Ne-am întrebat?
”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”
(La Fontaine, Despre oameni și valoare)
Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră
Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi grăunțele de aur al adevărului
Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere
Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară
Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării
Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina
Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească
Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea
Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit
Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală
Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?
Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor
Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele
Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute
Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe
Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate
Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile
De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem
De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru
Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început
Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început
Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite
Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput
Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire
Dor
Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul
Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima
Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos
Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate
Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule
Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor
Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo
Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta
Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura
Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?
Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde
Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit
Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om
Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna
Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața
Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare
Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme
Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat
Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit
Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă
Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!
Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții
Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde
Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat
Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul „nou”. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an ,care încă nu poate merge singur, mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?… De ce vorbim de consiliere post-avort?
