Ortodoxia şi societatea pragmatică – Dialog între Tudor Petcu şi Klaus Kenneth

Klaus Kenneth este scriitor, profesor şi muzician din Elveţia şi nu în ultimul rând unul din cei mai importanţi gânditori ortodocşi contemporani din Occident, cunoscut mai ales datorită operei sale Două milionane de kilometri în căutarea adevărului, în care sunt relatate o serie de experienţe spirituale personale.

 Tudor PETCU: Mi-ar plăcea să începem discuţia noastră prin a lua în considerare semnificaţia pragmatismului, care, în zilele noastre, este un subiect foarte important, în special din punct de vedere social şi cultural. Dată fiind această stare de fapt, întrebarea mea este următoarea: care este perspectiva dvs generală in calitate de gânditor ortodox asupra pragmatismului? Credeţi că pragmatismul, general vorbind, este o deconstrucţie a moralităţii elementare şi chiar a spiritului uman?

Klaus KENNETH: Ştiu pur şi simplu că Hristos Însuşi a fost foarte pragmatic în învăţăturile şi cuvintele Sale după cum a fost confirmat mai târziu de către Apostoli. Cred că istoria a arătat suficient de mult că cei ce nu au avut o experienţă personală în Hristos, au distorsionat sensul afirmaţiilor Sale, şi astfel, ca urmare a neînţelegerii lor, s-au înstrăinat de Viaţa însăşi. Toţi oamenii sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cei ce se ghidează după propria lor imagine, aşa cum au făcut numeroşi gânditori protestanţi, demonstrează de fapt că nu l-au înţeles pe Hristos, după cum nu au înţeles nici pragmatismul Acestuia.

În sfârşit, putem afirma că scandaloasa schismă a Bisericii a fost şi un rezultat al faptului că gânditorii romani au abandonat locul inimii, începând să filosofeze asupra Scripturii, dând naştere unor neînţelegeri.

Înţeles în acest fel, după cum Hristos ne-a spus, pragmatismul ortodox este singura cale care va salva lumea, moralitatea elementară şi spiritul uman. Acest Adevăr este păstrat în Biserica Sa. O biserică făcută de mâna omului, orientată mai mult înspre a discuta despre chestiuni filosofice, o biserică ce nu corespunde unui spital pentru sufletele rănite, nu are dreptul la existenţă. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care bisericile catolice sunt din ce în ce mai goale în zilele noastre. Hristos nu a venit să prezinte umanităţii câteva noi afirmaţii teoretice sau teologice, în niciun caz. El a venit să creeze o viaţă complet nouă pentru întrega umanitate. Înţeles în acest fel, pragmatismul ortodox înseamnă reconstrucţia naturii căzute a omului şi o contrapondere la deconstrucţia valorilor morale elementare.

 Tudor PETCU: Ortodoxia este o foarte importantă perspectivă teologică şi viziune asupra lumii, societăţii, culturii, etc. Dar, înainte de toate, ortodoxia este un mod de viaţă foarte profund şi de aceea este esenţial să o înţelegem corect. În acelaşi timp, după cum am subliniat, pragmatismul este într-o continuă dezvoltare, considerat una din marile tentaţii ale lumii contemporane. Putem vorbi de un anumit raport între ortodoxie şi prgmatism, şi dacă da care ar fi acesta?

Klaus KENNETH: Prefer să spun cea mai importantă perspectivă teologică, şi nu doar o perspectivă. Următoarea problemă este acest mod de viaţă foarte profund, care din păcate nu este urmat de cel puţin 95% dintre credincioşi plus faptul că o foarte mare parte din cler nu înţelege întru totul un asemenea mod de viaţă. Înţelegerea, după cum sfântul părinte Sofronie îmi repeta de multe ori, trebuie să vină din înâlnirea cu Hristos în inimă, şi nu din creierul care filosofează. Pentru că altfel nu se va deschide uşa celor ce cad tentaţiei de a dori să modernizeze ceea ce în realitate este veşnic.

Continue reading „Ortodoxia şi societatea pragmatică – Dialog între Tudor Petcu şi Klaus Kenneth”

Augustin OSTACE: Sfântul Sacrament

În cadrul bisericii catolice, sărbătorim între 24 şi 27 septembrie 2020, magii prevestitori ai mântuitorului Iisus, Kölnerdom – Drei Könige, ale căror sfinte relicve se află chiar în altarul marii catedrale de pe Rhein… Patologiile Corona, tot mai extinse şi mai agresive, au redus enorm din liturghiile şi ritualurile creştine (adăugam aici, scandalurile din ultimii ani din bisericile catolice, ortodoxe, protestante şi neoprotestante, implicate în grave acuzații de pedofilism, homosexualitate, inginerii financiare, politicianism întru anihilarea tradiţiilor europene, incluzând aici măsuri anticreştine, susţinerea iresponsabilă a unor uragane de migraţionism, interminabile şi deplorabile, imoralitate faţă de credincioşii încă rămaşi întru credinţă, iar lista gravelor enumerări nu se opreşte aici!) Dar, rămânând neclintit în credinţă şi rugăciune, în meditaţie şi contemplaţie, privind zilnic Domul de pe balconul meu din Feldstr. 43, creându-mi obligaţia de a aprinde o lumânare la Dom, ori de câte ori sunt în Köln, de a străfulgera lumina solară ce reaprinde imensele vitralii ai Catedralei, de a citi şi reciti suferinţele golgothelor sculptate, în acordurile divine ale muzicalităţii venite de dincolo de compozitori şi orchestraţii… Sunt ferm convins că Sfânta Cruce, Heilige Kreuz, prezentă în tot şirul celor 12 Golgothe alături de Iisus Christos, devine ea însăşi fiinţă a suferinţei, Mitdasein-in-Christus, co-fiinţând între Om şi Dumnezeu, împăcând lumea cu sine, din trinitatea (terestro-divină), Om-Cruce-Divinitate! …Cred Doamne, mărturisesc Doamne şi ştiu Doamne, că tu eşti Creatorul Universului celui viu, celui însufleţit şi celui de necuprins!

————————

Augustin OSTACE

Köln Nord, Deutschland, Germania

24 septembrie 2020

Lansare Duminică la Mănăstirea Petru Vodă. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – Convorbiri cu Victor Roncea și GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite consemnate de Florian Palas

Mănăstirea Petru Vodă, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și martirilor din temnițele bolșevice, lansează duminica aceasta, după sfânta liturghie, o nouă lucrăre dedicată Părintelui Justin Pârvu, la 7 ani de la adormirea sa întru Domnul. Jurnalistul Victor Roncea a publicat sub egida Mănăstirii o carte de interviuri cu Duhovnicului Neamului, intitulată PĂRINTELE JUSTIN: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”, citat extras dintr-un interviu acordat ziaristului de mărturisitorul ortodoxiei, fost deținut politic timp de peste 16 ani.

Lucrarea are în deschidere cuvinte ale Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan și  Arhiepiscopului Tomisului, IPS Teodosie, împreună cu o prefață a Monahului Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin, cât și mărturii despre minunile din viața pământeană și cea cerească a marelui duhovnic relatate de Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin – Petru Vodă și de Arhimandritul Hariton Negrea, stareț al Mănăstirii Petru Vodă.

Citatul mai larg din care s-a ales titlul este un îndemn profetic pentru tot creștinul zilelor de azi: “Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.”

Cartea, dedicată In Memoriam Doamnei Aspazia și Bunicii autorului, va fi disponibilă după lansare, pentru început, la Mănăstirea Petru Vodă și la Librăria Sophia, din București. Mai multe detalii, la ParinteleJustin.Ro

GENERAȚIA MĂRTURISITOARE

Totodată, cu aceeași ocazie, după prezentarea de la Centrul Reduta din Brașov, va fi lansată și la Petru Vodă lucrarea profesorului Florin Palas GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite. Doamna Aspazia Oţel Petrescu, născută la 9 decembrie 1923 și plecată la Domnul pe +23 ianuarie 2018, fostă ucenică a Părintelui Arsenie Boca, s-a remarcat după cei 14 ani de temniță kominternistă prin cuvântul viu pe care l-a răspândit prin cărțile sale memorialistice călăuzitoare pentru generațiile viitoare, iar Domnul Nicolae Purcărea, martir cu 20 de ani de temniță grea prin 11 închisori bolșevice, (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015) a fost desemnat pentru darul său de sculptor popular Tezaur uman, titlu acordat la nivel mondial persoanelor „purtătoare, păstrătoare şi transmiţătoare de elemente de patrimoniu cultural imaterial”.

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, în cadrul căruia a efectuat cercetări privind fenomenul bolșevic și a cules mărturii de istorie orală ale supraviețuitorilor anticomuniști din rezistența armată din Munții Făgărașului și ale unor mari mărturisitori ai închisorilor comuniste. A fost unul dintre coordonatorii lucrării „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente” (alături de jurnalistul Victor Roncea și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski), îngrijitor al lucrărilor de memorialistică “Victime și călăi” (al cărei autor este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, Octav Bjoza), “Generația neînfrântă” (scrisă de luptătorul anticomunist, dr. Teofil Mija) și “Destăinuirile unui pribeag” (lucrare aflată sub tipar, cuprinzând memoriile de război, de prizonierat în lagărul sovietic din Oranki și încarcerare în temnițele comuniste din România ale ofițerului Stelian Rădulescu). A îngrijit, împreună cu Crina Palas, lucrarea Poeți după gratii, editată de Mănăstirea Petru Vodă.

Victor Roncea este ziarist din 1990, când a debutat ca fotojurnalist în revista „Glasul” a Ligii Studenților și la ziarul „România liberă”, ca reporter. A studiat fotografia în Statele Unite ale Americii unde s-a refugiat după Mineriada din iunie 1990 și unde a fost și corespondent pentru presa din țară. A mai lucrat la publicațiile „Mișcarea”, „Ultimul Cuvânt”, „Ziua”, ca șef departament și senior editor, „Curentul”, ca redactor șef adjunct, și a mai colaborat și la alte reviste. În prezent este publicist la ZiaristiOnline.Ro, ActiveNews, „Bursa”, „Evenimentul Zilei” și „Evenimentul Istoric”. Este cercetător extern CNSAS din anul 2006 și a scris, editat și coordonat 15 lucrări de specialitate, pe teme geopolitice, istorice și jurnalistice. Este membru al mai multor organizații civice și profesionale și a primit mai multe premii pentru activitatea sa, cel din urmă fiind Premiul „Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan” conferit de Centrul European de Studii Covasna-Harghita al Academiei Române, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș și Episcopia Covasnei și Harghitei, „în semn de prețuire și recunoștință în sprijinirea Bisericii Ortodoxe, a școlilor în limba română și a instituțiilor de cultură românești din județele Covasna, Harghita și Mureș, în cadrul Proiectului Români pentru Români”. I-a avut drept duhovnici și îndrumători pe Părintele Sofian Boghiu, încă din 1986, pe Părintele Gheorghe Calciu, în SUA, pe Părintele Constantin Voicescu la revenirea în țară, și apoi pe Părintele Ioanichie Bălan și pe Părintele Justin.

Prezentăm aici, din lucrarea dedicată Părintelui Justin

Cuvântul autorului

 

De vorbă cu un Sfânt

 

La 7 ani de la intrarea în veșnicie a vrednicului de pomenire Părintele nostru Justin, Bătrânul Munților cu 17 ani de temniţă şi 77 ani de monahism, la îndemnul și cu binecuvântarea Părintelui Stareț al Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandritul Hariton Negrea, am adunat 7 interviuri cu Duhovnicul Neamului, publicate în timpul vieții sale pământești, ca semn de mic omagiu spre rodnica lui amintire, pentru a pune din nou în valoare cuvintele sale de foc, mereu arzând spre luminarea tuturor credincioșilor, a tuturor cititorilor.

O parte dintre acestea, conform prorociilor Părintelui și încercărilor vremurilor pe care le trăim, au dispărut de pe suprafața internetului sau au fost reclamate de neprietenii României și ai Adevărului pentru a fi eliminate din spațiul public al realității orwelliene pe care o trăim. Au fost, într-adevăr, singurele interviuri apărute într-un ziar de circulație în tot spațiul istoric și spiritual românesc, din țară și străinătate, cum a fost celebrul și puternicul ziar Ziua. Aceasta a și deranjat dușmanii cunoscuți ai Cuvântului. Iată de ce cred că este important ca aceste convorbiri publicate în presa națională, să fie reunite în volum și iată de ce îi încurajez pe toți colegii mei de breaslă care au avut acest privilegiu, de a intervieva un Sfânt în viață, cât și pe toți credincioșii și fiii duhovnicești ai Părintelui, pe toți trăitorii minunilor sale din trecut, prezent și viitor, să vină cu mărturiile lor spre a fi adunate și publicate la sfintele mănăstiri ctitorite de fostul deținut politic spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli și ai mărturisitorilor neamului românesc și credinței cele adevărate.

Cu ajutorul Domnului, vom întregi această lucrare cu discuțiile încă nepublicate pe care le-am avut cu Părintele Justin de-a lungul anilor. Cuvintele Duhovnicului Neamului trebuie redate spre veșnicie pentru că ele constituie un perpetuu îndemn la luptă pentru Adevăr. Așa cum ne îndruma însuși Părintele: „Gazetarul trebuie să fie omul liber care să exprime cuvântul nu al lui, ci al nației. Gazetarul trebuie să aibă mereu în față nevoile nației. El nu scrie de dragul artei. Orice rând scris într-o gazetă, într-o revistă, într-o carte, trebuie să aibă în vedere starea aceasta a nației. El e un apostol, al nației, gazetarul.”

În dorința de a se întări în conștiința publică drept un îndemn întru apărarea ființei naționale am preluat titlul acestei lucrări – „De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – din unul dintre interviurile acordate de Duhovnic ziarului Ziua. Astăzi fraza este răspândită, după părerea mea, în aproape întreg spațiul ortodox românesc. La fel de cunoscut este cuvântul ce ni l-a lăsat pe patul de moarte Părintele Gheorghe Calciu, când l-am vizitat la Spitalul Militar puțin după vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Atunci, preotul veșnicei tinereți ne-a spus, mie și fratelui meu, George, profeția tulburătoare “O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”. Am fost mișcați atunci de confesiunile pe care ni le făcea Părintele Calciu, îndrumătorul pașilor mei în credință pe când eram în Statele Unite ale Americii, dar nu cred că am realizat că este, cu adevărat, o prorocie. Așa cum, atunci când Părintele Justin ne spunea că „Vor veni vremuri grele, prin ce am trecut noi este nimic pe lângă cele prin care veți trece voi”, nu ne venea să credem. Ce ar putea fi mai greu decât iadul îndurat de bunicii noștri în pușcăriile bolșevice?, ne întrebam uimiţi. Şi iată că urgia – cum a definit-o Părintele – a venit. Și o trăim azi, cu efecte devastatoare asupra sufletelor neîntărite și sănătății naționale și, mai ales, asupra copiilor României și viitorului lor. În urmă cu mai bine de un deceniu, mai precis în ianuarie 2009, Părintele Justin, „un biet bătrân din Munții Neamțului”, avertiza printr-un Apel național asupra a ceea ce părea bizar pentru necunoscători – riscurile RFID și RF-EMF (sistemele de identificare prin radiofrecvență și câmpurile electromagnetice de radiofrecvență și microunde) asupra umanității și pericolele internetului obiectelor și controlului total prin ceea ce numeam dictatura biometrică. Astăzi, pandemia 5G este aici și viitorul profețit de Părintele Justin pândește nu numai România ci întreaga lume. Mulți, enorm de mulți oameni nu înțeleg nici azi ceva din aceste teme care vor supune omul inteligenței artificiale și, în termeni eshatologici, antihristului. Rândurile din această carte sunt și un remember al avertismentelor Duhovnicului.

Mulțumesc aici tuturor maicilor și monahilor care ne-au ajutat de-a lungul acelor ani și ne-au susținut până azi prin blândețea și rugăciunile lor, maicii-ziariste Fotini și monahului Filotheu Bălan, secretarul personal al Părintelui Justin, precum și, de asemenea, maicii stavrofore Justina Bujor și părintelui arhimandrit Hariton Negrea, ucenici ai Părintelui Justin rămași la conducerea celor două mănăstiri de la Petru Vodă ctitorite de Părintele Justin, și ale căror mărturii despre marele Duhovnic al Ortodoxiei române le-am adăugat în acest volum.

Multe mai sunt de spus despre Părintele nostru, a cărui prezență continuă o simțim, la nevoie sau când ne poartă pe aripile rugăciunilor sale. Dar ceea ce ne unește, probabil, cel mai mult, pe toți cei care am fost mângâiați de harul său, este infinitul dor de Părintele. Să rămânem uniți în acest dor de Cer, așa cum ne-a învățat Părintele Justin, spre iertarea păcatelor noastre, dăruirea întregii noastre vieți lui Hristos Domnul și mântuirii cea de obște a neamului nostru românesc.

Hristos a Înviat!

 

Victor RONCEA

Ziaristi Online

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne

   „Dumnezeu pregăteşte fiecărui suflet

   timpul necesar pentru curăţire, luminare

   şi desăvârşire în actul cunoaşterii spre

   mântuire.” (Virgil Maxim)

 

 

   Pe Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au pătimit deopotrivă Dumnezeirea Treimii, Maica Domnului, întregul Cer şi o parte dintre Aleşii pământului.

 

   Crucea Hristică este rădăcina aşezării noastre în Vatra binecuvântată a veşniciei, trunchiul menirii noastre ca fiinţă religioasă, corola suferinţelor, mireasma mistică a jertfirii întru Dumnezeu şi Neam, dar şi Potirul răscumpărării întru biruinţa Învierii.

   Crucea poartă în trup sângele Jertfei şi-n spirit potirul Răscumpărării creştinului.

 

   Crucea Neamului poartă în trupul şi spiritul ei zămislirea dacoromânilor şi întocmirea apartenenţei şi permanenţei lor Hristice: trădarea şi vânzarea pe ,,30 de arginţi” de către Iuda, uneltirile saducheo-fariseice, condamnarea Irodo-Ana-Caiafică,  lanţurile şi biciuirea, scuiparea şi denigrarea, oţetul şi fierea, trestia şi suliţa, piroanele şi cununa de spini, lacrimile de sânge picurate din sufletul Mamei, suferinţa şi cutremurarea Ucenicilor, jalea şi tânguirea Mironosiţelor, dar şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, mângâierea Duhului Sfânt, Apoteoza bucuriei Fecioarei Maria, Liturghia slăvirii cereşti, splendoarea cântării pământului, răscumpărarea vieţii întru Înviere.

   Crucea suferinţei Generaţiei misticeînnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică. “Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

   Jertfa este un act curat, suprem, sfânt, desăvârşit prin care se întrupează în iubirea creştinului jertfitor dragostea Dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc!” (Evanghelia Sfântului Apostol Ioan XV, 12-14)

   Porunca Iubirii este dată tuturor împlinitorilor dragostei divine până la sfârşitul veacurilor, având Măsura Iubirii lui Iisus Hristos: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan XIII, 34-35)

   Jertfa este un act al comuniunii supreme dintre martirul creştin ortodox şi Dumnezeu, împlinită ca un Dar sacru oferit Creatorului, ca iubire prisositoare şi dăruitoare la Darul absolut săvârşit de Dumnezeu prin Creaţia Sa, atotprisositoare şi atotdăruitoare. “Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare  a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a constituit şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă: dăruirea totală, necondiţionată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste.” (Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti-1991, p. 14)

   Omul – Chip al lui Dumnezeu a fost aşezat de Atotcreatorul în Creaţia Sa, apoi reaşezat de Hristos prin Întruparea Sa, întru Calea mântuirii, ca o Cruce a împlinirii, a desăvârşirii între Jertfă şi Răscumpărare, printr-o perpetuă creaţie a Iubirii – comuniune divină Om-Dumnezeu în viaţa Bisericii, a Neamului şi a lumii.

   Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului  XX, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice, şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

   Eroii şi Martirii acelei Generaţii sacre de înnoire a Neamului şi-au împletit din fiorul şi fascinaţia mistică, un acatist al voinţei, un şirag şi o metanie de doine, înfiorând sub faldurile învârtoşatului destin soroacele crucilor şi-al răscrucilor vremii…

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului Eroilor-Martiri, punând jalea în bocet de marş. Şoaptele inimilor de Mame licăreau ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trecea-n mireasma hlamidei de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia şi ura cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Îndurările se prefac în lacrimi de ceară aprinsă, iar rănile, devin o adiere parfumată de trandafir. Suspinele lui Iisus şi-ale Eroilor-Martiri s-au înaripat în fluturi. Sutaşii, gaborii păzeau lumina prelinsă din cântarea îngerilor. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi, peste smeriţii asceţi care şi-au transfigurat prin har sufletele în sihaştri.

    Crăiasa Maria Vlaherna cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii nemuritoare. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit înmiresmată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, frângându-se în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a întrupat în taina Viţei de vie, iar untdelemnul s-a revărsat pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de cuminecare. Buretele a absorbit zenitul din surâsul Fecioarei Maria. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului dacoromân. Fierea s-a preschimbat în nectarul de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr auriu. Suliţa s-a smerit incrustându-se în sceptrul demnităţii valahe. Ţarina Olarului a rodit un camp de maci şi de învieri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt

„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

   temelie dumnezeiască a evlaviei.”

      (Troparul Sf. Constantin şi Elena)

 

 

   Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

   Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

   Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi  Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

   Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

   Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea  împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

   Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

   Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

 

   Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

   Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

   „Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

   Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

   Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

   Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

   Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

   Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

   După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul HristosPurtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

   Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

   Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a  lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

   Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

   Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

   Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

   Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

   Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

   A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală  a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

   Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

   Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

   Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

  • scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

   În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

  • întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)

   “Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

   de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

   Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

   politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)

 

  

   Filocalia Suferinţei şi a Jertfei se asumă Mărturisirii lui Dumnezeu, ca sens al desăvârşirii Omului creştin întru virtutea ca împlinire a Dragostei sale divino-umane.

   Suferinţa a fost dată ca măsură a jertfei noastre, a tuturor oamenilor privind alegerea iubirii lor la chemarea dragostei lui Dumnezeu.

   Însuşi Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, în mod expres pentru Om, a ales şi împlinit Suferinţa şi Jertfa Sa, pentru a da sens Omului creat întru virtutea desăvârşirii sale, a asemănării cu Atotcreatorul, privind procesul existenţei fiinţiale pentru mântuirea sa.

   Prin Suferinţă şi Jertfă Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat Pildă, reîntrupându-Se întru Biruinţă şi Înviere, deschizându-i Omului religios, creştinului ortodox Calea înspre Suferinţă şi Jertfă pentru a putea apoi să se întrupeze biruinţei şi învierii sale.

   Greşala fundamentală a Clerului şi a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Universale a fost că nu a făcut cunoscut lumii necreştine, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an, secol de secol, mileniu de mileniu că doar IISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Singurul care a Răscumpărat omenirea pentru ca la rândul ei omenirea să se poată răscumpăra numai prin El.

   Ba mai mult, din Trunchiul Bisericii lui Hristos s-a desprins o ramură care s-a asumat ca Biserică universală pontificală aflată sub oblăduirea “Vicarului” lui Hristos, slăbind unitatea Bisericii, slăbiciune pe care a accentuat-o pe parcursul milenar.

   Fiecare Naţiune, religioasă, creştină sau nereligioasă şi-a avut Profeţii ei, care au avut menirea, misiunea călăuzirii întru spiritualitate a neamului respectiv şi nicidecum rolul de Jertfitor sau Răscumpărător al omului, oricare ar fi el, după ce a îmbrăţişat, asumat şi mărturisit pe Hristos prin mistica Suferinţei şi a Jertfei sale.

   Nici, Fecioara Maria – Maica Domnului, care este Creatura supremă, desăvârşită, aleasă ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, nu-şi poate asuma rolul de mântuitoare, decât cel de mediere întru iertarea păcatelor păcătoşilor.

   Tot ceea ce a existat în afara Creştinismului Hristico-Evanghelico-Apostolic, în afara stupidei pretenţii de “infailibilitate” a “Vicarului” de la Roma, ca Zamolxis, Budda, Confucius, Lao-Ţzi, Krishna, Vişnu, Mitra, Mani, Mahomed, Zoroastru ş.a., ca  “zeităţi” au fost profeţi mai mari sau mai mici, dar nimic mai mult decât atât.

    Acest fenomen absolut, trebuia demonstrat clipă de clipă, permanent, de către Clerul şi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Universale, pentru ca acea parte a lumii necreştine să înţeleagă că doar în Hristos se poate naşte, în Hristos se poate trăi, în Hristos se poate împlini, în Hristos se poate muri şi numai în Hristos se poate învia, folosind comuniunea interreligioasă, interculturală, interetnică, doar prin cuvânt, prin cultură şi prin spiritualitate, astfel, nu s-ar mai fi găsit “vicari” ai lui Hristos, “răscumpărători” ai neamurilor care să-L substitue pe Hristos, nu s-ar mai fi născocit erezii, secte, cunoaşteri gnostice, schisme, reforme, contrareforme, iluminisme, postulate filosofice, ipoteze scolastice, evoluţionisme ştiinţifice, doctrine politice, programe şi impuneri economice, nu s-ar mai fi încumetat “răscumpărători” care să-şi “răscumpere” naţia lor, ucigând  naţiunile altor popoare, nu s-ar mai fi fondat Oculta internaţională, suprastatală, nu s-ar mai fi declanşat conflicte religioase, migraţii, invazii, ambiţii de hegemonii teritoriale, nu s-ar mai fi “dospit” conspiraţii, răscoale, revoluţii, “dictate”, “ultimatumuri”, trădări regale, războaie mondiale, atacuri atomice, neutronice, energetice, arme biologice răspândite pentru “exerciţiu”…, ca astăzi.

   Un lucru este cert, Dumnezeu a făcut Cosmosul şi pe Om l-a pus Regele lui, apoi după căderea Omului, l-a ridicat prin Întruparea Fiului, dându-i putinţa îndumnezeirii.

   Atunci, cine a creat virusul ca Substanţă Toxică de Luptă împotriva Omului?!

   Filocalia (Phillokalya, phillokalyas, phillokalos în limbile vechi sacre, proto-dacă-kaoine, sanscrită, greacă, aramaică,) se defineşte după sens ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască, iar după formă ca o culegere de texte, poeme mistico-ascetice ce cuprind trăirea mărturisirii religioase a misticului.

   Semantica cuvântului depăşeşte învelişul său etimologic profilându-se într-o psihologie proprie, într-o spiritualitate sacră, care se asumă într-o vocaţie, într-o misiune desăvârşită. De aceea definirea lui ni se revelează ca sens şi simbol totodată, iar înţelepciunea sa îşi are valoare divină de dar, doar când se dăruişte.

   Fillo+kallos, semnifică  <<iubirea de frumos>>, kallos fiind deopotrivă şi bine şi frumos, sau asociindu-l cu alte cuvinte, semantica lor, expresia, capătă o altă consonanţă, o altă dimensiune în plan metafizic şi spiritual, nepierzâdu-şi sensul ci comutându-l pe un plan superior într-un suprasens, într-un suprasimbol.

      FILOCALIA în sine este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a înţelepciunii, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistico-contemplative a omului religios în antichitate, iar mai târziu a creştinului cu Dumnezeu, devenind după formă o culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate întru devenirea isihastă circumscrisă Arhetipului hristologic.

    Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere.

     Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii.

     De fapt, trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa întru Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Epistola către Galateni 2, 20).

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)”

Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, între Om şi Dumnezeu, ei se arată doar foarte puţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data morţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate, 7 aprilie (14 nisan, după calendarul iudaic), anul 30 al erei creştine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre data naşterii Sale, în privinţa căreia aproximaţia este cel puţin 3 ani[1].

Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârşită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic”, atunci când, în anul 531, a calculat era creştină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei, dar însă Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani.

Cele doua mari întâmplări în jurul cărora se află cheia de boltă a credinţei creştine sunt: căderea în păcat şi răscumpărarea. Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost şi răscumpărarea, ea făcându-se prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „Plinirea vremii”. Prorocii au vorbit despre ea şi spusele lor s-au împlinit întocmai, toate. Ele au păstrat credinţa într-un singur Dumnezeu, fiind adevăratele fulgere ale adevărului şi luminând calea spre împărăţia harului. Răscumpărarea a fost determinată în timp şi spaţiu şi arătată prin anumite semne prin a fi recunoscută de toţi[2].

Proorocirile Vechiului Aşezământ deveneau, rând pe rând, adevăr şi certitudine. Timpul şi locul naşterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viaţa, moartea şi învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Dumnezeiasca solie  a arhanghelului Gavril înspăimântase pe Fecioara Maria care s-a cutremurat  şi, smerită, a acceptat taina, cu adevărat mare pentru întreaga creştinătate[3].

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16)din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa harică, în care omul să fie în legătură strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S-a născut[4], pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.

Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1, 45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani. După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David[5].

Continue reading „Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS”

Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre

        Dreptatea şi simţul de dreptate. Iată un exerciţiu de vindecare pentru ceva ce chinuie de mult inima noastră. De mult, de parcă dintotdeauna..

Am zice aşa. În viaţă omul se cade să fie cavaler. Cavaler cu oamenii. Dar cavaler şi cu Dumnezeu.

Când primul lucru se întâmplă, omul ajută şi ţine la oameni. Se angajează în multe bătălii pe care le vede drepte. Se luptă mult, iubeşte mult, suferă mult. Dar la sfârşit, are nesiguranţa dacă bătăliile câştigate sunt pentru pământ sau pentru Cer. Dacă suferinţa lui a fost ziditoare şi răscumpărătoare, sau dacă a dat-o ca preţ pentru acel moment în care oamenii au trebuit să-i mulţumească, când s-au simţit mai în siguranţă, când l-au validat. Ca un perpetuum mobile auto-sustenabil. Oare chiar iubeşte el atât de mult lumea, sau iubeşte aparenţa dreaptă a ei? Recompensa morală a victoriei e dulce, dar o zi-două de trăit în mijlocul aceleiaşi lumi pe care a ajutat-o îi sunt de-ajuns pentru ca ea să i-o stingă şi să-i furnizeze, mereu, alte războaie. Ceva, parcă, ireductibil rămâne la temelia victoriilor lui, acel germene pe care „moliile şi rugina îl strică şi furii îl sapă şi îl fură” (Matei 6, 19). Ca şi cum chiar faptul de a fi cavaler întreţine dubiul cu privire la natura ta adevărată de cavaler. Cât timp eşti şi te porţi aşa, pe placul oamenilor şi după morala considerată dreaptă, n-ai de unde să ştii dacă chiar eşti, cu adevărat, aşa… Ciudată idee, nu? Nu poţi să scapi de acest vierme intelectual şi moral care roade postura de cavaler al oamenilor decât, pesemne, când abandonezi conceptul cu totul şi cauţi altceva. Adevărata sursă a cavalerismului.

Când al doilea lucru se întâmplă, atunci omul încheie alte socoteli cu existenţa şi cu Dumnezeu. Renunţă la ceea ce credea el că înseamnă să ajuţi oamenii. Să ţii la ei. Chiar să-i iubeşti. Pentru că toate erau determinate de ceea ce credeau oamenii despre iubire, sinceritate şi ajutor. Pentru că – dacă e să ne amuzăm un pic – nu poţi să întrebi moliile şi rugina şi furii dacă materialul e bun. Bineînţeles că e bun! Pentru ei… Pentru că au mai mult de unde să tragă, să mănânce, să strice. De acolo îşi hrănesc existenţa ei înşişi, şi ceea ce părinţii Patericului au numit cu înţelepciune „duhul slavei deşarte”. Dă-i oricât de mult material din cel al lumii, oricât efort moral – dar nu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

În legătură cu situaţia creştinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de consideraţii de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre şi în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca şi la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absenţa unor informaţii certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile româneşti, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenţi. Creştinarea treptată a slavilor aşezaţi aici denotă că exista nu doar masa credincioşilor, ci şi o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi  şi periodeuţi) şi preoţi, cei ce săvârşeau predica şi botezul. Comunităţile creştine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viaţa bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general  impuneau adaptarea comunităţilor locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârşea hirotonia preoţilor? Chiar dacă ar fi supravieţuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidaţii la hirotonie din ţinuturile îndepărtate unde s-ar fi preoţit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns.

Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migraţiei slavo-bulgarilor păgâni, necreştinaţi încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureş era nevoit să meargă, în condiţiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existenţa unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: „Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre şi Mare sau cei rămaşi în sudul fluviului după migraţiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoţi, să sfinţească biserici ş. a.”. Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunţuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Acelaşi autor afirmă că Bizanţul a trimis misiuni creştine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari şi sârbi, dar nu şi la români, întrucât aici exista o „veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român”. El continuă în acelaşi spirit: „Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine …să-şi aibă propria lor ierarhie superioară…, iar românii, creştinaţi cu şase-şapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi”. Aceste susţineri denotă aceeaşi neînţelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre şi Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente şi nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înfiinţarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) şi Dârstor (Durostorum),  „ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia şi în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară”. Autorul ştie prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înfiinţate după 864 (creştinarea bulgarilor) şi atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicţia este evidentă.

Şi românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au răsunat în bisericile noastre româneşti de la oraşe şi sate, cuvintele neînţelese de popor ale liturghiei slave. Apoi, actele cancelariei domneşti pentru stăpânirea moşiilor, zapisele de vânzare, cronicile şi poruncile de judecată se scriau în slavonă. Chiar şi după înlocuirea, în Ţările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobişnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură şi alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări şi de când datează slavonismul? Întrebarea şi-au pus-o mulţi istorici, cărturari şi cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereuşita conciliului de la Florenţa de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte şi cărţi slavone anterioare conciliului de la Florenţa. Pe de o parte, istoricii străini, adepţi ai teoriei imigrării  românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor aşezat, cu o clasă suprapusă învăţată. Alţi istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoţii lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, şi în acest fel au învăţat slavoneşte. Dar nici această explicaţie nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea şi Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.

În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.

Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea  a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.

Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.

Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)”