să așeze aceste cuvinte în forme perfecte și să zidească din ele acel castel pe care turiști însetați de frumos să dorească să-l viziteze.
Ea scrie”cu viața” despre toți și toate, dându-ne oportunitatea de a ne regăsi câți mai mulți în versurile sale, cu condiția de a o căuta și a o găsi. Poezia este sensul existenței sale, motivul care o ține în viață și pentru care iubește și iartă:
„Te scriu Sfântă Poezie
Eu sunt tu și tu ești eu,
Și-n această armonie
Vom rămâne vers mereu.”
( Te scriu sfântă poezie )
„Poezia este viață”, „e o floare”, poate plânge, poate mângâia, „este Sfântă”, „este cântec”, „Este viață și e dor, este suflet nemurit”, „e balsam”.
„Poezia este un soare luminând în omul sfânt
Ce o scrie ca s-o lase pururi pe întreg pământ,
Este mamă, este tată, soră, frate, fiu și fiică
Pentru cel care-o înalță, fără de vreo frică” ( Poezia este sfântă )
Ea „este iarba rară a sufletului”, „e un drog”, care „te vindecă de boala ce mi te ținea flămând”
Apar în carte câteva poezii închinate prietenului și colaboratorului său, poetul Ion Vanghele, poeme emoționante în care durerea pierderii acestuia e încă un munte:
„Dar cu visele grămadă, înger, ai urcat la cer
Lăsând versurile-n carte și în urmă numai ger”
Însă este convinsă de faptul că
„Vom fi un sfânt luceafăr în vremi luminator,
Fi-vom poeții care de-a pururea nu mor”.( Un zburător vestit )
Poetul a dispărut timpuriu fără a se bucura de laurii muncii sale atâta timp cât a fost în viață. Ea i-a fost alături până în ultima clipă dar chiar și astăzi, prin tot ce face pentru memoria lui.
Manuela Jerlăianu recunoaște trista condiție a omului neputincios fizic, condiție de care ea însăși nu se plânge niciodată ci dimpotrivă, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ce i-a dăruit în schimb.
În a doua parte a cărții, „Cuvintele raiuri nescrise”, aceste cuvinte sunt tot în prim plan fiindcă ele, prin harul poetului devin „raiuri nescrise”:
„Cuvintele, raiuri nescrise, vin verzi într-un rai infinit”, o lume de frumos în care nu se poate strecura niciodată urâtul și răutatea.
Luna este cea care o priveghează iar Luceafărul și stelele o privesc cu prietenie. În toate diminețile și în toate zilele soarele vine cu lumina lui binefăcătoare să-i mângâie chipul și sufletul.
Soarele și luna pot fi miri în poezia sa iar poeta creează o imagine de vis:
„Eu la nunta lor voi merge, cerul să-l aduc în vers,
Printre vise să pot șterge, neputința lor în mers”( La nunta lor )
Poate că în această neputință se vede pe sine dar acesta este doar un gând trecător, zilele își vor urma cursul, în interiorul lor aflându-se doar mila Domnului.
Bucuria prezentului nu întârzie gândurile spre ce va fi ci doar le apleacă aici și acum, aici unde „în susurul de ape izvoarele se-aud” și „vuietul pădurii” este plin de farmec
În aceste gânduri primăvara își face loc și este dorită cu ardoare:
„Primăvară, primăvară, eu te-aștept, te-aștept să vii
Peste anii mei de viață cu un tril de ciocârlii”, cu „ghiocei și toporași, violete, lăcrămioare” fiindu-i dor de verdele crud, de țipătul cocorilor, de salcâmii înfloriți și de toate minunile din alaiul primăverii care se așterne să primenească pământul și să-l sfințească prin moartea și învierea lui Cristos.
Dorește ca pădurea, codrul să-și reia freamătul, cucul să-și facă auzit glasul, pomii să zâmbească prin tot frunzișul lor mângâiați de razele blânde ale soarelui, gâzele să se trezească la viață și să-și reia activitatea pentru un nou ciclu de trăire.
Cele trei poezii intitulate „Metamorfoză”, sunt înfrumusețate de elementele stilistice pe care poeta le folosește fără zgârcenie subliniind de fapt transformarea naturii cu fiecare zi care se toarce din fuiorul timpului.
Marea cuprinde în valurile sale chipul soarelui îmbrățișîndu-l cu măreția sa dar și soarele este pe bolta cerească la fel de mare și de stăpân absolut. Doar distanța îl face să pară mic și marea să-l primească la sânul său fără a fi în primejdie de a o clocoti cum face lava cu vulcanul său.
Tot ce este în natură devine un tablou în care poeta își răsfață cuvintele, trăirile, bucuria ori tristețea:
„Natura cântă, șuieră și dansează
Și scutură prin ploaie azi destinul,
Trezește ochiul și-l înlăcrimează
Și infinit îi prelungește chinul”
( Natura cântă )
Soarele este „închis în poveste” ca să o încălzească cu razele sale ori de câte ori ea simte frigul mușcându-i din corp.
Anotimpurile se succed și fiecare aduce cu sine sentimente aparte, de bucurie ori de tristețe, imagini desculțe prin beteala timpului. Ochii săi le percep, le văd, le nasc, fiindcă îngerii îi sunt mereu aproape.
Își îmbogățește sufletul cu mirosul „florilor de mătase”, cu finețea sentimentelor atât de diverse și atât de frumoase!
Marea rămâne o prietenă dragă, indiferent de toanele timpului:
„Tu cu mine când rămâi fericirea ne e mamă
Și când valul tău îl spargi dorul inimii ne cheamă”.( Eu și marea )
Atât ea cât și marea sunt înfrățite cu bolta cerească, cu luna, cu stelele și cu soarele, fiindcă prin vers le cuprinde pe toate iar marea este oglinda în care cerul se privește zi și noapte.
Viața este scurtă dar atâta câtă este ea o trăiește la intensitate maximă.
Marea și apa sunt eterne dar viața tuturor ” e scurtă și se duce ca un gând”.
Urmează o a treia parte a acestei minunate cărți de poezie, „Totul între ieri și azi”, cu secvențe din viață: o florăreasă care, zâmbind vinde „roze proaspete”, un cosaș care muncește din zori până-n noapte, cu ruga în suflet și cu recunoștința față de mila Domnului și a lui Hristos pentru viața grea dar cinstită pe care o duce în hărnicie și cumpătare.
Ieri Hristosul s-a născut și a trăit pentru a ne spăla de păcate prin jertfa sa supremă, murind și înviind apoi într-un fluviu de lumină ca să împrăștie întunericul din fiecare om.
Atât cât suntem pe pământ toți suntem niște călători aduși de mila Domnului căruia nu știm să-i arătăm atâta recunoștință pe cât ar merita. Trenul vieții poartă cu sine și călători buni și călători răi. Viața este un Rai când te lupți cu urâtul și te așezi peste el ca un crai, luând în suflet doar lumina și bunătatea pe care ți le-a predat Hristos în scurtul său popas pe pământ…
Zidarul regretă timpul care i-a trecut fără rost și-n care nu a învățat suficient ca să-și depășească această grea condiție. Viața de aviator, medic, arhitect sau inginer ar fi fost mult mai interesantă, mai curată și mai înălțătoare, nu ar mai fi fost nevoit să trudească „zilnic pe nimic.”
Într-o „spovadă” emoționantă, poeta vorbește despre părinți (mamă, tată), despre frați și surori, despre clipe din ieri și din azi:
„Vreau azi să fac spovadă și lumea să mă știe
Ca pe copilul care durerile-și învie”
( Spovada )
Prietenii pot fi departe pentru că
„Din cuvinte-nalț puterea
Pe un frig nevremuit
Azvârlind în vânt tăcerea
Care-n timp ne-a risipit”.
Ultimele poezii sunt cu tentă folclorică, în care „bădița” sau”neica” este așteptat cu dorința sublimă de a o face mireasă:
„Gura dulce să-i sărut
Că demult nu l-am văzut
Și în brațe să mi-l strâng
Dorul inimii să-nfrâng”.
Pentru a-l aduce la sine și pentru a-și îndeplini visurile, „mândruța” este hotărâtă să meargă și la „vrăjitoare” și la „taica popa”.
Amintirile de ieri curg în imagini idilice, de o frumusețe pe care o poți regăsi doar în picturile unor pictori celebri.
Manuela Cerasela Jerlăianu pictează tablouri nemuritoare cu ale sale cuvinte și simțiri fermecate, magice.
Un băutor împătimit pare vesel tot timpul, amețit de aburii lui Bachus, văzând peste tot „valuri de vin”, bând „pentru vii și morți”, gătând totul, pierzându-și judecata tocmai ca să uite de „mândruța” lui:
” Fiindcă vinu-i dulce dulce și de tine m-o feri”.
În final, poeta vorbește cu gândurile sale, își simte inima „un mic depou”, „un avocat” care vrea „din toate să-și ia parte”, este o „ispită pe drumul vieții clandestin” care o macină, pe care o simte ca pe o boală în trupu-i „aiurit”…
Cartea aceasta, „Întâlniri pe crucea vieții” , pe mine m-a impresionat foarte mult fiindcă am fost prinsă și eu în acea întâlnire, fiindcă am trăit alături de poetă emoții, bucurii, tristeți, dezamăgiri, speranțe, viață și etern, frumuseți nesperate.
Crucea vieții nu este ușoară dar toți o purtăm cu noi, unii cu demnitate și curaj, creând cu fiecare zi prezentă frumosul pentru azi și pentru mâine, lăsând în urmă umbre eterne din același frumos, alții cu nimicnicia care îi caracterizează, cu lipsa de respect față de picătura de divin din ei.
O carte ca o lecție care ar fi recomandată spre însușire multora dintre noi.
———————————–
Florentina SAVU
August 2020