Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş.

***

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU” →

Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii

În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”

Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

Continue reading „Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii” →

Dorel SCHOR: Vasile Jurje – ipostazele figurii umane

De pictorul Vasile Jurje mă leagă o foarte veche prietenie din anii tinereţei noastre, când el era scenograful teatrului din Botoşani, iar eu secretarul literar al instituţiei, în paralel cu activitatea mea de medic. Întotdeauna, el s-a preocupat şi de pictură, iar în anii din urmă a fost elogiat pentru expoziţii în care tematica era figura umană în diverse ipostaze.

Într-o recentă prezentare de tablouri intitulată “Feţe în oglinzi ciobite”, pictorul a abordat caractere, pe feţele personajelor putându-se citi invidia, gelozia, frica, desnădejdea, ura… Desenul era realizat printr-o linie energică, viguroasă sau, dimpotrivă, aparent delicată şi fals graţioasă, Alte ori formele alungite erau umplute cu culori nenaturale.

Consecvent tematicii propuse, Vasile Jurje lucrează acum la o altă serie de figuri umane, accentul căzând pe “frumuseţea” exterioară, altfel spus pe multitudinea de mijloace artificiale pe care unii le folosesc în acest scop: tatuaje, operaţii estetice, implanturi de silicoane, injecţii cu botox etc. cu rezultate îndoielnice sau chiar ridicole.

Folosind distorsiunea şi sinteza, Jurje ne prezintă o pictură neliniştită, de fapt un pretext inteligent în căutarea armoniilor şi vibraţiilor cromatice. Contrastele sunt obţinute printr-o exaltare reciprocă a culorilor sau prin juxtapunere, expresivitatea liniilor demonstrând un artist îndrăzneţ, inovator.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 iunie, 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII-X

Evoluţia vieţii spirituale (religioase) a populaţiei autohtone din stânga Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfăşurat într-un context politic şi etno-demografic fluctuant. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în regiune şi spargerea romanităţii dunărene, sub aspect religios, al creştinismului, s-au soldat cu dispariţia organizării bisericeşti pe linia Dunării şi încetarea legăturilor dintre creştinătatea nordică şi cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjuncturale, dar ele au probat profunzimea creştinismului nord-dunărean şi rolul său în menţinerea identităţii etno-lingvistice şi spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credinţele, ideile şi practicile religioase ale populaţiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crişana, Banat şi valea Mureşului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influenţa lor asupra creştinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns şi alte populaţii nomade răsăritene, anţii, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante.

Influenţa acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualităţii creştine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca şi a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spaţiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns şi au convieţuit cu autohtonii, slavii, populaţie indo-europeană cu credinţe, idei, practici, mituri, rituri proprii, ataşaţi de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinităţi, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale şi umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup şi practicau incineraţia. Studiul comparativ al spiritualităţii slave şi al celei arhaice româneşti i-a condus pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogăţit pe cea autohtonă. Convieţuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aşa cum indică descoperirile din aşezări şi necropole, şi s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care vieţuiau în interiorul voievodatelor din vestul ţării. Lingviştii susţin că, în secolele IX-XI, se înregistrează împrumuturi masive slave în limba română, precum credinţe, cutume.

Pe fondul diferenţelor structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influenţa spiritualităţii slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creştinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Năsturel a arătat că deosebirea între credinţa creştină a populaţiei autohtone şi politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-„idol”, care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)- în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoşii românilor, ei erau politeişti. Pentru românii creştini, divinităţile noilor veniţi erau idoli vulgari. Ca urmare, aşa-zisul adstrat slav al culturii populare româneşti, mai ales cel mitologic şi religios, trebuie înţeles drept nişte calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiţii social-politice (dominaţii străine), demografice (convieţuiri, asimilări) şi spirituale (moşteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanţă de factură slavă. Dar bogata zestre romană şi thraco-dacă (a se vedea bazele creştinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc.

Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei şi religiei populare româneşti nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluţii în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul îşi are originea în realităţile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credinţe, superstiţii, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferenţele şi convieţuirile spirituale dintre romanici şi slavi. De pildă, terminologia daimonologiei româneşti: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelniţe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripţor, zgripţuroaică, dar şi latinul drac (draco) alături de care stau „cohorte” întregi de genii, îngeri, existenţe divine supra- sau sub-mundane de origine greco-romană şi orientală ce au „populat” spaţiul Daciei şi Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba, ca Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Cloanţa, Ursitoarele, după S. Fl. Marian, dar acestea nu se explică doar prin mitologia slavă, ci mai curând prin suprapunerea lor peste universul mitic al gerontocraţiei şi gerontolatriei autohtone, existenţa termenilor thraco-daci moş, moşa, moaşa (pl. moaşele), poate fi un indiciu. Este posibil, apoi, ca românescul rusaliile, făpturi mitice malefice, care iau minţile oamenilor, să aibă corespondent în rusalce-le slave (din rusalka, pl. rusalki), divinităţi feminine din ape, câmpuri şi păduri, dar suportul (real) religios şi etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel şi la geţi (daci), înainte şi după Zalmoxe. La fel ca şi semidivinităţile cu nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii „familii” de personificări originare din spaţiul religios autohton (precreştin), cunoscute în credinţele populare ale românilor, sub numele de „iele” (din thr.-dc. elle sau preindoeur. ellai), din care fac parte zânele (zână), din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) –lat. magister.

Bogăţia patrimoniului cultural romanic şi rezistenţa sa în faţa celui slav se observă şi din influenţa exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credinţe, cutume, superstiţii sunt o consecinţă a bilingvismului şi convieţuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populaţie creştină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crişana, Banat şi Transilvania o reprezentau gepizii, dar pierderea poziţiei lor politice şi sociale dominante odată cu distrugerea regatului gepid de coaliţia avari-longobarzi, apoi dispariţia episcopiei ariene a „Gepidiei” şi integrarea în nucleele creştine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârşitul secolului al VII-lea. Populaţia autohtonă, evoluţia sa religioasă (creştină), după ruperea graniţei dunărene a Imperiului (614) până la creştinarea bulgarilor (864) şi revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informaţiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puţine. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericeşti şi a reţelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi şi bulgari, între Dunăre şi Haemus, reducerea teritorială a Imperiului şi întreruperea legăturilor cu centrele bisericeşti din Bizanţ, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia şi încetarea legăturilor cu comunităţile creştine din Europa centrală şi Italia, criza iconoclastă la Bizanţ, infiltrarea unor alogeni în arealul locuit de romanici.

Până în secolul al IX-lea, materialele (obiectele) creştine sunt foarte rare, cele mai multe sunt produse locale, în secolele VII-VIII, obiectele creştine scad dramatic în Transilvania, Banat, Oltenia, teritoriile provinciei Dacia, în Crişana şi Maramureş, ele sunt complet absente ca şi înainte. Explicaţia acestei situaţii: schimbările de structură în civilizaţia Transilvaniei, odată cu sfârşitul secolului al VII-lea (bulversările politice şi demografice în urma pătrunderii unor grupuri numeroase de slavi dinspre nord-vest şi infiltrarea avarilor târzii pe valea Mureşului). În Banat, la Sânnicolau Mare (jud. Timiş), s-a aflat un tezaur cu vase de aur cu cruci şi inscripţii, de provenienţă bizantină. La sud de Carpaţi, obiectele creştine sunt puţine, situaţie explicabilă prin impactul foarte puternic pe care migraţia slavilor şi apoi a bulgarilor l-a avut asupra populaţiei autohtone şi a organizării sale bisericeşti. Între Carpaţi şi Nistru s-au descoperit mai multe materiale creştine sau „creştinate”, realitate datorată calmului „politic” instalat de „pax Chazarica”, ceea ce a dus la încetarea migraţiei neamurilor de stepă în zonă. Ele s-au aflat la: Costeşti (jud. Iaşi), Lozna-Străteni (jud. Botoşani), Stoicani (jud. Galaţi), datate în secolele VII-VIII. Numărul redus de materiale creştine nu înseamnă abandonarea credinţei, atât de răspândită anterior, care să justifice o „reevanghelizare”, în contextul convertirii slavo-bulgarilor, ale Bizanţului.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)” →

Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Ne-am întrebat?

”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”

(La Fontaine, Despre oameni și valoare)

Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră

Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi grăunțele de aur al adevărului

Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere

Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară

Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării

Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina

Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească

Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea

Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit

Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală

Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?

Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor

Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele

Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute

Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe

Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate

Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile

De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem

De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru

Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început

Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început

Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite

Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput

Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire

Dor

Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul

Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima

Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos

Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate

Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule

Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor

Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo

Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta

Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura

Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?

Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde

Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit

Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om

Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna

Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața

Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare

Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme

Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat

Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit

Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă

Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!

Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții

Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde

Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat

Continue reading „Liana NICOLAE: Uimiri lirice” →

Florin-Cezar CĂLIN: Tabla de șah…

Tabla de șah…

O tablă de șah, mi-ai fost viața mereu,

(pioni, turnuri, regi, regine, nebuni!).

… grămadă din ele nici chiar Dumnezeu,

Nu va prevedea ce-au ca opțiuni.

O mutare greșită și jocu-i gătat!

… precum se întâmplă când viața dă-n greu.

Finalul de joc totdeauna e … mat,

Iar dânsa devine (pe loc) un muzeu.

Nebuni, cai de alb atacă regina,

Cu scopul vădit de-al înfrânge pe rege.

(neștiind că a fost, cândva … balerina),

Acestui satrap! Dictator (el) prin lege.

Rocadele-s dese … și fără vreo noimă,

Că-s mari sau că-s mici (nimic nu contează).

… așa e și-n viață, când totu-i o normă,

Ce lesne (pe dânsa) chiar mi-o afectează.

O trece-n ridicol sau în delăsare,

(precum piese mute dintr-un domino).

Finalul e totuși a dânsei salvare,

De parcă i-ar fi tras la indigo.

E periculos, că poate ucide!,

Speranțele puse … pe tabla de șah.

Pioni strămutați în locuri perfide,

… iar viața devine … doar un almanah.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

12 iunie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: Eu unde curg?

EU UNDE CURG ?

Pe lacul ispitit de dalbe neguri,
Curg enigmatice zări în metru antic
Ce împletesc icoane din eresuri
Și-n lacrimă arde hadesul semantic.

Pe lacul mic în care se scaldă zorii,
Ce cu un surâs fac luna să suspine
Într-un ultim lied pe strunele viorii
O rugă cerului vrea să mai închine.

Nici o pală de vânt, nici o adiere,
Nici soarele nu mai îmi curge-n psalmi
Nu-mi mai tămâie visul care piere
În bardoul de dincolo de vămi.

Eu curg în lac, și lacul curge în mine,
Îmi inundă trupul, neființa și abisul
Las harpa codrilor liturgic să se-nchine
În altare de foc să-mi curățească visul.

Voi curge încet și lin în mine,
Împreună cu lacul dintre neguri
Pe coli albe și în călimări pline
Să respire văzduhul doar în versuri.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

12 iunie 2019

Gavril Iosif SINAI: Spre Siberia

Spre Siberia

Cum spuneam, am fost luați din casă la mijlocul nopții
eu și mama, unchi, mătuși, veri, verișoare și prieteni
culacii satului nost. Câțiva zeci, ne-au adunat! Curtea primăriei era plină.
Dis de dimineață am pornit spre Bălți în camioane
cu țeava puștii îndreptate spre noi.
În gară am fost îmbarcați în vagoane de transport animale
câte 80 – 100 de inși într-un vagon
înghesuiți ca sarmalele: bătrâni, copii, bărbați și femei.
Într-un capăt al vagonului o gaură scobită în podea
era locul unde ne făceam necesitățile.
Hrană și apă primeam din când în când
atunci când trenul era oprit într-o anumită gară.
Tot atunci lăsam jos din vagoane cadavrele celor care mureau pe drum;
bătrânii, bolnavii, cei slăbiți nu rezistau oboselii, cauzate de stres, foame și sete, de îndobitocirea ființei omenești
când nevoia cerea să îți dezvălui intimitățile între semeni,
de sete uneori urina se bea… ioc copilărie, ioc diferența de gen, batjocoriți în ultimul hal!
După ce ne lăsam morții pe pământ în fața ușii vagonului
eram înjurați, avertizați, dacă va încerca careva să fugă, fără somație va fi împușcat.
Iar noi priveam cadavrele celor dragi, ale rudelor și prietenilor
peste care puneau stăpânire muștele – era vară și cald – grăbite treceau peste frunte, peste nas și bărbie. Brusc, unele se opreau pe pleoapa ochiului, altele pe colțul gurii, unde cândva pecetluia sărutul celor iubiți. În gurile deschise, roiul de muște se perinda cu iuțeală intrând și ieșind precum într-un stup de albine.
Zăresc o furnică pe gâtul mătușii Aglaie – sora lui tata -, suferindă săraca… a răposat noaptea trecută!
Mama și tata tot plâng… sughițând și oftând. Grigore, bărbatul ei, a fost deportat în ’41, Vasâlii, singurul lor băiat, a fugit în România în 1940, nu mai știa nimic de el! Neastâmpărata furnică ajunge la urechea mătușii Aglaie, câteva ocoliri…după care pătrunde…!
Urlete puternice ale soldaților sovietici… ușile vagoanelor se închid zgomotos. Zgâlțâituri… ne balansăm înghesuiți unul în altul, ne călcăm pe picioare, gâfâit de plânset, îmbrățișări, rugăciuni. Trenul se pune în mișcare spre siberii de chiciură și ceață.

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

12 iunie 2019

Anatol COVALI: Va fi

VA FI

Din simţuri şi cu simţuri trec prin clipe

şi n-am răgaz să stau şi să-nţeleg

cum şi-n ce scop au prins să se-nfiripe

risipele ce-au fost cândva întreg.

Mă-ndrept spre un alt ţel. Plin de speranţe

păşesc pe drumul care-a prins contur

în cele mai frumoase cutezanţe

care ar vrea să fiu un strop de-azur.

Nu mai mă tem de nicio rătăcire

de când în zări este un alt destin

în care e o oază de iubire

şi unde sper să poposesc puţin.

Va fi ca o renaştere deplină,

ca un botez mult binecuvântat,

când simţurile, pline de lumină ,

vor şti că a mea lume s-a schimbat .

————————————–

Anatol COVALI

București

12 iunie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre chip

Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul „nou”. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an ,care încă nu poate merge singur, mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?… De ce vorbim de consiliere post-avort?

“Persoană” derivă din grecescul “prosopon” care însemnă:față,”mască” și mai ales,manifestarea conștientă a individului.În limba română acest termen,folosit des în scrierile religioase,s-a tradus prin “față” și încă mai exact prin “chip”.În vremea mai nouă vechea exprimare românească,de “chip” s-a înlocuit cu cea de “persoană”.Acea exprimare ,veche românească de “chip”,este cea mai exactă și care se potrivește Omului.

Omul este făcut după “chipul” și “asemănarea” lui Dumnezeu.

“Chipul” cuprinde caracteristicile date omului,din clipa zămislirii sale; putere contemplativă,putere rațională, putere duhovnicească, liber arbitru. Acestea sunt “date”, ”înnăscute” omului, așezate în el. Prin dezvoltarea lor, prin buna lor folosire, care continuă în veșnicie, omul poate dobândi, prin Har, ”asemănarea” cu Dumnezeu. Deci “chipul” este o stare potențială, iar “asemănarea” o stare care trebuie dobândită, cu Harul lui Dumnezeu, dar și cu strădania omului. În această înțelegere distrugerea “chipului” este ucidere și mai mult, crimă împotriva Duhului Sfânt. Căci trebuie să înțelegem foarte bine: nu există în întreaga creație o forță mai tare decât libera voință a ființelor înzestrate cu conștiința de sine și înțelegere duhovnicească. Folosirea spre rău a acestei voințe libere poate avea urmări devastatoare. Aici trebuie să vedem colosala importantă a fiecărei persoane, a fiecărui “chip”.

“Omul” nu este un număr socio-economic și nu este un “simplu” individ, parte a unui grup. Aceste criterii de recensământ se potrivesc celor care nu cuvântă.

“Omul” este o persoană, adică o ființă conștientă de dubla sa alcătuire, trup și suflet, și mai ales conștientă de faptul că existența sa este parte dintr-un plan desăvârșit și veșnic. Împrejurarea că un număr de oameni, număr ale cărui dimensiuni nu au nici o importantă, nu înțeleg sau nu iau în seama acest lucru este trist, dar fără consecințe privind ‘persoana”. Încă mai mult.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre chip” →