De câteva zile îmi cumpărasem arma de vânătoare și mai aveam puțin ca să o iau cu mine în pat doar ca să nu o las singură în dulapul metalic pe care mi-l procurase un prieten de la AQVILA, asociație la care mă și înscrisesem și eu pe atunci. De dragul armei o ștergeam zilnic iar invitația pe care mi-a făcut-o același amic de a-l însoți în Deltă la o rață și ce-om mai găsi pe acolo, mi-a desființat orice urmă de somn așa că, ultimele două zile până la plecare le-am petrecut pregătindu-mi mașina pentru drum, în fapt, era un Fiat Multipla cu 6 locuri suficient de înalt și excelent de manevrabil, parcă născut special pentru cei cu buzunare ceva mai modeste așa că, nu suporta decât benzină de 90 și consuma extrem de puțin, adică atâta cât o bicicletă după cum o alinta nea Tomiță, șeful unei benzinării pe care o frecventam în mod obișnuit și pe care îl făceam foarte fericit dăruindu-i mai mereu vreun iepure, un fazan sau vreo pereche de rațe împușcate pe bălțile din jurul Bucureștiului.
Invitația pe care mi-a făcut-o astfel amicul meu m-a pus imediat pe jar deoarece auzisem atâtea minunății despre celebra Deltă încât perspectiva de a putea vâna chiar în acel loc mirific îmi crea aproape un șoc. Drept urmare, am dat fuga la nea Sava șeful magazinului de la Lido de unde m-am aprovizionat cu cartușele potrivite astfel că, la plecare eram pregătit să mă confrunt cu orice fiară iar singura piesă care-mi lipsea din dotare era numai tocul armei pentru care nu găsisem unul suficient de potrivit pentru a-i primi și țeava lungă de 81,5 cm așa că, la sfatul unui unchi de-al meu tot vânător o purtam frântă pentru a nu crea discuții.
Astfel, a doua zi, împreună cu amicul meu eram în drum spre Tulcea iar eu îi savurasem cu nesaț povestirile lui despre Deltă așa că, prima întrerupere a amintirilor lui a fost în dreptul pontonului de unde urma să ne urcăm pe bacul care să ne traverseze Dunărea. In timp ce priveam fascinat apa care se prelingea agale pe lângă noi am simțit deodată în nări mirosul Deltei pe care l-am recunoscut imediat deși până atunci nu mai fusesem prin preajma acestui meleag de vis. Drept urmare, datorită unei nerăbdări care îmi crea fiori în tot trupul, m-am strecurat pe lângă mașină până aproape de prova bacului pentru a admira mai bine malul spre care ne îndrepta și totodată, pomii aflați undeva în zare.
Ajuns la pontonul pe care urma să coborâm mormăitul molcom al motorului s-a oprit brusc iar cei doi membri ai echipajului au manevrat puntea spre care mi-am dirijat mașina iar astfel am coborât pe tărâmul Deltei. Oftând de emoție l-am urmat pe amicul meu care era cu Dacia lui 1100 și în clipa următoare ne aflam pe digul paralel cu Canalul Sulina iar eu, eram fascinat nu numai de cursul Dunării aflat chiar sub ochii noștri dar mai ales de o navă care mi s-a părut a fi imensă și care se deplasa tacticoasă spre Sulina. Deci, aceasta a fost prima mea imagine din Deltă.
Destul de repede am ajuns în satul Vulturul la casa unui alt amic, vânător și el, unde urma să ne cazăm. Odată ajunși acolo, am descărcat puținele lucruri pe care le luasem cu noi după care ne-am instalat comod la umbră pe niște fotolii din răchită pentru a face planul zilei următoare când urma să atacăm celebrele hățișuri ale Deltei. Eu eram numai ochi și urechi atent ca să nu scap nici un detaliu și chiar pot spune că am reținut tot ce s-a spus acolo așa că, mai rămânea doar să năvălim asupra nenumăratelor stoluri de rațe și gâște de toate soiurile, a imprevizibililor fazani care, pe neașteptate, se ridicau cârâind din desișuri și nu în ultimul rând, să reacționăm prompt la întâlnirea la fel de surprinzătoare cu stolurile porumbeilor popești care apăreau deodată de nici unde răpăind din aripi și astfel, umbrind pământul îndreptându-se către ținta lor. Bine înțeles că, în expediția noastră nu excludeam întâlnirile foarte previzibile cu vulpile, câinii enot sau mistreții care hoinăreau cam peste tot și nu în ultimul rând, chiar ciurde de porci domestici pe care localnicii îi lăsau ca să bântuie prin Deltă unde se hrăneau singuri și nu prea constituia o surpriză prea mare faptul că, o scroafă mai făta niște godaci ai vreunul vier ceva mai arătos iar astfel apăreau izgonii așa după cum erau botezați de fericiții lipoveni care se pomeneau cu ei prin ogradă.
Fascinat de această viață de basm plină de inedit, chiar m-a întristat lăsarea întunericului și astfel, am înconjurat grătarul pe care se bronzau câțiva crapi și somotei așteptați de o strachină cu mujdei așa că, în completarea povestirilor fascinante ale zilei nici întunericul de afară nu s-a lăsat mai prejos și, odată cu sosirea a doi pescari lipoveni care ne-au adus tot felul de pești, ne-am apucat de treabă desfundând primele sticle cu tradiționala votcă însoțită cu relatările lor din ziua care tocmai se sfârșise iar pentru a ne edifica asupra programului zilnic care nu admitea nici o modificare, gazda noastră ne-a asigurat că, potrivit tradiției, seară de seară vecinii săi se prezentau aducând cu ei pește proaspăt iar el, invariabil, onora masa cu votcă rece iar uneori și cu ceva vin.
Ca urmare, poveștile au curs una după alta scurtând noaptea așa că, puținul întuneric ce ne mai rămăsese l-am fructificat cu nădejde iar astfel, la prima geană de lumină a soarelui eram deja înarmați până în dinți și după ce am lăsat mașinile la drum ne-am avântat prin jungla de stuf ajutându-ne cu câte o macetă bine ascuțită cu care atacam tulpinile prea dese iar astfel reușeam să ne construim câte o potecă prin care să ne strecurăm spre câte o japșă de unde speram să se ridice vreo rață ori vreo gâscă sau orice altă lighioană. In câteva rânduri, am fost surprins de apariția total neașteptată a unui stol năvalnic de porumbei care, zburând pe deasupra mea, pentru câteva secunde mi-au acoperit lumina soarelui iar totul s-a petrecut atât de iute încât nici măcar n-am avut timpul necesar ca să ridic arma.
– De ce n-ai tras ? – am auzit de undeva din dreapta întrebarea amuzată a amicului meu care și el tot tăia de mama focului la stuf ca să poată avansa.
– Eh,… d-aia !! – i-am răspuns eu înciudat avântându-mă cu maceta asupra pădurii dese de stuf din fața mea.
După mai bine de o oră și ceva am ajuns la malul apei de unde am zărit undeva prea departe de noi mai multe rațe care se bălăceau în apă de plăcere. Le-am privit un timp după care am ocolit stuful și am ieșit la drum îndreptându-ne către mașini.
– Unde vreau eu să mergem sunt ogoare însămânțate și câteva ochiuri de apă așa că, poate dăm de ceva rațe sau chiar gâște dar în mod cert găsim porumbei popești.
– Păi atunci, de ce am mai pierdut vremea cosind stuf când știai de locul ăsta ?
– N-am pierdut nici o vreme pentru că, foarte bine puteam ridica vreun fazan de aici. Nici nu știi unde poți da de el.
– Bine, bine, … hai să mergem la ogoarele alea – i-am răspuns eu cam morocănos fiind iritat de polenul florilor de stuf care îmi umpluse spinarea strecurându-se pe după guler și astfel, producându-mi o mâncărime enervantă.
Odată ajunși la mașini, l-am urmat îndeaproape având arma încărcată și rezemată de bancheta alăturată cercetând din mers întinderea ogorului de unde, deodată, un stol numeros de porumbei s-au ridicat brusc și asemenea unui roi de albine au trecut în viteză pe deasupra noastră dând un ocol nu prea mare și aterizând ceva mai departe de noi. Urmărindu-i pe deasupra mașinii, amicul meu mi-a făcut semn să mă apropii de el așa că, am zărit clar locul unde porumbeii aterizaseră iar astfel, peria verde a grâului proaspăt răsărit era efectiv acoperită de pata stolului aterizat acolo.
– Fii atent că, în mod precis, ăștia nu mai pleacă de aici deoarece au ce ciuguli așa că, să ai arma încărcată și geamul lăsat iar când mă vei zări pe mine ajuns în partea cealaltă a ogorului, du-te direct pe ei ca să-i înalți și să-ți vină astfel bine ca să tragi în stol, fără să mai ochești. Altfel nu-i prididești că sunt mai iuți decât sarselele. Și eu voi proceda tot la fel așa că, să nu te mire dacă cei pe care îi voi înălța eu vor veni la tine iar cei săltați de tine să vină la mine.
Zis și făcut. L-am zărit năvălind cu viteză în stolul de porumbei iar conform celor spuse de el ceva mai devreme, aceștia s-au înălțat brusc dar păstrându-și stolul, moment în care am auzit două împușcături trase rapid una după cealaltă iar urmărind stolul l-am zărit cum dădea ocol ogorului așa că, fără să mai pierd momentul potrivit am procedat și eu la fel iar întocmai cum mi-a spus amicul meu, porumbeii s-au înălțat brusc menținând deasupra mea densitatea stolului așa că, am frânat și am tras ambele focuri pe fereastră exact în mijlocul stolului iar mai mulți porumbei s-au prăbușit, dar n-am coborât imediat din mașină ci numai am îndepărtat-o cu spatele rămânând mai departe în zonă și exact cum îmi spusese amicul meu, după ce s-au înălțat destul de mult, stolul a făcut un rond larg de tot aproape dispărând în zare așa că, am coborât iute și apropriindu-mă de locul unde căzuseră porumbeii loviți de alice am cules de pe jos unsprezece exemplare. Erau mult mai dezvoltați decât guguștiucii și păreau cam la fel de mari ca și fazanii, după care am revenit la mașină și am privit spre locul unde vâna amicul meu și i-am zărit mașina parcată la marginea unui stuf din apropiere așa că, m-am depărtat și eu puțin de locul în care se aflase stolul de porumbei așteptând astfel ca să văd ce va urma.
Pe când tocmai mă cam plictisisem și mă gândeam ca să pornesc spre amicul meu, numai ce văd destul de departe un stol negru care părea că se îndreaptă spre mine așa că, am rămas nemișcat în mașină iar în scurt timp stolul s-a apropiat și după ce au făcut câteva ocoluri pe deasupra locului, deodată au aterizat exact în locul unde căzuseră porumbeii împușcați de mine și fără să mai întârzie s-au și apucat ca, uguind în cor, să scurme grăbiți pământul în căutarea semințelor plantate acolo iar aruncând o privire spre amicul meu am zărit că și deasupra lui se afla un stol care tocmai ateriza.
Drept urmare, exact așa cum procedasem ceva mai devreme m-am avântat spre stolul de pe arătură, acesta s-a înălțat buluc iar eu am tras cele două focuri pe geamul lăsat și am văzut clar câteva ghemotoace prăbușindu-se din stol așa că, imediat ce s-au îndepărtat m-am dus și am mai cules de pe jos opt porumbei în timp ce am zărit și mașina amicului meu apropiindu-se.
– Ei, cum a mers vânătoarea ? – m-a întrebat el zâmbind mulțumit.
– Sunt foarte surprins – i-am răspuns eu surâzând – N-am mai vânat în stilul ăsta.
– Mda, … ăsta le este obiceiul. Cred că dacă te ții de ei le poți măcina tot stolul. Sunt primii tăi porumbei popești ?
– Da, însă așa, la prima vedere par la fel de mari ca și cocoșii de fazan.
– Mda, … sunt aproape la fel de mari așa că, poți să-i propui soției tale ca, din jumătate să gătească o supă cu tăiței de casă iar restul, să-i pregătească cu pilaf. O să-ți placă deoarece ai să constați ce bine îmbrăcați sunt cu grăsime dulce la gust, nu altceva !
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, august 2020