12 NOPȚI
Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.
Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile primite prntru cine ştie ce merite. Mă uit pe masă – goală.
De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.
Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.
Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.
Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi.
Plămânii tăi răscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul portretului ţi se ascunde sub aripă. Înfloreşti la primăvară?
Ce să mai înfloresc, mi-arunci. Om trăi şi-om vedea. Prin păduri foarte bătrâne îţi caut vrăji pentru la primăvară.
Păduri într-una.
Afiş semnat de fostul primar. Să dau două pahare primului viceprimar, am dreptul, fiindcă l-am visat azi-noapte. Îmi respingea o ofertă, după ce altădată îmi batjocorise cererea.
Hrană de sus. Nori în vârfuri. Rădăcini dulci, aluaturi eterne. Din mărăcini şi rugi, cărni spânzurate de şerpi şi iepuri, fructe roşii, negre, ape, râpa apelor, arsă, foc în argilă, icoane, fiare în somn. O, sub crengi, sub rădăcină e un adăpost, sacul pierdut fă-l vizuină, ce se poate întâmpla, numai în afară omul se mânca.
Fantomele aromează ceaiul din miez de noapte picurând foi invizibile în apa micuţă înfoiată de întuneric.
Braconierii să nu flămânzească. Eu mi-am lăsat armele la poalele pădurii. Dacă şi le-o sufleca, voi fi văzut tolănit în vintrele ei năclăite de spasme nocturne.
Limba păsării bate în toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte noaptea. Puţini mai sunt în stare să smulgă copaci din rădăcini. Dar fata răsare deşirată prin ploaie, de sus în jos şi tot cu tălpile pe muşchiul umed, de departe şi tot ameţitor de înaltă, până la cuibul unde în aluat etern puii învaţă să cânte. “Acolo se aştern numai mlaştini. Casa stă între dealuri sinistre, zice, bătută de vânturi groaznice, mergi mult, acum e muzeu, am fost, povesteşte, ceea ce au scris ele nu este nimic, lacurile sunt şi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecă acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a văzut în călătorie, când umbla cu alţi paşi, fără dansul din noaptea noastră?”
Continue reading „George ANCA: 12 zile” →