Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un

Eminescu profet şi educator al naţiunii.”

(Septimiu Bucur)

Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă.

Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu – Om – Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale.

Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului.

Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament.

„Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre.” (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte.

Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală.

Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)” →

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului

Argument

Motto:

„Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi.”

Mihai Eminescu

Anul acesta, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, iar pe data de 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la moartea sa.
Oricare artist care are îndrăzneala de a se apropia de poetica lui Eminescu prin scris ori pictură, cu siguranță este pus în situația unor dificultăți datorită operei eminesciene atât de vaste și profunde. Dar frumusețea și armonia perfectă a chipului său? Plasticianul, mai mult decât ceilalți, se va simți invitat la contemplare, aproape ca în fața chipurilor sfinte din icoane! Când l-a văzut întâia oară pe Eminescu, Caragiale, care avea doar 16 ani, cu uimire a spus despre el: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată cu niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. “

Fiecare scriitor are valoarea sa! Pentru mine, Eminescu, este singurul scriitor român de faimă universală. Deși opera lui este tradusă în peste 20 de limbi ale pământului, Eminescu rămâne în mintea mea un desăvârșit mesager al limbii române, al dragostei pentru natura care ne înconjoară, al murmurului de ape și al clinchetului de păsări, al pământului natal. Eminescu este un simbol al umanității încercate de suferință și un înfocat cuvântător în stele și luceferi. Mă voi bucura să aflu că există cineva, un artist cu har, care se va ambiționa să realizeze câte o ilustrație la fiecare poezie a lui Eminescu, editată sau inedită, la proza sa atât de diversă. Și cum opera de artă este expresia unei emoții analizate și trecute prin filtrul gândirii astfel încât să creezi un concept pe care să-l stăpânești și să-l dezvolți, înseamnă că tu, ca artist, trebuie să ai darul și harul de a-ți transpune trăirile în forma de artă pe care o practici. Nostalgiile tale trebuie să se încorporeze în grafica de alb/negru, ori acuarelă, ulei pe pânză, bronz sau marmură; astfel spus – trebuie să fii creator de frumos.

De-a lungul timpului, îndrăgostită de frumusețea poeziei eminesciene și a chipului său frumos, de dragostea lui pentru femeia iubită dar și pentru tot ce-l înconjura, de călătoria sa, ca un mag, printre stele și aștri, i-am închinat numeroase expoziții organizate în țară și străinătate; i-am dedicat și două cărți. Toate acestea le-am făcut dintr-un preaplin al sufletului, pe care i l-am dăruit, și m-am străduit să exprim aceasta armonios și creativ. Poezia și chipul lui Eminescu, mi-au oferit infinite posibilități de exprimare și reprezentare grafică. Expozițiile mele închinate lui Eminescu, au fost în următoarele locuri în arealul pe care l-am străbătut: Brăila, Botoșani, București, Chișinău (Republica Moldova), Cernăuți (Ucraina), Beijing (China). Prin linii, puncte și hașură, prin formă și culoare am încercat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său. În ce măsură am reușit acest lucru, o pot spune numai căutătorii de Eminescu! Cărțile pe care le-am închinat iubitului Eminescu, sunt: „Avem nevoie de Eminescu” editată în anul 2013 la Editura Nico din Târgu Mureș și „În China cu Domnul Eminescu”, editată la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, în anul 2017, în urma expoziției personale pe care am avut-o în ianuarie 2016, de Ziua Culturii Române în China la Beijing, la Institutul Cultural Român și la Palatul Imperial.
Am fost impresionată de faptul că la 14 februarie 2009, „Luceafărul”, capodopera lui Eminescu, a intrat în Guinness World Records ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume. Și pentru că la 15 iunie, anul acesta, se vor împlini 130 de ani de la moartea marelui poet, îi voi închina o nouă carte ce va cuprinde între coperțile sale 130 de poezii și 130 de lucrări de grafică. Pentru mine, credința și iubirea din poezia Domnului Eminescu, sunt mai tari decât moartea!

Constanța Abălașei-Donosă

Am întrebat ieri vântul

Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
Sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
El e risipit în scris pe sub geana de lumină,
Cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină.
Vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
Și ca valul precum cerul, țărmul mării de nisip.

Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
Mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
Pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări!
Alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
Și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!

Poem pentru universul tău

Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
Ccodri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele,
Din tainele dorințelor prin poeme neuitate,
Ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor,
Prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
Din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
Lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!

Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
Cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
Ai primenit ființe prin tainele iubirii,
Citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
Din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
Ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
Cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.
Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
Printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
Zorelele înflorite frumos le-ai tot cântat,
Și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
Iubită și adorată de ochiul luminii!
Sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
Făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
În adâncul pământului, sărutul mormântului.
Ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
Prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!

Mărite Eminescu

Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău.
Vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute,
Codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte!
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare,
Seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins,
Când stau la malul mării culcată pe nisip
Sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu!

Poetule plin de iubire

Am crescut cu cartea ta în mână
Visând la frumusețea chipului de zeu,
La poemele care sub pana de demiurg
Ca Dunărea albastră, înspre mine curg!
Vers în valuri de iubire, de natură și visări,
Ciripit de păsărele, ori marea în volburări.
De-acolo de Sus, ochiul tău a primenit
Dorințele noastre rănite, și taina în iubit.
Iubirea adevărată în tine mult ai purtat,
Însă ele uneori, te-au dus la dulcele păcat.
Sfidând timpul ce-a plecat și cel ce iute vine,
Rămâi poetul neatins plin de dor și iubire!

Zorii dimineții

Zorii dimineții mi-au risipit visele ștergându-le,
Jupiter s-a rătăcit prin ele strălucindu-le.
Am alergat cu gândul la noaptea cea trecut
Și am rugat-o-n prag, să-mi dea vis de împrumut.
M-a privit cu milă rămasă-n asfințit
Lăsându-mi doar răgazul și calea spre iubit!

Mă feresc

Mă feresc de fulger, mă feresc de-nec,
Mă feresc de tine că ai dorul sec.
Mă feresc de clipa ce varsă în suflet scrum,
De florile uscate, ori ciulinii din drum.
De scaieții cu spini ce-nțeapă adânc
De valurile mării ce plâng răsfrânt.
Mă feresc de-oceanul teranscedent știut,
Vorba și uitarea celor ce mă fac să plâng.

Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.

Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Călin Nebunul)

Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

„Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

„Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş.

***

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU” →

Nichifor Crainic: Creștinismul din poezia lui Eminescu

S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.

De altfel, viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii, fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori, fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică astfel:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…

Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă
– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:

pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte omenească.
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată spectacolul lucrurilor create:

De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Tabloul acesta cosmogonic nu se suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet, care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie pentru infinitatea puterii divine.
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Continue reading „Nichifor Crainic: Creștinismul din poezia lui Eminescu” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu – Luceafăr Etern

EMINESCU –FIU AL ARDEALULUI !

Motto:

“Un popor care îl are pe Eminescu,

nu poate fi sărac!”

Grigore Vieru

Eminescu printre ardeleni !

Călător, senin la suflet, pășea vesel peste lunci,

Iar zefirul pe-al lui aripi grămădea miresme dulci,

Tei cu flori deschise-n soare puneau farmec lin vieții,

Sfințind inima aleasă din chiar zorii tinereții.

Iar din cornul cel carpatic rotunjea a lui privire,

De la Nistru pân’la Tisa vedea Țara’n pângărire;

In acele vremi de zbucium “Familia” era mare,

Căci l-al lui Vulcan opinii n-avea nimeni cutezare!

Muza Crișurilor iarăși, cu-a ei valuri semne dete,

Să observe Cernăuții mandrele-ardelene fete,

Ce s-ar duce de mirese pân-l-al Siretului maluri,

Pe când floarea moldovimi spre Ardeal cugeta-n-zaruri!

Iar mlădița Bucovinei, răsărind pe mândrul deal,

Prinse rădăcini de dragul românescului Ardeal,

Slavici cu-a lui șiriană limbă, îl primi ca pe un frate,

Timișoara si Beiușul, Blajul cel cu școli inalte!

-Te salut dar, mică Romă, Dumnezee-Ți mulțumesc,

Căci mi-ai dat să pot eu, astazi, tot Ardealul să-l privesc!

Pădureni cu șuba albă, moți, mocani, în harnic iureș,

Stapaniți Târnave, Crișuri, mureșenii a lor Mureș!

Eu, tot focul din iubire vi-l adun în al meu suflet,

Să-l ridic în veșnicia veacurilor pe-a lor umblet,

Precum Isus rădicat-a toate relele din lume,

Să le ia-n povara-I aspră, curățind-o cu al Său nume!”

(Poezii alese-Vol.I.-2005, Ioan Miclau)

Geniul lui Mihai Eminescu

(Luceafar etern)

“Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne,

Ale codrului ce-n taina un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,

Pe când raza lunei blonde valurilele le tulbur?

“Da, simți codru cum învie, văile-s de canturi pline,

Zarea-I inmuiata-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Iauri și izvoare picur creând marea simfonie,

Pregătind divina scena pentru astrul ce învie!

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,

Ca o mare peste codrii el lumina și-o întinde,

De se plec codrii Moldovei pare umbra lui Ștefan,

Dar, e Domnul Poeziei și-al lui versuri de alean !

“O, priviți cum pe o raza se coboară spre izvor,

Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,

Coamele-I pe umăr scapăr, se desfir să-l învelească,

Pe când geniu-I se coboară în izvor să se privească!

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vesti,

Trezind munții ce-mpresoară un satul – la Ipotesti.

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele-ardelean !

Crișul valurile-și umfla reflectând oglinzi albastre,

Zugrăvind blândul Luceafăr, semnul Poeziei noastre;

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,

Putna-n clopotul de-arama îl vestește-ntr-un moment;

Iar Suceava se trezește l-al ecoului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare,

Luna după brazi și-arată chipu-I drag ca de Fecioară,

Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de-odinioară;

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie;

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,

Îmbrăcat așa în raze părea-al lumii rege falnic!

În sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnica mărire:

“Ramuri dragi, izvoare, păsări intonați cântăruri dulci,

Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci;

În uniri izvoare susur cu-a lor glas chemând simbolic,

Mierlele pornind cantatul suna grav și melancolic

(Publicată în Revista ”Iosif Vulcan”, Ioan Miclău-Australia)

***

“…Printre primii sprijinitori de a se înființa un teatru național

și dincoace de Carpați, a fost Eminescu

–În 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, redactorul Familiei aduce un omagiu frumos memoriei lui Eminescu. Publica si de data aceasta un numar memorial. Daca la moartea poetului, 1889, a publicat primele incercari ale lui Eminescu din anii 1866-1869, acum publica cateva din cele mai frumoase poezii pe care le-a scris intre anii 1883-84 si care, atunci, au vazut lumina tiparului in Familia. In acest numar, Caragiale, fiind si el collaborator al Familiei, publica o schita despre momentul in care l-a cunoscut pe Eminescu, demna de acest numar festiv; se termina cu propozita urmatoare: “Generatii intregi vor sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate”. Tot in acest numar,printer altele, Vulcan publica iarasi articolul lui Eminescu, Repertoriul nostru teatral, “spre a-l putea citi si generatia actuala”, pentru ca, unul dintre primi sprijinitori ai propunerii d-a se infiinta un teatru national si dincoace de Carpati, a fost Eminescu”.

(Iosif Vulcan și revista Familia – autor: Gheorghe Petrusan, Szeged, 1992, pag.95)

*** Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu – Luceafăr Etern” →

Daniel BARBU: Odă lui Eminescu

Odă lui Eminescu

A fost cândva trimis pe-acest pământ,
Un falnic june ce-a schimbat menirea,
A scris pentru tot neamul lui cel sfânt!
Şi a nemărginit în vers iubirea…

Ai scris scrisoare pentru fiecare,
Iar pe Luceafăr l-ai divinizat!
Şi Steaua ta-i lumină peste zare,
Pentru-n popor etern agonizat…

Şi pe sub „plopii fără soţ” tu ai păşit,
Să-mparţi mireasma teilor în floare!
În tot ce-ai scris tu ai desăvârşit,
Iubirea sufletului tău cel mare…

Aş da din viaţa mea ca să revii
Tu, geniul poeziei româneşti!
Să ne păstrezi de-apururi, sufletele vii,
În versul veşniciei strămoşeşti…

Ne-am săturat de-atâta ură şi minciună!
Neputincioşi, exemplul ţi-am urmat…

——————————

Daniel BARBU

13 ianuarie 2019

Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”

N. Iorga

Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria dar uneori și nenorocul de a fi român.

Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, părelnic infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie.

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat bogăția frunzișului verde, lumina sa de odinioară, culorile și aerul pur din tinerețe. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./ […] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”:

Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…

Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”:

…Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic:

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

„Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuși nu poate să renunțe la dragoste și de aici zbuciumul sufletesc:

O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…

Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării:

A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Cãci tu izvor ești de vieți/ și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[…] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.

„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții poetului:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri, […] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii – căci nu poate fi o fericire veșnică – , poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți își hrănește ființa, iar atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege mișcarea și glasul naturii:

Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…

Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, și uneori dăruiești prea mult, storci ființa ta ca pe o rufă, dai totul și simți că nu mai primești nimic din ceea ce ți-ai dori… Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…

Până în ultima clipă a vieții lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.” Eminescu chiar cânta frumos și înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învăța frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”

Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

Îmi amintesc vremea adolescenței mele, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi, până mă fura somnul… Și ceea ce memorezi

la acea vârstă, nu se uită niciodată. La treisprezece-paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, poezia „Lui Eminescu”:

A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ti spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul și coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totuși nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea „mare”/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Fără de teamă, cu dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!

(Articolul a fost publicat în ziare și reviste și în „Articole si eseuri – vol. II”- 2012).

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

Vasile COMAN: Sfântul legământ

Sfântul legământ

Jur…pe răsărit de soare
sau pe ceas târziu în noapte.
Pe codrii Măriei Tale
sau pe ape învolburate,
Pe adâncuri de dumbravă
sau pe altfel de povești,
Pe cea simfonie gravă
sau pe Steaua -n care ești,
Să ne facem datoria
și să citim mai departe,
Sfânta-ți carte – poezia
chiar și când închise-s pleoape.
Să-ți lăsăm cartea deschisă ,
Să nu vorbim la trecut
Și cu vâlvătaie aprinsă
Să fii Luceafăr dorit.
La mulți ani! Să ne trăiești!
-Si în iesle-i Nefirescul –
Să se nască -n Ipotești
An de an… doar EMINESCU.

Așa Dumnezeu s-ajute
Cartea Ta ne fie pernă,
Nu-i pe vrute sau nevrute,
EMINESCU – STEA ETERNĂ.

15 ianuarie 2017 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Florentina SAVU: Luceafăr și primăvară!

LUCEAFĂR ȘI PRIMĂVARĂ

Tu, Luceafăr din zenit
O să fii de-a pururi mit,
Strălucitor pe vecie,
Ziditor de poezie,
Vei veni noapte de noapte
Cu-ale tale mândre șoapte
Să ne-aduci pacea gândirii
Peste tainele iubirii,
Vei pătrunde-n casă, -‘n gând,
Vise cu noi făurind,
Vei aluneca din boltă
Cu a stelelor cohortă,
Ochii ni-i vei săruta
Și-n brațe ne-oi legăna
Cu răceala nemuririi
Din pridvorul strălucirii,
Ne-oi răpi și ne-oi conduce
Către lac cu apă dulce
Unde nuferii plutesc
Și suflete încălzesc,
Unde freamătă pădurea
Și e cântată iubirea…
Tu Lucefăr vii, te duci,
Precum strigătul de cuci
Și, nemuritor și rece
Veacurile le-oi petrece,
Nimeni nu este ca tine,
Versului îi ești zidire
Iară noi ți-om duce dorul
Că tu ne-ai predat amorul
Când treceai îndrăgostit
Printre plopii-ntineriți
Care fără soț erau
Dar visele îți purtau…

Ești pe bolta nemuririi
Geniu al nefericirii,
Al iubirii fără seamăn
Cu-n destin tragic și geamăn,
Tu, poete, ești izvorul
Ce-și revarsă cu foc dorul
Peste pământ, peste țară,
Luceafăr și primăvară!

———————————–

Florentina SAVU

11 ianuarie 2019