Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.
Mircea Dorin Istrate
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români
Filiala Mureş.
***
DE CITESC A TALE VERSURI
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
LUI EMINESCU
Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.
Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,
Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.
Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare
Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.
Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.
Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.
CÂNTEC LUI EMINESCU
Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi moştenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.
Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise şi large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Să guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi fie călătorul prin lumile străine,
Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.
Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,
Si vârsta cea de aur cu inima curată,
Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.
Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,
Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,
Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin căile luminii din ceruri necuprinse.
Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,
Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,
De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină
Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.
DE S-AR PUTEA
Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere
Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire
Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.
Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,
Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.
Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare
Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers
Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?
Motto: ,, Al tău vers de poezie
E fior şi e trăire’’
Unde oare încăput-a într-o minte omenească
Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,
Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri
Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.
Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele
Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.
Despre Timpul care n-are nici trecut nici început
Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,
Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.
Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,
Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste
Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,
Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,
Coborârea în genune când iubirile îmi mor.
Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,
Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,
Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire
Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.
Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale
Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,
Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.
O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE
Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când iubirea de moșie era viața dată vamă,
Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi
Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i genunea care naște universul din nimic,
Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la izvorul lor, spre veşnicie.
Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce minţii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei străbuni.
În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
În suflet te vom face veşnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Făne-nceput
Citindu-ți gândurile,
Iubindu-ți cânturile,
Simțindu-ți dorurile
Ce le-ai avut
Și ți-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Și toate mările
Să le păzești,
Să le-mblânzești,
Să le-ndulcești,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost’ gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat
Vecii la rând.
REÎNTORSUL
Lui Eminescu
Motto:’’ Din teiul neuitării înflorit
Înmiresmată ploaie mi se cerne,
Să plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat în amitire, prea devreme’’.
Rătăcitor prin Căile Lactee
Spre stele ce se văd ori au apus,
O clipă s-a oprit din drum să-mi steie
De vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i spuie câte multe îl apasă,
Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel izvor, de iarba înverzită,
De fata ce i-a dat o sărutare
Făcându-i fericirea înmiită,
De marea necuprinsă-n legănare,
De lacul din pădurea adormită,
De viaţa lui trăită în durere,
De cei străbuni din mituri care-l cheamă,
De Doina noastră veche unsă-n miere,
De luncile-n florite fără seamă.
Măritul îl ascultă, şi îl doare
Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,
Porunci a dat, din ceruri să coboare
Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.
HOŢ DE VISE
Pe lângă plopii fără soţ
Trecut-a Eminescu ieri
Şi pe furiş, dibaciul hoţ
S-a dus să fure primăveri
Şi-o floare-albastră din grădină
Şi-arama codrilor de fag
Şi un Luceafăr de lumină
Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag.
Şi-un vers din doina întristată
Şi o crăiasă din poveşti
Atât de fragedă luată
De Cupidon, cel îndrăzneţ.
Şi viaţa sa, cea scurtă clipă
Şi doruri ce s-au risipit
Şi mari iubiri trăite-n pripă
Într-o clepsidră de argint.
Şi anii săi de fericire
Şi timpu-acela necuprins
Şi un crâmpei de nemurire
Şi-un colţ de rai, trăit în vis.
Şi un sărut cât o vecie
Şi-o lacrimă de dulce rouă
Şi-o clipă-amară de iubire
Trăită-n doi, sub lună nouă.
Cu toate astea ce-a furat
S-a dus purtat de dor în vânt,
Mi le-a topit în gând curat
Şi le-a turnat într-un cuvânt.
Tu, Eminescu, hoţ pribeag,
Mai vin’ la noapte de mă fură,
Te-oi aştepta cu dor şi drag
S-aud un vers din a ta gură.
Voi spune la vecinii mei
Că stai ascuns în amintire
Şi parfumat cu flori de tei
Te-ai dus pe valuri de iubire.
EMINESCU E CU NOI
După sfințirea bustului Eminescului
de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.
Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La sfânta mănăstire cu toții împreună
Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.
Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc
Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Doamne, ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc?
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina cea lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
ZBURĂTORULUI
Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis
Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,
Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină
O codană stă în noapte visătoare și suspină?
Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate
Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,
Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde
Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.
Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare
Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?
Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată
Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.
N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,
Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?
N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?
Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.
Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,
Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori
Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață
Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.
Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,
Unde-n viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?
Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,
Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc,
Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,
Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,
Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,
Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.
Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis
Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,
Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,
Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
12 iunie 2019