De câteva zile îmi cumpărasem arma de vânătoare și mai aveam puțin ca să o iau cu mine în pat doar ca să nu o las singură în dulapul metalic pe care mi-l procurase un prieten de la AQVILA, asociație la care mă și înscrisesem și eu pe atunci. De dragul armei o ștergeam zilnic iar invitația pe care mi-a făcut-o același amic de a-l însoți în Deltă la o rață și ce-om mai găsi pe acolo, mi-a desființat orice urmă de somn așa că, ultimele două zile până la plecare le-am petrecut pregătindu-mi mașina pentru drum, în fapt, era un Fiat Multipla cu 6 locuri suficient de înalt și excelent de manevrabil, parcă născut special pentru cei cu buzunare ceva mai modeste așa că, nu suporta decât benzină de 90 și consuma extrem de puțin, adică atâta cât o bicicletă după cum o alinta nea Tomiță, șeful unei benzinării pe care o frecventam în mod obișnuit și pe care îl făceam foarte fericit dăruindu-i mai mereu vreun iepure, un fazan sau vreo pereche de rațe împușcate pe bălțile din jurul Bucureștiului.

         Invitația pe care mi-a făcut-o astfel amicul meu m-a pus imediat pe jar deoarece auzisem atâtea minunății despre celebra Deltă încât perspectiva de a putea vâna chiar în acel loc mirific îmi crea aproape un șoc. Drept urmare, am dat fuga la nea Sava șeful magazinului de la Lido de unde m-am aprovizionat cu cartușele potrivite astfel că, la plecare eram pregătit să mă confrunt cu orice fiară iar singura piesă care-mi lipsea din dotare era numai tocul armei pentru care nu găsisem unul suficient de potrivit pentru a-i primi și țeava lungă de 81,5 cm așa că, la sfatul unui unchi de-al meu tot vânător o purtam frântă pentru a nu crea discuții.

         Astfel, a doua zi, împreună cu amicul meu eram în drum spre Tulcea iar eu îi savurasem cu nesaț povestirile lui despre Deltă așa că, prima întrerupere a amintirilor lui a fost în dreptul pontonului de unde urma să ne urcăm pe bacul care să ne traverseze Dunărea. In timp ce priveam fascinat apa care se prelingea agale pe lângă noi am simțit deodată în nări mirosul Deltei pe care l-am recunoscut imediat deși până atunci nu mai fusesem prin preajma acestui meleag de vis. Drept urmare, datorită unei nerăbdări care îmi crea fiori în tot trupul, m-am strecurat pe lângă mașină până aproape de prova bacului pentru a admira mai bine malul spre care ne îndrepta și totodată, pomii aflați undeva în zare.

         Ajuns la pontonul pe care urma să coborâm mormăitul molcom al motorului s-a oprit brusc iar cei doi membri ai echipajului au manevrat puntea spre care mi-am dirijat mașina iar astfel am coborât pe tărâmul Deltei. Oftând de emoție l-am urmat pe amicul meu care era cu Dacia lui 1100 și în clipa următoare ne aflam pe digul paralel cu Canalul Sulina iar eu, eram fascinat nu numai de cursul Dunării aflat chiar sub ochii noștri  dar mai ales de o navă care mi s-a părut a fi imensă și care se deplasa tacticoasă spre Sulina. Deci, aceasta a fost prima mea imagine din Deltă.

         Destul de repede am ajuns în satul Vulturul la casa unui alt amic, vânător și el, unde urma să ne cazăm. Odată ajunși acolo, am descărcat puținele lucruri pe care le luasem cu noi după care ne-am instalat comod la umbră pe niște fotolii din răchită pentru a face planul zilei următoare   când urma să atacăm celebrele hățișuri ale Deltei. Eu eram numai ochi și urechi atent ca să nu scap nici un detaliu și chiar pot spune că am reținut tot ce s-a spus acolo așa că, mai rămânea doar să năvălim asupra nenumăratelor stoluri de rațe și gâște de toate soiurile, a imprevizibililor fazani care, pe neașteptate, se ridicau cârâind din desișuri și nu în ultimul rând, să reacționăm prompt la întâlnirea la fel de surprinzătoare cu stolurile porumbeilor popești care apăreau deodată de nici unde răpăind din aripi și astfel, umbrind pământul îndreptându-se către ținta lor. Bine înțeles că, în expediția noastră nu excludeam întâlnirile foarte previzibile cu vulpile, câinii enot sau mistreții care hoinăreau cam peste tot și nu în ultimul rând, chiar ciurde de porci domestici pe care localnicii îi lăsau ca să bântuie prin Deltă unde se hrăneau singuri și nu prea constituia o  surpriză prea mare faptul că, o scroafă mai făta niște godaci ai vreunul vier ceva mai arătos iar astfel apăreau izgonii așa după cum erau botezați  de fericiții lipoveni care se pomeneau cu ei prin ogradă.

         Fascinat  de această viață de basm plină de inedit, chiar m-a întristat  lăsarea întunericului și astfel, am înconjurat grătarul pe care se bronzau câțiva crapi și somotei așteptați de o strachină cu mujdei așa că, în completarea povestirilor fascinante ale zilei nici întunericul de afară nu   s-a lăsat mai prejos și, odată cu sosirea a doi pescari lipoveni care ne-au adus tot felul de pești, ne-am apucat de treabă desfundând primele sticle cu tradiționala votcă însoțită cu relatările lor din ziua care tocmai se sfârșise iar pentru a ne edifica asupra programului zilnic care nu admitea nici o modificare, gazda noastră ne-a asigurat că, potrivit tradiției, seară de seară vecinii săi se prezentau aducând cu ei pește proaspăt iar el, invariabil, onora masa cu votcă rece iar uneori și cu ceva vin.

         Ca urmare, poveștile au curs una după alta scurtând noaptea așa că, puținul întuneric ce ne mai rămăsese l-am fructificat cu nădejde iar astfel, la prima geană de lumină a soarelui eram deja înarmați până în dinți și după ce am lăsat mașinile la drum ne-am avântat prin jungla de stuf ajutându-ne cu câte o macetă bine ascuțită cu care atacam tulpinile prea dese iar astfel reușeam să ne Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Primii mei porumbei popești” →

         În acel an, am fost obligat ca să-mi iau concediul de odihnă în luna august, cedând astfel insistențelor cam justificate ale soției mele care pretindea că se cam săturase de concedii planificate odată cu deschiderea sezonului de vânătoare când, inevitabil, drumurile noastre se despărțeau inevitabil. Drept urmare, am dat în sfârșit curs insistențelor prietenilor mei buzoieni care îmi tot povestiseră tot felul de minunății despre zona Bisoca așa că, mi-am luat nevasta, fetița și cățelușa, le-am urcat în mașină și Varlaam ne-a chemat,adică acolo unde urma să ne întâlnim cu bunul meu prieten Viorel Costache care, pentru vacanța acea era pe post de gazdă.

         Drumul până la cabana unde urma să ne cazăm a fost un vis iar priveliștea care ne înconjura depășea orice închipuiri prin frumusețea ei desăvârșită iar aceasta datorită mai ales, lipsei totale a urmelor oamenilor. Ce mai, până la cabană, adică pe puțin vreo 25 de km pe care i-am parcurs pe unul din malurile râului Bâsca Mare și n-am întâlnit nici țipenie de om iar prima și singura așezare a fost în cele din urmă Cabana Silvică de la Bisoca, adică punctul nostru terminus, care era amplasată pe malul opus al râului acolo unde, drumul pe care venisem era situat ceva mai sus așa că, până la cabană am traversat o punte metalică destul de lungă și aflată cam la vreo zece metri înălțime față de râu. După ce le-am condus pe soția și fetița mea până la cabană unde eram așteptați de cabanier, eu am revenit la drum pentru a-mi aduce și mașina în curte operațiune relativ simplă pentru care am traversat cursul râului într-un anume loc unde apa era mai scăzută așa că, operațiunea a decurs perfect.

         Totul a fost un adevărat vis. Pe lângă gardul din spate al cabanei trecea un pârâu cu o apă limpede și rece ca gheața care izvora din munte pe undeva prin apropiere iar dacă intrai în apă până la genunchi după câteva secunde simțeai nevoia ca să arunci o privire în apă ca să afli dacă mai ai picioare sau nu, atât de rece era apa iar datorită gustului ei minunat aveai o poftă rar întâlnită ca să tot bei.

         Prima care ne-a ieșit în cale a fost Stela, o iapă tânără care, după ce ne-a adulmecat, a fornăit ușor și a scuturat din cap în semn că ne-a acceptat și astfel, a luat act de prezența noastră acolo iar fetița mea i-a și întins palma în care avea două bomboane fondante așa că, prietenia dintre ele s-a sudat instantaneu.

         Viața la cabană a fost un vis frumos. Stăteam permanent la masa din curte unde serveam micul dejun, prânzul și cina în imediata vecinătate a focului, asistați constant de Pepita mea, un cocker de vânătoare albă cu pete negre sau invers și mai ales, inteligentă, după care, libertatea deplină începea chiar de la gardul curții cabanei în timp ce, liziera pădurii se afla la circa 40 de metri de gardul nostru.

         Constatând apropierea realizată prompt între Stela și fetița mea, cabanierul a adus o șa pe care a pus-o pe spinarea Stelei invitând-o astfel pe Nina ca să se urce pe ea însă, eu am observat imediat o ușoară  mișcare de rezistență sau de durere a Stelei când i-a așezat șeaua pe spinare așa că, l-am împiedicat ca să-i prindă chinga și i-am spus ca să-i dea jos șeaua din spinare pentru că, ceva o supără. Cam intrigat, cabanierul a înjurat-o pe Stela și chiar a lovit-o cu bocancul în pulpa piciorului așa că, l-am dat la o parte și am dat imediat șeaua jos de pe Stela constatând pe loc faptul că, avea o rană sângerândă de cca. 10 cm exact pe șira spinării așa că, după ce i-am interzis ca să mai pună șeaua pe ea până ce nu se vindecă, așa că i-am uns rana cu un strat gros de Asocilin, un unguent cu antibiotic pentru animale și pe care îl aveam la trusa medicală a Pepitei:

         – Fii atent – m-am adresat astfel cabanierului -, i-am pus un strat gros pe rană ca să nu se mai așeze muștele pe ea iar șeaua o vei putea pune pe ea numai după ce se vindecă rana. Ai înțeles ?!

         Au trecut prea iute zilele iar după povestea cu rana ei, Stela era nedespărțită de noi însoțindu-ne împreună cu Pepita oriunde ne duceam așa că, doar când mergeam la pădure o mai legam ca să nu se țină după noi.

         Într-una din zile, mergând pe drum însoțiți de Pepita, ne-a ieșit în cale un ciobănaș cu o bâtă încă odată cât înălțimea lui care, a cercetând-o cu atenție pe Pepita și m-a rugat ca s-o iau în brațe deoarece se va  apropia turma de oi care era însoțită de haita de câini. Inițial am pufnit în râs deoarece Pepita se agrea cu toți câinii dar, în cele din urmă, convins de tonul ciobănașului, nici n-am apucat bine ca să o ridic în brațe pe Pepita căci, după cotul drumului au și apărut haita de dulăi condusă de unul imens care, m-au înconjurat imediat dar mai mult de curiozitate și având atenția îndreptată asupra Pepitei pe care, după ce șeful lor a adulmecat-o a plecat liniștit urmat de trupa lui iar astfel, ne-am făcut și relații prin zonă.

         Într-o seară, pe când aprinsesem focul pentru cină, m-au surprins niște fluierături și hăuleli ale ciobanilor care tocmai coborâseră din spre pădure ca să ducă oile la apă iar brusc, șeful haitei a sărit gardul cabanei scurtând drumul prin curtea noastră și venind astfel tot din spre pădure fiind urmat de câțiva dintre cei din haita lui după care, au sărit gardul opus dintr-un salt urmați imediat de mine și de prietenul meu iar eu ținând-o strâns la piept pe Pepita care, scâncea mârâind incitată și tremura de nerăbdare ca să se alăture și ea evenimentelor.

         Ajungând la gardul curții, ne-am uitat înspre cealaltă lizieră a pădurii și cu mare surprindere am zărit pe șeful haitei cum se războia cu doi râși adulți fiind protejat de doi dulăi din haita lui în timp ce,  ciobanii răsuceau bâtele pe deasupra capetelor și hăuleau pentru a-i determina pe cei doi râși ca să renunțe la prada de la stână și să se retragă în pădure. Spectacolul a fost uluitor deoarece, deși am crescut la munte, foarte rar am avut prilejul ca să văd râs în libertate iar în cele din urmă, cei doi râși adulți au renunțat la mieii pe care puseseră ochii și s-au reîntors spre pădure dispărând printre arborii înalți și deși.

         În cele câteva zile care au urmat ne-am integrat perfect în viața cotidiană a cabanei iar în altă zi pe când lumea se mai odihnea, eu am ieșit ca să pregătesc lemnele pentru focul în jurul căruia vom sta ca să servim cina. Când m-am apropiat de tăietorul de lemne câinii de la stână erau întinși de-a lungul gardului dormind la umbra acestuia deoarece razele soarelui de prânz aproape că frigeau.

         La un moment dat, la deal de gardul cabanei, chiar lângă liziera pădurii păștea calul ciobanilor iar precis că, oile se aciuiseră pe la umbra binefăcătoare a pomilor, când deodată, calul a nechezat și a încercat ca să se miște ceva mai la o parte însă fiind împiedicat la cele două picioare din față nu a reușit decât să se ridice pe copitele picioarelor din spate nechezând alarmat în timp ce, Stela aflată lângă mine îi ținea isonul iar când m-am îndreptat și eu cu atenția spre zona unde mi se părea că se alarmează caii n-am zărit nimic concret însă  mi-am dat seama imediat că, animalele simțiseră ceva așa că, am prins mânerul securii pregătindu-mă ca să intervin și eu de va fi nevoie.

         De fapt, imediat ce calul împiedicat al silvicului a slobozit primul nechezat, șeful haitei a și sărit ca ars din somn și fiind lângă mine, l-am văzut cum, în timp ce adulmeca mirosul aerului mârâind amenințător și i s-a zburlit brusc părul de pe ceafă pentru ca, în secunda următoare a dat un hămăit scurt care i-a săltat imediat în picioare pe toți membri haitei și fără nici un alt semnal au rupt-o imediat la fugă spre pădure hămăind de mama focului, au trecut ca un vârtej pe lângă calul împiedicat și astfel au dispărut printre copaci în timp ce hărmălaia lor scădea încet, încet în intensitate marcând astfel distanța unde ajunseseră.

         Fascinat de un asemenea spectacol inedit trăiam din plin emoția momentului care nu aveam cum să-mi imaginez că se va sfârși însă bineînțeles că, regretam din tot sufletul că nu aveam carabina cu mine deoarece, eram sigur că, atât calul cât și câinii simțiseră apropierea ursului care, prin zona respectivă se simțea ca acasă la el. Un timp, am rămas cu sufletul la gură și cu urechile Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Viață de câine” →

       Fericit că în sfârșit merg și eu la vânătoare fiind însoțit de câinele meu dotat cu o lesă cumpărată de la magazinul de arme de la Lido, am dat curs unei invitații la un pescuit pe lacul Căldărușani fiind însoțit de soția și fiica mea, Nina care, deosebit de mândră, o conducea pe Pepita. Odată ajuns pe malul lacului unde se mai aflau câțiva pescari, ne-am retras ceva mai departe unde nu aveam pe cine deranja deoarece eram singuri și unde Pepita ne-a făcut o adevărată demonstrație de înot. Altfel spus, mai înainte ca să admirăm zona splendidă, Pepita, descoperind apa și fiind eliberată din lesă de fiica mea, a lătrat de câteva ori de bucurie după care, fără nici o comandă a rupt-o la fugă spre luciul de apă iar de pe mal, pur și simplu a plonjat în apă înotând asemenea unei vidre, adică fără să lovească apa numai cu lăbuțele din față așa cum obișnuiesc câinii să înoate. După ce a mai zburdat un timp a revenit pe mal și odată ajunsă lângă Nina, s-a gudurat de bucurie și totodată, s-a scuturat bine de tot de apă stropind-o astfel așa cum se cuvenea.

         Deoarece ziua se anunța splendidă și fiind contaminați de buna dispoziție a Pepitei, atât eu cât și Nina ne-am dezbrăcat și am rupt-o la fugă spre apă unde, de pe un mic ponton am plonjat și noi urmați imediat de Pepita care n-a ezitat ca să ne urmeze. Bine înțeles că s-a îndreptat apoi direct spre Nina care a încercat să se ferească de ea însă am constatat imediat că, stilul de înot al Pepitei era destul de productiv așa că, fetiței mele nu i-a fost deloc ușor ca să scape de ea, ba din contră, odată ajunsă în spatele ei, imediat cum se apropia o cam zgâria pe spate cu unghiile lăbuțelor cu care lovea apa așa că, am  fost obligat ca să mă apropii de ea și astfel să-mi salvez copilul. Chemând-o pe Pepita ca să mă urmeze, la un moment dat, mi-a venit ideea de a mă scufunda și astfel, profitând de limpezimea apei am urmărit-o de jos cum înoată constatând astfel cât de frumos își unduia trupul lopătând ritmic cu piciorușele din față, exact cum am asemuit-o și ceva mai devreme când i-am comparat stilul de înot cu cel al unei vidre.

         După ce ne-am răcorit suficient, ne-am retras pe mal și folosindu-mă de câțiva știuleți de porumb curățați de boabe, am încercat ca să-i văd reacțiile Pepitei așa că, după i-am arătat un știulete, l-am aruncat în apă nu prea departe de mal și comandându-i:

         – Adu, Pepita, hai, adu … hai, aport !

         Spre imensa mea surpriză, după ce mi-a urmărit cu toată atenția mișcarea mâinii și implicit, traiectoria știuletelui, Pepituța a scâncit numai ușor însă de plăcerea jocului după care, a țâșnit spre mal și iarăși, după un salt spectaculos, a aterizat în apă de unde a și pornit imediat spre știuletele care plutea, l-a apucat în bot și ținându-l deasupra apei s-a apropiat destul de repede de mal însă, nici prin cap nu i-a trecut ca să mi-l restituie așa că, gândind precis că este prada ei a rupt-o la fugă printre niște pomi unde a început să se joace cu știuletele.

         Pentru mine, primul aport al Pepitei și întreaga ei demonstrație cu înotul și știuletele, au reprezentat dovada aptitudinilor ei și astfel, chemarea spre vânătoare așa că, mi-am schițat iute un plan.

         Ca urmare, cunoscând aptitudinile câinilor care simt respectul pentru cei dintre ei mai bine dotați și totodată, reflexul de a le imita talentul, am îmbrățișat pe moment ideea de a ieși la vânătoare cu Pepita însă nu oricum, ci însoțindu-l pe vărul meu care îl deținea pe mult regretatul Tosca, un terier incredibil de talentat la orice fel de vânătoare, fie de mistreți, fazani ori rațe și pe care, încă de când era un puișor, mi-a fost încredințat ca să am grijă de el iar eu, afară fiind iarnă, îl cuibăream sub haina mea călduroasă de unde, pentru a-mi mulțumi pentru confortul oferit, scotea din când în când boticul lingându-mă pe gât ori pe bărbie. Acel cățeluș minunat, efectiv suferea vizibil de dragostea pentru vânătoare astfel că, permanent era gata în orice clipă pentru a ieși în teren. Drept urmare, fiind încurajat și de vărul meu, am luat-o cu mine pe Pepita la câteva vânători de fazani însă am renunțat rapid la asemenea escapade deoarece, Pepita mea avea niște urechi imense cu care chiar mătura pământul, fără să mai amintesc și de firele ornamentale lungi de păr care-i atârnau de pe corp și până aproape de pământ iar numai după ce am ajuns cu ea acasă am reușit ca să pricep noima hohotelor de râs ale vărului meu căruia i-am și povestit apoi totul adică, faptul că, odată ajuns acasă, constatând dezastrul inevitabil din părul Pepitei ajunsă cărăuș de  adevărate ghemotoace de scaieți și ciulini pentru îndepărtarea cărora am muncit aproape două zile când, atât eu cât și Pepita am plâns, ea de durere iar eu de mila ei. Iar cu această tristă aventură s-a încheia și odiseea vânătorii de fazani în ceea ce o privea.

         A urmat însă vânătoarea de rațe unde, de această dată, era cert că în apă nu sunt ciulini și nici scaieți iar Pepita înota ca o vidră așa că,  l-am rugat pe vărul meu ca să dăm o raită pe la Podul Pitarului unde poate aveam șansa ca să dăm de ceva zburătoare și astfel, Pepita mea să arate și ea ce știe iar după ce l-am convins, în prima duminică      ne-am și înființat la baltă, el cu Tosca iar eu cu Pepita. Când a reîntâlnit-o pe Pepi a mea, lui Tosca i-au sticlit ochișorii de bucurie sperând precis și în vreo întâlnire de amor care mie personal chiar nu mi-ar fi produs decât o imensă bucurie intuind ce puișori minunați ar putea aduce ei pe lume, dar n-a fost să fie așa.

         Cum vărul meu avea și ceva treabă nu prea am beneficiat de prea mult timp însă, odată ajunși pe malul apei, până să pregătim armele, pe deasupra noastră a și trecut un stol de rațe mari așa că, în continuare am fost mai atenți iar nu peste mult timp, un alt stol însă mai mic de sarsele care au zburat cu mare viteză cam pe același traseu ca primul dar în acel moment eram pregătiți așa că, am tras fiecare câte două focuri de pe urma cărora, două sau trei sarseluțe s-au prăbușit în apă nu prea departe de mal. Nici n-au apucat ca să cadă bietele rățuște căci Tosca, știind precis ce are de făcut, a și sărit de pe mal înotând voinicește spre locul unde căzuseră iar aproape imediat   i-am șoptit și eu Pepitei care aștepta comanda mea așa că, i-am indicat direcția și i-am  șoptit:

         – Adu, … hai, adu !

        Drept urmare, imediat și Pepita a țâșnit în apă pornind în urmărirea lui Tosca iar saltul Pepitei urmat imediat de stilul ei de înot total diferit de al lui Tosca, l-au încântat imediat pe vărul meu:

         – Ia uite cum înoată gagica !! – s-a minunat el bine dispus.

         Intre timp, cei doi au ajuns în locul unde se prăbușiseră rățuștele iar Tosca a și înhățat-o pe cea mai apropiată iar Pepita se cam chinuia cu alta neștiind sigur de unde să o apuce. În cele din urmă, imitându-l pe Tosca care imediat a și pornit spre mal fiind urmat de Pepita însă distanța dintre ei se mai mărise ca urmare a întârzierii Pepitei la apucarea raței împușcate. Astfel, Tosca a ajuns la mal unde a depus rața la picioarele vărului meu iar apoi, a revenit în apă înotând în întâmpinarea Pepitei căreia i-a smuls rața din botic revenind la mal și depunând-o lângă cealaltă rață tot la picioarele vărului meu.

         – Bravo mă ! La vânătoare tu culegi tot ce găsești împușcat pe teren ? – l-am criticat eu în glumă scărpinându-l după ureche unde știam că-i place.

         – Ei, și tu … – m-a stopat vărul meu râzând -, chiar nu apreciezi un gest cavaleresc ? El i-a luat rața ca să nu se mai chinuiască ea s-o care ! Acum te-ai prins ?

         Între timp, a apărut și Pepita care, imediat ce a ajuns pe mal s-a scuturat serios de apă după care, s-a îndreptat spre mine mulțumită de performanța ei.

          Amândoi, atât  eu cât și vărul meu ne-am amuzat copios de modul în care a decurs vânătoarea și amândoi i-am lăudat gestul cavaleresc al lui Tosca pentru maniera în care a ajutat-o pe Pepita Continue reading „Constantin-Ștefan ȘELARU: La vânătoare de rațe” →

Într-o noapte ploioasă și bătuți de un vânt rece și pătrunzător, plutonierul Făcăleț împreună cu sergentul Țăcălie stau oblojiți sub o streașină unde încearcă în zadar ca să se adăpostească de stropii de ploaie reci care i-au pătruns până în măduva oaselor. În cele din urmă, Făcăleț care are o fire mai bătăioasă și mai voluntară își ia inima în dinți și răbufnește:

– Bă, chiar așa dă proști om fi noi, mă?!

– Adică, te gândești la șefu? – marchează iute Țăcălie știindu-i vechea lui oftică pe șeful lor de grupă.

– Păi, bineînțeles! Ce rahat de democrație o mai fi asta ori stat dă drept cum zic ei, dacă el stă la căldurică cu cracii cocoțați pă birou și privește la televizor așteptând vreun telefon în timp ce, noi mucegăim în ploaie și vânt.

– Păi, nu ne instruiește el? – îl întărâtă Țăcălie – Nu ne și coordonează?

– Pă dracu, pă dracu-l coordonează el! Ce rahat face? In fiecare seară ne recită aceeași poezie pe care nici măcar n-a fost în stare să o învețe pe de rost și ne-o tot citește ca neblegu’ după care, noi ne ducem la muncă iar el la aghioase! E bine așa?

– E bine, cum să nu fie?

– Dar pentru cine oare, că pentru noi nu prea!

Făcăleț s-a întărâtat rău de tot și după ce i s-a strecurat pe după guler o nouă picătură rece de apă care s-a lăsat în jos de-a lungul șirei spinării, trântește o palmă zdravănă în peretele de lemn al dughenei lângă care se adăpostiseră:

– Gata bă, nu mai merge așa!

– Păi și io zic la fel – îi ține isonul Țăcălie.

– Io zic să facem grevă…

– Facem!

– Da… nu d-aia a foamei !

– Adicătelea, d-aia fără mâncare?

– Îhî.

– Ce, ori ești țăcănit? Am în porthart patru cârnați afumați și o conservă cu iahnie de fasole cu o ceapă mare roșie.

– Iar io am adus chifteluțe calde cu mărar în ele și gogonele murate, cu pâine de casă făcută la cuptor.

– Păi vezi? Când pleci la luptă trebuie să analizezi foarte bine cum ataci pentru că nu știi ce se poate ivi.

– Deci, facem grevă d-aia obișnuită.

– Normal! P-aia a foamei s-o facă el.

– Așa zic și io.

– Și o anunțăm, nu?

– Păi, normal, doar e democrație, nu?

– Și ce cerem?

– Să moară mama dacă-mi vine ceva în cap.

– Și mie la fel.

– Atunci, știi ce?

– Nu știu.

– Taci, mă? Io zic să cerem ca să mai meargă și el în locu’ nostru iar noi să stăm în locu’ lui… Ei, ce zici?

– Mișto de tot, ești nemaipomenit!

– Da, intri dumneata și îi spui pentru că ești mai mare-n grad.

– Da, mă… bineînțeles că intru, ce crezi că mi-e târșeală? – și fără să mai stea pe gânduri Făcăleț deschide larg ușa șefului fără să mai bată în ea și intră în biroul acestuia.

– Să trăiți, permiteți să raportez.

– Ce-i, bă Făcăleț? Avem vreun eveniment?

– Păi, ar cam fi ceva.

– Aoleo! Da ce s-a-ntâmplat tocmai pe vremea asta de tot rahatu’?

– Păi, io și Țăcălie am intrat în grevă.

– În ce-ați intrat, mă ?

– In grevă.

– Aoleo! Și io ce să vă fac dacă nu vă uitați și voi în ce călcați!?

– Șefule, nu m-ați înțeles! Noi în felul acesta protestăm.

– Ce mă, ori ați înnebunit? Împotriva cui?

– Păi… împotriva dumitale!

– A mea? Aoleo, dacă vă află nevastă-mea vă bate de vă sună apa-n cap! Cum adică, mă… vă luați voi de mine?!

– Păi, da, că doar e democrație și dacă-i și stat de drept, avem și noi dreptu’ să stăm,  nu-i așa ?

– O-ți avea, mă! Cine știe,,, Și unde vreți voi să stați?

– Uite aici, în locul dumitale.

– Păi, avem noi loc toți trei aici?

– Nu prea avem, așa că, dumneata pleci în patrulare în locul nostru iar noi te instruim și te coordonăm, așa cum faci matale cu noi! Ei, ce zici de figura asta?

– Pare mișto, dar cine a gândit-o înainte?

– Io!!!

– Am bănuit, că prea e bine pritocită.

– Normal, șefu’, că am băgat și eu la cap câte ceva de când tot bat străzile după hoți.

– Atunci ești de acord ca să facem o probă?

– Normal! Numai io singur?

– Deocamdată. Pe Țăcălie îl probez numai dacă n-o scot la cap cu tine.

– Hai să vedem.

Continue reading „Constantin-Ștefan ȘELARU: Grevă la poliție” →