Alfabet fără cifre!

Întotdeauna există un cuvânt care hoinărește
își ia zborul la picior și ca un anahoret pustiit de lume
se rupe în tăcere de silaba vocală a zgomotului
Aleargă la pasul țipătului,
cu viteza luminii mereu aprinsă,
lovind timpanul spart în miriade de ciocane
care bat cu putere fierul încins pe nicovala semnelor ce întreabă obsesiv,
apoi își plânge neputința de a picta virgule în acolade de zbor.

Mereu mă întreb de ce sunt punctele finish-uri în următoarea oprire
Mă simt ca într-o gară cu trenuri casate pe peronul unor întrebări
care și-au pierdut biletele cumpărate la chioșcul cu răspunsuri.

Mă așez intr-un colț ce nu știe să citească orcolul din Delphi
ca să pictez dictonul ,,Cunoaște-te pe tine însuți ”
în hieroglife orientate de la stânga bătăilor de inimă, către coloana infinitului

Doar așa o sa învăț alfabetul fără cifre…

Un ieri fără mâine!

În dimineața asta
s-a născut pentru a câta oară,
o umbră umedă de lumină
A plâns sub streșinile copacilor
goliți de cucii care își caută adăpost sau,
de ploaia din sufletul crengilor
care suflă în focul stins de cremenea jilavă

Văd la un colț de trotuar mucegaiul
înflorit pe buza unei gropi cu colțuri
E neferit de strigătul stropilor ce cad pe luciul mocirlos al cadențelor țipătoare
și parcă tânguie amintirea ce încă doare în surdina așteptării

Îți aud zâmbetul înflorit în lumina mângâierii,
caut în crisalida palmelor ce nu mai adună fluturi,
toamna aceea cu vortexuri pustiite de clipa încremenită
în dorul care încercă să-mi spună printre silabe:,,am sosit”

Aș vrea să-i înfrunzesc piatra și moartea
să o transform într-o zi palpabilă de sărbătoare
cu flori în firida de timp ce a plecat.

Totul a rămas în urmă dar,
împrăștii încă pe locul renașterii,
foi din calendarul iubirii…

Și ziua mocnește în
focul țintuit în ,,totdeauna”.

Memoria vieții!

Niciodată nu am știut ceva despre moarte
doar că undeva se prăbușește o câmpie peste munții întorși cu varful în jos

Când atinge teluricul pas,
în urma tălpii cresc ciulini ce înțepă în suflet, soarele
Nu știm dacă trecerea la alb este curățarea negrului în care ne-am strivit melcii,
nici creșterea firului de iarbă nu știm dacă învie în verde
când raiul numără zilele cu puste lăsate în grija focului

Nu știm nici cine ne suntem în unde, sau de ce
și dacă lutul ce ne-a curs în trup a fost apă vie din râu fără mal.
Nu ne amintim altceva decât uitarea
și mărul discordiei mușcat de păcat

În memoria seminței nelocuită
va rămâne doar albastrul înnodat de firul nașterii
și acea pădure cu luminișul întors în palma frunzei
fără de care trunchiul ar fi doar un lemn…și atât

Cu încă o viață se face primăvară!

 Apă și foc!

Ard,
candele aprise de vise albastre în focuri mocnite
Pe rugul tăcerii,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Din fire invizibile de soartă…(poeme)” →