Liana NICOLAE :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Mariana Gurza

Sensul vieții se risipește, motivul existenței
dispare și e suportabil, nu ne speriem de
drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc
nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci
ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de
viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să
prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al
unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori
și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de
bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și
a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă
viață.

Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan
Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă
generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova
literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o
prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie
aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a
publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om
bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau
pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe
care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și
noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire
mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune
veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.

Am remarcat acea culoare vie
a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată
lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității
din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare
diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără
nume.
Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt
al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă,
nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă

culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister
inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole.
Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de
știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă
experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup,
prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi
dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care
colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea
mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de
orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de
acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale,
realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și
curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc
recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.

Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste
viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze

purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne-
ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte

în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de
binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de
talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri,
căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate.
Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca
plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și
veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un
buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din
judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și
pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în
acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe
pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru
mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de
frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o
umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se
aude muzica într-o scoică…
Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu
volum:
„Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini

Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui
Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe
Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți
Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine
Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni.
Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul
cunoașterii
Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele
orelor”…

LIANA NICOLAE : GÂND DE NOAPTE

Să scrii pe adierea moale a obrazului, să miroși a făn proaspăt

Lângă caii alungați de la ieslea de foc, în ruga lor flămândă

Nu știi cum e să treci peste aripa strivită și răzvrătită de furtună

Vei reuși vreodată să ghicești cât de lungă și bolnavă e așteptarea?

Încearcă să dai dreptate verdelui câmpiei, firului brumat de iarbă

Cu vioara să cânți pe note-nstelate gândul poetului în poala ruginită

A visurilor neastîmpărate,, stoluri răsfățate de ciocârlii cu aripi de doină

Spălănd frunzele norilor sfărâmate de ghetele grele ale neumblatului drum

Te cunosc, îți spun să-ți aduci aminte, te odihneai sub nucul răcoros

Și umbra lui îți răcorea ochii, aveai alături o casă de lemn din omăt

Coborai la rău aducând de mâncare bunicilor și legai gurile valurilor

Intr-o incețoșare lucidă de briză și stare sumbră a liniștii imobile

Cum soarele ardea noaptea-ncremenită , orga răzvrătită zadarnic

Auzeam doar cuvinte, cuvinte, trei umbre și apoi surpriză și teamă

Nu toți oamenii erau chemați la viața religioasă, ei trăiau constrânși

În lume și intr-o anumită măsură peste lume, amenințați, fără suflare

Forma înroșită a cerului se rupea de fum, soarele se rupea de nori

Cum multe lucruri de esența lor: să nu subestimăm oamenii buni

Ei sunt buni, nu proști! Uneori toleranța nu deschide toate ușile

Simt cum inima mi s-a tocit ca o piatră lovită continuu de apă

Viața mea acum e ca o stâncă lovită de val, erodată, greu măcinată

Niciodată nu mă voi plânge în fața oamenilor, mai bine fug în munți

Le vent de’chire les nuages, les voix se fondent dans un silence bleu

Parti l’e’te’, je reviens en hiver retire’e et e’trangere a l’espe’rance

(Din volumul „Viața paralelă”, 2018)

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare – creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz, Mihail Coandă, Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc” →

Liana NICOLAE: Între adevăr, vis și mister

Până acum l-ați cunoscut pe Ioan Popoiu în toate ipostazele: istoric prin valoroasele sale studii și volume istorice, poet prin volumele sale de poeme meditative, spirituale, metafizice și filosofice, ziarist, prin realizarea unui număr impresionant de interviuri, profesor, fondator și redactor șef al revistei de cultură Ofranda Literară și al grupului Ofranda literar-artistică și iată-l acum cu un nou ciclu din volumul NOPȚI, editura… Poetul, om de spirit și bogată cultură, cu studii de Istorie și Filosofie și Teologie Ortodoxă Pastorală, de o profunzime și originalitate bine aprofundate, ne transmite aici mesajele și trăirile sale alese, de mare finețe, substanțiale, singulare, în contextul liricii noastre contemporane, inconfundabile, dincolo de modele și artificii textuale: „suntem singuri pe planetă/ fără apărare/ într-un ungher obscur/ de univers/ fără călăuză/ fără speranță/ fără lumină/ în întunericul cel mai de jos/ la porțile infernului/ și mă văd/ o, Doamne, dă-mi putere”…

Încă de la-nceput, suntem invitați în propriul său univers spiritual, la o detașare și evadare din prezent, percepând șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filosofia înălțimilor, întreaga meditație lirică rămânând orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse cu măiestrie în imagini poetice captivante, presărate cu aceeași notă de amărăciune și speranță metafizică. În liniște și studiu, augmentează tema creatorului în versuri nobile și inspirate, creația sa fiind reprezentată reflexiv, privind spre oglinda adolescentină, spre locurile copilăriei, într-o regresie temporală, redată în versuri expresive, de o autentică prospețime. Superioritatea vastei sale instruiri se concretizează prin modestia cuvintelor și prin excelența faptelor. „Vine/ și ziua prăbușirilor/ agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte/ unde sunteți/ oameni adevărați/ v-ați refugiat/ în cărți și în cronici/… abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne-nghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii… „ce mister se ascunde aici/ să trăiești printre cei mulți și răi și proști/ ce glumă sinistră face cu noi/ Creatorul/ Deus absconditus/ când umple lumea de avortoni.” Profețiile sale sunt parcă ascuțite ca o sabie, presărate cu vorbe tăioase : „faceți fapte vremelnice/ de fiii lui Avraam/ primeniți-vă sufletele/ Împărăția/ este aproape/ luați aminte/ la voia lui Dumnezeu/ ca să meritați/ mila lui.”

Mai întâi, citind acest volum, am simțit uimire, pe măsură ce citeam mai departe, am ajuns la consternare și, în cele din urmă, am simțit entuziasmul. Aceste poeme transformându-se într-un parcurs, o hartă și un plan de evadare, incitând la citit, ne face să înțelegem că fără o mare singurătate, fără sfială cu oarecare durerosă și mulțumitoare iluzie, nu se poate face o operă trainică: „anticii știau să trăiască și să moară deopotrivă/ Seneca și Petroniu nu aveau nimica de învățat/ de la alții egali în viață senini în moarte/… spun însă că trebuie să trecem zidul negru/ înalt până la cer și să pășim într-un dincolo/ pe care să-l construim singuri/… „cum să stăpânești tainele materiei/ interogând necunoscutul din interiorul unei chilii/ ca magistrul Faust/ să devii maestru al energiilor cosmice/ precum Gandalf perfectul inițiat/ nu iluzia fericirii asprimea lucidității/ adevărul crudul adevăr.”… „ce urmează/ sfârșitul/ sau un nou început/ Quo vadis Domine?!/… „Mesia a fost ucis demult/ astăzi locuim/ pe o insulă la marginea lumii/ suntem toți cetățeni/ ai insulei Sfânta Elena/ departe de lumină de cer și pământ”… Poetul se înscrie într-o căutare de sine, deschizând ușile spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane, fără a gândi la cenzura lucidă; uneori într-o stare de neliniște și epuizare, în fața acestor catastrofe ciclice ale lumii, generează indiferență și neputința în a schimba lucrurile : „dar nu mă tem de cuvinte/ vreau să pătrundem/ într-o altă lume/ să ne cufundăm/ în acel tărâm de mistere/ să ne regenerăm/ temeliile ființei/ cu un alt spirit/ cu un alt chip/ să-nceapă un nou eon…”

Cărțile poetului mizează pe jocul la înălțime al culturii și cunoașterii de sine, meditației și ineditei stări metafizice, impresionând prin prospețime ideatică o inspirație pură, nealterată și neconjuncturală. Pentru poet viața este un har, învăluită și împătimită prin rostirea cuvintelor, într-o formă suferindă a literaturii. Cum ar putea cunoaște ce este moartea, neliniștea lui Calderon, când omul știe atât de puțin despre viață? „poate avea dreptate Unamuno/ omul nu poate să accepte/ că va muri vreodată/ cu neputință să se predea/ în brațele ei/ moartea este o provocare… ne-am demonetizat cu totul/ dacă nu cumva ne-am demonizat… e prea mult întuneric în noi ca să ne mai gândim la lumină… dacă lumina din tine este întuneric/ dar întunericul cu cât mai mult… pășim ca niște condamnați/ pe un drum al pierzaniei/ ieșire nu există/ cine a ascuns lumina/ ce se petrece cu noi/ unde suntem acum”…

Măiestria stilistică a versurilor lui Ioan Popoiu prefigurează și incită pe cititor la reflecții, departe de prejudecățile cotidiene și realitățile fundamentale ale înțelegerii și psihologiei creației. A reușit să-și păstreze spiritul simplu, acesta fiind cel mai greu de dobândit, doar marile experiențe l-au ajutat să rămână simplu iar aceste poeme depășesc tiparele normale ale creației și ne poartă prin meandrele metafizicii, revoltei și ale împăcării cu ce va fi: „ înțelegi tu/ Horatio/ ce se-ntâmplă/ de unde vine răul și tristețea aceasta/ am stat prea mult între cărți/ încercând să construim/ o lume spirituală.” În acest protest poetic de înălțare și laudativ, domină note de sarcasm, amărăciune, analiza metafizică, cu creionul în călimara de revoltă : „ce se petrece acum prietene/ cu noi/ poate ne trezim la realitate/ descoperim o altă lume/ adevărata față a celei existente/ cruntă trezire/ cumplită descoperire.” Aceste pagini sunt reprezentate reflexiv privind spre oglinda adolescenței, într-o regresie temporală redată în versuri expresive de o autentică prospețime : „răul imens era ocultat/ trăiam în amăgire și-nșelare de sine/ cei aleși erau izolați loviți crunt/ saltimbancii ne dădeau lecții de noblețe și demnitate/… realitatea ne scăpa/ nu vedeam adevărul/ pentru că nu eram formați să-l aflăm/ eram prea inocenți.” Întreaga meditație lirică este orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse liric, în imagini poetice, captivante „nu știam că în regat se moare/ de nedreptate/ de disperare/ de prea multă tristețe.”

În volumele sale de poeme, dotate cu puterea înțelegerii și simbolisticii cuvântului și-a confirmat de multă vreme, o viziune primordială asupra lumii, în spiritul propriei convingeri și concepției despre existență, într-o rafinată credință despre viață, a Eu-lui poetic, a stărilor sufletești când exaltate, când sufocante. Poemele sale încheiate în aceeași notă de amărăciune, trăiesc pe un fundal sonor, într-o dinamică universală a personalității desăvârșite, în texte mitologice, creative, un discurs liric sub forma unor sentințe și renunțări, cu trăiri subiectivizate, grave, răscolitoare. Un text deschis realității spirituale, incitant, răscolitor, substanțial, în nota inconfundabilă ce-l definește pe poet: „am coborât brutal/ din tărâmul mirific al basmului/ în pădurea cu fiare sălbatice/ este chiar lumea noastră de zi cu zi/ așa cum este ea/… s-a ridicat cortina/ suntem pe scena vieții/ amară și urâtă/ și acum trebuie să intrăm în rolul acesta/ de oameni realiști/ fără vise și idealuri/ basmul a luat sfârșit/ cu zânele lui cu tot”. Mesajele, trăirile alese, de mare finețe, substanțiale, într-un mod cuceritor, impresionant, lasă ca mesajul să se desfășoare în toată strălucirea, amplitudinea și desăvârșirea, cucerindu-ne conștiințele și inimile înscriindu-se într-o căutare de sine, spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane. Uneori poetul compune în seri triste, incerte și goale, în care, poate, fiecare se gândește la mesaje importante, fără prea multe întrebări. Oamenii își doresc liniște… dar oare știu în ce țară se găsesc ? Trăiesc undeva cu noroc și fără noroc, într-o amorțeală esențială a vieții noastre. Poetul se adresează în acel stil clasic postmodernist: „de la o vreme nu știu de ce/ nimic nu mă mai farmecă/ în pustiul ce mă-nconjoară/ în labirintul întrebărilor/ care este adevărul lumii acestea/ mesajul poemului…” Se găsește în derivă, pe puntea unei corăbii, îndreptată spre Soare-Apune, lumea este mereu en train de ceva, en train de a se naște, și deopotrivă, en train de a muri. Ne trecem înainte de a petrece cu adevărat : „ dar ne-așteaptă spațiile interioare/ încă neexplorate/ sunt meridiane noi necunoscute/ în tărâmul de dincolo de materie.”

În această lume imperfectă și perisabilă, meditația se convertește într-o introspecție tulburătoare despre condiția sinelui, unele versuri terminându-se în imagini și metafore splendide, într-o ținută estetică, ca un sonet fin și strălucit. În relațiile cu Dumnezeu, poetul se găsește pendulând permanent între cele două noțiuni, de naștere și moarte, fără teama de ele, doar timpul îi este zidarul principal pe acest drum: iubirea de pământ, de credință, de oameni, de păsări, univers și cosmos… și aceste fapte sublime îl apropie de romantici. Derizoriul a devenit, mai curând ca oricând, o categorie din viața noastră, suntem mai rău ca întotdeauna, pierduți în spațiu. Dar cum ați vrea să fie dacă noi stăm pe un munte de cinism ? Am uitat de interiorul nostru, ne preocupă doar căile dinafară, nu dorim să descifrăm enigmele ființei, labirintul existenței cu metafizica lui : „acum începe/ partea a doua a omenirii/ secundo tempo/ filmul e lung și finalul imprevizibil/ plin de suspans/ suntem la-nceput de secol și de mileniu. ”Un univers fascinant se deschide/ încât lumea anterioară/ ni se va părea/ barbară întunecată medievală/ începe era inteligenței materiei/ … cu mințile tăioase/ reci ca niște stalactite.” Și înțelegem cât de importantă este experiența transformării interioare și mai mult decât atât, integrarea ei în dimensiunea orizontală a vieții de fiecare zi: „vom stăpâni/ toate tehnicile lumii exterioare și interioare/ vom fi cruzi și neînduplecați/ nicio milă nicio limită/ va fi o lume nouă/ înfiorătoare.”… Poate am vrea să avem cultură fără să citim, să fim iubiți fără să ne pese dacă iubim, să fim ocrotiți fără ca, la rândul nostru, să ocrotim. În Levant totul este posibil. În rest, nu e necesar decât să filosofăm pe marginea unei stări de spirit: „ reci cruzi neînduplecați calculați/ apoi/ vom răspândi o nouă rasă/ în toate galaxiile/ în tot universul. ”…

Continue reading „Liana NICOLAE: Între adevăr, vis și mister” →

Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii

Motto:

Omul e o creație desăvârșită ca speță, are tot ce-i trebuie ca să lupte cu dușmanii săi. Are însă un singur dușman, pe care dacă a ajuns să și-l facă, acest dușman devine invincibil: este el însuși” – Marin Preda

Cu bucurie am primit volumul de versuri ,,Întoarcera fiarei”, autor Ioan Popoiu, editura Pim, Iași, 2020. Recunosc, titlul surprinzător, dar cunoscând profilul autorului cel de teolog și istoric, autorul este un fin observator al vremurilor pe care le parcurgem. Volumul se bucură de o grafică excelentă și este prefațat de o scriitură bine ancorată în spectrul literar actual, semnată de omul de cultură, Liana Nicolae.

Încă de la început, autorul se întreabă: cum poți trăi/într-o lume/transformată/într-un imens deșert/câtă stăruință/câtă răbdare/să poți continua/acolo unde normalitatea/a fost îngropată/să-ncepi o zi/ce te acoperă de tristețe/ca o cenușă/cel mai greu este/să accepți/haosul acesta/organizat și dirijat/oare nu înțelegem/ ce ni se-ntâmplă//așteptăm…/oare ce-așteptăm…? ”.

Descoperim un poet care dă dovadă de o măestrie stilistică remarcabilă, invitându-ne spre un univers spiritual propriu. Sunt șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filozofia înălțimilor, întreaga meditație lirică, ne indică misiunea poetului.

În singurătatea lumii, neînțeles într-o lume dezlănțuită spre rău, se simte dezarmat: ,,nu reușesc să-nțeleg/ce se petrece/cu mine/e un sentiment straniu/inima mea zdrobită .

Poetul Ioan Popoiu, preocupat de agonia lumii, ne avertizează de venirea unei zile a prăbușirilor, vina fiind în noi. Nu este întâmplător titlul, răul bântuie, poetul ne îndeamnă la primenirea sufletelor, Împărăția/ este aproape/luați aminte/la voia lui Dumnezeu//…pentru a merita mila Lui.

Fiorul metafizic prezent în volum, parcă s-a stins/nu mai avem /ce să descoperim/suntem sfârșiți/pe dinăuntru/cutii goale de conserve/ce urmează/sfârșitul/sau un nou început/Quo vadis Domine?!

Profetul, prezent în lirica sa, ca un prieten pe care îl ascultă în singurătate, contemplând la viață și moarte până când se face tăcere în Cer, ultimul dușman/care trebuie învins/va fi moartea/spune apostolul//iar noi trăim/urându-ne viața/și temându-ne în același timp/ de moarte/supremul paradox/ce poate fi mai cumplit/decât aceasta/suntem bolnavi de existență//toată viața noastră/este/un șir de paradoxuri…

O parte din versurile autorului sunt însoțite de citate adecvate. Un zbucium intens, o ardere de tot. Poetul, așteaptă trimisul Luminii/venit să sădească/adevărul/în inima omului/chemarea Mariei/Fecioara/pentru a-mplini/porunca de Sus... Poezia religioasă inundă, a lumină și chemare, ca o speranță pentru ziua de mâine.

Continue reading „Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii” →

Liana NICOLAE: În căutarea identității

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia, și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”

Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Nu știu ce sunt… poet și eseist. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Și mă opream adesea la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile? Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd? Iată chinul perfecțiunii!!”. Nu mi-am amintit despre nostalgia tinereții, e lucru de mare preț, numai că am înțeles asta prea târziu dar fiecare vârstă are farmecul și rostul ei. Mi-e teamă să spun cuvinte mari dar cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu, noi doar influențăm foarte puțin din ce ne-a dat, doar încercăm. Important e să slujim viața, nu neapărat să rămânem vii, ci de a ne găsi drumul, rațiunea de a fi… Cum și un sclav poate dovedi teorema lui Pitagora, eliberându-l? Și noi să ne eliberăm de la ignoranță și dacă-l urmărim pe Platon, nu ne vom opri niciodată, pentru că nu vom primi niciodată răspunsuri, paradisuri de lumină sau ultimul rămas-bun care nu se spune. Perfecțiunea este o boală a națiunilor, e un mod de a fi prezente în lume, nu are nici început nici sfârșit.

Timpul meu nu mai are timp, nu mai are loc să-și întindă trupul și încerc să-mi conștientizez subconștientul, pentru a nu crede că el îmi va călăuzi viața și eu să cred că e soarta. Orice viață se desfășoară sub anumite semne, încă nu l-am descifrat pe-al meu, mi-e greu să ies cu oameni care nu mă consideră egală cu ei, care cred că totul li se cuvine și nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. Oamenii mereu greșesc, fac confuzii luând acceptarea drept iertare. Singura singurătate care merită e cea pe care o alegem, nu cea pe care o suferim. Mi se pare că străbat o singurătate fără sfârșit, fără să știu încotro mă-ndrept și eu sunt cel care este deopotrivă deșertul, călătorul și cămila. Ce sens are viața dacă nu o punem în versuri, așa cum deciziile din viața noastră vin singure, nu le ia omul… „Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa așa cum suntem, decât încercând să părem ceea ce nu suntem.” Să admirăm viața înseamnă ceva, dar durerea ei este un lucru la fel de greu ca și tristețea.

Să nu lăsăm focul și ura să se-ntindă, să le-mbunătățim din primul moment, altfel, rămânem doar cu cenușa. Modelul poetului este natura și călăuza, adevărul; el se află pe lume ca preot al libertății, hamalul și sclavul frumosului. Cărțile mele au foat călăuză în adolescență și o distracție pentru o vârstă coaptă. Arta nu se potrivește cu mediocritatea; ea dă aripi nu bastoane și cârje… pentru a suporta bătrânețea, s-o faci agreabilă nu-ți povesti viața, nu te văita și termină cu sfaturile. Să nu uităm că libertatea se naște din goluri, ca un sclav eliberat alergând spre paradisuri de lumină. Câtă măreție, câtă purificare a ființei… și tăcerea… doar ea… Viața înseamnă eliberare de ignoranță și o fericire obositoare, fără răspuns. Este greu cum întreaga înțelepciune umană se oprește doar la două cuvinte: speranță și așteptare. Viața noastră-i un fulg, o adiere, nimeni nu știe de ea, n-o luăm în serios, la urma urmei, în final, n-am auzit să fi scăpat cineva vesel din ea. Tot ce este bun nu mai este în stăpânirea nimănui, ci aparține limbii sau tradiței. Spinoza spunea: „că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru.” Eu trebuie să rămân veșnic ce sunt, într-un alt personaj, adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile acelui personaj decât în vaietul stăruitor al unei ghitare. Sentimentele ne dau imaginile, le punem pe hârtie, unele nu ne pot spune nimic. Mă-ntrebam cum de-mi ies cuvintele din gură, ele sunt ca secundele unui ceas care sună și există de la sine.

Câtă vreme există timpul, cuvintele apar și de aici și gândurile ; pentru mine toate acestea reprezintă un mister fundamental. Mă simt ca un ceas întors, secundele ticăie, apar cuvintele, iată o enigmă totală pentru mine. Nu știu dacă poemul mă găsește pe mine sau eu îl găsesc pe el. Parcă aș crede mai degrabă că poemul mă descoperă pe mine, parcă atunci sunt chemată. Trebuie să scap de el și atunci îl pun pe hârtie. Mă sâcâie și altă șansă nu am. Poeziile mele sunt exerciții de imaginație, de limbă, încerc să le ordonez. Ca să ne schimbăm viața trebuie să ne schimbăm vibrațiile. Eu sunt un bun pierzător și un bun învingător. Încerc să fac pace cu trecutul meu ca să nu-mi saboteze prezentul. Presupn că un poet trebuie să trăiască din amintiri, și eu, desigur, trăiesc, din amintiri. Pentru că până la urmă ce este imaginația ? Dacă este după părerea mea, ea este făcută din uitare și amintiri, un fel de amestec al acestor două lucruri. Am simțit cum de la reverie ajung la coșmar, la visul labirintului, la coșmarul esențial al scrisului, al despărțirii și al oglinzilor. Le am aproape în fiecare noapte ; ele se petrec între somn și veghe, sunt o sursă de inspirație de pus pe hârtie. Îmi amintesc aceste clipe și cum Wordsworth zicea că poezia provine din sinceritate și emoție retrăită în calmă singurătate. C’est peut etre la fin du monde, ca m’est egal.

Continue reading „Liana NICOLAE: În căutarea identității” →

Liana NICOLAE: Vieți paralele (poeme)

PENTRU A FI

„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii,

a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură

a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi

a dorinţei de-a avea totul de-a gata”

(Feodor Dostoievski)

Pentru a fi bătrâni şi înţelepţi trebuie să fiţi mai întâi tineri, naivi şi sănătoşi

Rămânând constanţi în iubire, să nu-ntoarcem armele împotriva celor dragi

Aşa, numai pentru a le da o lecţie, aşa cum n-ai încerca marea cu degetele

Apoi să rămâi uluit să vezi ce iese, pentru că e greu să crezi că va fi ceva bun

Vei crede în trăiri, în adormiri, pentru toate acestea toarnă-mi cenuşă în vene

Trecutul îl vei lăsa în dezechilibru, altfel vei pierde altădată mult timp preţios

Pentru a te achita de datorii, poţi pierde sentimente adevărate, fără întoarcere

Merită să aştepţi oricât dar ai convingerea că la capăt te aşteaptă ce ai nevoie

Aruncă gunoaiele zornăitoare, nefolositoare, nu mai au loc în cascada inimii

Ascultă, ajută, nu prelua necazurile altora, altfel rămâi cu acţiuni negative

Toarnă în disperare gândurile mele, curăţă locul ca pe un ogor complet nou:

Inima, mintea, spaţiu, adună-te din plecări, din vis, unde îţi vei duce sufletul?

Ştiu că-ţi pasă de ceilalţi dar te laşi păcălit de aparenţe înşelătoare, trezeşte-te

Aplică ce ai învăţat până acum, rămâi deschis la noutăţi interesante, măsoară

Îmi amintesc cu ce furie înspăimântătoare loveau valurile crestele înspumate

Pentru a putea naviga delfinii dormeau rotund, pe roata neîncepută a largului

Scrisul, cred, înseamnă să urmăreşti un ţel imaginar, evaziv, greu de făcut

Pe care nu-l vei atinge niciodată, mă simt stânjenită,dar nu voi ajunge acolo

Am izbutit de prea puţine ori, comparativ cu eforturile încercărilor mele

De fapt, n-am senzaţia că voi fi luată în seamă, cred că sunt o persoană

Care bate pagini la ordinator, sunt o simplă maşină constrânsă de împrejurări

Dar asta-i viaţa mea şi ce veţi găsi aici constituie doar periferia vieţii mele

Pentru că viaţa mea intensă e munca mea, n-am prejudecăţi, încerc să înţeleg

Ceea ce este dincolo de vârsta mea, contradicţiile artei, ale societăţii, ale mele

LANȚ

Simt cum se strânge lanţul nu numai al exilatului, ci şi în planul artei

Nu sunt în centrul disputelor, sub zodia unui miracol voi scrie despre

O tulburătoare poveste de iubire pătimaşă, mi-era foame de nişte semne

De o rană care sângerează fără întrerupere, copleşitoare suferinţă la Paris

Mă simţeam o pradă a destinului, pasivă jertfei, o victimă de care depindeam

Şi nu mai doream să fiu, de mine depindea, un captiv cu drumurile închise

Poate am fost doi duşmani, dar am fost foarte fericiţi depărtaţi, chiar în doi

Simţeai că doreai să vii la mine cu inima ta nebună, contradictorie, rătăcită

Nu vreau să te ador, să te caut, este prea greu, dar peste toate, te iubesc

Doream să visăm acelaşi vis în aceeaşi noapte, protejaţi de zei în vise

Ştii cu ce se măsoară adâncimea somnului, de ce visăm fără voie? De ce?

Ce înrudiri afective ne-nlănţuie, cum să avem acelaşi vis la aceeaşi oră?

Iată că soarele străluceşte indferent sub un cer albastru şi uniform, acolo

Iar sub el goneau norii albi şi grăbiţi, fugeau mai repede ca pânzele umflate

Ne simţeam ca omul bine crescut în faţa unei amante, care nu vrea să-i spună

Că nu crede în minciunile pe care le debitează – iar vântul începea să bată

De ce n-am fost dangăt de clopot aurit, ascuns în plânsul lumii ploioase?

Luna se ascundea la pieptul pădurii, soarele încă nu răsărise, era cenuşiu

Şi-n fundul cerului o stea foarte îndepărtată nu mai clipea, noaptea pălise

Nostalgii gratuite, spectrale şi comparate de oamenii cu o fericire sfioasă

Marea începuse să se irizeze, valurile nopţii atârnau, dar mareea începuse

Şi suprafaţa cenuşie devenită de un albastru cum culoarea guşei turturelelor

Sunt o floare presată, neputincioasă, bărbatul discret, din exil… erai chiar tu

Ştiai şi tu că în viaţă nimic nu valorează mai mult decât liniştea sufletului

CREAȚIE

„Abţine-te să dojeneşti pe cineva, orcine ar fi.

Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.

Dacă nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei”

(Emil Cioran)

Creaţia este individuală, spontană, valoarea ei este uitată, nedefinită

Ea înseamnă evoluţie, ea este eternă, ea creează pentru spiritul sufletesc

Rămâne un bun obştesc, readuce omul la el însuşi, îi stimulează siguranţa

Către viaţa interioară, aici sufletul se bazează pe simţire, pe artă şi raţiune

Continue reading „Liana NICOLAE: Vieți paralele (poeme)” →

Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!

Scriu mișcându-mă prin realitate, prin trăirile mele, spiritualitate și mă-ndrept spre lumină. Scriu pentru că eram convinsă că nu știam că trebuie să scriu, nici nu eram obligată. Anul trecut spuneam că nu voi mai scrie. Nu voi scrie pînă când voi începe să scriu un nou poem sau un eseu, pe care sper să pot și să am timp să-l scriu. În momentul acesta însă, în fața acestor frumoase peisaje din grădina mea, cum n-am nimic de scris… scriu. Cînd eram copil de vreo șapte ani, bunica mă-ntreba: „De ce visezi tu mereu să fii la Paris și visezi că te plimbi pe Sena?” Nu-mi amintesc ce-i răspundeam… și mai târziu când m-a-ntrebat de ce scriu poezioare despre păsări, flori și copii, i-am răspuns: „Pentru că-mi place să citesc și dacă voi scrie serios mă va citi și pe mine toată lumea”. Doream să fiu actriță, zburătoare, făceam balet, gimnastică, începusem pianul, începusem greaca și spaniola dar timpul nu m-a lăsat să continui. Până la urmă n-am făcut mare lucru, în afară de faptul că toată ziua citeam și vara în vacanță mă bălăceam și înotam în Dâmbovița foarte limpede; și atunci și acum n-am reușit.

Nu știu cum scrie un autor și de ce? Mi-l amintesc pe La Rochefaucauld: „Voi scrie întotdeauna!” și „Înțelepciunea este pentru suflet ca și scrisul ceea ce sănătatea este pentru trup” și o glumă de-a lui George Bernard Show: ”nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”, la fel și îndemnul lui Paul Valery: „Cum puteți să scrieți despre realități eterne când realitatea…”

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrând evenimentele epocii, manipulările politicii, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației.

În scrisul meu omul s-a-nălțat pe osemintele pământului încremenit pe o grămadă de piatră. Uneori scriu pentru un celebru om de artă sau într-o zi mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea și noua mea viață mă vor ajuta să spun tot ce aveam de spus prin scris. Poate mi-am petrecut viața numărându-mi amintirile.

Scriu pentru voi, oameni, nu mi-e teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept întemeiate. Și atunci mi-am amintit de Schopenhauer… scriam dorind să fac justiție oamenilor, credeam într-o justiție iluzorie. Și mă-ntrebam: cine este vinovat? Toți sau nimeni? Nu-mi doream nemurirea, mai bine aș fi știut ce să fac într-o duminică frumoasă.

Simt scrisul în fibra, în sângele meu și al semenilor, nu am motive definitive. Nu știu ce sunt… și poet și eseist. Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Evenimentele din viața mea nu sunt eterne, ele nu sunt nici timp, nici val, nici vânt, ci un adânc respect de însuflețire și morală, ele sunt devenire… o așteptare nesfârșită deja petrecută. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Ideea de a fi sinceră într-o epocă în care lumea e ipocrită, în care minciuna devenită fenomen e răsplătită, scrisul ajunge să pară o prostie, o nebunie. Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Sunt suficient de curajoasă pentru a trăi creativ, iubesc cuvintele, imaginile pe sticlă, pânzele pictate de vizionari și ador acest pământ botezat cu apă sfințită și înviere, ca un fel de pasăre colorată care zboară invers.

Originalitatea este locul în care cineva dorește să rămână și acesta este acest pământ, cultura mea, strămoșii mei, poezia lui Eminescu, muzica lui Enescu, dalta lui Brâncuși, scrierile marilor filosofi, pentru că fiecare vis românesc începe cu un visător. Și pentru ei scriu cu recunoștință și respect. Am admirat mult verticalitatea lui Nicolae Iorga și cuvintele lui de infinită profunzime: „Sufletul nu ți-l da decât celui ce-și dă sufletul pentru tine.”

Și iată de ce scriu: să-mi păstrez libertatea ca o stare de spirit pentru lumea mea de aici și pentru lumea de dincolo. Scriitorul trebuie să știe încotro merge, în fața lui toată lumea se dă la o parte și scriu și pentru gânditorii de top – îi pomenesc în fiecare dimineață. Nu pot uita ce ne-ndemna Octavian Paler: „Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” Nu de multă vreme scriam într-un poem din noul meu volum ”Regăsire” despre relația mea cu Dumnezeu: „Nu îmi voi irosi zilele încercând să trăiesc mai mult.” Am scris și despre înțelepciunea lui Emil Zola: ”Murim câte puțin în fiecare zi, trebuie să ne obișnuim cu asta.” Să-nțelegem că doar viața este cea mai mare afacere. O primim gratis… și apoi nu știm ce să facem cu ea.

Scrisul meu este ceea ce generez cu inima și gândirea, zămislirile sufletului și priceperii mele, sunt produse de către o parte mai nobilă decât cea trupească și-mi aparțin mai mult. Ele mă costă enorm și-mi aduc mai multă cinste, au ceva bun în ele. Poate pentru că am înțeles onoarea… impusă înflăcărării unei inimi curajoase. Curajul meu trebuie să-l egaleze pe al oamenilor. Pentru ei scriu, pentru amintirile și așteptările lor, pentru oamenii în vârstă, care nu mai văd capătul și prețuiesc cu respect și cum se cuvine orice zi. Mă gândesc la tainele lor, la enigmele lor existențiale, pentru frumusețea culturii, a cunoașterii de sine, pentru o cârmuire mai nobilă a lumii, pentru că toate acțiunile din viață le săvârșim pentru că trebuie să le săvârșim.

Prin scris apelăm la intuiție, cu care nu putem vedea nimic, dar înțelegem lucrurile mult mai bine, pentru că le simțim, le trăim. Prin scris, de la Dumnezeu pornește talentul și inteligența, una universală, răspândită în ființele vii și în lumea întreagă. „Ceea ce ia naștere din limita superioară a inteligenței este tot inteligența, și inteligența este superioară tuturor lucrurilor pentru că toate celelalte urmează abia după ea.” (Plotin, Eneadele). Și dacă am fi înțeles cum trebuie ceea ce spunea Sofocle nu știu dacă am fi rătăcit în labirintul scrisului: „Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi născut.” Încercam prin scrisul meu să ajung în starea de grație a lui Jerome Nadal și: „Să nu mă aplec în fața nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în fața nimănui.”

Am scris despre viața mea, mă-ntrebam de ce scriu și mă găseam într-un labirint. Era taina ascunsă bine în sertarul zăvorât al dilemelor mele. Și m-am oprit la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile/ și niciodată nu plâng și niciodată nu râd/ iată chinul perfecțiunii!”. După el arta trebuie să fie statică…

Poezia, scrisul nu pot, sub amenințarea morții și a decăderii, să se asimileze științei sau moralei; ea nu are drept obiectiv adevărul, ea nu este decât ea însăși. Simți cum versurile îți rod liniștea ca o remușcare, ca o angoasă. Uneori poetul urăște pasiunea și spiritul îi face rău. Pentru scriitor totul este înalt și pur; greșelile sunt ale omului, artistul nu este decât plin de virtute, gândire de aur și vizionar…

Nu scriu o literatură pentru critici, nu scriu pentru snobi și nici pentru elită, ci scriu pentru acea categorie de cititori care percep și apreciază iluzia adevărată. Viața nu este compusă numai din hrană, distracție, satisfacție și plăcere ci din tot ceea ce este silit să facă fiecare individ, să accepte sau nu realitatea. Uneori talentul nu poate încăpea într-o lingură cu vârf, cu exactitate, ca o doză zilnică de substanțe medicinale, de prafuri, ca o intenție de deconstrucție a iluziei. Se spune că libertatea scrisului este spontaneitate dar nu înseamnă să facem ce vrem, așa cum zice Pascal: „Qui veut faire l’ange fait la bete.” Așa că aici, după atâția ani, m-am hotărât să pun lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Marele nefericit Van Gogh a îndurat pedeapsa singurătății din cauza pretinșilor revoluționari decadenți și uitați.

Încercările scrisului, ale artelor, romanului de astăzi, în mod formal sunt total sterile ; prin estetism trebuie judecată arta continentului prin revelarea teritoriului fantastic al conștiinței omului ; ideile țâșnesc în mod misterios din cele mai neașteptate ascunzișuri ; ficțiunile seamănă mult cu descărcarea de vise ; crude, îngrozitoare, iar cel care scrie pentru o întreagă colectivitate, se transformă în vizionarul acestui univers abominabil, prin intermediul inevitabil al Continue reading „Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!” →

Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Ne-am întrebat?

”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”

(La Fontaine, Despre oameni și valoare)

Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră

Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi grăunțele de aur al adevărului

Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere

Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară

Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării

Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina

Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească

Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea

Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit

Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală

Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?

Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor

Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele

Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute

Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe

Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate

Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile

De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem

De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru

Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început

Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început

Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite

Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput

Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire

Dor

Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul

Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima

Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos

Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate

Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule

Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor

Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo

Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta

Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura

Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?

Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde

Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit

Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om

Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna

Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața

Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare

Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme

Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat

Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit

Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă

Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!

Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții

Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde

Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat

Continue reading „Liana NICOLAE: Uimiri lirice” →

Liana NICOLAE: Poesis

Cei mai vechi

Suntem cei mai vechi din prezent

noi si iarba suntem primii veniți

toate păsările au căzut din noi

și din umbrele noastre deformate

s-au născut închipuiri decăzute

cine îmi spunea să uit de-nchipuiri

să stau departe de ele sunt nocive

să nu mă trezesc inconștientă

în fața șinelor de cale ferată

ne așezăm în substanța neuitării

deschidem ochii soarelui suntem topiți

nu atingem cu el decât cuvintele

copacul mirat se trage în el însuși

de ce te-ndepărtezi de mine ți-am zis

n-am nicio pricină ziceai n-am nimic

iți alungiseși privirea galbenă spre mine

parcă mâncai puțin pământ din drum

erai mai orb decât ai fost și mai mort

decât inainte să mă fi născut eu

nu contează mi-ai zis ești abia la-nceput

încercai să urăști orice fel de materie

orice bucată de piatră nu te lăsa să mori

aveai multe fețe – fața ochiurilor de lună

ești pasăre și cal pășteai norii și aerul

lasă-mă înlăuntrul tău mai oarbă decât ieri

am să mănânc puțin stejar poate mă mai ridic

să-ți dau o clipă o lună o oră un secol

până vulturii nu mor căzuți atrași de lună

și nimeni nu-i scapă acum nimeni nu-i scapă

atrunci ne vom povesti despre lucrurile

cele plânse și vremuri scurse cu norocul dus

osul meu din piept e zăbovit și înțelept

că am ajuns de neînțeles sub pînzele mele

umflate de dor scufundate în gânduri furate

o nu fugi de ce fugi de strigătul meu înghețat

peste păsările mele dînd din aripi

les voix se fondent dans un silence

des des mots du vent sur le sable

nous n’avons pas le temps d’attendre ni voir

les larmes ni le silence ni le bruit de nuit

tout est fini pour moi un desert immence

en moi tres sec trop signifiant l’air vole

visage sombre d’un visage immobile

comme le vent ecrasant tard les nuages

alors j’ai vu que le fleuve etait air arbre sonore

un geant tombe d un cascade du ivrogne

Vine vremea

Și vine o vreme când voi înțelege cine sunt

când minunea va deveni o banalitate

și va așeza iubirea de azi la rangul cel mare

să mă frîng pe picioare tot voi ajunge la tine

e ușor să mă simt bine chiar dacă voi cădea

pe iarbă să prind rădăcini de lut peste mine

și noaptea să vină cu florile arse-n poeme

cad mîngîieri peste noi – arsură pe ploaie

ca un jar în flăcări fără sfîrșit și fără început

un veșnic acuzat aparîndu-și nevinovăția

sunt înfiorătoare și tu vrei să mă iubești nebun

primăvara nu e a soarelui e numai primăvară

primăvara cade de pe un nor neplouat

ca niște frunze cade primăvara peste noi

prin care văd străveziu nenăscutul din noi

stau și e primăvară în chipuri și-n tăceri

și sunt fluturi și-nfrîngere căzînd pe pamînt

zbatîndu-n regret murind și trăind

nu călcați pe tăcerie mele nu le zdrobiți

nu urcați pe treptele existenței mele ascunse

am în față un drum nesfârșit neconvențional

să fiți copacul meu adăpostind gîndurile

mă gîndesc să țintesc dublu și apoi să mor

de mon esprit humilie

fait ton pouvoir et ton lit blanc

comme a la bouteille d’ ivrogne

que j’ aime voir cher indolent

de ton corps si beau

comme une etoile vacillante

miroiter la peau que j’ ai garde la forme

de mes amours decomposes…

Am dăruit

ieri îmi adoram în tine-nvolburată

iubirea mea răsfrîntă înspumată

cum oglindit în ape se ridică

Narcis căzut în valuri și-n visare

rupe această floare repede arunc-o

cu parfumul ei răspîndind uitare

stînd la-ndoială ziua se sfîrșește

timpul acestei flori s-oprește trece

caut-o-n speranță frig și-n soare

lupta ta inconștientă este egoul tău

te afli în două tabere cu tine însuți

te lupți cu veșnicia în umbra amintirii

se face alb în suflet cu lună-mpovărată

cu visuri și cu gînduri tot mai rar să bată

cu ochii mei de neguri de tine sărutați

se-nalță-n mine veșnicia-n șoapte

pleoapa mea-nghețată în cușca ferecată

liniștea-ntristării pe vorba mea de stîncă

de unde atâta sfadă în lumești regrete

în iubire nu căuta altceva decît iubire

nici milă nici regrete nici obișnuință

nici dezamăgiri ezitări frustrări sau frică

iubirea rămâne singurul sentiment

care nu trăiește urme de compromis

ea dă motive să rămâi și ne-mpinge

să te-ntorci cînd vrei cu fața nădușită

prea multe înserări am așteptat

am dăruit totul nu am nimic de povestit

nimeni nu-l înțelege ușor pe celălalt

ne-am despărțit fără să fim înțeleși

nicăieri nu e mai bine ca aici la noi

cînd credeți că adevărul e de neatins

atunci alungați sclavia fugiți din peșteri

știu că fericirea e obositoare struniți-o

cunoașterea se oprește la idealuri

nu putem păstra cu forța ploaia

nici omul nici viața nici nemurirea

l’homme est un ombre ou

nous ne pouvons jamais penetrer

ce qui brille la haine et l’amour

et dont les yeux mortels

dans leur splendide entiere

ne sont que des miroirs

obscurcis et plaintifs

Să-nălțăm

ca să ne fie bine-n lume

ar trebui să fim copaci

să ne hrănim cu pămînt

și cu toamne și cu tulpini

să intrăm sub iarbă

să prindem rădăcimi

nu te gîndi la mine

la ceva ce nu vine

îmi luminezi trezirea

mă tragi spre dimineață

să știi: am să plec într-o zi

undeva într-un loc neștiut

pe unde și tu ai trecut

să mă ascund discret

într-un munte secret

sigur voi pleca-ntr-o zi

voi pleca din prezent

să ne-ntâlnim din nou

să mă nasc din nou

să mă-ntorc la strămoși

cei rămași în păduri

cu pașii mei mărunți

apoi să mă-ntorc la tine

și-amândoi în trecut

să înălțăm alte focuri

nu atingem nici soarele

nici luna nici stelele

ne atingem doar noi

locuind într-un punct

să murim în război

nu mai vrem în trecut

acum vrem alt prezent

și un clopot căzînd

peste noi și pământ

ne-a văzut Dumnezeu

reveniți în prezent

je veux voir ton visage

et la chevelure profonde

mer vagabonde adorable

aux flots bruns et bleus

au vent devant le matin

on croit boire un vin

de Bourgogne doux amer

vainqueur et plonge

dans l ame indolente

Când va zbura

nu mă știu un om important

de aceea rămân de-o parte

viața mea ascunde adesea

în colțul din stînga un paradis

și scrisori ce nu s-au trimis

și umbra mea ce nu s-a scris

iar frazele azi nu mai vin

în ziua ce n-a dat lumină

în piept ni-i floare de cireș

trecînd mereu în dor ucis

cînd cei ce cîntă s-ar iubi

cînd lumea-n lume va veni

cînd vorba-ntoarsă va zbura

printre legende și poeme

aruncate-n flăcări mari

și așa încet parcă murisem

în piatra zbuciumată-n noi

oamenii se grăbesc să judece

sperând că ei nu sunt judecați

nu dorim să devenim genii

avem destule probleme

chiar aproape pe acest pămînt

în a deveni oameni – aici

sufletul nostru a rămas

punct de sprijin lui Arhimede

îmi așezam tîmpla pe tine

simțeam că puteam să iubesc

îmi ești zbor și îmi ești zîmbet

sunt în stare să te prețuiesc

și dacă pot să iubesc mereu

oriunde la soare la umbră

să-ți cînt să fii un om bun

visam strigam și dăruiam

dacă și tu ai rămas statornic

dacă am iubi așa amîndoi

dacă ne-am lipi cerul de noi

am deveni lumină infinită

viscol nervos de iubire-nsetat

în fiecare secundă și șoaptă

conștiința trecută prin noi…

scrisul tău sculptat în ochii tăi

je ne regardera ni l ‘or du soir qui tombe

ni les voiles au loin descendant vers la rue

et quand j’arriverai je mettrai sur la tombe

un bouquet de roses verts et rouges

et de bruyere en fleur tombant du ciel

Fără tunet

existența mea vizuală

se afla-ntr-un pericol concret

fără ea tu pari a nu exista

n-ai orizont nu ești în acțiune

rămâi o vorbire întrupată

într-o altă mare ființă

și la urma urmei și lumina

poate fi acuzată că trăiește

și că visul tău adoarme

ne-ndepărtăm unii de alții

poate din dor din amor

cumpătăm aer curat violet

suntem vinovați că existăm

trăim odată cu mileniul

suntem ideali suntem frumoși

cu inima mereu nemișcată

cu îngeri în mijlocul cerului

ochiul nostru trece prin zid

visează și curge cîntînd

zarea se-nserează cu păsări

trăgînd în stele cu zboruri

îngerul meu mă ține de mână

mereu mă trage lîngă el

se înnorează cu aripi întinse

fără tunet și fără trăsnet

plouă torențial cu melci

peste cai și peste naștere

și tu lunecînd singuratic

abandonner cette terre si rude

abandonner cette terre humide

car la force de pleurer manque

la vendange est a l’ancienne

l’alcove des sous bois

trahit nos pensees

encore rencontre

le ciel de tes yeux

avons pris notre souffle

avons gravi un silence…

Marile iubiri

marile iubiri știu ce înseamnă renunțarea

dacă se resemnează ar însemna un eșec

doar mediocritatea ne duce la renunțare

ca un exil al fiecăruia al păcatuluii

doar universul trebuie să-și spună cuvîntul

și mie îmi este tot mai urât tot de mai înțeles

să mă pierd în propriul gînd în motivul tău

nemaiavînd de la tine nicio veste un cuvînt

nu sunt o suferitoare incurabilă de rînd

nu sunt o lume peste perfecțiune și artă

sunt o modestă răbdătoare înțeleg oamenii

știu că lumea nu poate exista fără ficțiune

fără timp fără iubire moarte societate istorie

obsesiile dintotdeauna ale existenței umane

talentul exprimă o mare disciplină neabătută

un alter ego inspirat din magicul realității

străbătînd jungla istorisind încolo și-ncoace

uneori m-am îndrăgostit de infidelitățile tale

de traumele morale și sentimentale

sunt o romantică oferindu-mi iluzii inspirate

de a nu avea cînd am – de a fi ceea ce nu sunt

de a accede la imposibilul trecător al vieții

de a opri timpul de a face imposibilul posibil

de a înțelege lumea absolutului cum se cuvine

je t’aime dans le temps

je t’aimerai jusqu’au bout du temps

et quand le temps sera ecoule

alors je t’aurai aime

et rien de cet amour

comme rien de tout de ce qui est

comme rien de ce qui a ete

ne pourra jamais etre efface…

De ziua poeziei

mă simt ca și cum te-aș fi iubit

în mii și mii de forme

de infinite ori în infinite locuri

într-o viață și altă viață

la o vîrstă mică

după altă vîrstă mare

ca și cum te-aș fi iubit

au blanc d’un noiceur d’ame

val după val liniștit

pe un suflet zdrențuit

de planete spintecate

j’aime tout le noir

qui eclaire mes etoiles

ești înlăuntrul meu

atât de abstract încât

existența mea mișcătoare

părea că există

rămâneam ca niște cuvinte

într-o mare ființă

și la urma urmelor

și lumina are trup

și ea este vinovată

că noi existăm

ne mâncăm unii pe alții

din adorație și pudoare

rămânem ceea ce suntem

frumoși și nemișcați

în mijlocul cerului

ca un fel de pasăre

care zboară invers

pe cuvinte reci

rămase în urlet

ca și când ne-am fi iubit

mereu mereu dintotdeauna…

Pe o planetă…

vouă v-a dat Dumnezeu o iubire

atât de mare unduitoare

încât să vă fie teamă de ea

coborând intr-un cer de miresme

ca firul de iarbă tăiat în două

mereu fragedă mereu văratecă

gonind către soarele alb-gălbui

în jurul inimii mele rebele

de ce m-oi fi iubind cu neuitare

cu nori subțiri zvârliți spre Marte

tu ai cunoscut o iubire așa mare

care să-ți trimită gândurile aiurea

să n-o auzi să n-o poți vedea

să traiești cu ea cu o imagine veche

să te chinui în vis să rămâi flămând

să te-ntrebi ce-a mai rămas din mine

și să cazi în alt vis alergând

atîrnînd de sus și din infinit

să te lepezi de obiceiurile tale

să nu-ți fie foame să fii închipuit

notre vieille terre est une etoile

je viens de chanter l’amour

une histoire de gens heureux

je veux parler lentement a Dieu

je m’endors et tu me regardes

c’est notre enfant il vient chanter

et nous ressemble un peu

toi qui a plante les arbres

je t’offre un titre d’honneur

toi le star de la mer de la vague

pentru că ați cunoscut și voi

o iubire fierbinte plină de speranțe

ce ați dus-o cu voi fără să știți

conversând transparenți tremurați

pregătiți din timp pentru evadare

încercați de o răbdare cosmică

râdeați și vă linișteați părinții

conversînd cu vechi anotimpuri

luptați cu tot ce era invizibil

alb strălucitor blînd flămînd

pe o planetă singură fără strigăt…

Continue reading „Liana NICOLAE: Poesis” →