Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE

Responsabilitatea noastră este deplină doar în momentul în care ne vom da seama că cea mai importantă clipă a vieții, singura care are semnificație este cea prezentă,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum”, îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristica decisivă a condiției umane și alegerea făcută, ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa.Noi nu repetăm comportamente concrete din istorie,dar putem repeta și imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte, este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE” →

Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC

„Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit.” – Victor Hugo

„Bărbaţii creează prin imaginaţie, însă femeile creează prin iubire.” – Rabindranath Tagore

– Iubirea este mugurele vieții din arborele genealogic. – Maria Filipoiu

Se spune că „la început a fost doar „Cuvântul”, care, însuflețit de o forță divină, a fost purtat în fuiorul vântului năvalnic, până când a ajuns în caierul zeiței din Tărâmul Mitologic, ce torcea fire, urmând a fi țesute mituri cu destine omenești. Astfel a fost țesut și mitul iubirii, în care au fost plăsmuite zeițele iubirii și frumuseții. Zeițe au existat în toate mitologiile lumii, menite cu daruri divine, ce le făceau dedicate și responsabile, atribute pentru care erau venerate de societățile antice.

Legendara zeiță Venus – patroana iubirii și frumuseții, fiica lui Jupiter și mama lui Cupidon – era corespondenta zeiței Afrodita din Grecia, inițial fiind zeița italică a vegetației și grădinilor, a renașterii și fertilității, asociată cu venirea primăverii.

De la strămoșii daci, românii l-au moștenit pe legendarul Dragobete, simbolul renașterii și iubirii, având origini slave, care este sărbătorit pe 24 februarie – Ziua Îndrăgostiților.

Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români – își are rădăcinile în tradițiile dacice, simbolizând zeul iubirii, bunei dispoziții și renașterii primăverii, cunoscut în vorbirea populară ca: „Dragobetele pupă fetele” sau„Dragobete iubește românește”

În vechime, ziua de 24 februarie marca începutul primăverii, când natura se trezește la viață, ursul iese din bârlog, păsările încep să cânte și să-și construiască ori să-și refacă vechile cuiburi, iar omul își înnoiește sentimentele, participând la bucuria naturii.

În timpurile moderne, islamicii tradiționaliști au considerat sărbătoarea a fi o contaminare culturală din Occident, un rezultat al globalizării în India și se încearcă revitalizarea unei vechi datini, a serbării „Zilei Părinților” – cea mai populară în India.

În România, sărbătoarea populară a lui Dragobete, și-a pierdut din admiratori, fiind înlocuită cu sărbătoarea comercială a Sf. Valentin (14 februarie), care a câștigat timp și admirație în fața fiului Babei Dochia, rămas în credințele populare strămoșești ca cel mai venerat.

Dragobetele este prezentat ca un zeu tânăr, al iubirii și vegetației, identificat cu Eros sau Cupidon.

Este descris ca o ființă mitologică, tânăr, voinic și frumos, care umbla prin lume ca Sântoaderii sau Rusalcele, de-a intra în suflete inocente, cu sentimentul iubirii, fiind numit și „Năvalnicul”.

Continue reading „Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip

-Se întâmplă ceva. Nu îmi dau seama ce. Parcă urmează o îmbinare de ape. Cum se îmbină apele oceanelor pe Earth. Doar că aici pare a fi o îmbinare de culori.

Negrul, culoarea diplomatică a spațiului este mărginită la orizontul stelar de un albastru senin, curat ca o lacrimă.

Cred că voi fi aspirată. Simt.

Acestea au fost ultimile mesaje primită de la sonda Voyager înainte de a dispărea în neant.

Zeci de unități astronomice după aceea sonda nu a mai trimis mesaje către Earth.

Până și noi cercetătorii uitasem de ea. S-au schimbat generații, idei, metode de cercetare, echipamente, tehnici.

Biblioteca în stocare din faleza noastră cu amintiri ne-a salvat de la uitarea astronomică.

Sonda a emis azi, fix după 89 de ani earthieni

-Am pătruns într-o lumină veșnică, a zis. Așa a început să emită.

Nu mai am masă. În sensul formelor sub care apare masa pe Earth.

Tot ce observ în jurul meu sunt doar un fel de nuanțe. Părem un pic mai albastru închis față de albastrul senin al fondului luminii în care plutim.

Ne mișcăm ponderal. Fără dimensiuni, fără distanțe. Doar căutăm ce dorim și ajungem acolo unde am vrut.

Toată aparatura mea este ca un muzeu de umbre acum. Mi-au dispărut conexiunile și sunt logată doar unui sens de mișcare aleatorie.

Mai concret spus, plutesc într-o feerie de intenții căutări și atingeri fără a-mi propune dorinți sau puncte unde să ajung..

Zbor, deși nu am aripi. Ajung la orice gând și tot ce visez se află în mine deja.

Vă aștept și pe voi.

Veniți. Aici este incredibil de bine.

După ce a descifrat mesajul, Doamna Profesor Doctor Corrny s-a prăbușit pe fotoliul din biroul ei de acasă și a început să fie frământă de gânduri. Atracții cărora nu li se putea opune o încercau cu trimiteri de sens diferit și, deși încerca să iasă din sferă întrebărilor, nu reușea.

Dacă este o farsă, și-a zis? Trebuie să caut în arhiva cu amintiri astrale să văd dacă a existat o astfel de sondă. Ce este cu ea, cine a lansat-o și când. Și mai ales de ce a fost uitată atâtea unități astrale?

Dacă solicit acces la arhivă trebuie să motivez. Și ce am să spun? Cum am să mă justific față de colegi? Ce le spun, că am primit un mesaj de la o sondă ? Vor spune toți că am bolânzit, nu alta.

Dar, de ce am primit eu aceste mesaje pe disperul meu cuantic personal când știu bine că nu am drept de folosire a codurilor din laborator?

O fi bine, oare, să spun colegilor. Dacă mă fac de râs. Dacă nu se confirmă spusele mele.Dacă nu voi fi crezută?

Trebuie să caut un ITist deștept care știe să facă analogi imaginare. Am găsit. Irinuca mea. Andreiul ei știe. În Irinuca am încredere. Cu ea am să mă consult.

După ce Irinuca i-a povestit lui Andrei ce i-a spus mama ei, Andrei a început să zâmbească ironic

-Cred că mama ta a luat-o razna, a fost replica lui după ce a disecat povestea. Când a realizat și ce i se cere a început să se răsucească pe canapea și să o privească îngăduitor pe iubita lui. Irinucă-i nu i-a convenit starea lui și, supărici, cum o alinta Andrei,a început să îl certe.

– Dacă nu o poți ajuta nu o judeca pe mama, te rog. Simt că mama este fericită. Iubește și este iubită așa cum a visat ea toată viața ei.

Acum a avut și norocul de a primi acel mesaj. A fost aleasă de univers, cum îi place ei să spună. Ajut-o, inventează ceva.

Trebuie să aibă acces la arhiva astrală a institutului, doar asta vrea. A renunțat la ideile năstrușnice ce îi trecuseră prin cap la un moment dat.Acum vrea doar acces la arhiva astrală. Atât. Și tu să poți a-i derula și salva tot, cum îți cere ea.

-Bine, de dragul tău și din respect pentru ea o ajut. Merg să văd ce vrea și cum crede că putem proceda.

– Vezi că acum stă mai mult pe la ,,Pietrărie,, acolo se simte în largul ei, aproape de natură și în mijlocul florilor, cum se alintă singură.

Ajuns la Pietrărie cu bicicleta, Andrei a găsit-o pe soacra lui jucându-se cu cățelușele ei dragi.

-Bună, ce face doamna mamă? Așa îi plăcea lui Andrei să i se adreseze când se întâlneau. Și replica soacrei lui nu întârzia să apară

– Mă bucur de viață, Voi?

– Și noi la fel. Mi-a zis Irinuca ce vrei. Cred că cel mai corect este să faci o cerere oficială de acces la arhiva astrală a institutului și apoi eu te pot ajuta să păstrezi ce vei găsi în istoria memoriei.

-Ai dreptate, doar că aprobările consumă timp și eu aș vrea cât se poate de repede.

– Invocă amendamentul cunoașterii și vei primi derogare cu acces imediat. Știi că ai acest drept.

-Ginerele meu deștept, Bravo. Ce noroc a avut fata mea să fie iubită de un astfel de bărbat. Râd. Mulțumesc de idee. Apoi mă ajuți, da?

-Sigur.

Nimeni din Institut nu a bănuit ce are în cap. Șeful de program și-a dat acceptul fără să citească măcar ce i se cere. În culmea unei bucurii disimulate, Corrny a intrat împreună cu Andrei în arhiva astrală a institutului și a început să acceseze informațiile. Își punea singură întrebări și căuta răspunsuri în memoria discurilor astrale.

-Trebuie să începem cu acele optzeci și nouă de unități astrale i-a zis lui Andrei. Ce înseamnă ele, azi, în măsurătorile noastre de timp?

Ceva lipsește măsurii, cred. Nu putea să dispară o sondă de cercetare așa de mult și să fie uitată așa de repede.

Cu ce a călătorit? Ce combustibil a folosit. Trebuie să aflu fără a înțelege cineva cu ce mă ocup.

În spațiul nostru au folosit mijloace nucleare de deplasare.

Ce înapoiați eram. Azi aceste motoare sunt de arhivă. Dar ce motoare folosește în spațiul noului univers în care a intrat, mă întreb?

Poate sonda mă lămurește. A zis ea ceva trebuie să analizez

Îmi place în ce am intrat. Am să mă ocup indiferent ce voi descoperi.

-Trebuie să reiau transmisia sondei și să analizez ce a emis, o încuraja și Andrei, curios și el de acum.

– Spunea deci: că zboară deși nu are aripi?

De unde își ia energia? Asta trebuie să aflu

Dacă aș putea să mă conectez direct cu sonda, ce bine ar fi. Cum Dumnezeu să fac asta când ea este la milioane de ani lumină distanță?

Dar sonda cum a putut intra în contact cu mine?

Am să aștept, așteptarea este soluția, poate am noroc și ea îmi ghicește gândurile și intențiile. Sper.

-Ne putem loga pe frecvența misterelor și să așteptăm un miracol, i-a sugerat ginerele ei prins și el în vraja undelor astrale.

-Deci, a fost lansată acum 89 de unități astrale, fără echipaj uman, folosind motoare cu propulsie nucleară. Dar cum de îmi trimite mie mesaje vocale și de ce mie? Asta chiar nu pricep și îmi cam pierd vremea pe aici.

Singura speranță este dialogul direct și să nu comunic cu nimeni în afară de sondă. Numai că, asta presupune să stau tot timpul doar cu gândul acolo. Am să stau, ce să fac, așa mi-a fost scris. Zefirul meu sper să mă înțeleagă și să treacă de partea mea.

-Putem atașa memoriei din disperul tău un senzor de impuls cu o semimemorie intuitivă într-un bit de semnal și înregistrare. Te va ajuta să devii liberă, nu să stai conectată așteptând mesaje, i-a sugerat Andrei. Și soacra lui a înțeles sensul ideii.

Au trecut trei ani Earthieni și sonda nu a mai trimis niciun mesaj. Curios. Corrny aproape că uitase și ea de subiect și se bucura de viață alături de partenerul ei.

Emisia astrală s-a reluat într-o seară de vară într-un moment când aducerile aminte o copleșeau pe Corrny cu episoade fericite din existența ei.

Voia să închidă calculatorul și să plece la culcare, când vocea sondei i-a alungat orice urmă de somn.

Senzorul de impuls a început să vibreze ca și când interpreta o melodie stelară și imediat a început să înregistreze semnele și semnalele primite. Șocul a venit când tot ce emitea era însoțit de imagini extrem de clare.

-Am fost aspirată în ceea ce pe Earth este numită a fi o gaură neagră. A început sonda emisia.

Greșit spus. Nu este nici o gaură neagră. Este pur și simplu un culoar de trecere dintr-un univers celular în altul.

Pe monitor apărea imaginea unui culoar astral mărginit de stele și galaxii ce se roteau în sensul lor de impuls luminând uneori spațiul cu fascicule de fulgere, aurore și culori încă nevăzute pe Earth.

Inițial, Doamna Corrny s-a speriat de ce aude și vede. Apoi și-a zis în gândul ei fermecat.

Sunt chemată de o alegere. Este menirea mea și trebuie să-mi onorez misiunea primită pe Earth.

-Ce-i drept acolo se crează un fel de vârtej galactic și toate sistemele astrale din jur par a se învârti într-un sens ce dă impresia că ești absorbit.

– Încep să înțeleg. Văd imagini și te aud. Te-aș ruga să îmi confirmi sau infirmi dacă și tu mă vezi și mă auzi. S-a trezit Doamna Corny vorbind de parcă avea deja o conexiune cu sonda. Sonda însă își urma emisia fără să intre în dialogul cerut.

-Începi să pierzi din atracția universului din care ieși și simți cum ești atras de forțele noului univers.

Este o senzație magică și nu i te poți opune de vrei să te oprești, să zicem, sau să te întorci din sens.

– Cercetătorii de pe Earth știu că aceste găuri negre pot absorbi până și lumina cu particulele ei. Tot încerca Doamna Corrny să intre în dialog. Senzorul intuitiv era, de fapt, cel ce îi urmărea gândurile și i le trimitea spre sondă. Sonda primea impulsul cu sens și răspundea unei întrebări ce nu a fost exprimată prin sunete.

-Pot fi și probleme.Am urmărit fără să vreau cum alte corpuri astrale au ajuns la acest nivel și au refuzat atracția. Se declanșează atunci o forță astrală ce aspiră tot în jurul ei. Am văzut stele explodând, comete sfâșiate de vapori de lumină. Orice este posibil, ca în orice univers, dealtfel. Pătrunderea mea însă a fost clinică.

Parcă visam că încep o altă viață. Doar că, toate conexiunile cu universul din care am venit le-am pierdut. Spre marea mea bucurie am observat că, dacă mă apropii de marginea universului de unde am venit, pot transmite iar mesaje, conexiunile mele se restabilesc și pot comunica cu Earth, planeta mea unde am fost inventat.

Intuitiv am început să anticipez întrebările ce vă frământă, Doamnă Corrny. La mine ajung forme ale gândurilor dvs înainte de a mi le trimite sub o conexiune. Așa am aflat că v-ați întrebat de ce am trimis mesajele către dvs și nu altora?

Dacă vă amintiți, Doamnă Profesor Doctor Corrny, la asamblarea inițială, în momentul în care dvs. îmi montați circuitul vizual de memorie, pe placă ați legat și o fundiță. Pentru mine semnul acela a însemnat iubire și început de conexiune astrală, cuantică și corneană între noi.

Închid.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip” →

Ilorian PĂUNOIU: Biografie (In memoriam)

(14 decembrie 1965 -7 septembrie 2016)

M-am născut în satul Meieni, comuna Popești, județul Vâlcea, pe Valea Luncavățului, aproape de Pădurea Cotoșmanei. Părinții mei, Păunoiu Constantin și Păunoiu Ioana, oameni gospodari, m-au crescut cu dragoste și într-un mod cu totul special; mama mea, care nu mai este – a decedat în 3 februarie 1999 – mi-a dat o educație religioasă bazată pe fundamentele Bisericii Ortodoxe. Acest lucru mi-a marcat viața și creația literară.

Mama m-a adus pe lume în noaptea de 13 spre 14 decembrie – oficial în certificatul de naștere este înscrisă data de 14 decembrie – în anul de grație 1965.

Bucuria ei de a mă fi adus în lume a fost umbrită în jurul vârstei de 7 ani, când o boala ciudată, o neputință de neînțeles, începea să-și facă apariția: la început cu febra musculară, apoi cu rămânerea în urmă la orele de educație fizică față de colegii de școală primară. A început de atunci calvarul existenței mele, calvar și mântuire totodată.

Mi-am „căutat leacul”, cum se spune, prin spitale, policlinici, cabinete medicale, între speranță și dezamăgire, iar în vara lui 1974, la 9 ani, Spitalul de boli neuromusculare din Vâlcele, județul Covasna, mi-a dat diagnosticul bolii: Distrofie musculară progresivă de tip Duchenne, boală nevindecabilă, care progresiv, duce la atrofierea gravă a segmentelor neuromusculare. Voi relata mai pe larg într-o carte de memorii întâmplarea aceea când o doctorița săsoaica i-a spus tatălui meu: „Copilul dumitale, în timp, nu va mai putea să meargă. „Și ce mă sfătuiți să fac? „Nu-l lăsați să stea, dați-i o ocupație, trimiteți-l cu vitele, să nu stea în pat Numai așa mai puteți întârzia momentul când nu va mai putea să meargă.” Pe mine mă scoseseră afară pe hol, dar am ascultat la ușă acel dialog care și-a pus pecetea asupra vieții mele.

În mintea mea de copil s-a produs ceva neașteptat, parcă s-a rupt ceva în mine, iremediabil. „Nu voi mai putea merge, cum adică?! Să nu mai alerg, să nu mă mai joc cu alți copii… Nu se poate!” în timpane îmi răsuna acel „Nu-l lăsați să stea!” care m-a însoțit tot timpul. Și de atunci nu am mai stat. Am mers la scoală, am jucat fotbal, am mers cu vitele, chiar dacă de multe ori îmi zdreleam genunchii, căci îmi pierdeam cu fiecare lună, anotimp sau an, echilibrul în mers și cădeam de cele mai multe ori în genunchi. Cădeam și mă ridicam de fiecare dată. Dar nu m-am lăsat, m-am târât pe drumuri și pe dealuri, prin gări și trenuri, în vacanțele în care mergeam la câte un spital din țară. Împreună cu tatăl meu am trecut prin Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Brașov, Călan, Slăntu-Gheorghe, Cluj, București, Azuga, Mangalia, prin spitalele unde credeam că vom putea ameliora și întârzia acel destin implacabil. Și într-adevăr am întârziat acel moment până pe la vreo 22 de ani, când nu m-am mai putut ridica din pat.

În tot acest timp am învățat carte, am terminat școala generală, apoi am intrat la liceu cu mare greutate, fiindcă inițial nu eram acceptat pe niciunde. Diriguitorii „socialismului multilateral dezvoltat” îmi explicau că boala mea e nevindecabilă și că statul socialist nu-și permite să școlarizeze „pe cheltuiala lui” un „element” care nu va putea munci și răsplăti societatea, pentru ce investește în el, cu alte cuvinte, eram o povară de care nimeni nu avea nevoie.

Tatăl meu, cu lacrimi în ochi, îi intreba: „Și ce să fac, tovarășilor, cu el, nu vedeți că e premiant?!” „Il țineți acasă!”. Momente de coșmar de care n-aș fi vrut să-mi amintesc… Tatăl meu nu s-a lăsat și le-a spus cu un curaj nebun, pe care numai disperarea ți-l poate da, că își depune „carnetul de membru de partid”, renunțând la această calitate, fiindcă el nu mai crede într-o „orânduire” care se laudă ca are grijă de „oamenii muncii. Deși își putea pierde locul de muncă (lucra ca operator chimist la „Combinatul chimic, azi „Oltchim”) și se putea trezi în postura de a fi persecutat, tatăl meu a riscat totul. Văzându-i hotărârea, forurile diriguitoare din județ și de la Ministerele Muncii, Sănătății și Învățământului, m-au trimis în clasa a IX-a la un Sanatoriu-Școala din Mangalia, o monstruozitate în care profesorii de la un liceu din oraș ne predau orele de curs „la pat”.

Am învățat „cu chiu, cu vai” în acele condiții vitrege și am mers mai departe. Am fost transferat la un liceu economic special din rețeaua Ministerului Muncii pentru elevi cu nevoi speciale din Câmpulung-Muscel, județul Argeș, unde am terminat clasa a X-a. Printr-un ordin venit de sus de la „cabinetele 1 si 2” dictatoriale, toate acele licee și scoli profesionale s-au comasat: băieții au fost transferați la București, în Comuna Voluntari, iar fetele la Iași, în Cartierul Nicolina.

Toată acea armonie între oameni cu nevoi speciale, între băieți și fete, care în anii urmatori sfârșeau prin a se căsători, s-a destrămat. Clasele a Xl-a și a XII-a acolo la marginea Bucureștilor au fost un calvar. Stăteam ca într-un lagăr, fără căldură iarna, iar în timpul zilei fără program de odihnă. În tot acest dramatic parcurs existențial, cărțile de literatură m-au însoțit ca niște prieteni devotați, mi-au dat încrederea și curajul acela nemăsurat că voi ajunge la liman.
Primele poezii le-am scris în acei ani ca o descărcare de tensiune existențială dîn coșmarul îndurat.

După terminarea liceului, boala s-a agravat și mergeam din ce în ce mai greu, așa că n-am mai putut să-mi continui studiile și am rămas acasă, în satul meu drag. Mă simțeam izolat și m-am refugiat în literatură. Am citit timp de doi ani cât nu citisem într-o viață și am scris poezie cât pentru trei volume.

Am debutat la 20 de ani în „Vâlcea literara”, foaie a Societății Literare „Anton Pann”, cu o prezentare a scriitorului Ion Soare. Au urmat poezii publicate sporadic, începând cu anul debutului, 1986, în „Tribuna” de la Cluj-Napoca, apoi în „Luceafărul” și în „Suplimentul literar” al „Scânteii Tineretului”-1987, 1988,1989. Am trimis în 1987 un volum editurii Dacia din Cluj-Napoca, care mi-a răspuns inițial că mi-l publică, apoi am primit o notiță din partea directorului editurii care-mi scria că nu intru în planurile lor editoriale. Apoi n-am mai primit nici un răspuns.
După 1989, mai precis în mai 1990, mi-a fost difuzat pe Radio România Tineret un grupaj de poezii. Am trimis frecvent poezii, până când, în mai 1995, mi-au acordat premiul al doilea pe țară la emisiunea „Sub zodia metaforei”. Am luat alte două premii la concursurile organizate de Radio-Craiova.

Câte un prieten îmi cumpăra o „România literară sau o „Tribuna la care trimiteam, dar nu mai urmăream dacă-mi răspundeau sau nu. In schimb am citit mult, cărțile nu mi-au lipsit niciodată. Am desfășurat o activitate publicistică în ziarele din Râmnicu-Vâlcea, în special la „Reporter , „Curierul de Vâlcea , „Monitorul de Vâlcea”. Am păstrat prea puțin din aceste articole și din poeziile publicate în revistele de cultură.In afară de ziarul „Reporter”, nimeni nu mi-a dat un leu pentru tot ceea ce am scris. Eu nu aveam bani să-mi cumpăr o carte și ei nu-mi plăteau munca. De aceea am întrerupt publicistica. Eu visam „Carte”, publicarea primului meu volum.

Șansa mea, salvarea mea din izolare, a fost ca un prieten, preot în Popești, contra unei sume modeste de bani mi-a adus o mașina „de dincolo”, pe care am înscris-o cu mare dificultate în circulație. Acest lucru se întâmpla în anul 1997. Eu nu pot sa conduc, am prieteni care fac acest lucru, așa ca prin intermediul lor am putut să mă deplasez, să caut edituri și sponsori în Râmnicu-Vâlcea. Așa am tipărit prima mea carte, „Strigare numelui”, în ianuarie 1998. Visul meu de-o viață s-a împlinit în acel an cristic, la vârsta de 33 de ani.

Lansarea primului meu volum a avut loc pe 11 ianuarie 1998 la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea. Atunci am dat primele interviuri posturilor locale de televiziune „Vâlcea 1″ și „Etalon” . Am fost și pe postul TVR 1 la emisiunea „Info-Art”, înainte de jurnal. De atunci sunt invitat cu o anume regularitate la emisiunile culturale ale posturilor de televiziune locală.

Am înființat în decembrie 2001 „Cenaclul Lumina” din Comuna Popești. In data de 9 aprilie 2002 postul național de televiziune, filiala Cluj, a realizat
emisiunea „Garantat sută la sută” la Popești, subiectul fiind „Cenaclul Lumina”, emisiune realizata de Cătălin Stefanescu.

Din 1998 am publicat aproape în fiecare an câte o carte, patru volume de versuri și unul de eseuri: „Strigarea numelui” – 1998, „Jocul secundei” – 1999, „Scrisori către aproapele” – 2000, „Banchetul reginelor” – 2002, „Arheologie sensibila” – 2002, prefațate, două dintre ele,de Constantin Zărnescu și Valentin Tașcu din Cluj-Napoca. Am deja scrise încă trei volume de versuri și lucrez la un volum de eseuri „Agapologia” și la unul de aforisme și cugetări.

Autor: Ilorian PĂUNOIU

Ionuț ȚENE: Solitudini

Solitudini

Se reîntorc himerele acasă
Focurile tristeții părăsesc băieții cuminți
Oamenii răsucesc ceața solitudinii
Și orbii nu mai văd ochelarii fumurii
Au plecat păsările cuvintelor emigrante
din raiul căzut pe partea cu uzina de fum

Vorbele tăcerii sunt acum cântecele noastre
Cărțile care închid amiezi lungi ţesute de război
Și dragoste făcută pe furiș între ruinele
unei păci care anunță depărtarea apropierii
Atunci când sufletul este velă firuită
pe marea zbuciumată de absența întâmplării
Cuvintele întind aripile chemării neștiute

——————

Ionuț Țene

Cluj-Napoca

8 februarie 2021

Victor RAVINI: Sala de lectură (3)

Religia este inima într-o lume fără inimă

Marxismul ajunsese să fie o vorbă de ocară deja pe vremea lui Marx, iar el a spus cu hotărâre că el nu este marxist. El considera că marxiștii îl înțelegeau greșit și o luaseră razna prin porumb. Karl Marx (1818 – 1883), a cărui ideologie profund umanistă nu trebuie confundată cu varianta ei degenerată, așa cum a fost și mai este pe alocuri aplicată în politică, pornește tot de la Hegel și dezvoltă concepția lui Feuerbach, că religia este o formă de alienare a omului. Marx privește această alienare sau înstrăinare din perspectivă socială, o explică prin faptul că oamenii se aruncă la picioarele unor puteri superioare, pe care ei înșiși le-au inventat și clarifică raportul de forțe sociale.

La fel ca și Comte, Darwin, Engels, Frazer, Freud, Campbell, Eliade și mulți alții, Marx s-a interesat de societățile arhaice și a constatat că, ceea ce înainte încuraja și consola oamenii, acum nu mai putea face acest lucru. Marx s-a luptat însuși cu dileme religioase – care au dus la o intensivă aversiune împotriva religiei – și a început să se intereseze de sinucidere (vezi Marx on Suicide). Marx se născuse într-o familie religioasă. Tatăl său era rabin și ar fi vrut ca fiul să calce pe urmele sale. Tânărul Marx, când a încetat să mai creadă în Dumnezeu, i s-a întărit credința în om. Și-a pus nădejdea într-o lume mai bună și în cei mai năpăstuiți oameni de pe atunci, în proletariatul zdrențăros. Ateismul lui Marx a fost interpretat ca o revoltă împotriva tatălui său. Marx are o mare înțelegere pentru rolul pozitiv al religiei în societate și necesitatea istorică a acesteia, cât și în special în privința consolării omului. Pentru el „religia este suspinul (der Seufzer = suspinul, oftatul) bietului om oropsit” și este o fugă de realitatea dură a vieții, e consolarea și inima într-o lume fără inimă.¹

El ridică religia la rangul de fericirea iluzorică a oamenilor. Renumita lui vorbă Religia e opiu pentru popor (Die Religion … ist das Opium des Volkes) (MEGA 1982:171) a fost ruptă din context de către marxiști și răstălmăcită cum că religia ar fi o otravă dată poporului de către exploatatori, pentru a îi înrobi. Marx a fost greșit înțeles de către marxiști și de astă dată. Trebuie arătat că opium, pe vremea lui Marx, nu era considerat ca otravă, ci ca o marfă de lux pentru clasa superioară, un praf colonial contra plictiselii, melancoliei și dezgustului de viață, un medicament scump pentru a fugi de urâtul și scârba existenței, așa cum o simțeau clasele superioare, îngâlvite. Marx a vrut să spună că religia era necesară oamenilor săraci ca un mijloc ieftin de a fugi de realitate, într-o lume în care reprezentările și valorile religioase justificau o împărțire nedreaptă a bogățiilor și a puterii în stat.

„Religia este conștiința și sentimentul de sine al omului, pe care nici nu le-a cucerit și nici nu le-a pierdut.”² „Omul a făcut religia, iar nu religia l-a făcut pe om.”³ Omul e ființa supremă a universului, iar societatea produce religia ca însăși conștiința de sine a societății.

Marx definește religia ca fiind o teorie generală a imaginii despre lume a societății, ce justifică ordinea socială și consolează omul. Religia este realizarea ființei omenești, deoarece ființa umană nu posedă vreo realitate adevărată. Drumul omului către realitatea adevărată este realizarea sa prin a combate religia, ceea ce se poate face numai prin a lupta contra ordinii sociale care a creat religia, și pe care religia o justifică (MEGA 1982:170-183).

Marx a mai zis și că „Omul, care în fantastica realitate a cerului a căutat un supraom, n-a găsit decât oglindirea lui însuși, și nu va mai fi înclinat să găsească doar aspectul lui însuși, doar ceva neomenesc, acolo unde el își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”⁴ Marxiștii se feresc ca dracul de tămâie să citeze și sfârșitul acestei fraze incomode pentru ei, dar nu și pentru ecleziaști. De reținut esențialul din această frază, care îi deranjează pe marxiști: „Omul își caută realitatea sa adevărată în ceruri și acolo trebuie să și-o caute”.

Marx spune că „religia este realizarea fantastică a ființei omenești, deoarece ființa omenească nu posedă o realitate adevărată.”⁵ Ciobanul nostru din Miorița poate simți intuitiv că ființa sa nu posedă un adevăr în sine, nu posedă vreo adevărată realitate pe pământ, și de aceea își caută refugiul în lumea poeziei și printre astrele de pe cer. Ciobanul „își caută realitatea sa adevărată în ceruri”, după expresia lui Marx. Exact acest lucru face Isus din Nazaret, apostolul Pavel în Biblie, Dante Aligheri în Divina Comedie, Eminescu în Luceafărul și sumedenie de sfinți, de gânditori sau de oameni simpli ca noi toți. Cu sprijin la Marx, putem fi siguri că pisicile, crocodilii sau psihopații nu pot să își caute realitatea lor adevărată în ceruri.

Engels, derutat și nedumerit, l-a întrebat pe Marx dacă era materialist sau idealist. Marx s-a gândit, a clătinat din cap cu nesiguranță și în cele din urmă a zis: materialist. Marx este un gânditor complex, în care unii sau lații dintre noi putem vedea multe adevăruri, cât și contrariul lor.

¹ Die Religion ist der Seufzer der bedrängten Kreatur, das Gemüth einer herzlosen Welt. (MEGA 1982:171)

² Und zwar ist die Religion das Selbstbewußtsein und das Selbstgefühl des Menschen, der sich selbst entweder noch nicht erworben, oder schon wieder verloren hat. (ibid:170) Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (3)” →

Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (1)

Era o zi frumoasă de mai. Sta pe o bancă în parc şi privea în gol. Se simţea singură şi străină de tot şi de toate. Descoperise un adevăr foarte crud: soţul nu o iubea.

Acum realiza că se căsătorise cu ea pentru că era singură la părinţi şi avea o bună situaţie materială.

„Cum de m-am lăsat amăgita de el? Cum de am putut strânge la pieptul meu un şarpe? Ce s-a întâmplat cu mine? De ce am fost atât de oarbă?” Astfel de întrebări îi invadau mintea Marianei, în timp ce lacrimile-i curg pe obraji. O femeie blondă, placută, cu forme rubensiene se aşează lângă ea şi îi întinde un şerveţel.

–Mulţumesc.

–Ce vi s-a întâmplat?

–Nu pot să vorbesc.

–Iertaţi-mi indiscreţia. Mă numesc Olga Ionescu şi cred că nu este nimic întâmplător în viaţă. Dumneazeu mi-a îndreptat paşii spre dumneavoastră, fiindcă aveţi nevoie de ajutor. Mă doare sufletul când văd oameni trişti. Presupun că aveţi probleme în căsnicie.

–Da, dar nu vreau să discut despre problemele mele.

–Uneori e bine să-ţi descarci sufletul, să te eliberezi de durerea care te macină, care-ţi frânge inima. Şi eu am trecut prin furcile caudine ale dragostei. Tu îl iubeşti, îi eşti devotată, iar el pleacă la munte, la mare cu amanta. Vine acasă seara târziu sau spune că pleacă în delegaţie şi, de fapt, el este la Braşov cu alta.

În timp ce-i vorbea, o studia cu atenţie pe femeia brună cu forme rotunjoare de lângă ea.

Era o femeie frumuşică, cochetă, părea cultă, dar tare nefericită şi singură. Se pricepea foarte bine la oameni. Ştia dintr-o privire cu cine are de-a face.

–Doamna?

–Mariana Cernat.

–Doamna Mariana, am ajuns la concluzia că cel mai bun profesor este viaţa însăşi. Ea m-a învăţat o mulţime de lucruri şi mereu continuă să mă înveţe. Uneori,e bine să înveţi şi din experienţele altora.

Nu fiţi tristă! În urma unei astfel de experienţe,de durere profundă vă veţi schimba şi veţi vedea câtă energie aveţi.

– Îmi vine să mor. Nu înţeleg de ce Dumnezeu m-a părăsit?

–Ceea ce vi se întâmplă nu este o pedeapsă, ci o lecţie de viaţă pe care trebuie să o învăţaţi. În urma durerii, în urma suferintei, omul devine mai înţelept.Important este să nu te gândeşti la ea, ci la orice altceva. Odată cu trecerea timpului durerea se va atenua.

–Vă puteţi închipui un bărbat să-i spună nevestei că ea este duşmanul lui?

–Da, toţi bărbaţii adulterini îşi văd nevestele ca pe nişte duşmani. Nu este o noutate sub soare,ceea ce-mi spuneţi. Şi fostul meu soţ mi-a spus acelaşi lucru.

–Dacă el crede că eu sunt duşmanul lui, atunci el într-adevăr îmi este un duşman.

–Nu, nu-i adevărat. Pe el puteţi să-l ignoraţi, să-l lăsaţi în plata Domnului. Continuând aşa vă autodistrugeţi.

Nu-l veţi putea schimba niciodată . Cum albina doreşte mereu alte flori aşa şi un bărbat desfrânat va dori, va fi avid după alte femei. Un bărbat nestatornic nu poate fi stăpânit de nimeni. El umblă şi caută mereu altele. De multe ori suntem înşelate de măştile pe care le afişează, dar în spatele lor s-ar putea să descoperi o adevărată fiară a junglei.

Stiţi ce zicea Balzac?

–”A simţi, a iubi, a suferi, a se devota va fi totdeauna sensul vieţii femeilor”.

–Ca să atingem fericirea avem nevoie de multă înţelepciune. Nu credeţi?

–Epicur spunea:”Un corp lipsit de durere şi un suflet netulburat”sunt bunurile din care e alcătuită fericrea.” Fericirea este efemeră. Am văzut oameni nedrepţi fericiţi şi oameni drepţi tare nefericiţi.

–Fiecare din noi avem parte de durere, dar si de bucurii. Trecătoare sunt atât fericirile, cât şi nefericirile, durerile, dar şi bucuriile. Nu mai plângeţi! Vă rog! Nu foloseşte la nimic. Nu fiţi tristă! Încercaţi să vă liniştiţi. De cele mai multe ori întristarea aduce la final bucurii şi răul e cauza binelui. Întristarea prea multă poate îmbolnăvi şi chiar înnebuni omul slab.Tristeţea, supărarea o să vă otăveasca corpul lent,dar sigur. Aşa apar bolile care au la origine probleme emoţionale. Emoţiile negative, stresul vă pot băga în spital. Omul este o unitate între fizic şi psihic. Acestea se influenţează reciproc. O suferinţă psihică produce una fizică. E ştiut că tristeţea afectează plămânii, grijile atacă stomacul, furia loveşte ficatul, iar frica, spaima îmbolnăvesc rinichii.

Gandiţi-vă că sunt o mulţime de oameni care au trecut prin rele şi mai mari. Că soţul v-a înşelat nu e chiar atât de grav, pe lângă alte lucruri, cu adevărat îngrozitoare, ce se întâmplă în lume.

Alungaţi întristarea ! Sunteţi o femeie inteligentă şi înţelegeţi că nu are rost să suferiţi. Acest om nu vă merită.

Am citit undeva că un „om înţelept nu se mânie, nu se înveseleşte, nu se întristează, nici când se află în mare strâmtoare sau nenorocire; el îşi păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”

Fiţi o femeie înţeleaptă! Ştergeţi-vă lacrimile şi zâmbiţi viitorului. Oficial, dragostea este o boală psihică destul de gravă, o tulburare mintală ce dă dependenţă, durează patru ani şi nu există remediu contra acestei maladii. Bolnavii de dragoste au aceleaşi simptome, senzaţii şi comportamente ca dependenţii de droguri. Dragostea a fost înscrisă în registrul maladiilor OMS. Codul internaţional este F63.9.Simtomele sunt gândurile obsesive, schimbările bruşte ale dispoziţiei, insomnia, acte negândite, impulsive.

Mulţi psihologi au studiat suferinţa din dragoste şi au descoperit ceva extraordinar.

–Ce au descoperit?

–Suferinţa din dragoste produce un potenţial creator uriaş. Forţe spirituale se dezlănţuie, izbuncesc cu putere într-un îndrăgostit care suferă.Creatorii de artă aleg în mod deliberat suferinţa din dragoste, ca pe un stimulent. S-a ajuns la concluzia că un bolnav de dragoste, ca dumneavoastră, trece pin cinci etape.

În prima fază simte că relaţia îi este ameninţată. În a doua etapă, despărţirea devine concretă . Bolnavul se simte gol sufleşte, paralizat, totul se năruie, incapabil să mai raţioneze, acţionează ca un robot. Durerea provocată este groaznică, cumplită. Stendhal spunea: „Când dragostea moare, inima noastră zvâcneşte dureros, în fiecare fază a luptei cu moartea”.

În a treia fază licăreşte speranţa, perioade mici de apropiere. În a patra etapă înţelegi că dragostea a eşuat definitiv, că celălalt nu mai are nevoie de tine. Din nefericire mulţi nu pot trece de această fază şi se sinucid. Totuşi, din fericire sunt câteva metode de a scăpa din acest mare infern.

–Care sunt aceste metode salvatoare?

–Scrisul, pictatul, sportul, cântatul şi învăţatul. Eminescu, Puşkin, Goethe au fost bolnavi de dragoste şi ce opere au creat! Goethe a mărturisit că a iubit şi a suferit enorm, dar scrisul l-a mântuit.Unii se refugiază în muncă, detaşându-se de durere. Această alegere este mult mai bună decât consolarea în alcool, droguri sau sex.

În faza a cincea accepţi situţia că omul pe care-l iubeai a dispărut, devii lucid şi te orientezi spre viitor, chiar spre un alt partener.

Draga mea, nefericirea poţi să o vindeci cu învăţătura. Când spiritul omului e preocupat de ştiinţă, de căutarea adevărului absolut trece foarte uşor pe lângă nenorociri. De aceea, te invit la nişte cursuri pe care eu le frecventez şi unde am învăţat o mulţime de lucruri.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (1)” →

Gheorghe Apetroae – IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”

IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”: aceste versuri reflectă zbuciumul neîncetat al poetei Irina Lucia Mihalca de a smulge misterelor, tainele acestora, doar prin semnificațiile și semnele cuvintelor, astfel cum sunt structurate în vehicole diferențiale apollinice ale cunoasterii paradisiace, în axialitatea erosului universului atemporal și câmpurile sale astrale în care se mișcă materia pe orbite astrale comparate prin biologism, cu inelele xilinice în jurul măduvei (axei) arborelui, atacând, astfel, în forță prin salbe de cuvinte magice redutele lucifericului și chiar reușind străpungeri importante în mister, în paradoxia dogmatică, atât cu ”drumul spre vârf al sevei” cât și, înspre finalul poemului, cu ” capătul de drum” al cunoașterii dincolo de posibil!

Foarte interesante, atât ideatica cât și lirismul acestui poem!

Felicitări!

Gheorghe Apetroae

IRINA LUCIA MIHALCA – Nemărginitele întinderi ale cuvântului

Nemărginitele întinderi ale cuvântului

Cuvintele se împletesc cu oamenii

şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,

chemându-se între ele,

precum ploaia asta pe care

am aşteptat-o de atâtea zile.

Cuvintele curg, şipotind,

dezleagă mistere,

deschizând tainice porţi,

un fâlfâit al aripii de flutur

printr-o uşoarǎ

alunecare de pleoapă,

un firicel de apă din pârâul

abia format în stânca muntelui

ce domol încearcă să-şi facă loc.

Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,

cuţit cu două tăişuri,

o uşă deschisă în interior

spre golul fertil

şi în exterior spre golul altora,

cu acelaşi scop în esenţă.

Un martor-cheie este luna,

precum între două adâncuri

se deschide

un adânc şi mai mare,

dansul în care paşim printre cuvinte.

Undeva există o ţesatură subţire,

fără formă sau consistenţă,

poate nici nu s-a ţesut

în lumea prezentă,

ci într-una anterioară, într-un alt spaţiu.

Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,

întâlniri aievea, veniri nepetrecute,

plecări, şoapte dintr-un timp

în care ne-am pierdut,

lumina solară mereu în căutare,

cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate

prin norii ce plutesc

către un necunoscut

care ieri ne era alături,

cuvinte spuse,

sperând că are să le audă,

cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,

cuvinte ce persistă

pentru a fi rostite mai târziu.

Visul, ţesătura aurită, mirifica lume

în care ne simţim acasă!

Ca să transcezi iluziile

trebuie să te consumi în ele,

ca să ajungi la iubire

trebuie să arzi toate iubirile!

Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări

din simţiri simple, pure,

spărgând barierele timpului,

ca, mai apoi, să rămână

în ţesătura inimii, în centrul ei,

topite într-o adâncă tăcere.

Ameţitoare tăcere!

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi

ne regăsim uneori un anotimp,

alteori o veşnicie,

realizăm cât de mult ne-au lipsit

cei pe care îi ştiam, îi simţeam,

îi auzeam lăuntric,

fără putinţă de a da formă gândului,

un gol ce persistă demult, tare de demult…

Organică sevă din lemnul copacului

în care urcă,

predestinat să-i dea viaţă

şi să-i ducă fiinţa

până în ultima nervură a frunzelor!

În drumul spre vârf

va modela ramuri frumoase

când alunecarea prin lemn sau oase

i-a fost înlesnită de natură,

dar şi crengi cu forme bizare,

ori cioturi, ori scorburi,

semne dureroase lăsate în urmă,

în inima visului,

apoi se retrage în sine, trancendent.

Inelele concentrice ale arborilor

conţin memoria ciclurilor anterioare.

Înlăuntrul acestor inele, în ax,

neatinsă-i fiinţa de lumină.

Astăzi, o nedumerire:

drumurile se intersectează

spre capăt de drum?

29 septembrie 2016

Irina Lucia Mihalca

Livia CIUPERCĂ: Despre jertfa cea biruitoare

Profesor Florin Sandu Țene, cunoscut în mediul literar și al jurnalismului românesc, cu pseudonimul Al. Florin Țene, mi-a dăruit, de curând, o carte, cu un titlu simbolic, Ce greu a fost în noaptea asta! (Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2021). Aceasta nu este o monografie, precum ne-am lăsa înșelați de mențiunea care urmează titlului propriu-zis, „Viața poetului Traian Dorz. Între realitate și poveste”. Ci, dimpotrivă.

Ce greu a fost în noaptea asta este un roman social-politic, în care ni se revelă povestea vieții unui creștin, al unui vlăstar de român neaoș, hărăzit să traverseze mirajul unui contorsionat traiect existențial, un mărturisitor al „Oastei Domnului”.

Cele optsprezece capitole ale romanului, însoțite de câte un citat reprezentativ din gândirea propovăduitorului și psalmistului Traian Dorz, precum și motto-urile adiacente, au darul de a incita pe cititor.

În postura de narator omniscient, autorul Al. Florin Țene dorește să capteze atenția lectorului nu doar asupra protagonistului, cu a sa evoluție care este ascendentă și impresionantă, ci și asupra evoluției societății românești, pe durata mai multor epoci istorice.

Impresionează acribia documentării și insistența asupra detaliilor de natură socio-politică și confesională.

Apreciem scriitorului Al. Florin Țene plăcerea de a se apleca și asupra segmentului etnografic transilvănean, prin termeni specifici zonei natale a eroului său; termeni cu o rezonantă aparte, mitic-baladescă. Pitorescul narării dovedește talent scriitoricesc, nu doar documentaristic. Așadar, termeni precum: „candalău” (sobă), „cișnel” (porc), „ludaie” (dovleac), mihei etc. – mă îndreptățesc să-mi imaginez un adevărat excurs în puritatea existențialului nostru, corolă prețioasă a fondului lexical ancestral.

Ochiul auctorial acordă o atenție deosebită protagonistului. Nașterea, visul premonitoriu, primii ani de viață (cu tatăl, prizonier în Siberia), munca împovărătoare la câmp, elev al „școlii confesionale” din Oradea etc. Deopotrivă, surprindem docilitatea copilandrului Traian în fața primelor semne care îi vor modela viața. Reținem acele stări premonitorii care dau contur, prin imaginea bisericuței de început de secol al XVIII-lea din satul Talpe sau norii care profilau în dansul lor mișcător, chipul Mântuitorului.

Întrezărim, la un moment dat, cu plăcută și emoționantă surpriză, și o altă perspectivă narativă, o anume contopire cu ființa căreia îi dă contur, înnobilându-o, cu naturalețe și simplitate firească, atunci când sufletul său adolescentin se lasă vrăjit de primii fiori lirici, învăluiți în maramă euharistică: „Odată, L-am văzut trecând / cu turma pe Păstorul blând / mergea cu dânsa la izvor / blândul Păstor, blândul Păstor (…)”.

Cu aceeași finețe și subtilitate descoperim necesitatea de a puncta momente de reală importanță în evoluția societății românești. Unele dureroase, precum imaginea „Bihorului – tăiat în două de granița cu Ungaria”; ticăloșia ungurilor, în plină noapte, de a schimba bornele de hotar; altele, de-a dreptul, firești, în plan evolutiv, civilizator, precum: aparatul foto „cu burduf”, trecerea de la opinci la încălțări domnești, lampa „cu fotoghin”, mașina de scris „Kappet” etc.

Personajul Traian Dorz, aflat în perpetuă căutare, se lovește, nu de puține ori de nedreptăți („Fiecare boală-și are începutu-ntr-un păcat / trupul nu se-mbolnăvește, cât e sufletul curat”) care nu-l vor slăbi până-n ultima clipă a existenței sale pământene. Este și acesta (intuim), un semn că el este fiul iubit al Domnului, iar prin toate încercările vieții, menit să devină mărturisitorul! Și acest „examen” fi-va de fiecare dată dur, amplificat de divergențe doctrinare sau frământări politice: grozăviile războiului, Germania nazistă, Armata Roșie, cenzura, anchetele și umilirile inumane („Golgota stă și az’ / din chinuri și pieire”), lagărul Popești-Leordeni, domiciliul forțat în Bărăgan, Gherla, „Decretul de amnistie” (16 iunie 1964) etc.

Continue reading „Livia CIUPERCĂ: Despre jertfa cea biruitoare” →