– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII –
Autor, Manuela Cerasela Jerlăianu
Poetul este ființa care duce în spate povara unor sentimente pe care le cară cu sine prin spațiul numit poezie și le arată în toată profunzimea și arderea lor neîncetat.
Poezia este crucea lui de lumină pe care cu toată greutatea sentimentelor o poartă ca un Isus al ei spre mântuirea altora, spre bucuria și liniștea lor.
Poetul este un vrăjitor, un adevărat magician iar talentul său e mantia de sub care apar diamante și mărgăritare, minuni pe care numai sufletul și mintea sa le pot făuri.
Versurile se înșiră pe fire învizibile, fiecare literă este o perlă strălucitoare și fiecare vers o floare de vis. Întreaga construcție numită poezie devine un palat măreț în care nu poți pătrunde decât cu sfială și cu tălpile goale, cu sentimente curate și astfel să-ți încropești din tot o oază de liniște și frumusețe.
În poemul închinat de Manuela Cerasela Jerlăianu unei alte poete, și nu numai, un om de litere de o valoare deosebită, Cezarina Adamescu, ea spune că aceasta „este un om vrăjit de vers” pe care mulți îl invidiază tocmai pentru că nu pot atinge înălțimile sale, acele înălțimi pe care dumneaei le-a urcat cu tenacitate și talent de mare alpinist:
„Dacă îi ceri un pic de timp din vers ca să citească,
Se uită-n jurul tău mijind, dorind să te zdrobească”.
Printre ochii mijiți el, invidiosul, zărește magia și frumosul din vers însă incapabil de a atinge acel vis, de a se amesteca în vreun fel cu el.
Nu de puține ori poeți buni au fost crucificați de invidii, răutăți, prefăcătorie, falsitate.
Iubirea de țară nu te ajută să fii în față, să i te dedici cu trup și suflet. Îndemnul la aducere aminte este tulburător:
„Dacă mă judeci că am scris descătușând cuvântul,
Adu-ți aminte de toți cei care-au apus de-a rândul,
Că țara sub cel tăvălug i-a îngropat în timp
Uitând că au fost luminați purtând al vieții nimb” (Pe drumul Crucii de poet)
Crucea vieții poetului nu este deloc ușoară. El poartă în sufletul său flămând de vers iubirea întregii lumi, cu riscul de a fi criticat și crucificat pe altarul poeziei.
Cu pana lor fermecată poeții scriu despre iubire și o trăiesc pe hârtie ca și cum ar fi reală. Ei inventează trăiri miraculoase, șoapte mărețe de dragoste. Iubirea lor este vijelioasă precum valurile mării pe timp de furtună. Ei își slobozesc în lume toate aceste trăiri precum face marea cu valurile sale când le izbește de țărm, retrăgându-le apoi când trebuie să-și reia locul în matcă:
„Poeții scriu de marea lor iubire
Cuvintele apun valuri pe rând
În nopțile rămase amintire
Purtate peste altele din gând.
Iubirea se trăiește-n poezie
Diamantin sclipind dintr-un condei
Și înflorește toată-n poezie
Bătând din aripe cu lungi scântei.”
Iubirea pentru poezie este sacră la fel ca și iubirea pentru Dumnezeu și în ea chiar respiră Dumnezeu deși uneori îți pare a fi ca un blestem.
De fapt poate fi un blestem de iubire maximă, blestem care poate clădi sau ruina versul, îl poate îngropa însă călcând pe propria moarte acesta va reînvia și va așeza primăvara în toată splendoarea sa pe drumul de lumină:
„Și mă voi duce colo-ntre izvoare
Unde pârâul curge liniștit
Și primăvara plină de culoare
Să le îngrop, chiar dacă n-am murit.”
Strada Gării apare ca un loc de pornire spre o nouă destinație, undeva la malul mării, să-i asculte valurile cântând „versuri baladești” și țipătul pescărușilor, spre care își va elibera tumultul din piept:
„Că visele se risipesc ușoare
Și cad pe Strada Gării mii și mii,
Făcând poetul slovă trecătoare,
Care-și dă sufletul în poezii.”
Sacrificiul scrierii este mare fiindcă acele trăiri lăuntrice, acele imagini din minte și din suflet cărora el le dă viață consumă energie și timp, obosesc. Sângele său, picătură cu picătură, este dat numai din iubire.
Poeții tac dar pentru ei vorbește cuvântul și vocea acestuia, prin toată tăcerea sa, răzbate ca un clopot în zi de sărbătoare:
„Poeții tac, dar mintea strună merge
Și marea de cuvinte, la condei,
Și orice fac, ei singuri nu pot drege
Pornirea-i avalanșă de idei”
( Pură socoteală)
Silabe și cuvinte se înșiră ca la paradă, defilând într-un joc al minții până la final de marș: poezia.
„Că poezia-i pură socoteală,
E-o adunare de silabe-n gând,
Iar noi venim scriind cu îndrăzneală
Și măsurăm cuvinte rând pe rând”.
Raiul și Iadul colindă prin poezie iar visul de mărire există în sufletul fiecăruia măcar prin existența unui monument postum.
Versul este sufletul poetului, nucleul pe care el își așează trăirile, îmbrăcându-l în haine multicolore, de o frumusețe aparte fiindcă își poate permite să viseze:
„Vântur versurile-n suflet ca poeții prinși în horă
Și când scriu o poezie fur din viață doar o oră,
Mă inspir din fantezie și din versul ce-l citesc
Lăsând umbrele să vadă visele ce le trăiesc.”
( Vă colind la țărm de vise )
Anotimpurile se succed cu repeziciunea viselor și prin fiecare anotimp se înserează poeme rupte parcă din același mare suflet, bogat ca un nabab, etalându-și cu fast bogăția, în lumină ori în întuneric. Această bogăție este râvnită și invidiată de mulți confrați mai săraci cu duhul, mai neputincioși.
Bogăția, strălucirea, întotdeauna vor stârni egoismul și falsitatea, pitite prin cotloanele întunecate ale unor suflete mici:
„Am privit spre cerul nopții în livada lui de stele
Lăsând clipele să cadă printre gândurile mele,
Însă toți poeții-au râs povestind un soi de dramă,
Fiindcă neputința lor le sădea în suflet teamă”
( Am privit spre cerul nopții )
În versurile sale, cerul cu luna și cu stelele îi sunt prieteni, la fel și luceafărul peste care și-ar dori să fie stăpână și chiar poate să-i fie, fiindcă în poezie totul este posibil. Orice vis se poate împlini, orice fantezie se poate prinde în dansul minții și evada ca un fluture din borcanul în care copiii, în joacă, l-au închis.
Pe „munții de cuvinte”, imaginația se cațără necontenit, fără să obosească vreodată.
Chiar dacă trupul este bolnav și suferind, imaginația continuă să se cațere și să zboare și să aștearnă pat de cuvinte în calea nemuririi, pe care poeta să-și odihnească toată iubirea, scăldată în frumos și credință:
„Azi scriem o poemă, în urmă să lăsăm
O amintire-n care, cu drag vă invităm,
Spre clipa nemuririi ne ducem liniștiți
Și vom privi din ceruri de-a pururi mulțumiți.”
( Minune mi se spune și înger…)