Victor RAVINI: Sala de lectură (3)

Religia este inima într-o lume fără inimă

Marxismul ajunsese să fie o vorbă de ocară deja pe vremea lui Marx, iar el a spus cu hotărâre că el nu este marxist. El considera că marxiștii îl înțelegeau greșit și o luaseră razna prin porumb. Karl Marx (1818 – 1883), a cărui ideologie profund umanistă nu trebuie confundată cu varianta ei degenerată, așa cum a fost și mai este pe alocuri aplicată în politică, pornește tot de la Hegel și dezvoltă concepția lui Feuerbach, că religia este o formă de alienare a omului. Marx privește această alienare sau înstrăinare din perspectivă socială, o explică prin faptul că oamenii se aruncă la picioarele unor puteri superioare, pe care ei înșiși le-au inventat și clarifică raportul de forțe sociale.

La fel ca și Comte, Darwin, Engels, Frazer, Freud, Campbell, Eliade și mulți alții, Marx s-a interesat de societățile arhaice și a constatat că, ceea ce înainte încuraja și consola oamenii, acum nu mai putea face acest lucru. Marx s-a luptat însuși cu dileme religioase – care au dus la o intensivă aversiune împotriva religiei – și a început să se intereseze de sinucidere (vezi Marx on Suicide). Marx se născuse într-o familie religioasă. Tatăl său era rabin și ar fi vrut ca fiul să calce pe urmele sale. Tânărul Marx, când a încetat să mai creadă în Dumnezeu, i s-a întărit credința în om. Și-a pus nădejdea într-o lume mai bună și în cei mai năpăstuiți oameni de pe atunci, în proletariatul zdrențăros. Ateismul lui Marx a fost interpretat ca o revoltă împotriva tatălui său. Marx are o mare înțelegere pentru rolul pozitiv al religiei în societate și necesitatea istorică a acesteia, cât și în special în privința consolării omului. Pentru el „religia este suspinul (der Seufzer = suspinul, oftatul) bietului om oropsit” și este o fugă de realitatea dură a vieții, e consolarea și inima într-o lume fără inimă.1

El ridică religia la rangul de fericirea iluzorică a oamenilor. Renumita lui vorbă Religia e opiu pentru popor (Die Religion … ist das Opium des Volkes) (MEGA 1982:171) a fost ruptă din context de către marxiști și răstălmăcită cum că religia ar fi o otravă dată poporului de către exploatatori, pentru a îi înrobi. Marx a fost greșit înțeles de către marxiști și de astă dată. Trebuie arătat că opium, pe vremea lui Marx, nu era considerat ca otravă, ci ca o marfă de lux pentru clasa superioară, un praf colonial contra plictiselii, melancoliei și dezgustului de viață, un medicament scump pentru a fugi de urâtul și scârba existenței, așa cum o simțeau clasele superioare, îngâlvite. Marx a vrut să spună că religia era necesară oamenilor săraci ca un mijloc ieftin de a fugi de realitate, într-o lume în care reprezentările și valorile religioase justificau o împărțire nedreaptă a bogățiilor și a puterii în stat.

„Religia este conștiința și sentimentul de sine al omului, pe care nici nu le-a cucerit și nici nu le-a pierdut.”2 „Omul a făcut religia, iar nu religia l-a făcut pe om.”3 Omul e ființa supremă a universului, iar societatea produce religia ca însăși conștiința de sine a societății.

Marx definește religia ca fiind o teorie generală a imaginii despre lume a societății, ce justifică ordinea socială și consolează omul. Religia este realizarea ființei omenești, deoarece ființa umană nu posedă vreo realitate adevărată. Drumul omului către realitatea adevărată este realizarea sa prin a combate religia, ceea ce se poate face numai prin a lupta contra ordinii sociale care a creat religia, și pe care religia o justifică (MEGA 1982:170-183).

Marx a mai zis și că „Omul, care în fantastica realitate a cerului a căutat un supraom, n-a găsit decât oglindirea lui însuși, și nu va mai fi înclinat să găsească doar aspectul lui însuși, doar ceva neomenesc, acolo unde el își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”4 Marxiștii se feresc ca dracul de tămâie să citeze și sfârșitul acestei fraze incomode pentru ei, dar nu și pentru ecleziaști. De reținut esențialul din această frază, care îi deranjează pe marxiști: „Omul își caută realitatea sa adevărată în ceruri și acolo trebuie să și-o caute”.

Marx spune că „religia este realizarea fantastică a ființei omenești, deoarece ființa omenească nu posedă o realitate adevărată.”5 Ciobanul nostru din Miorița poate simți intuitiv că ființa sa nu posedă un adevăr în sine, nu posedă vreo adevărată realitate pe pământ, și de aceea își caută refugiul în lumea poeziei și printre astrele de pe cer. Ciobanul „își caută realitatea sa adevărată în ceruri”, după expresia lui Marx. Exact acest lucru face Isus din Nazaret, apostolul Pavel în Biblie, Dante Aligheri în Divina Comedie, Eminescu în Luceafărul și sumedenie de sfinți, de gânditori sau de oameni simpli ca noi toți. Cu sprijin la Marx, putem fi siguri că pisicile, crocodilii sau psihopații nu pot să își caute realitatea lor adevărată în ceruri.

Engels, derutat și nedumerit, l-a întrebat pe Marx dacă era materialist sau idealist. Marx s-a gândit, a clătinat din cap cu nesiguranță și în cele din urmă a zis: materialist. Marx este un gânditor complex, în care unii sau lații dintre noi putem vedea multe adevăruri, cât și contrariul lor.

1 Die Religion ist der Seufzer der bedrängten Kreatur, das Gemüth einer herzlosen Welt. (MEGA 1982:171)

2 Und zwar ist die Religion das Selbstbewußtsein und das Selbstgefühl des Menschen, der sich selbst entweder noch nicht erworben, oder schon wieder verloren hat. (ibid:170) Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (3)”

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)

„Dreptatea fără putere este neputincioasă,

iar puterea fără dreptate este tiranică.”

                 (BLAISE PASCAL)

 

<<Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor.>>

            (ROGER  GARAUDY)

    Iudaismul-religia iudeilor s-a fondat pe miturile artificial create privind ,,convorbirile directe” dintre Iahveh (dumnezeul, creat după chipul şi asemănarea lor) şi „sacrii patriarhi”: Avraam, Isaac, Iacov (Israel) şi Moise. În componenţa istorică a Vechiului Testament au intrat mai multe categorii de popoare: canaanenii, amoriţii, filistenii, hitiţii, toţi deveniţi palestinieni şi khazarii, pretinşii evrei. Noţiunea de iudaism vine de la locuitorii statului Iuda, în care s-au convertit primii adepţi, iar cea de mozaism de la presupusul profet Moise.

   Iudaismul, fundamentat politic profund a constituit baza sionismului ca doctrină extremistă.

   Coborând de pe platoul Sion-„sălaşul lui Dumnezeu”, sionismul s-a manifestat primar în sânul iudaismului, dar cunoscând o amplă dezvoltare atunci când poporul Khazar l-a înfiat ca religie, acceptându-i caracterul naţionalist, xenofob şi extremist, prin exacerbata şi absurda dogmă de „popor ales”. Khazarii se numesc sub numele fals de evrei, impunându-şi supremaţia mondială, conform pretinsului testament al „poruncilor Dumnezeului lor.” Practic, în sens general cele două ramuri de semitice, distincte ca etnie, având însă iudaismul ca religie comună pot fi numiţi iudei. Biblia iudaică-Vechiul Testament este o istorie a iudeilor, iar Talmudul şi Cabala reprezintă codurile de norme sacre, iudaice ce trebuie respectate la modul absolut. Iudaismul parcurge istoric trei etape: etapa talmudică, etapa rabinică şi etapa reformistă, numită şi neoiudaismul.

   Prin răspândirea iudeilor în lume, aceste colonii s-au organizat puternic instituţional, fiind coordonate şi conduse la nivel de ţara de adopţie şi universal de sinoadele rabinice, conferindu-le o structură organică şi politică, astfel că sionismul s-a implicat la nivel internaţional, prin organizaţiile sale secrete de tip masonerie.

   Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)”