Carmen GIGÂRTU: CĂLĂTORIA SUFLETULUI (III)

Soarele își trimitea primele raze când ne îndreptam spre orășelul Nea Makri, situat în partea nord-estică a peninsulei, la o distanță de 30 de kilometri de Atena. Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou este una dintre cele mai vechi mânăstiri din Atica și cea mai mare de pe Muntele Amomon. Sfântul Efrem cel Nou, s-a născut pe 14 septembrie 1384, în orasul Trikala, din Grecia. La 14 ani a intrat ca monah în Mânăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit „Colina Neprihăniților”. După mulți ani, în mânăstirea de pe Muntele Amoman, lângă Nea Makri, sfântul este hirotonit preot. În anul 1424, turcii au atacat mânăstirea și decapitat pe toți călugării, în afară de Sfânt, care era într-o peșteră de lângă mânăstire. Peste un an turcii au atacat iar mânăstirea, l-au arestat și tortuat luni de zile. A fost spânzurat cu capul în jos de un dud, l-au străpuns cu mulțime de cuie, iar în pantece i s-a înfipt un lemn aprins. Sfântul a fost descoperit în 3 ianuarie 1950 de călugărița Macaria, în urma unui vis.

După ce ne-am încărcat cu energie de la Sfântul Efrem cel Nou am plecat spre Insula Evia, traversând podul de la Chalkida. Insula Evia este a doua mare insulă a Greciei, după Creta. Are o lungime de 175 km, fiind paralelă cu coasta de est a Greciei continentale. Un lanț muntos traversează Evia, dar în centrul insulei sunt și câteva câmpii mănoase. Până la Biserica Ioan Rusul, situată în localitatea Prokopi, în partea de nord a insulei, am admirat pădurile imense, muntele și marea, care păreau virgine. Oricât ar încerca omul, niciodată nu va egala natura, creația lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Rusul s-a născut în Rusia, în anul1690. A fost în armata țarului Petru I și într-o luptă împotriva turcilor, tânărul Ioan a fost capturat și vândut ca sclav la un turc din Anatolia. Sfântul Ioan i-a spus stăpânului său: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Tristețea sau strâmtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credința și dragoste către Domnul meu Iisus Hristos, unul născut Fiu al lui Dumnezeu și nimic nu mă va despărți de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, în treburile slugărniciei, însă în credința mea în Mântuitorul Hristos, nu-mi ești stăpân.” Se spune că turcul l-a îndrăgit pe Ioan, nu i-a impus să-și lepede credința și i-a spus să nu mai locuiască în grajd cu animalele, dar el nu a vrut. În anul 1730, știind că este chemat la Domnul a chemat preotul să-l împărtășească. Acesta i-a adus Sfintele Taine într-un măr scobit. După trei ani preotul satului are un vis în care i se descoperă Sfântul. Osman Paşa în anul 1832 a aruncat moaștele în foc, dar când a văzut că acestea se mişcă prin foc ca un om viu s-a îngrozit și a fugit. Sfintele moaşte nu au ars, dar au rămas negre. Moaştele Sfântului Ioan Rusul au fost aduse în Grecia în jurul anului 1924, când grecii au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia. Au pus acelaș nume(Procopi) și localității pe care au întemeiat-o în insula Evia.

Am părăsit insula paradisiacă cu ferry-boatul și ne-am îndreptat spre Mânăstirea Kato Xenia din Sourpi.

Mânăstirea Kato Xenia a fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul. Numele Mânăstirii Kato Xenia, însemnând „Străina de Jos”, provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ajunsă aici, în mod miraculos. Icoana Maicii Domnului a fost numită „Xenia” – adică Străina – deoarece venea dintr-un loc străin.

Într-o raclă micuță sunt moaște ale Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor. Sfântul Stelian s-a născut în secolul al VI-lea la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mica ( Turcia), într-o familie foarte bogată. A împărțit săracilor toate bunurile și s-a făcut monah, ducându-se în pustiu, locuind într-o peșteră. Se spune că era hrănit de un înger. Datorită credinței sale a primit harul tămăduirii. Părăsea peștera și umbla prin sate punând mâna pe creștetul copiilor bolnavi, care se vindecau imediat ce erau atinși de Sfânt. Oamenii îl căutau și îi cereau ajutorul. Multe familii îi încredințau Sfântului Stelian educația copiilor lor. Sfântul Stelian este ocrotitorul copiilor și al familiei.

Mânăstirea Kato Xenia este căutată de pelerini din toată lumea, datorită faptului că adăpostește Brâul Maicii Domnului, de o valoare inestimabilă.

Se știe că Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii și înălțării Fecioarei cu trupul la cer. Acesta a fost țesut de însăși Maica Domnului din păr de cămilă. Din Capadocia, Sfântul Brâu a fost adus în Ierusalim, de către împăratul Teodosie, iar în anul 395, Arcadie, fiul împăratului îl duce la Constantinopol.
Împărăteasa Zoe, în secolul X, soția lui Leon cel Înțelept, în urma vindecării sale miraculoase, a brodat Brâul cu fir de aur, formă în care se păstrează și astăzi. Brâul a fost dăruit mânăstirii Vatoped de pe Muntele Athos de către împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai târziu va intra în obștea monahală de aici. Între anii 1512 și 1520, Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, a înnoit incinta Mânăstirii Vatoped și a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Paraclisul a fost reparat în anul 1794, tot cu ajutoare românești, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit Paraclisului Maicii Domnului o nou catapeteasmă.

Racla de argint în care se păstrează Brâul la Mânăstirea Vatoped a fost confecționată în secolul al XVIII-lea tot în Țara Românească. În această raclă se păstrează numai o parte din Brâu, pentru că alte două părți ale acestuia au fost dăruite.

În anul 1522, în timpul unei epidemii de ciumă, o parte din Brâu a fost dăruită Mânăstirii de maici Kato Xenia. Se spune că imediat dupa aducerea sa oamenii s-au însănătoșit. Maica Domnului a făcut multe minuni cu Brâul său. A vindecat nenumărați bolnavi. Brâul a făcut să înceteze diferite epidemii: în anul 1813, Brâul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus în Țara Românească pentru îndepărtarea ciumei; în anul 1871, sultanul turc a dus Brâul în țara sa pentru îndepărtarea holerei; în anul 1894 Brâul a fost dus la Kios, pentru a înlătura epidemia care lovise plantațiile de lămâi și portocali. Brâul este unic, extrem de prețios, valoarea lui este incalculabilă, deoarece este direct legat de Maica Domnului. Ceea ce pot spune este că nu aș mai fi plecat din acel loc.

Pe 27aprilie 2017 am părăsit Paralia Katerini, o frumoasă stațiune de la poalele Muntelui Olimp și ne-am îndreptat spre Ouranoupolis, din peninsula Halkidiki. Ouranoupolis sau „Poarta Cerului” este ultimul oraș-port în care femeile pot păși pe brațul Athos. În micul oraș am fost întâmpinați de Turnul Bizantin care se află lângă port și datează din secolul al XII lea. Croaziera în jurul Athosului a durat câteva ore, timp în care am admirat albastrul și turcoazul mării, pescărușii care ne-au însoțit mai tot timpul, delfinii care se zbenguiau în apele limpezi și maiestuosul munte cu vârful Athon-2033 m . Trecutul Athosului a fost zbuciumat, dar în ciuda furtunilor istoriei a rezistat ca un bastion al ortodoxiei mondiale.
Muntele Athos a fost și este refugiul spiritual al celor îndrăgostiți de lumină, al celor chemați de Dumnezeu. Athosul este centrul ortodoxiei monahale. De-a lungul timpului a fost sub dominația mai multor puteri, cărora le-au plătit taxe, tributuri împovărătoare, pentru a fi lăsați liberi. Sub dominație otomană au stat aproape 500 de ani. Astăzi este singura republica monahală ortodoxă din lume, independentă de Grecia, fiind administrată de reprezentanți ai mânăstirilor. Are peste1500 de călugări în 20 de mânăstiri și 12 schituri, cu o suprafață muntoasă de 385 km, o lungime de 60 km și o lățime de 8-12 km.

Homer pomeneşte Athosul în celebra Iliada, iar anticul poet tragic Eschil localizează peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. Grecii antici aveau cetăţi în Athos şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului. Se povestește că statuia s-a sfărâmat când Maica Domnului a pășit pe această peninsulă.

Primii monahi ar fi venit din timpul Apostolui Ioan care au însoțit pe Fecioara Maria în călătoria spre Athos. În timpul împăratului Teodosie(395) erau câteva mânăstiri pe muntele Athos. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Petru Athonitul din Roma a avut un vis în care i s-a arătat Fecioara Maria, spunându-i să se ducă la Muntele Athos. În anul 867 Vasile Macedon, împăratul bizanțului dăruiește muntele Athos pustnicului Ioan Colibașul, vestit prin sfințenia sa. În anul 963 monahul Atanasie din Trapezunda întemeiază prima mânăstire, Marea Lavra. Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare în anul 1048, într-un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, ca un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte s-a instituit oficial în anul 1050.

Faima despre sfințenia de pe munte s-a dus în toată lumea. De-a lungul timpului Athosul a fost ajutat de domnitorii moldoveni şi valahi prin numeroase danii. Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit multe mânăstiri şi schituri athonite. Porfirie Uspenski spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.

Grigorie Palamas (1296-1359) a fost monah la Mânăstirea Vatoped din Muntele Athos și unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxiei. El a pus bazele doctrinei isihaste, contribuind la o retrezire a spiritualităţii ortodoxe. Învăţătura sa despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe . „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama . „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere”. Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale. Dumnezeu rămâne nevăzut, inaccesibil, dar comunică prin energiile sale necreate.

În Athos există 2 schituri românești: Prodromu – care a luat ființă prin Hrisovul domnitorului Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, emis în anul 1753 și aparține de Marea Lavra și Lacu care aparține de Mânăstirea Sfântul Pavel. În Athos există numeroase chilii, dintre care foarte multe sunt românești: Colciu și Sfântul Ipatie – care aparțin de Mânăstirea Vatopedu, Provata – aparținând de Marea Lavră, Chilia Adormirea Maicii Domnului la Mânăstirea Xiropotamu și multe altele. După călugării greci, cei mai numeroși în Athos sunt românii.

Sfântul Munte Athos a fost și rămâne centrul monahismului ortodox.

Autor: Carmen GIGÂRTU

Carmen GIGÂRTU: Călătoria sufletului (II)

De când ne naștem până murim rătăcim pe pământ căutând sensul vieții. Unii caută fericirea, alții iubirea, iar cei obosiți liniștea. De cele mai multe ori suntem orbiți de lumea materială, care ne acaparează ca o caracatiță cu tentaculele ei. Fără să vrem devenim sclavi ai banului, ai pământului, uitând de sufletul din noi, care tinde spre frumos, spre cer, spre lumină. Sufletul știe că este călător în această lume și este dornic de a explora, de a cunoaște cât mai mult. Astfel de gânduri îmi treceau prin minte a patra zi, când părăseam Corfu și ne îndreptam spre Patras. Am mers de-a lungul coastei de vest a Greciei, am traversat podul Rio-Antirio care este cel mai lung pod suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Grecia continentală de Peloponez. Pe drum am admirat hectare întregi de măslini, lămai, portocali și kiwi. Munții își ridicau vârfurile spre cer, marea îmbrățișa țărmul, iar frunzele palmierilor se legănau în blânda adiere a vântului. Nu știu de ce, dar când m-am apropiat de Biserica Sfântul Andrei am avut emoții, de parcă aș fi dat un examen. Adevărul este că mi-au dat lacrimile la moaștele Sfântului Andrei și am avut trăiri și sentimente profunde, care nu se pot explica în cuvinte. Am simțit nimicnicia mea în fața cerului. Ne credem importanți, dar vine o zi când ajungem doar un pumn de țărână. Și mă întreb: De ce atâta zbatere? De ce atâta încrâncenare? De ce nu putem să fim mai buni, mai iubitori, mai blânzi, mai răbdători și iertători unii cu alții? De ce nu aplicăm învățăturile lui Iisus? Atâtea întrebări!

Mai bine povestesc despre Patras. Orașul Patras este considerat poarta occidentală a Greciei, fiind cel de- al treilea oraș ca mărime din Grecia și capitala județului Ahaia. Se află în nordul peninsulei Peloponez la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras. Aici a fost locul martiriului Sfântului Apostol Andrei care s-a născut în Betsaida, și era fratele lui Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. După botezul lui Iisus, Sfântul Andrei l-a lăsat pe Ioan și i-a spus fratelui său Petru: „Am gasit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan, 1, 41). De aceea, Sfântului Andrei i se spune și „Apostolul cel dintâi chemat al Domnului”. După cincezecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. El a predicat în Tracia, Macedonia, Sciția, Crimeea. Pe locul în care a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X se înalță biserica cea veche a orașului Patras. Aceasta a fost ridicată peste ruinele unei foste biserici bizantine, care la rândul ei fusese ridicată peste ruinele unui templu antic grecesc închinat zeiței Demetra. Lângă biserica veche se află și „Fântâna Sfântului Andrei, lângă care predica „Vestea cea Bună”. Biserica cea nouă a orașului, în stil bizantin, a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfințită în anul 1974. Deasupra se înalță o cruce de cinci metri, în întregime placată cu aur. Alături de aceasta, biserica mai este „presărată” cu încă 12 cruci mai mici care simbolizează pe Hristos și cei doisprezece Apostoli. Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani. Interiorul bisericii este îmbrăcat cu minunate picturi și icoane. Aici se afla capul Sfântului Andrei și bucăți din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit . Unii istorici spun că a fost martirizat în timpul împăratului Nero, alții în timpul lui Domițian. În anul 357, moaștele Sfântului Andrei au fost duse la Constantinopol, mai târziu la Roma, iar azi sunt în Patras.

Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei în spațiul carpato-danubiano-pontic. În Dobrogea există peștera și izvorul Sfântului Andrei. De la Patras ne-am îndreptat spre capitala Greciei, oprindu-ne să admirăm Canalul Corint, ce leagă Marea Ionică de Marea Egee. În Atena am fost în Piata Syntagma pentru a asista la schimbarea gărzii din fața clădirii Parlamentului, la Templul lui Zeus, Poarta lui Hadrian, stadion…. Cu gândul la ziua urmatoare am adormit la un hotel din centrul Atenei.

Era 25 aprilie 2017, soarele dimineții ne zâmbea din înălțimile albastre, iar vântul adia blând mângâindu-ne obrajii. Din portul Pireu până în Insula Eghina pescărușii și-au fluturat aripile deasupra noastră, însoțindu-ne ca niște îngeri. Priveam cerul și marea care aveau aceeași culoare, iar insulele verzi, din jur, formau un cerc în jurul nostru. Pentru o clipă am avut senzația că suntem în mijlocul unui glob de cristal, cerul si marea contopindu-se la orizont.
Eghina clocotea de viață când am ajuns. Legate de țărm erau multe bărci, în care localnicii își etalau legumele și fructele. Pe insulă se cultivă mult fistic, iar în luna septembrie au și un festival al fisticului. Sunt multe magazine cu acest produs, iar prețul este puțin mai mic decat la noi. În această insulă s-a născut celebru filozof antic Platon și Pavel din Eghina, un medic chirurg renumit. La o distanță de șase kilometri de oraș se află Mânăstirea Sfânta Treime, cunoscută pentru păstrarea Moaștelor Sfântului Nectarie Taumaturgul, fiind una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din Grecia. Sfântul Nectarie a ajutat la ridicarea acestei mânăstiri între anii 1904-1910. S-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara, iar la 14 ani a plecat la Constantinopol, pentru a lucra și a învăța carte. În anul 1866, la vârsta de 20 de ani a plecat în insula Chios, ca să predea, ca învățător. Devine călugar la Mânăstirea Nea Moni. După ce a absolvit facultatea de Teologie din Atena pleacă în Egipt, în Alexandria, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Mai târziu a fost hirotonit episcop de Pentapole, predicator și secretar patriarhal la Cairo. După un an a fost alungat din Egipt și s-a întors în Atena. A fost predicator câțiva ani, director al școlii teologice Rizarios, care forma viitori preoți. După 15 ani și-a dat demisia și s-a retras în mânăstirea din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții. A murit în anul 1920, iar în anul 1961, Patriarhia din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura și l-a proclamat sfânt al Bisericii. În Mânăstirea Sfânta Treime, după ce m-am rugat, am simțit o stare de fericire inexplicapilă. Lângă mânăstire sunt niște trepte care duc în vîrful unei coline unde este alt frumos complex mânăstiresc. Acolo este o biserică în care sunt capul și moaște ale Sfântului, chilia în care a trăit și mormântul. La mormânt oamenii îngenuncheau și își lipeau urechea ascultând foarte atenți. Unii auzeau, alții nu. Am simțit o energie foarte puternică la mormântul Sfântului. După ce am vizitat chilia în care a trăit Sfântul Nectarie ne-am îndreptat spre Mânăstirea Sfânta Ecaterina, unde este o icoană veche a Sfântului Spiridon, care clipește. Icoana a fost pictată cu efect 3D, cu mult înainte ca această tehnică să fie inventată. Încărcați cu energie din aceste locuri binecuvântate ne-am întors în Atena, pe Acropole. Această colină este cea mai cunoscută din lume și este compusă din numeroase vestigii. Aici a predicat Apostolul Pavel: ,,Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem…” (Fapte 17, 15-34)
Seara ne-am îndreptat spre Cap Sounion să prindem apusul de soare la Templul lui Poseidon. Peisajele sunt superbe. În acea zonă se găsesc cele mai luxoase și mai scumpe case din Grecia.
Există o frumoasă legendă în care se povestește cum regele Aegeu, al atenienilor, s-a aruncat disperat în mare, la Cap Sounion, crezând că Tezeu, fiul său, a fost răpus de Minotaur. În onoarea regelui, atenieni un numit marea – Egee.
Grecii au construit temple în locurile cele mai spectaculoase, cum este și Templul lui Poseidon care a fost construit în anul 440 î.Hr., pe locul altui templu, distrus în războaiele cu perșii. Peisajul este încântător, Templul fiind așezat la capătul unei fâșii înalte de pământ, care străpunge Marea Egee. Apusul soarelui la Cap Sounion pare o adevărată magie a naturii. Eram pe țărmul marii Egee și  contemplam aripile amurgului ce acopereau întreaga zare. Cerul îmbrățișa pămîntul, soarele se micșora trepat, dispărând dincolo de nori, iar Creatorul îmi intindea un fir de lumină spre a cunoaște și a iubi tot ce a creat, de la firicelul de iarbă până la stele. Magia apusului de la Cap Sounion mi-a coplesit ființa, trezind puncte luminoase în al meu suflet. Vârtejuri de energii create de amurgul magic mă împresurau, obligându-mă sa meditez la idealuri înalte și mai ales la Creator care-și revărsa  spendoarea, puterea, înțelepciunea și iubirea infinită peste tot în univers. Privind  spectacolul mirific al naturii m-am așezat pe o stâncă, gândindu-mă la ce trebuie să prețuiesc și ce  să arunc din viață. Cu ceva timp în urmă descoperisem că scrisul mi-a ajutat sufletul să iasă din agonie și să-l facă să se bucure de jocul cuvintelor așternute pe hârtie. Lăsându-mă purtată de dansul literelor, aștern gânduri, emoții, stări, sentimente, umbre, stropi de lumină, încercând să înțeleg invizibilul, imperceptibilul, o nouă dimensiune a existenței, ce nu poate fi explicată, ci doar simțită cu inima.

Iubind simplitatea, natura și lumina, merg pe poteci bătătorite de alții, dar și pe cărări virgine, neatinse de nimeni, căutând sensul existenței. Creație, iluzie, curaj, răbdare, perseverență, optimism, responsabilitate, adevăr, iubire, iertare, speranță, credință; cuvinte cu o profundă rezonanță, ajutându-mă în marea și unica călătorie de a anihila ego-ul, de a transcede spațiul și timpul, descoperind iubirea lui Dumnezeu în armonia naturii și a  universului.

Cuvintele Apostolului Pavel mi s-au întipărit  în inimă: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Carmen Gigârtu

Carmen GIGÂRTU: CĂLUGĂRUL (proză)

CĂLUGĂRUL

Admiră ninsoarea ce se pogora ca un văl alb peste pământ şi îşi aminteşte cuvintele călugărului din vis: „Urmează-ţi visul! Nu are importanţă că eşti singură şi toţi se opun.Tu nu renunţa! O să cazi, o să te loveşti, dar te ridici şi mergi înainte. Urmează-ți visul! ” Ochii ei frumoși încep să lăcrimeze gândind:”Cât aş vrea să evadez din această închisoare din carne, sânge şi oase, din acest corp! Aş vrea să plutesc în eter, ca în  visele care mă bântuiesc de la un timp. Aş vrea să mă ducă la dragostea mea.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: CĂLUGĂRUL (proză)”

Carmen GIGÂRTU: CĂLĂTORIA SUFLETULUI

Călatoria sufletului (I)

Nu de puține ori sufletul mi-a fost răscolit de nenumeroase întrebări la care nu găseam răspuns: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Care-i sensul existenței umane?

Pe măsura ce îmbătrânesc realizez că bunurile materiale nu au importanță, că totul în astă lume e vânare de vânt. Sufletul e îndrăgostit de lumină și tânjește după călătorii spirituale. Așa că i-am oferit o excursie în căutarea luminii.
Pe 21 aprilie 2017 am ajuns la Mânăstirea Rila din Bulgaria, pe o ninsoare de poveste. Așezată într-o zonă feerică care te îndeamnă la visare, Mânăstirea este situată în partea de nord-vest a Munților Rila, la o altitudine de 1147 metri deasupra nivelului mării, la o distanță de 3 km de orașul Rila și 117 km de capitala Sofia. A fost întemeiată în secolul al-X-lea, fiind considerată una dintre cele mai importante monumente culturale, arhitecturale și istorice din Europa de Est. Privind din exterior pare o fortareață puternică, având o arhitectură unică, cu zidurile înalte de 24 de metri alcătuind un pentagon neregulat. Interiorul este o capodoperă a arhitecturii bulgare: arce și coloane, scări de lemn, balcoane sculptate,cu peste 300 de chilii monahale.

Mânăstirea Rila a fost și este legătura între comunitățile ortodoxe din Rusia, România, Serbia și Sfântul Munte Athos. S-a dezvoltat după moartea Sfântului Ioan de Rila.

Sfântul Ioan de Rila (867 – 946) este cunoscut ca ocrotitor al poporului bulgar și unul dintre cei mai reprezentativi sfinți ai Bisericii Ortodoxe Bulgare. Este întemeietorul monahismului bulgar cât și al primului așezământ monahal din Bulgaria. Sfântul Ioan de Rila s-a nascut la anul 867 în Skrino, la poalele Muntelui Osogovo. Păstor, la vârsta de 25 de ani a ales să trăiască în singurătate și rugăciune. Sfântul Ioan de Rila era cunoscut, încă din timpul vieții, ca făcător de minuni. Țarul Petru I a parcurs 1200 km, până în Munții Rila, pentru a se întâlni cu Sfântul Ioan și a lua povățuire duhovnicească.
Sfântul refuză să-l întâlnească pe împărat în persoană și i-a înapoiat tot aurul și celelalte daruri de valoare, spunându-i țarului că împărații au nevoie de aur, pentru a putea apăra țara și a-l oferi săracilor.

În aceeași zi am ajuns în Grecia, leagănul culturii occidentale, țara cu peisaje paradisiace, cu țărmuri dantelate, ce îți taie răsuflarea. Elada a fost locul nașterii marilor filozofi antici: Anaximandru, Anaximene, Democrit, Aristotel, Platon, Socrate, Plotin, Heraclit, Thales din Milet… Aici s-au născut dramaturgii: Eschil, Sofocle, Euripide, iar Aristofan îi amuza pe greci cu comediile sale. Grecia a dat nume sonore în matematică, ca Pitagora și Euclid, în fizică Arhimede, în medicină Hipocrate, în istorie Herodot, în geografie Strabon, în scluptura Fidias. Operele lui Homer, Pindar, Hesiod, Sofocle, Euripide, Esop au influențat generații de scriitori din întreaga lume. O țară cu o civilizație și o cultură milenară, cu legende minunate care se află la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa. Țara este formată din mai multe regiuni istorico-geografice: Macedonia,Tracia, Grecia Centrală, Tesalia, Epir, Atica, Pelopones si peste 1400 de insule.Înconjurată de Marea Egee la est, Marea Ionică la vest și Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și este a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km lungime. Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu 2.917 m.
Prima oprire în Grecia a fost la Salonic, al doilea oraș ca mărime după Atena.

În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a predicat în principala sinagogă a evreilor din această parte a Macedoniei și a pus bazele unei biserici. Salonicul a fost fondat de Cassandru al Macedoniei, în 315 î.Hr. și denumită astfel în onoarea soției sale, fiică a lui Filip al II-lea, Thessalonica, soră vitregă a lui Alexandru cel Mare.
Potrivit lui Strabon, Tesalonicul a fost înființat pe locul unei terme antice fiind format din unirea a douăzeci și cinci de mici sate. Ca parte a Macedoniei, Salonic a făcut parte din Imperiul Roman, iar mai târziu din Imperiul Bizantin. Cunoscutul orator roman Cicero a fost exilat in Salonic (58-57 î.Hr.) Salonicul a devenit cel mai important centru militar din Macedonia în timpul lui Caesar Augustus. A fost reședința lui Pompei și trupelor sale în 49 î.Hr. când s- a refugiat de Iulius Caesar. Orașul a prosperat sub împărații Adrian, Traian și Dioclețian, îmbogățindu-se în temple și monumente. Galeriu a trăit în acest oraș dupa ce a devenit împărat al jumătății răsăritene a Imperiului Roman sub conducerea lui Dioclețian. Galeriu a instituit persecuții împotriva puternicei comunități creștine din Tesalonic. Unul dintre martirii acelor timpuri a fost Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, devenit ulterior ocrotitorul orașului. Sub Constantin cel Mare, Salonicul a ajuns cel mai important oraș din nordul Greciei. Teodosie cel Mare (379-395) s-a convertit la creștinism în acest oraș, în timpul unei epidemii. Mai târziu a emis Edictul de la Tesalonic (380) care a interzis cultul păgân.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit în vremea împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu (284- 311) și era fiul voievodului cetății Tesalonicului, botezat în taină de părinții. A fost crescut și educat în tainele credinței creștine. Părinții tânărului Dimitrie au murit, moștenind multe averi, fiind și voievod al Tesalonicului. Cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind credința creștină. Auzind împăratul Maximian a venit la Tesalonic. Dimitrie a mărturisit că este creștin, iar împăratul a poruncit să fie închis în temniță și ucis. Catedrala Sfântul Dumitru din Salonic mai adăpostește și moaștele Sfintei Mucenițe Anisia din Tesalonic, care a pătimit în anul 298, în timpul persecuției împăratului Dioclețian. Ele sunt așezate într-un baldachin, în partea stângă a Sfântului Altar.

După o plimbare pe faleza Salonicului ne-am îndreptat spre Muntele Olimp, cel mai înalt munte din Grecia, cu vârful Mytikas 2.917 m. Coasta dinspre Marea Egee a Muntelui Olimp este plină de dafini, chiparoşi, plantații de măslini și de păduri de poveste. Muntele este situat în Grecia continentală, la aproximativ 100 km de Salonic. Doream de mult timp să văd lăcașul zeilor, datorită povestirilor lui Alexandru Mitru, care mi-au încântat copilăria. Legendele Olimpului a fost cartea care m-a fascinat. La o distanță de 18 km de Litohoro, numit și „Orașul Zeilor’’, pe Muntele Olimp, Sfântul Dionisie, în anul 1542 a ridicat Mânăstirea Sfintei Treimi. Femeile nu aveau voie în acest loc, până în anul 1878, când în timpul Răscoalei din Olimp, mânăstirea a oferit adăpost femeilor și copiilor. În anul 1943 nemții bombardează lăcașul. La 15 km de vechea mânăstire, în anul 1950 se construiește Mânăstirea Sfântul Dionisie din Olimp.

Sfântul Dionisie din Olimp s-a născut în localitatea Sklataina, regiunea Karditsa, Grecia, în secolul al XVI-lea. După moartea părinților a mers la Mânăstirea Marea Meteora, unde a primit numele Daniil. După un timp a plecat la Muntele Athos unde, la început a viețuit sub povățuirea duhovnicească a Ieromonahului Serafim, postind aspru și lucrând virtuțile. În Muntele Athos a fost hirotonit diacon și preot. Mulți ani a trăit ca pustnic dedicându-se curățirii și păzirii minții prin rugăciunea lui Iisus. A construit o capelă pe care a închinat-o Sfintei Treimi într-o peșteră. În această capelă se retrăgea nopțile pentru a se ruga. Viața Sfântului Dionisie a devenit cunoscută în Sfântul Munte și mulți monahi veneau la el pentru sfat duhovnicesc. A fost ales stareț al Mânăstirii Filoteu, iar pentru a nu fi hirotonit episcop a fugit în ascuns pe Muntele Olimp. A înființat o mânăstire în Pelion, la Zagora, și alta pe Olimp, în defileul râului Enippeas, la altitudinea de 1.000 m. Lui i se datorează, de asemenea, construirea a două biserici situate pe piscuri: Sfântul Prooroc Ilie si Schimbarea la Față. După ce a pus la punct viața de obște, la mânăstirea de pe Olimp, sfântul s-a retras nu departe, în munte, într-o peșteră. Acolo a construit, ca loc de rugăciune, o altă biserică, despre care se crede că este cea mai mică din Grecia (are loc să se închine doar un singur credincios), chiar sub bolta de piatră. Seara, după ce Slujba se termină, sfântul pleca spre peșteră. Acolo petrecea întreaga noapte în rugăciune și înainte de a se lumina se întorcea la mânăstire pentru Sfânta Liturghie. Ucenicii Sfântului Dionisie mărturisesc că, deși era noapte, pe drumul către și dinspre peșteră, Sfântul nu folosea lumânări sau făclii. Lumina care îl călăuzea era o lumină dumnezeiească ce îl ilumina și emana din el.

Sfântul Dionisie din Olimp a fost misionar și cărturar, mergând în satele și orașele din Macedonia și Tesalia, oferindu-le oamenilor povățuire duhovnicească și sprijin. Sfântul Dionisie din Olimp a fost un model de pustnic, un îndrumător spiritual, dar și un scriitor cu o bogată operă teologică și duhovnicească. Lângă biserică este și un muzeu, unde sunt expuse obiecte de cult, veșminte, manuscrise, papirusuri, hărți foarte vechi. Între exponate se găsește și un disc de metal, dăruit mănăstirii de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei. Tot în muzeu sunt așezate mai multe cutiuțe din argint ce conțin părți din moaștele a peste trei sute de sfinți. Între odoarele de mare preț ale mănăstirii se numără mâna dreaptă a Sfântului Dionisie din Olimp, așezată spre închinare în partea dreapta a altarului bisericii.

De la Mânăstirea Sfântul Dionisie din Muntele Olimp ne-am îndreptat spre Mânăstirea Sfântul Efrem Sirul, aflată la o distanță de 20 km de munte și la cincisprezece kilometri de orașul Katerini. Este foarte frumoasă cu o arhitectură bizantină, cu multe arcade. A fost întemeiată în anul 1983 și se găsește doar la doi kilometri distanță nord-vest de localitatea Kontariotissa, în regiunea Pieria, din Grecia.
Sfântul Efrem Sirul s-a născut în anul 306, în localitatea Nisibe și a fost alungat de acasă pentru că iubea religia creștină, de tatăl său, care era preot păgân. A fost primit de către episcopul Iacob care i-a devenit îndrumător spiritual. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane, lepădându-se de toate, precum Apostolii. La vârsta de 20 de ani după ce s-a botezat a plecat în pustiu. Călătorea dintr-un loc în altul, condus de Duhul Sfânt. Într-una dintre călătoriile sale, Sfântul Efrem Sirul l-a întâlnit pe Sfântul Vasile cel Mare, ierarhul din Capadocia. În anul 372, regiunea fiind cuprinsă de secetă și foamete, Sfântul Efrem organizează ajutoarele în cetatea Edessa.
A fost profesor la Scoala din Edesa și avea harul preoției. Sfântul Efrem a scris un număr însemnat de imnuri în apărarea credinței creștine, peste 3 milioane de versuri, din care s-au păstrat peste patru sute. Pe lângă nenumăratele scrieri lirice, sfântul a scris și omilii în versuri. Scrierile în proză sunt comentarii biblice și apologii împotriva ereticilor vremii .
În scrierile sale a folosit strălucit știința și filozofia greacă și simbolismul misterelor din tradiția persană și iudaică. Sfântul Efrem a lăsat un testament prin care dorea să nu fie îngropat cu ceremonii fastuoase, ci simplu, în cimitirul săracilor, iar, în loc de flori și miresme, să îi fie dăruite rugăciuni.
După ce am vizitat superba Mânăstire Efrim Sirul unde se afla și o icoană a sfântului Luca, care a plâns, prevestind războiul din Crimeea, ne-am îndreptat spre Paralia Katerini, unde am dormit prima noapte.

Răsăritul soarelui, Marea Egee și nisipul fin, mă atrăgeau ca un magnet a doua zi, pe Riviera Olimpului. Ce puteam să-mi doresc mai mult? În față era marea cristalină, iar în spate maiestuosul Munte Olimp. Stațiunea Paralia Katerini situată la 70 km sud de Salonic este frumoasă, având majoritatea străzilor paralele cu marea. Contemplarea peisajului nu a durat mult, îndreptându-ne spre o stațiune mai mică, Olympic Beach, construită în stil mediteranean. Străzile paralele cu marea și alte străduțe care se întretaie cu acestea și cad perpendicular pe plajă sunt pline de vile și hoteluri . Plaja este lată și nisipoasă de la un capăt la altul al stațiunii. Peisajele exotice, nisipurile aurii și marea transparentă de smarald încântau retina. Olympic Beach este o stațiune liniștită și potrivită pentru cei care caută relaxare și odihnă, nefiind cluburi și discoteci.O altă stațiune de pe Riviera Olimpului prin care am trecut este Platamonas, situată la 40 km de Paralia Katerini. Este o stațiune mică, dar cea mai verde și liniștită. O feerie de culori, palmieri, leandri, trandafiri, lămâi și măslini erau peste tot. Clădirile erau cochete, fiind construite în stil mediteranean. Platamonas se găsește în apropiere de Defileul Valea Tembi, la aproximativ 100 km distanță de orașul Salonic. În toate stațiunile strada principală este cea paralelă cu marea, unde se găsesc toate tavernele, cafenelele și magazinele cu suveniruri. În Platamonas se găsește pe vârful unui deal, castrul Platamonas, construit în perioada venețiană.

Următoarea stațiune prin care am trecut a fost Nei Pori. Ne-a fost recomandată ca o zona verde și liniștită, potrivita familiilor cu copii, datorită plajei foarte late și nisipoase. Ne-am îndreptat spre Kalambaka, un oraș mic şi modern, aproape de Meteora. Am fost la un atelier de icoane, unde ni s-a explicat tehnica executării acestora. Nu am cumpărat nimic, cu toate că erau foarte frumoase și de calitate. Am plecat în această excursie, fiind hotărâtă să-mi cumpăr o icoană de suflet doar de la mânăstirea Kato Xenia, unde se află o parte din Brâul Maicii Domnului, datorită unui vis, pe care l-am avut în urmă cu 20 de ani, cu acest minunat Brâu al Fecioarei.

Cel mai interesant aspect al orașului Kalambaka, sunt stâncile abrupte care încadrează partea de nord a localității.
În antichitate se credea ca stâncile pe vârful cărora sunt construite mănăstirile, sunt roci trimise pe pământ din cer, de unde și numele de meteori. Peisajul este tuburator, pare de pe altă planetă, o pădure de stânci, în vârful cărora s-au construit mânăstiri. Sunt multe stânci foarte abrupte și foarte înalte, formate cu șaizeci de milioane de ani în urmă, în perioada terțiară. Azi sunt 24 de mânăstiri, din care se vizitează doar 6. Aceste lăcașuri se înalță spre cer din vârful stâncilor de gresie, la marginea de nord-vest a Câmpiei Tesaliei, în apropierea râului Pinos, între munții Koziakas și Antichassia, fiind cel mai cunoscut centru monahal creștin, după Munte Athos. Ca fenomen fizic l-am asemănat cu Pădurea Zmeilor de la noi din Sălaj.

Primii călugări veniți să locuiască la Meteora, în secolul al XI-lea trăiau în peșteri ca pustnici.
Prima mânăstire pe care am vizitat-o pe Meteora a fost Mânăstirea Sfântul Ștefan, care seamănă cu o cetate și este construită în vârful unei stânci gigantice cu o suprafață de 7.500 metri pătrați, fiind cea mai veche așezare monahală de pe Muntele Meteora. A fost ridicată în anul 1192 de către sihastrul Ieremia. Biserica veche, Sfîntul Ștefan, a fost construită în anul 1350, iar în 1798 s-a mai construit biserica Sfântul Haralambie. Aici se găsește și capul Sfântului Haralambie. Mânăstirea a fost bombardată de către naziști în 1943. Ceea ce m-a bucurat a fost urmele românești în mânăstirile de la Meteora.Voievozii noștri au făcut danii bogate acestor mânăstiri.

A doua mănăstire pe care am vizitat-o pe Muntele Meteora a fost Mânăstirea Marea Meteora care a fost ridicată la marginea pădurii de stânci, la o înălțime de 613 de metri deasupra albiei râului Pinios.
Pe culoarele săpate în stâncă și cele 115 trepte abrupte se urcă 250 metri până la intrarea în mânăstire. Sfântul Atanasie și Ioasaf veniți din Athos, au întemeiat pe stâncile Meteorei o mică sihăstrie în anul 1388. În bibliotecă se află aproximativ 600 de volume vechi, codici, manuscrise de mare valoare artistică. În muzeu sunt darurile voievozilor, împăraților și patriarhilor; cruci, icoane, manuscrise, cărți vechi pe pergament, potire și evanghelii, toiaguri arhierești, odăjdii sfinte, vase de cult din argint, și documente istorice prețioase, vechi lucrări artistice executate manual: sculpturi în lemn, broderii cu fir de aur și argint. Neagoe Basarab și alți voievozi români au înzestrat cu odoare alese Marea Meteoră.

De la Meteora am traversat Munții Pindului până în partea de vest a Greciei. În portul Igoumenitsa am luat ferry boat-ul până în insula Corfu, unde am dormit a doua noapte, în Kerkira, hotel Royal.
Insula Corfu este a doua insulă ca mărime din bazinul Mării Ionice, după Cefalonia, și a șaptea insulă mare a Greciei. Cele mai mari insule ale Greciei sunt: Creta, Evia, Lesbos, Rodos, Chios și Cefalonia. Insula are o suprafață de 641 km pătrați. Acest paradis verde este foarte aproape de coasta albaneză. Numeroasele vestigii arheologice de pe teritoriul insulei vorbesc despre o istorie zbuciumată. A fost sub stăpânire italiană, franceză și britanică. Pe malul Mării Ionice ne-a întâmpinat o fortăreaţă veneţiană, deasupra ei înălţându-se o cruce de mari dimensiuni. Lângă fortareață, în timpul protectoratului britanic s-a ridicat Biserica Sfântul Gheorghe, în stil doric cu şase coloane la intrare. În apropiere de vechea fortăreaţă se află și Piaţa Spianada. În partea de nord-est a orașului este un complex de fortificaţii oferind o imagine medievală. Pe pereţi este leul înaripat, simbol al Sfântului Evanghelist Marcu. Vechiul Palat este un complex arhitectonic de inspiraţie romană.

Casele în Kerkira sunt vechi, înalte, iar străduțele foarte înguste și drepte, în stil venețian.
Duminica de dimineață am intrat în catedrala, unde se păstrează moaștele Sfântului Spiridon. Slujba începuse, iar muzica era divină. În partea dreaptă a altarului era sfântul așezat într-o raclă din argint. Spre finalul slujbei s-a aglomerat și oameni veniți din toate colțurile lumii s-au așezat la rând, pentru a se închina Sfântului Spiridon, numit și Sfântul Călător, fiindcă părăsește racla. Sfântul Spiridon s-a născut în anul 270, în insula Cipru și a fost păstor de oi. Rămânând văduv de tânăr, a crescut singur pe Irina, fiica sa, care va părăsi de timpuriu această lume. Sfântul a îmbrățișat o viață ascetică, cheltuindu-și întreaga avere cu îngrijirea bolnavilor și săracilor. În timpul persecuțiilor sub împăratul Maximian (295 d. Hr.), sfântul a fost arestat și exilat. Pentru viața sa desăvârșită a fost ales episcop al cetății Trimitunda. A avut harul tămăduirilor, a prezicerii viitorului și era cunoscut ca mare făcător de minuni. În cadrul ședințelor Sinodului Ecumenic de la Niceea, în anul 325, sfântul Spiridon s-a arătat înaintea tuturor ca un apărător al credinței și mare făcător de minuni.
Se spune că a dezintegrat în fața tuturor o cărămidă în trei elemente: foc, apă și lut, demonstrând cum trei lucruri pot exista simultan într-unul. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Cum într-o cărămidă se află foc, apă și pământ, tot așa, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Trei și Unul în același timp. La Niceea, s-a împrietenit cu Sf. Nicolae. A plecat din această lume în anul 348 la vârsta de 78 de ani. Moaștele sale au fost duse după un timp la Constantinopol, iar în 1453 in Serbia și mai târziu în Corfu, unde se află și astăzi.

După ce am părăsit Catedrala ne-am îndreptat spre Mitropolie care e la câteva străduțe.
Mitropolia oraşului a fost construită în anul 1577 în stil baroc. Aici se păstrează moaştele Sfintei Teodora, cea care a introdus icoanele în biserică, după moartea soțului ei Teofil.  Împăratul Teofil a dat două edicte, primul în anul 831, al doilea în anul 838, care vizau distrugerea icoanelor. În luna martie 843, împărăteasa Teodora a convocat un sinod care a întărit hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787) cu privire la venerarea icoanelor. Împreună cu fiicele sale a fost silită să se retragă până la sfârșitul vieții în mânăstire.

Dupa ce am vizitat Mitropolia ne-am plimbat pe străduțele pline de magazine, cu haine și bijuterii din aur și argint. Prețurile erau asemănătoare cu ale noastre. Ne-am îndreptat spre Palatul Ahilleion, situat la 10 km de capitală. A fost construit de împărăteasa Elisabeta de Bavaria, cunoscută şi sub numele de Sissi, soția împăratului Franz Josef I al Austriei. Impărăteasa Sissi prefera palatul din insula Corfu, care are ca temă, războiul troian, aventurile lui Ahile. În anul 1898, împărăteasa Elisabeta a fost asasinată la Geneva de către un Italian. Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german a cumpărat complexul de la moştenitorii împărătesei Sissi.
Sclupturile din grădina palatului au fost inspirate din mitologia greacă. Piesa centrală expusă este „Moartea lui Ahile”. Grădinile imperiale oferă o panoramă superbă a Mării Ionice şi a dealurilor înverzite de pe ţărm.
Am traversat insula până în partea de nord-vest. unde se găseşte Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Paleokastritsa. Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1228. În muzeu este expusă o colecţie de icoane rare, cărţi bizantine și câteva curiozități, printre care o scoică de dimensiuni foarte mari. Aici se află o icoană făcătoare de minuni a Maici Domnului și moaște ale sfintei Parschiva care și-a scos ochii să nu se căsătorească. Mânăstirea se afla pe vîrful unei coline, în preajma unei păduri de măslini. În curte se afla un tun cu emblema țaristă a Romanovilor și o frumoasă fântână.

Dacă în Kerkira marea este de un albastru intens, în stațiuna Paleokastritsa are porțiuni azurii, turcoaz și de smarald. Valurile Mării Ionice mângâie și îmbrățișează țărmurile dantelate și stâncoase, cu plaje nisipoase și multe golfuri. O panoramă minunată, o îmbinare de culori pe care numai natura poate să le dea naștere. Peisajele par virgine. Colinele sunt pline de vegetație, multe păduri, mulți chiparoși, măslini, lămâi, leandri, portocali și flori sălbatice. Această stațiune mi s-a părut un adevărat paradis.

Carmen GIGÂRTU

Carmen GIGÂRTU: Fericirea

„Fiecare om are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă.”(Goethe)

Una din dorințele primordiale ale omului a fost și este să atingă aripile fericirii.

Ce este fericirea?

Un concept greu de definit, un subiect foarte complex, cu multe fațete și care trebuie studiat  din mai multe perspective: psihologică, științifică, filozofică și spirituală.

Din perspectiva psihologică fericirea poate fi defininită ca o  stare sufletească, o artă de a te bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul unui copil, de gânguritul unui prunc, de o carte, de o operă de artă, de o faptă bună, de  simplu fapt că exiști  în această lume.

 Fericirea e o stare de bine, de mulțumire sufletească,  plăcere, bucurie, exaltare, seninătate, beatitudine, emoții pozitive.

Un psiholog renumit spunea că „fericirea e o stare care se pregătește, se cultivă și se apără de fiecare persoană în parte. ”

Pentru a avea acces la fericire este necesar să deschidem inima și mintea față de propria persoană, să ne autocunoaștem, să descoperim  ceea ce ne place, să fim conștienți de punctele tari pe care le avem și de valorile în care credem.

Dacă există o armonie între valorile clare după care ne ghidăm viața, planurile pe care le avem și punctele noastre  forte, atunci putem atinge fericirea.

„Cunoaște-te pe tine însuți”, ai grijă de tine, descoperă ce-ți face plăcere, care sunt punctele tale forte, ce valori ai, iartă, fii bun,  iubește și zâmbește vieții și lui Dumnezeu.

Profesor la Universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a analizat fericirea și demonstrează că fericirea este la îndemâna oricui, spunând  că „oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții, dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!”

Fericirea este influențată în proporție de 50% genetic, 10% este influențată de circumstanțele din viața noastă, iar  40% este dată de acțiunile, alegerile, comportamentele noastre.

Lyubomirsky propune mai multe activități care  pot aduce fericirea : exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului și a relațiilor sociale, evitarea  comparațiilor sociale, acte de binefacere, a învăța să te bucuri, a ierta, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, creșterea experiențelor de flux, a te dedica scopurilor pe care ți le-ai propus, religia, spiritualitatea, meditația,  a avea grijă de corpul tău, să trăiești în prezent.

Fericirea, din punct de vedere științific e un impuls neurochimic al  unor diferiți neurotransmițători la nivelul creierului. Pentru a fi fericiți e necesar un echilibru al hormonilor fericirii: serotonina- hormonul fericirii, dopamina – hormonul plăcerii, oxitocina – hormonul iubirii și endorfinele.

Sentimentele sunt date de substanțele chimice din creier. Dacă avem un nivel scăzut de hormoni, ne simțim triști, iar dacă avem un nivel optim, ne simțim fericiți. Pentru creșterea nivelului hormonilor fericirii se recomandă: petrecerea timpului în aer liber, mișcare, sport, râs, muzică, meditație, rugăciune, masaj, petrecerea timpului în compania celor dragi, gătitul și servirea mesei alături de o persoană dragă, joaca alături de un animal de companie, somnul suficient. Hormonii fericirii sunt responsabili pentru starea noastră de bine, pentru fericirea noastră.

 Renumitul genetician, Dr. Kazuo Murakami, spune  că modul în care gândim poate activa gene inactive si dezactiva gene active. Factorii mentali și emoționali pozitivi, cum ar fi bucuria, recunoștința și spiritualitatea  au o mare influență în activarea  genelor benefice.

Dr. Murakami susține  că gena fericirii poate fi activată cu puterea minții, o atitudine pozitivă poate activa genele necesare pentru a aduce succesul și fericirea, în acelasi timp dezactivându-le pe cele negative. Numește acest proces „gândire genetică”.

Fericirea este în interiorul fiecărui om, depinde de  gândurile,  acțiunile și valorile în care credem, de capacitatea de a ne accepta, de a fi sinceri, liberi .

Gândul este cea mai puternică forță din univers, este un modelator al personalității omului.

Oamenii fericiți privesc întotdeauna partea plină a paharului.

Sunt adepta teoriilor care spun că fericirea trebuie căutată în interiorul nostru și dobândirea ei se realizează pe calea cunoașterii, a iubirii necondiționate și  a credinței. Creatorul, în marea Sa iubire și înțelepciune ne-a creat diferit și fiecare om percepe fericirea în mod unic. Nu de puține ori ne amăgim că lucrurile materiale, funcțiile, titlurile, ne fac fericiți și vedem  fericirea ca o bucurie imuabilă rezultată din împlinirea dorințelor.

„Dacă vreți să trăiți o viață fericită, legați-o de un țel, nu de oameni sau de lucruri. ” (Albert Eistein)

De- a lungul timpului filozofii au încercat să explice  conceptul  de fericire. Solon zicea că nimeni nu este fericit atâta timp cât trăiește, pentru că oricând se pot abate nenorociri. În viață trebuie cumpătare în tot și toate.

Fericirea e doar în Dumnezeu.

 Lao Tzu a subliniat că  se poate atinge fericirea  luând natura ca  model. În timp ce Confucius era de părere că fericirea e dată de armonia dintre oameni.

Stoicii credeau în adevăr și virtute și exersau disciplina mintală pentru a-și depăși emoţiile și a se putea ridica, astfel, deasupra greutăţilor vieţii. Fericirea este contemplarea.

„Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulţumit cu soarta lui, oricare ar fi aceasta, fără a-şi dori ceea ce nu are“.  Seneca

Școala Epicuriană întemeiată de filosoful Epicur promova o etică a fericirii, drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăim şi prin cunoştinţele naturii. „Prin plăcere înţelegem absenţa durerii din corp şi a problemelor din suflet. Un raţionament sobru, căutarea motivelor deciziilor şi a evitărilor, eliminarea acelor credinţe care conduc la tumultul sufletului“ Epicur

Aristotel afirma că fericirea este rezultatul actelor de curaj, de cunoaștere, de prietenie, de dreptate, loialitate, răbdare, generozitate, toleranță, cumpătare, echilibru  și armonie. Omul poate atinge fericirea dacă trăiește virtuos, dacă are un carecter onest. „Fericirea noastră depinde doar de noi“ Aristotel
„Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauţi din răsputeri, ci prin dezvoltarea capacităţii de a te bucura pentru puţin.“ Socrate

„Omul care face totul pentru a atinge fericirea şi se bazează pe el însuşi nu pe alţii a adoptat cel mai bun plan pentru a trăi fericit.“  Platon

Tot el spunea ca fericirea adevarată se dobândește atunci când e satisfăcut sufletul.
Plotin susținea că în starea extazică omul vine în contact direct cu Dumnezeu, care revarsă fericire asupra individului. Fericirea este atinsă numai în conștiință. Adevărata fericire este metafizică. “Sufletul tău trebuie să devină frumos şi divin, dacă vrei să contempli pe Dumnezeu şi frumuseţea.” Plotin

„Fericirea e un ideal al imaginației și nu al rațiunii. (Immanuel Kant).

Pentru Leibniz, fericirea este adaptarea voinței umane la realitate.

Multe religii spun că fericirea este o stare de pace care nu poate fi realizată decât  în ​​comuniune  cu Dumnezeu.  Fericirea e în divinitate, în Dumnezeu.  Pentru a ajunge la fericire omul  trebuie să fie integru, virtuos, iubitor, altruist, credincios și să tindă spre sfințenie.  

În budism, fericirea  este un factor de iluminare  și nu depinde de obiecte, ci este o stare a minții cultivată prin disciplina mentală, prin eliminarea dorinței. Buddha a învățat pe discipolii săi să cultive starea mentală a fericirii pentru a realiza iluminarea. O minte disciplinată aduce fericire. Un om i-a spus lui Buddha: „Eu vreau fericire!” Buddha a răspuns: „Scoate-l pe EU din formulare şi ai scos EGO-ul. Scoate şi VREAU, care înseamnă ataşamentul şi aşteptările. Astfel, rămâne doar FERICIRE”!

 „Dacă doriți ca alții să fie fericiți, practicați compasiunea și dacă doriți să fiți fericiți, practicați compasiunea.” Dalai Lama

În hinduism, omul ajunge la fericirea veșnică la sfârșitul ciclului de renașteri, cand  se uneste cu Brahman.

Cheia fericirii se găsește în  mintea noastră, antrenând-o pentru a elimina orice gând negativ, se spune în Iudaism – Cabala–Zohar

In islam, sufitul caută fericirea în Dumnezeu . ,,Privește în inima ta, pentru că Împărăția Domnului este cu tine. Acela care se cunoaște cu adevărat pe sine, acela îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că inima este o oglindă în care se reflectă calitațile divine.”

Sfântul Augustin afirma că fericirea este „bucuria care se naşte din adevăr”.

În Biblie se vorbește de mai mule ori despre fericire.

,,Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui” (Ps. 128)

„Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul.” (Ps. 40)

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea!” (Apoc. 1:3)

„Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ (Apoc. 19:9)

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14)

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” (Prov. 16:20)

Iisus ne-a învățat să iertăm, să iubim, să credem și să binecuvântăm.

În urmă cu două milenii Mântuitorul ne-a vorbit despre Fericire în Predica de pe Munte.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de    dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.”

 Fericit este omul  modest, fără ambiții deșarte, liber, neatașat de lume, care conștientizează greșelile făcute și  plânge pentru  durerile pricinuite și rătăcirile semenului său,  cel blând, cel ce face doar binele, cel generos, cel bun, cel care aduce pace, liniște, mângâiere, cel care luptă pentru dreptate, adevăr, credință.

A fi fericit e atât de simplu!  Dragoste, modestie, compasiune, blândețe, altruism, iertare, recunoștință, speranță, credință.

Alege să fii fericit!

 “Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Evanghelistul Luca) și tot acolo sălășuiește  și fericirea.

,,Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalilate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul intr-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce inseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părasesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă intunericul mai misterios, se vor răsfrînge şi se vor reântoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?” ( Emil Cioran – Pe culmile disperării)

Carmen Gigârtu

20 iulie 2021 Drăgășani

Carmen GIGÂRTU: Iubire Divină (Esthera- Capitolul IV, partea a-II-a)

**

Pe măsură ce zilele treceau descopeream o profundă încredere în sentimentele mele şi ale lui. Eram atât de fericită! Odată cu iubirea găsisem comoara liniştii adânci, a armoniei, a bucuriei, a împlinirii. După două zile am plecat la Păltiniş. Era o zi de iulie cu pământ uscat, cer arzător, fierbinte, încât nicio vietate nu mai era la vedere.Toate se ascunseseră prin frunzişul copacilor,  sub boscheţi la umbră. Pe vârful munţilor zăpada scânteia în lumina lină a soarelui. Era o panoramă încântătoare. Ne-am oprit să facem poze. Măreţia muntelui mă făcea să mă simt mică, insigfiantă, o biată fiinţă care calcă alături de omul iubit pe potecile bătătorite de munte. Un vânt adia şi se juca prin părul nostru. Am luat-o printre stânci, urmând o potecuţă care mergea  pe creasta muntelui, mărginită pe o parte de un povârniş abrupt. Îmi era teamă să privesc. Simţeam că mă ia cu ameţeli când priveam acele adâncimi prăpăstioase care se desfăşurau sub noi.Tot urcând printre brazi şi stânci am dat de un izvor cu unda limpede ca cristalul, care sălta vesel şi uşor printre pietre şi stânci. Ne-am răcorit spălându-ne şi jucându-ne cu stropii de apă.

Am trecut de cealaltă parte a apei şi am ajuns într-o poieniţă cu un covor de iarbă verde crud, presărat cu flori mici albe, care  ne îmbia să ne aşezăm. Spre sud se zărea o frumoasă pădure de stejari seculari, cu trunchiuri foarte groase. Prin poieniţă se vedeau ici -colea câte o stâncă de o formă ciudată care-mi amintea de trovanţii de la Costeşti. Unele erau negre, altele verzi, gri, iar câteva atât de  albicioase  de parcă erau din zăpadă. Am stat jos şi ne-am contemplat unul pe altul minute în şir.  Trecuseră  7 zile de când dormeam împreună, îmbrăţişaţi, cuminţi, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat de ne-am pierdut minţile amândoi.

Îmi doream să mă pierd, să mă contopesc, să mă topesc, să fim doar o singură fiinţă. Ce mult îl iubeam! El era dragostea,iubirea, viaţa şi fericirea mea. Eram fericiţi, doar noi doi, muntele, cerul, iarba , copacii, izvorul. Ce puteam să-mi doresc mai mult?

După 5 zile ne-am întors la Sibiu şi ne-am dus la o terasă. El îmi spunea:

’’Trăim într-o lume duplicitară, cu oameni care duc o viaţă trândavă, destrăbălată, care-mi provoacă un profund dezgust şi cu alţii care muncesc din greu, care de abia îşi pot duce viaţa de azi  pe mâine.

Câtă discrepanţă! Diferenţa dintre ei este năucitoare. Unii traiesc în lux şi desfrîu iar alţii în sărăcie şi mizerie. E dreptate în lumea asta? Uneori, cred că nu.

Lumea, viaţa asta este o junglă, în care hoţul, parvenitul o duc bine, iar omul cinstit, curat, se zbate în nevoi. Cu cât eşti mai hoţ, mai mincinos, cu atât urci pe scara socială şi  poţi ajunge chiar un mare politician. Uitându-te în jur vezi oameni cum aleargă înebuniti după bani, neştiind că banul nu aduce nici fericirea, nici iubirea, nici armonia, nici liniștea, ci doar o zbatere şi o alergare zadarnică.

Dacă ai bani poţi cumpăra orice.

Mă  uitam la el cum vorbea cu patos şi-l admiram tăcută. Un bărbat îl roagă să se ridice pentru a-i  spune ceva confidenţial. S-au îndepărtat  şi am simţit că sunt privită cu insistenţă de o femeie tânără, foarte elegantă. A venit la masa mea şi mi-a zis:

–Sunt Smaranda Dumitrescu, de profesie psiholog şi vreau să ştii că-l iubesc pe Ioan. O să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fi al meu. O să lupt pentru el.

Eu am făcut ochii mari  şi intrigată i-am spus:

–Mă numesc Esthera, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine?

–Ce vreau? Tu eşti proastă?  Ioan te-a scos dintr-o mânăstire şi rău a făcut. Probabil i-a fost milă de  tine. Cel mai bine e să te întorci de unde ai venit, fetiţo. Ce-i poţi oferi tu lui Ioan?

–?!

–Îţi spun eu: nimic. Eşti o piatră de moară pentru el. Nu ai studii, nu eşti educată. Eşti un nimeni, o nulitate. Uite-te la tine cum arăţi! O ţărancă de la coada vacii! Asta eşti. Tu crezi că Ioan o să se căsătorească cu tine? Mută-ţi gândul, prostuţo! Eşti o analfabetă care-l trage în jos. De l-ai iubi cu adevărat l-ai lăsa liber. Eu pot să-l ajut în carieră. Cunosc mulţi oameni importanţi. Mă învârt în cercuri elitiste, am bani mulţi. Pe când, tu..? Priveşte-te în oglindă! Ai fost vreodată în vreun salon de înfrumuseţare ?

–Nu am nevoie, arăt bine şi fără….

–Ha,ha,ha!

–De ce mă urăşti?

–Îmi provoci silă.

–Şi totuşi, ţi-e frică de mine.  Ţăranca  analfabetă  e conştientă  că Ioan  o iubeşte  şi o preferă chiar dacă vine de la coada vacii, în locul domnişoarei psiholog foarte bogată şi sofisticată.

Aud vocea lui Ioan în spatele meu:

–Bună, Smaranda! Ce mai faci? Ce-ţi face fetiţa?

–Nu ştiam că ai o fetiţă? Cine-i tatăl? Întreb.

–Un foarte bogat om de afaceri din oraş, zice Ioan.

–Iartă-mă, dragul meu, credeam că eşti tu. Smaranda a venit foarte pornită pe mine şi am crezut că are vreun drept asupra ta.

 Smaranda, cred că tu ai nevoie urgent de un psihiatru, mai ales că ai o fetiţă şi eşti căsătorită.

–Cum îţi permiţi, ţăranco?

–Doamnelor! Vă rog! Nu vreau circ, calmaţi-vă!

Smaranda, te- am rugat să încetezi  cu urmăririle astea penibile şi să încerci să te vindeci de obsesia  bolnăvicioasă pe care ai făcut-o pentru mine. Înţelege! Eşti o femeie măritată, ai un copil, un soţ care te iubeşte. Ce vrei de la mine? Ţi-am mai spus: Nu sunt de vânzare.  Nu mă poţi cumpăra cu banii şi relaţiile tale. Lucrurile astea îmi repugnă. Eşti o femeie foarte frumoasă , dar eu nu te pot iubi. Nu-i pot porunci inimii. Inima mea e dăruită Estherei.

– Acum eşti orb, nu vezi adevărul. Când te saturi de ea să mă cauţi. Ai să vii în genunchi la mine.

Ioan dă din mână a lehamite şi îmi spune:

–Priveşte la tinerele de aici! Ce observi?

–Sunt foarte elegante şi foarte frumoase.

–Partenerii lor cum ţi se par?

–Cam bătrâni pentru ele. Ţoţi au peste 45 ani.

–Aceşti bărbaţi au familii acasă,  dar nu le pasă. Toţi sunt oameni cu bani, care-şi permit amante tinere, studente, care se vând pentru bani, haine, maşini. Nici ei nici ele nu-şi fac procese de conştiinţă. Neruşinarea şi nesimţirea crasă de care dau dovadă întrece orice închipuire. Mentalitatea bărbaţilor şi femeilor din aşa zisa lume bună este că pot cumpăra  orice îşi doresc. La ei totul este  de vânzare, totul are un prêţ. Uneori, lumea asta îmi face greaţă. Neruşinarea şi materialismul tinerelor din ziua de azi întrece orice închipuire.

 Iubirea a dispărut şi a fost înlocuită cu sexul, plăceri de o clipă. Mă întreb spre ce se îndreaptă omenirea? Unde va duce desfrâul, destrăbalarea, neruşinarea şi imoralitatea asta?

–Nu toţi sunt aşa.

–Slavă Domnului! Mai sunt şi oameni serioşi, cuminţi. Ştii ce mi-a placut la tine?

–Nu!

–M-a atras tristeţea din ochii tăi, surâsul melancolic, puritatea şi naivitatea ta. Aveai o nuanţă de mister, de adâncime  pe care doream să o explorez. Cineva mi-a zis că am o fire complicată, filozofez prea mult, uitând să mai  trăiesc.

–Am observat că uneori te pierzi în discuţii, uitând definitiv de mine, de noi. Ce fel de om eşti, Ioane?Ai năvălit în viaţa mea ca o furtună şi m-ai abordat direct cu o nonşalanţă dezarmantă.

–Știi, atunci cand te-am văzut mi-am zis:”Ea va fi a ta, Ioane”.  Te-am simţit că eşti altfel, că eşti pe placul sufletului meu. În preajma ta mă simt împlinit, fericit, liniştit. Esti ca un balsam pentru sufletul meu.

–Eu,balsam? Dar cine ţi-a rănit sufletul, dragul meu?

–Viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei.

–Ai avut deziluzii multe?

–Nu pot să spun că am avut, fiindcă nu m-am implicat, dar observând, analizând ceea ce se întâmplă în jurul meu deveneam pesimist. Totul îmi provoca un profund dezgust. Nu mi-a plăcut să joc rolul de bufon pentru a intra în graţiile vreunei domnişoare. Îmi plac femeile demne,  semeţe, luptătoare, modeste,  graţioase, pline de candoare, dar cu un comportament sobru, chiar arid.

Ascultam imperturbabilă tot ce spunea, sorbindu-l drăgăstos cu privirea. Îl iubeam cu toată fiinţa mea şi nu aş fi conceput existenţa mea fără el.

–Niciodată nu am fost robul sau câinele credincios al vreunei femei cum fac mulţi. Nu m-am lăsat ameţit de vreo pasiune trecătoare. Până acum mereu am fost cu picioarele pe pământ, raţiunea a avut mereu întâietate.

După şase luni m-a învăţat să lucrez pe calculator şi fără să vreau am dat de nişte mesaje. Unele erau neinteresate, dar unul mi-a atras atenţia.


Dragul meu Ioan,

M-a bucurat tare mult mesajul tău, dar m-ar fi bucurat şi mai mult de ţi-aş fi auzit glasul tău domol de ardelean, care sună ca o baladă. Oricât aş vrea să uit, nu pot să-mi scot  cu niciun chip din minte clipele petrecute împreună în India. Acum fac munca de misionariat. Am plecat din Piteşti şi  am închiriat o garsonieră în Focşani. Pe Vasile îl văd foarte rar şi atunci când ne întâlnim ne certăm. O perioadă, după accidentul lui ne-am înţeles foarte bine, dar de un an de zile am hotărât să trăim fiecare cum ne place, doar suntem oameni liberi. Ca întotdeauna el este foarte pornit împotriva credinţei mele. Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi scriu?  Probabil crezi despre mine că sunt o fiinţă comună, ştearsă, cu preocupări insignifiante, de nu ai mai dat nici un semn de viaţă  timp de trei ani de zile. Chiar mă întreb ce te-a apucat să-mi scrii după atâta timp? Ori eşti fericit, ori ai necazuri, ori ţi-ai adus aminte de noi. Să  ştii că eu nu te-am uitat şi-n fiece zi mă rog pentru tine. Îţi aminteşti ce fericiţi eram în oraşul iubirii? 

                                                                             Cu dor,

                                                                                     Mariana Cernat

Am citit şi recitit acel mesaj de nenumărate ori. Când a venit Marina acasă am întrebat-o dacă Ioan a fost plecat din ţară.

–Da, a fost în patria vedelor, în India. Nu ţi-a povestit? Probabil a crezut că nu are importanţă sau poate a uitat. Şi-a dorit tare mult să uite acel episod dureros din viaţa lui.

–Dureros?

–Soţul tău şi fratele meu a fost foarte îndrăgostit de soţia  lui Vasile Cernat, un  fost coleg din şcoala generală. Pentru ea s-a dus în India, dar întâmplarea a făcut ca soţul ei să aiba un accident şi Ioan a renunţat la ea pentru el. A considerat că e inuman să-i ia omului nevasta când era pe ducă. Se interesase de viaţa acestuia, care nu ducea o viaţă de sfânt, ci din contră. De aceea a şi îndrăznit s-o caute în India acum trei ani. A suferit mult, tare mult. De când s-a despărţit de Mariana nu a mai vorbit cu nimeni, până când te-a găsit pe tine în mânăstire. Îţi mulţumesc, Esthera.

–Pentru ce?

–Tu l-ai ajutat pe fratele meu să se vindece de acea dragoste, de acea obsesie, de acea fixaţie pe care o făcuse pentru femeia lui Vasile.

Nu am vrut să mai ştiu nimic. Mi-am dat seama  că Ioan nu era în totalitate sincer cu mine.

 Îmi ascunsese acea iubire. Cu câteva luni în urmă îmi spusese că el nu a fost robul niciunei femei, că nu s-a ameţit cu pasiuni trecătoare. Însă  acum descopeream că iubise cu o foarte mare pasiune nevasta altuia, iar fantoma trecutului bântuia printre noi şi cei doi foşti amorezi comunicau şi acum.

Am simţit o durere acută în inimă,  am devenit palidă şi parcă toată fiinţa mi se dezagrega în neant. Dacă episodului cu Smaranda nu i-am dat nici o importanţă, acum totul pentru mine lua proporţii apocaliptice. Ştiam că nu pot să lupt cu o femeie ca Mariana Cernat, şi mai ştiam că acesta e sfârşitul iubirii mele cu Ioan. Înţelegeam că el se legase de mine în speranţa că are s-o uite, dar totul a fost în zadar. Într-un final  nu a mai rezistat şi i-a scris. Încă o mai iubeşte.

 O, Doamne! Rău mă pedepseşti. A avut dreptate Smaranda? Locul meu era la mânăstire? Nu, nu pot să mai mă întorc acolo. Simţeam că înnebunesc. Lacrimile-mi curgeau iar capul mă durea îngrozitor. După câteva ore de plâns şi chin îmi spun: Asta e! Trebuie să trec şi peste acest moment. Doar nu o să mă sinucid ca Mihai. O să încerc să mă prefac că nu ştiu nimic, să văd cum evoluează lucrurile.

Seara  a stat ca de obicei pe calculator. Ştiam că o să-i răspundă şi toată noaptea nu am putut să dorm de curiozitate, dar nu am îndrăznit să mă uit decât atunci când a plecat de acasă. Îi scrisese:

Iubita mea,

 Nu a fost zi în aceşti ani să nu mă gândesc la tine, să nu-mi amintesc de noi, de frumoasele clipe petrecute în oraşul iubirii. Am crezut că mor fără tine. Nu ştii prin ce clipe chinuitoare am trecut.

Deznădejdea mă urmărea la fiecare pas. Fără tine mi se părea că viaţa nu mai are niciun sens. Am început  să cred că iubirea e o otravă dulce, care te ucide încet. După ce ne-am despărţit am umblat bezmetic, năuc, de ajunseseră cunoscuţii să mă întrebe dacă nu cumva mă droghez. Ce puteam să le spun? Că descoperisem drogul iubirii în persoana ta şi fără tine eram terminat, nu mai puteam trăi, nu-mi  mai găseam liniştea. Ar fi râs de mine, ar fi spus că sunt un om slab.

Ajunsesem să-mi fie mie milă de mine, de neputinţa mea de a te uita.

Ce mi-ai făcut, Mariana?

 De ce nu pot să te uit?

 De ce şi acum visez că te ţin în braţe?

Doamne,ce dor îmi e de tine!

Tu ai fost şi eşti mereu în gândurile, în inima, în fiinţa mea. Mi-e dor de tine, Mariana. Te iubesc, dragostea mea.

                       Cu dragoste,

  Ioan Panait

Nu pot să spun ce am simţit când am citit. Sentimentele năvăleau în valuri ce mă inundau , de la deznădejde şi disperare  până la furie.

Îmi repetam mereu: Fii calmă! Fii calmă! Nu rezolvi nimic dacă plângi, dacă te agiţi. Ăsta e adevărul crud! Priveşte-l şi înfruntă-l!

Am căutat şi am găsit pe chat conversaţiile lui Ioan cu soţul Marianei.

–Ce faci,Vasile? Esti bine?

–Sunt bine şi liber să-mi fac de cap, fiindcă a mea nevastă a devenit o fanatică religioasă şi a plecat tocmai în Moldova ca misionară a sectei.

–Te-ai refăcut repede după accident?

–Da, în trei luni am fost ca şi nou. Dar din cauza scandalurilor cu nevasta, ba că e geloasă, ba că eu sunt un înapoiat şi nu pricep nimic din învăţăturile maestrului m-am îmbolnăvit de inimă. Mai am probleme cu plămânii, cu stomacul, aşa că  mă îndop ca un curcan toată ziua  cu medicamente .

–Ia şi tu medicamente naturiste. Încearcă ceaiuri..

–Cine să-mi facă ceaiurile, dacă a mea nevastă a plecat la dracu în praznic?

–Bănuiesc că ai tu o amantă.

–Păi aia vrea doar  distracţii…

–Dacă  vrei să trăieşti mult  îţi faci singur şi o  laşi mai moale cu distracţiile. Ce e prea mult strică. La vârsta noastră trebuie să fim cumpătaţi.

–Tu ce mai faci? Tot cavaler tomnatic eşti?

–Nu . M-am nenorocit şi eu ca tine. M-am căsătorit cu o călugăriţă. Ne înţelegem bine. Ea a fost un adevărat balsam pentru inima mea. A fost o adevărată terapie.

Când am cunoscut-o  sufeream îngrozitor  din cauza unei femei pe care am iubit-o şi încă o mai iubesc. Nu e drept faţă  de soţia mea, dar nu îi pot poruncii inimii.

 –De ce nu te-ai însurat  cu femeia aceea?

–E măritată.

–Putea să divorţeze.

–Lucrurile sunt puţin mai complicate. Ca un fraier mi-am făcut probleme de conştiinţă, de morală.

Mă simţeam vinovat că despărţeam o familie,  mai ales că soţul ei îmi fusese amic.

………………………………….

Când am citit nu-mi venea să cred. Deci eu am fost un fel de terapie. Eu trebuia să-l fac s-o uite pe nevasta lui Vasile. Dumnezeule! Ce-am făcut? Cum am căzut într-o asemenea capcană? Omul ăsta nu mă iubeşte.  În mine a văzut asemănări cu Mariana, amândouă credincioase, cu frică de Dumnezeu. Eu sunt o înlocuitoare, un fel de pastilă care-ţi ia dorul momentan, care te ameţeşte puţin, dar nu vindecă. De ce Doamne? De ce ai permis să fiu minţită, înşelată? Mie îmi spune că mă iubeşte şi acelei femei îi spune acelaşi lucru. Ce fel de om e? Îi place atât să filozofeze, să facă o adevărată disertaţie despre etică, morală, conştiinţă, şi  ce face cu mine?

Cât este de moral? Face pe prietenul cu Vasile, dar nu-i spune că acea femeie pe care o iubeşte e nevasta lui. Minte cu neruşinare.

 Perfidul! Ipocritul! Îl urăsc!? Doamne, iartă-mă! Nu lăsa furia să-mi otrăvească sufletul.

O! Se pare ca Mariana răspunde foarte prompt. Să văd ce i-a scris.

Dragul meu,

Timpul nu a reuşit să te scoată din inima şi sufletul meu. Nu a fost seară să nu mă gândesc la tine, să nu adorm cu tine în gând.

 Am crezut că tânăra ta soţie te-a făcut să mă uiţi. Sentimentele mele  nu s-au schimbat. Au rămas şi vor fi aceleaşi şi cand vom ajunge dincolo de stele. Te iubesc,dragul meu.  Am înţeles gestul tău de acum trei ani, dar după cum vezi raţiunea nu-i poate comanda inimii. Ştiu că tu ai  vrut  să fiu fericită, dar nu pot să fiu decât cu tine.

Iartă-mă, Doamne! E un păcat ceea ce fac acum, dar dragostea pe care o simt  pentru tine e mai puternică decât orice şi-mi întunecă  judecata. Uneori, cred că o să ajung în iad din cauza acestei iubiri. Dar iubirea duce doar spre rai, spre divin, nu-i aşa,dragul meu? Mă simt măgulită că şi acum reuşesc să-ţi acaparez gândurile. Te iubesc, iubirea mea.

                     Cu dragoste,

                                      Mariana

După ce am terminat de citit am ridicat ochii spre cer şi am întrebat: Doamne, ce zici? Taci? Te joci cum vrei cu destinele noastre. Poate  habar nu ai de iubirile  gângăniilor ăstora bipede. Numai noi  credem că îţi pasă şi că totul vine de la Tine. Te interesează că  plâng  şi sufăr acum? Încep să cred că nu. Probabil ai alte treburi mult mai importante. Te pregăteşti de apocalipsă. Nu mă interesează apocalipsa aceea, lupta dintre lumină şi întuneric, fiindcă pentru mine acum e apocalipsa. Am devenit rea, parcă sunt posedată , dar te-aş întreba : Cu ce Ţi-am greşit , Doamne? Eu nu sunt Iov. Nu am răbdarea lui. Luându-mi iubirea lui Ioan e ca şi cum mi-ai lua viaţa. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, nu-mi mai trebuie. Dacă într-adevăr exişti, ia-mă la Tine. Mi-ai face un mare bine. Aşa s-ar sfârşi  chinul meu.

Am început să plâng în hohote . Un gând îmi tot şoptea: “Cere-ţi iertare lui Dumnezeu”.

Altul îmi zicea:”Fii demnă! Fii puternică! Luptă şi scoateţi-l  pe Ioan din minte! Omul ăsta nu te merită!”

Mi-am şters lacrimile, m-am spălat, m-am privit lung în oglindă şi m-am gândit  că Ioan al meu este un bărbat frumos, patetic, poetic, pasional, tandru. În acelaşi timp este  perfid, mincinos, un monstru.

Mi-l imaginam ca un balaur cu şapte capete care toate spuneau” te iubesc” în faţa a şapte femei. De-aş fi un viteaz din poveste  aş lua sabia şi aş tăia cele şase capete. M-am îndreptat plângând spre fereastră privind  munţii  cum se contopeau cu cerul. Mi-am zis  că trebuie să am şi eu un pic din răbdarea lui Iov, să tac şi să mă las în voia celui de sus. Nu vroiam să ştie că am aflat de secretul lui, că eu am devenit o femeie suspicioasă.  După câteva zile i-am spus că vreau să lucrez, că vreau să fiu independentă şi am hotărât să plec în Italia unde am o rudă care mi-a găsit o slujbă ca infirmieră, într-un spital din Roma.

A făcut ochii mari, nu se aştepta la aşa ceva.  Privindu-mă gânditor  îmi spune :

–Vrei să fii liberă?

–E un păcat? Orice om are dreptul la libertate, la independenţă, nimănui nu-i place să fie legat cu lanţuri de altcineva.

–Dar ce căsnicie o să mai avem dacă tu pleci la mii de km .

–Sunt atâtea familii în această situaţie şi căsnicia lor durează. Despărţirea aceasta va fi şi o probă pentru dragostea noastră.

–Iubita mea, dragostea mea, cum să pleci?

–Vreau să plec. Dacă într-adevăr mă iubeşti îmi laşi libertatea. Iubirea noastră e puternică, va rezista  acestei despărţiri vremelnice.

–Bine, iubito! Fii liberă!  Zboară ca o pasăre spre înălţimile albastre ale cerului.

M-a luat în braţe, m-a sărutat pe frunte şi cu ochii în  lacrimi îmi spunea:

–Esthera, te iubesc! Să nu uiţi asta, niciodată!  În sinea mea gândeam că sunt lacrimi de bucurie, fiindcă scapă de mine. Am făcut eforturi supraomeneşti să nu mă înfurii, să nu ţip la el, să nu-i spun în faţă că minte. Aş fi vrut să-i spun că  ştiu că  e foarte fericit că plec. Mă simţeam torturată, exasperată, doream să-i spun verde-n faţă adevărul, dar ceva din interiorul meu mă obliga să tac şi să-mi joc rolul de femeie neştiutoare, credulă,  proastă, înşelată şi naivă.

Zilele treceau una după alta  liniştite, tăcute, cu o aparentă mulţumire şi fericire. Ştiam că sunt ultimile mele zile cu el şi vroiam să fie frumoase. Nu mai urmăream conversaţiile lui pe net. Nu mai vroiam să-mi otrăvesc sufletul citind mesajele de la Mariana sau pe cele care le trimitea el. Nu mai mă interesa nici dialogul lui cu Vasile Cernat.  Era destul de clar că o iubea. Poate că în sufletul lui mă iubea şi pe mine un pic. Poate un bărbat să iubeasca două femei în acelaşi timp? Probabil că da. O mama nu-şi iubeşte toţi copiii? Aşa e şi cu bărbații care iubesc în acelaşi timp mai multe femei. Ce rost ar fi avut să mă cert, să fac scandal, să-i reproşez? Ce aş fi câştigat? Nimic. Poate doar nervi, lacrimi, uşi trântite. Îmi tot spuneam: Fii prudentă!  Nu i-am reproşat nimic, doar i-am cerut iertare că l-am iubit şi-l iubesc. Doar atât. O să-mi fac  bagajele şi o să plec. Aş fi vrut să rămân cu o amintire frumoasă. Ceea ce a fost între noi,  poate nici nu a fost dragoste, ci un fel de relaţii epidermice. Cine știe? Câte ştiu eu despre dragoste? Nimic. Totul a început cu el şi simt că se va sfârşi cu el. De când este lumea oamenii se iubesc, dar la un moment dat se mai şi plictisesc. Nu are rost să fac acum o tragedie. Asta e viaţa!

Dacă el spune alteia că o iubeşte, atunci locul meu nu este aici, trebuie să plec cât mai repede. Nu mai are rost să mă prefac că nu ştiu şi să joc o farsă grotească de prost gust. Orice dragoste are momente de suişuri, de coborâşuri, stagnări, meandre, serpentine, involuție, dar ceea ce se întâmplă între noi este prea fals, prea multă minciună şi chiar nu mai suport. Uneori îmi venea să sar la el să-i sting verva, sarcasmul şi minciuna, dar mă abţineam. Îmi repetam mereu că în lumea asta sunt probleme mult mai mari, mult mai importante şi nu are sens să  mă consum, să mă enervez, să mă chinui pentru un bărbat care nu mă iubeşte .

Nu mai am chef de nimic. Totul mi se pare în ceaţă, într-o mare nebuloasă. Mă simt străină, singură, lipsită de viaţă  şi am senzaţia că mă  prăbuşesc într-o mare de întuneric înăbuşitoare. Valuri uriaşe paroxistice  de deznădejde, de însigurare mă copleşesc. Aş fi vrut să-i strig în faţă că datorită inconştienţei lui dragostea noastră  s-a fisurat, s-a risipit, s-a dus în vânt ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai are  sens să  comentez prezentul care e mort, trecutul s-a dus, iar în ceea ce priveşte viitorul nu cred că trebuie să mă hazardez abordându-l. Poate gândesc pueril şi trag concluzii pripite, dar când faptele vorbesc, ce-aş putea adăuga?

O să plec, nu o să-l mai văd, nu o să-i scriu, nu o să-i mai vorbesc. Nu sunt dispusă să mă târăsc în genunchi, să mă umilesc pentru o iubire oricum pierdută. Suferinţa, durerea din suflet mă fac irevenţioasă. Înainte de a pleca o să-i scriu câteva rânduri.  Nu sunt genul care spune inepţii ca să treacă timpul. O să-i spun adevărul ca să fie totul limpede, clar ca apa de izvor. Nu mai pot să-mi întreţin iluzia că mă iubeşte. Nu mai reuşesc să mă mint. Sper ca dragostea mea  să nu fie incurabilă. Doresc să-l uit, să mă vindec de această  iubire.  O să-l pot ierta vreodată?

În loc să-mi spună adevărul, asumându-şi răspunderea, el joacă teatru punându-şi masca de soţ iubitor. O, cât este de tandru, de drăguţ! Mai să-l cred. Nu sunt absurdă. Dacă mi-ar fi explicat aş fi înţeles. Dragostea noastră se apropie de finalul ireversibil al morţii. A fost un om fals, nedrept, ascuzându-mi în tot acest timp adevărul . Am trăit în minciună. Urăsc minciuna mai mult ca orice pe lumea asta, iar pe alesul inimii mele tocmai l-am zărit îmbrăcat în hainele minciunii .

Am terminat de împachetat, iar scrisoarea am să i-o las pe măsuţa din hol.

Dragul meu,

Vreau să fii liniştit şi fericit. Iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc  cum ai fi vrut, că am fost o ignorantă în toate. Am plecat şi nu o să mai mă întorc niciodată. Nu-ţi fac reproşuri, nu-ţi imput nimic. Te înţeleg foarte bine. Poate că aşa a fost destinul nostru: să ne întâlnim, să ne iubim şi să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru dragostea, iubirea, tandreţea şi răbdarea ta. Am ştiut că o sa ajungem aici, din clipa când am citit primul tău mesaj către Mariana Cernat. Iartă-mă că m-am prefăcut în toate  aceste săptămâni că totul este în regulă. Nu am vrut să mă cert cu tine. Am înţeles că niciun om nu-i poate comanda inimii. Îţi mulţumesc pentru generozitatea ta şi pentru tot ce mai învăţat în acest timp. Am sperat că iubirea noastră va fi eternă şi nu atât de scurtă. Poate  aşa ne-a fost  destinul.

Iartă-mă că te-am iubit, că m-am îndrăgostit  nebuneşte de tine. Am crezut că iubirea noastră este puternică, că nimic nu o poate zdruncina. Nu am bănuit nici măcar o clipă  că viaţa noastră se desfăşura pe nisipuri mişcătoare, înşelătoare, perfide. Dragul meu, îţi doresc să fii fericit  cu Mariana şi  să ai curajul să-i spui lui Vasile Cernat adevărul.

Să ai parte de tot binele din lume şi  iartă-mă că te-am iubit.

                                                                    Esthera

După şapte luni .

Plouă cu stropi mărunţi şi melancholia mă  învăluie. O să mă delectez cu această revistă pe care mi-a dat-o medicul.

Picturile lui Van Gogh din aceste imagini fac aerul să vibreze. Sunt atât de minunate! Păcat că  a înnebunit. De ce geniul e mereu nefericit şi  singur ?

Privesc picturile lui Michelangelo care emană atâta dinamism, forţă, dar şi suferinţă. Tablourile lui Leonardo Da Vinci mă fac să meditez la efemeritatea lucrurilor. E uimitor cum poate sufletul meu să treacă de la o stare la alta privind picturile acestor mari artişti.  Atatea stiluri ! De la expresionismul lui Van Gogh, la cubismul lui Pablo Picasso, la futurismul lui Umberto Boccioni, la abstractționism şi suprarealism, toate îmi dau  trăiri intense. Contemplând operele suprarealiste ale lui Salvador Dali am senzaţia stranie că păşesc în universuri paralele,  pătrund în abisuri, în vise, în mistere.

Sentimente stranii mă cuprind şi atunci când medicul îmi pune să ascult o sonată de Bach, un lied  de Schubert, o simfonie de Brahms. Când îl ascult pe Wagner am sentimentul că acea muzică vine de la începuturile lumii şi curge în valuri care mă acoperă, mă inundă şi mă pierd. Sunt  prea sensibilă, încât încep să visez o altă lume, atunci când privesc un tablou sau ascult o muzică adevarată?

 Privesc prin fereastra deschisă lacrimile îngălbenite ale toamnei care   se aştern indiferente şi tăcute.  Ieri erau obraznice şi zgomotoase nelăsându-mă să dorm.

A venit toamna şi a îngălbenit nu numai copacii, iarba, dar şi pe mine. Stau în acest salon de spital şi mă privesc în oglindă cât sunt de palidă, de slabită.

În urmă cu trei luni mi-a apărut la baza gâtului trei ganglioni. După analize şi investigatii care parcă nu se mai terminau, medicul a pus diagnosticul sumbru: cancer în  faza terminală. Ştiu că zilele, mai bine zis clipele îmi sunt numărate. Nu are rost să plâng, la ce bun?

Indiferenţa şi resemnarea naturii m-a cuprins şi pe mine. Cum ea este indiferentă la tot ceea ce se întâmplă aşa am devenit şi  eu. De ce să mă revolt? Pot eu   lupta împotriva destinului implacabil, morţii, care simt că se apropie cu paşi grăbiţi? Îi aud aripile fâlfâind în jurul meu şi îi simt răsuflarea  de gheaţă. Nu mi-e teamă, ştiu că azi voi pleca. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Am admirat în această lume curajul, spiritul de sacrificiu şi am urât josnicia, minciuna, trădarea, slugărnicia.

Întotdeauna am iubit adevărul şi am încercat să-mi menţin firea calma în ciuda furtunilor vieţii.  Am crezut că o să-l uit, dar nu am reuşit.  Am fost fericită când am fost inconştientă, ignorantă. Când m-am trezit la realitate şi am început să cunosc lumea, tristeţea şi  dezamăgirea au  pus stăpânire pe mine şi mi-a pierit setea de viaţă.

 Am vrut ca iubirea mea pentru Ioan să fie calmă, liniştitoare, fără încercări de a-l influenţa în vreun fel. Doream doar să fiu lângă el şi să-l iubesc. Am înţeles că sunt  o femeie prea simplă, prea comună, cu preocupări insignifiante, iar el merită ceva mai bun decât mine.  Merită o femeie cultă, de lume, care să stârnească admiraţie. L-am iubit atât de mult, încât i-am dat libertatea. Era singurul lucru pe care puteam să-l  mai dăruiesc. Sper că este fericit.

Doamne! Ce mult l-am iubit! Mă întreb dacă dincolo o să-mi mai  amintesc din ce am trăit aici?  Ar fi bine să nu-mi mai amintesc nimic.

Ce mult l-am iubit! Ce mult! Iartă-mă, Doamne! Cine ştie, poate că viaţa fiecărui om e prestabilită. Poate că aşa a fost scris să se întâmple.

Mătuşa  mi-a spus că omul caută în viaţă următoarele: fericirea, plăcerea, siguranţa, dragostea, înţelepciunea şi pe Dumnezeu. Eu le-am găsit pe toate în persoana lui. El era fericirea mea, marea mea dragoste, siguranţa, înţelepciunea şi dumnezeul meu. Când mi-a dat economiile ei de-o viaţă mi-a zis:”Fii bună! Fii răbdatoare!  Fii iertătoare! Fii generoasă! Fii cu adevărat  copilul lui Dumnezeu! Iartă-mă, mătuşică dragă, că nu ţi-am ascultat în întregime sfaturile. Lacrimile-mi  curg  când îmi amintesc de noi doi. Şi-a scufundat privirea în ochii mei şi m-a sărutat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui şi lacrimi îmi curgeau de fericire. Eram atât de fericită, atât de îndrăgostită, iar el mereu îmi şoptea: Te iubesc, Esthera.Te iubesc, îngerul meu.Te iubesc,dragostea mea. Iubirea mea, nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Sunt atât de fericit că eşti a mea .”

Cineva intră în salon şi îi întrerupe şirul amintirilor.

–Esthera?

–Tu! Visez?

–Îngerul meu! şi Ioan  o ia în braţe. De ce ai plecat, Esthera? De ce?

–Am crezut că pot supravieţui fără iubirea ta. Dar, nu am reuşit. Durerea,  tristeţea, m-au doborât.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ochii mei te mai pot vedea,  înainte de a pleca.

–Esthera, dragostea mea! şi lacrimile îi inundă ochii.

–Nu vreau să plângi. Promite-mi că ai  s-o iubeşti pe Mariana. Vreau să fii fericit.

–Promit, şi o sărută pe obrajii  palizi şi slăbiţi.

–Vreau să ştii că te-am iubit tare, tare mult, dar Dumnezeu vrea să mă ia la el. Să nu plângi! Da?

Şi mâna Estherei cade inertă pe lângă trup.

Ioan începe să plângă deasupra corpului ei.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Afară se dezlănţuia  furtuna. Întreaga natură se revolta. Ploua cu stropi mari, repezi şi reci. Vântul urla şi copacii  gemeau.  Ioan merge prin ploaie cu sufletul trist, îndurerat şi pustiit. Nu mai rezistă şi cade în genunchi. Ridică braţele spre cer  strigând: “De ce, Doamne?!”

Marina cu ochii în lacrimi îl ridică spunându-i:”Aşa a fost zis să se întâmple.Toţi ne ducem într-o bună zi. Unii se întorc  mai devreme la adevărata noastră casă, alţii mai târziu. Fiecare cum este programat. Aici, pe Pământ, suntem doar în vizită. Esthera acum este liberă şi fericită. ”

Carmen Gigârtu

Carmen GIGÂRTU: Din Rai (In memoriam Mariana GURZA)

 

Din  Rai

Ai desfăcut aripile și ți-ai luat zborul

Lăsându-ne în suflete dorul,

De tine, de al tău vers

Ce îndruma al nostru mers.

Spre lumină plutești

Și te minunezi de ce întâlnești.

Cu soarele și luna vorbești

Și strălucirea îți mărești.

Acum, pe cer a mai apărut o stea

Ce din înalt ne va veghea.

Pe pământ arunci o privire,

Terra rămâne doar  o amintire.

Lacrima-ți se transformă în diamant

Ce strălucește radiant.

Îngerii te implorară și te  înconjurară

Să le scrii versuri ca odinioară.

Din Rai râuri de lumină reverși

Peste oameni și îngeri, care-i îndrăgești.

 

Carmen Gigârtu

28. 03. 2021 – Dănicei (Vâlcea)

Carmen GIGÂRTU: Dorul

DORUL

Un dor greu mă apasă

De adevărata casă.

Mă simt gol şi pustiit

cu sufletul îmbătrânit.

Materia greu apasă

în lumea asta întunecoasă.

Zi de zi răul se măreşte

şi pe oameni amăgeşte.

Voi, îngeri, aţi vrea să ne apăraţi

cu aripile voastre să ne protejaţi.

Dar, alegerea e a omului,

aşa  e legea Domnului.

Aripile voastre dantelate

îmi furară un zâmbet,

uitând de toate.

Spre lumină mă purtară

amintindu-mi ce eram odinioară,

o petală de floare

 în palmele Tale.

Spre Tine aş vrea să zbor,

aici sunt doar un călător.

 

Carmen GIGÂRTU

Carmen GIGÂRTU: Măicuţa Sfântă

Măicuţa Sfântă

 

Minune adorată

de milenii aşteptată,

ce ne-ai dăruit Mântuitor

de materie eliberator.

La tine venim

cei ce te iubim

şi inima-ţi dăruim.

Iubirea ce ne-o porţi

e ştiută de toţi,

bătrânii îi întinerii

şi inimile cucerii.

Lumina mea!

Te rog, nu ne uita!

Spre Tine braţele ridic

 viaţa ţi-o dedic,

rugându-te să ne luminezi

mereu să ne veghezi,

sufletele să le înviezi.

În inimi sădeşte iubire,

pe Pământ adu armonie

şi pace pe vecie.

Autor: Carmen GIGÂRTU

8.03.2021-Drăgăşani

 

Carmen GIGÂRTU: Firicelul de praf

Sunt doar un fir de praf ce rătăcesc de milenii prin Univers. În rătăcirea mea am ajuns întâmplător pe Terra, crezând că aici e Paradisul. Aşa de frumos se vedea Pământul de sus! E mult mai frumos când păşeşti pe el, când atingi o frunză, un fir de iarbă, o petală de floare, o pietricică, o bobiţă de rouă. Aici am întâlnit alte firicele de praf care au uitat cine sunt, crezându-se sori, luceferi şi dumnezei. E trist să-i vezi cum i-a lovit amnezia. Într-o zi, m-am îndrăgostit de alt firicel de praf, iar celălalt firicel de praf era la fel de îndrăgostit.  În  faţa lui Dumnezeu, sunt doar un firicel de praf şi nimic mai mult. Ce e omul?  E doar un fir de praf şi atât. O! Dar ce grozav se crede! Ce ambiţii prosteşti! Ce orgolii nemăsurate! Şi toate, pentru ce? Pentru nimic!

Totul e vânare de vânt!

Sună telefonul şi îi întrerupe gândurile.
– Ce faci?
– Mă gândeam, mamă.
– Sper că nu te gândeai la George.

– Chiar la el mă gândeam. Mamă, nici acum, după atâţia ani, nu mă laşi în pace, nu mă

laşi să fac ce vreau?

– Sper că nu vorbeşti cu el pe net.

– Ar fi aşa de grav ?

– Doamne fereşte! Să nu cumva să te pună cel cu coarne să te întâlneşti cu el.

– De ce mamă?

– E fratele tău.

– Da, mamă, toţi  oamenii suntem fraţi. De când te-ai pocăit  ai  început şi tu să găndeşti altfel. Să ştii că sunt mândră de tine, că acum crezi în Dumnezeu.

– Fata mea, e fratele tău. Tatăl  tău  biologic  e Ion, tatăl lui George. Voi doi sunteţi fraţi. Când m-am căsătorit cu Vasile eram gravidă. Înţelegi de ce te-am bătut atât de rău când aveai 14 ani? Aflasem că-l iubeşti . Regret, copila mea! Te rog să mă ierţi. Poate că am fost prea  rea cu tine, dar îmi era teamă să nu faci şi tu vreo greseală. Când  erai copil m-ai întrebat  dacă nu cumva te-am  înfiat. Atunci mi-am dat seama că tu nu te simţeai iubită. Cum să-ţi spun, fata mea? Ochii tăi îmi aduceau aminte de greşeala tinereţii mele, îmi aduceau aminte de ochii lui

Ion, tatăl tău, de care vroiam să uit. Recunosc că am fost o mamă rea şi te rog să mă ierţi. Acum ştii de ce m-am opus atât de mult împotriva iubirii tale. Sunteti fraţi.

Angela închide telefonul. Era şocată. La orice lucru se aştepta, dar la aşa ceva… Era prea mult. Rămâne cu privirea aţintită în gol ore în şir.

Între timp, Geoge  venise din Africa,  şi-a sunat tatăl şi i-a spus că o să se însoare cu Angela.  După discuţia avută era complet schimbat, luând  hotărârea să se călugărească. Şi-a încheiat socotelile cu lumea şi a plecat la drum spre o frumoasă  mânăstire, care se afla pe malul unui izvor cristalin. Vorbeşte cu stareţul, iar acesta  încearcă să-l convingă că nu toţi oamenii pot fi călugări.  Trebuie să aibă anumite calităţi, în primul rând chemare interioară spre Dumnezeu. Adevăratul călugăr e un om deosebit, nu un om obişnuit . I-a spus că viaţa în mânăstire e grea, trebuie să muncească, să-şi înfrâneze trupul, să asculte ordinele, să-şi învingă patimile, să ajungă la virtuţi. Muncă, ascultare, ordine, disciplină ca la armată, tăcere şi rugăciune. El a zis că are să facă faţă traiului greu, aspru din mânăstire.  Stareţul îi schimbă numele în fratele Gheorghe şi îi spune că regula este: sărăcia, castitatea şi ascultarea.

,,Acum călugar te-ai facut, să vedem  când o să te faci şi Om adevărat!”i-a mai zis stareţul.

 L-a dus şi i-a arătat o turmă de capre pe care trebuia să le ducă zilnic la păşune, să le facă curat şi să le mulgă. Îmbrăcat într-o haină neagră şi lungă, cu o tocă pe cap, cu un şirag de mătănii în mână şi o cărticică de rugăciuni în sân e trimis cu caprele pe un versant al muntelui.

A doua zi pleacă şi Angela la mânâstire să se călugărească. În drum se opreşte să mângâie trovanţii, nişte pietre vii care cresc dintr-un deal nisipos şi se rostogolesc la vale. Ea iubea acele  pietre uriaşe  sferice, lunguieţe, elipsoidale. De multe ori venise cu George în acel loc. Nu rezistă până nu îmbrăţişează câteva pietroaie mari şi înalte cât omul. Îşi plimbă mâinile peste acele formaţiuni stranii cu forme bizare şi începe să plângă.

Întâmplarea face ca şi ea să aleagă  aceeaşi  mânăstire, unde într-o aripă stăteau călugării şi în alta călugăriţele. Ceea ce i se spusese lui George i se  spune şi ei, dar nu vrea, cu niciun chip, să renunţe la hotărârea pe care o luase. Ei îi  pun numele de sora  Cristiana şi are sarcina   să îngrijească  turma de oi a mânăstirii . O trimit cu oile, dar pe versantul opus celui pe care păştea fratele Gheorghe caprele. Zilele treceau una după  alta, fără ca cei doi să ştie unul de altul sau să se întâlnească întâmplâtor. La sujba de la 12 noaptea  mergeau  toţi călugării şi toate călugăriţele mânăstirii, dar nimeni nu ridica privirea din podea, mai ales fratele Gheorghe şi sora Cristiana, care erau în perioada de probă.

 Dacă se acomodau cu viaţa aspră din mânăstire peste trei ani depuneau jurământul de credinţă. Când cineva îşi arunca ochii spre versantul muntelui din partea dreaptă vedea un cârd de capre şi o mogâldeaţă  neagră aplecată, care părea că citeşte. Pe partea stângă a muntelui era altă mogâldeaţă  neagră  care sta aplecată şi citea lângă  o turmă  de oi.

Trecuseră cei trei ani de probă şi azi era ziua cea mare când sora Cristiana şi fratele Gheorghe trebuiau să depună jurământul de credinţă. Nici nu răsărise soarele că la poarta mânăstirii se întâlneşte verişoara sorei Cristiana  cu tanti  Ioana, mama fratelui Gheorghe.

– Bună dimineaţa, ce-i cu dumneavoastră aici? Aveţi vreun necaz?

– Toată viaţa omul se luptă cu  necazurile. George, băiatul meu, e de trei ani aici. A renunţat la tot şi a hotărât aşa dintr-o dată să se călugărească. Nu ştiu, fata mea, ce l-a apucat. Din director  acum a ajuns să pască caprele pe munte. Avea tot ce-i trebuia, nimic nu-i lipsea, dar de când a fost în Africa a venit complet schimbat. Dar tu ce ai păţit? Omul vine la mânăstiri doar când are necazuri.

– Nu pot să cred ce aud! Băiatul matale s-a călugărit acum  trei ani, aici! Acum înţeleg  dispariţia lui subită de pe net. Dumnezeule! Nu, nu pot să cred!

– Asta e maică! Ţie ce ţi s-a întâmplat?

– Tanti Ioana, lucrurile sunt tare încurcate. Eu am venit, fiindcă verişoara mea, Angela, e şi ea aici la mânăstire, tot de trei ani. Azi trebuie să depună jurământul de credinţă. S-a hotărât să se călugărească pe viaţă, fiindcă a aflat că băiatul dumneavoastră e fratele ei. Mama ei a păcătuit cu soţul dumitale. Când a aflat  a înnebunit. Am găsit-o uitându-se în tavan. Nu vedea, nu vorbea. De abia am  reuşit să o scot din starea aceea de şoc. Nu am putut să o opresc. A doua zi a venit aici şi m-a pus să jur că nu o să spun nimănui, unde este.

– Doamne! Eu nu  am ştiut nimic despre ei! Băiatul meu nu mi-a povestit niciodată despre Angela, doar era vecină cu noi. Întrebam dacă are şi el vreo fată, dar nimic. Numai eu sunt  vinovată.

– Dumneavoastră nu aveţi nici o vină, ci mama Angelei şi bărbatul matale .

– Păcatele mele! Şi femeia începe să plângă în hohote.

– Tanti Ioana, vă rog, nu mai plângeţi! Aveţi o vârstă, nu vă face bine. Vă rog, liniştiţi-vă! şi îi ia mâiinile între ale ei.

Femeia îşi ridică ochii albaştri plini de lacrimi şi privind-o îi spune: Angela  şi George nu sunt fraţi.Tatăl lui a murit într-un accident, iar eu eram gravidă în două luni când Ion  m-a cerut de soţie.

– Cum? Dar e minunat! O îmbrăţişează şi o sărută pe bătrână spunându-i:

– Duceţi-vă şi spuneţi adevărul! Mare eşti, Doamne! Întortocheate, necunoscute şi minunate sunt căile tale!

– Ei stau aici de trei ani şi nu s-au întâlnit?

– Nu. Angela nu ştie nimic de el. Mereu mă întreba, iar eu nu aveam ce să-i zic.

– Mă  duc să-i spun, acum e timpul să plece cu caprele.

Vasile tocmai vroia să intre în oborul caprelor când apare  mama sa plânsă.

– Mamă, ţi-am spus să nu mai plângi! Ştii, că ai probleme cu inima. Fii calmă! Aşa vrea Dumnezeu, ca eu să merg pe drumul acesta.

– Băiatule, eu  nu am de unde să ştiu ce vrea Dumnezeu. Dar cred că El a aranjat lucrurile, ca azi să mă întâlnesc cu verişoara Angelei, la poarta mânăstirii. De ce nu mi-ai spus niciodată că voi doi …..? Ştiai  că şi ea s-a călugărit, aici, la aceeaşi mânăstire cu tine, fiindcă  a aflat că sunteţi fraţi?

Adevărul  e că nu sunteţi fraţi. Adevăratul tău tată a murit…Ion  m-a cerut de soţie  şi a crezut că te-ai născut la 7 luni, dar tu te-ai născut …..şi începe să plângă. Îţi aminteşti cum te luam  cu mine la biserică şi mergeam să  aprindem  lumânări în cimitir? M-ai văzut plângând  lângă un mormânt şi m-ai întrebat cine e înmormântat acolo?

– Ai spus că acel băiat a fost cel mai bun prieten al tău şi ai început să plângi în hohote.

– El e tatăl tău. Te luam cu mine, gândind  că-i fac o bucurie……să-şi vadă feciorul.

– Mamă, nu mai plânge!

Fratele Gheorghe urcă muntele şi o găseşte pe sora Cristiana stând jos şi citind.

Se apropie şi cu o voce aproape şoptită spune: ,,Angela!”

Femeia priveşte teneşul rupt care se vedea de sub sutana fratelui Gheorghe şi întreabă:”De unde îmi cunoşti numele adevărat?”

Încet îşi ridică privirea spre el şi rămâne înmărmurită. Lacrimile îi inundă ochii, privind la faţa lui palidă. El îi întinde mâna ajutând-o să se ridice, recunoscând  ochii care-l priveau în vise cu duioşie, buzele care-l sărutau  şi  mâinile ce-l mângâiau.

…………………………………….

Carmen GIGÂRTU