Ioan POPOIU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA


MARIANA GURZA – EVOCARE
Pe Mariana, am cunoscut-o
oarecum pe neașteptate, nu-mi
amintesc exact împrejurările (nu, nu
am cunoscut-o direct, nu am mai avut
răgazul…), când anume s-a
întâmplat…
Eram deja pe facebook, în
primăvara lui 2017, iar după câteva luni, prin vara-toamna aceluiași an,
m-am întâlnit cu acest nume, indirect, prin intermediul unei reviste,
LOGOS și AGAPE, și al unui post de radio, ROMANTIC! Concret,
Mioara Hususan, din partea acestui post, mi-a vorbit despre o antologie
lirică, PRINTRE RÂNDURI, PRINTRE GÂNDURI, PRINTRE
OAMENI!

Mi-a plăcut această denumire metaforică, am trimis niște
poeme pentru această antologie și, tot atunci, m-am înscris în Grupul
Romantic, am început să ascult emisiunile de sâmbătă ale acestui post
de radio, unde erau citite inclusiv poeme de ale mele și ascultam muzică
frumoasă, după gusturile noastre romantice…

Intrând în antologie și în

grup, sub genericul ,,Romantic cu armonie și bucurie”, am devenit de-
al casei și am fost imediat adoptat, am cunoscut rapid o serie de nume,

în afară de Mioara, precum Camelia Cristea, Doina Spilca, Tamara
Tomiris Gorincioi, Vasilica Grigoraș, Adriana Popa… Am lăsat-o la
urmă, pentru că, prin mijlocirea ei, am ajuns în paginile Antologiei și în
rândul membrilor Grupului Romantic! De fapt, Adriana Popa m-a
condus în rândul colaboratorilor revistei Logos și Agape, unde am
început să public poeme (citite apoi la radio Romantic), și ea este aceea
care i-a vorbit Marianei Gurza despre mine.
Publicam frecvent în Logos și Agape, (eram în fiecare sâmbătă
pe Romantic), eram activ, comentam textele publicate aici,
eram prezent, sociabil, frecventabil… Mai mult decât atât,
grație relațiilor sale, Mariana a publicat poeme, texte (interviuri)
semnate de mine, în diaspora, în bloguri din SUA, Saltmin
Media și Miorița, și Canada, ca și în Australia, în
Confluențe literare.

Astfel că, la scurtă vreme, Mariana

mi-a propus (mie și Adrianei Popa) să devin redactor de literatură al
revistei Logos și Agape, trebuia să identific poeți și să-i promovez în
paginile revistei. În această calitate, am promovat o serie de poeți tineri
sau în curs de afirmare, precum Daniela Bălăuță, și am realizat
numeroase interviuri cu poeți și scriitori, Ioan Pop, Mariana Grigore,
Tamara Gorincioi, Doina Spilca, Vasilica Grigoraș… Eram prezent
săptămânal cu aceste lansări și interviuri, primite cu interes de cititori,
materialele erau bine cotate în diaspora, îmi plăcea ceea ce făceam,
descopeream în mine calități de jurnalist, autor de reportaje, înclinație
spre dezbatere și polemică.

Am continuat astfel mai mult de jumătate
de an, încât, în primăvara anului 2018, când la Chișinău se organiza
Marșul Centenarului (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România),
la 25 martie 2018, am fost trimis de Mariana Gurza, la Chișinău, în
calitate de corespondent al revistei Logos și Agape. La scurtă vreme
după ce-am revenit de la acest eveniment, am publicat un articol
răsunător, cu acest titlu (Marșul Centenarului) în revista Logos și
Agape, reluat ulterior și în revista ASLRQ (Canada).


Publicarea articolului în Logos și Agape a provocat controverse și,
în această împrejurare, s-a vădit fermitatea caracterului Marianei, care
s-a opus schimbării articolului, apărând dreptul la opinie și la
exprimare liberă! Am continuat să public materiale literare interesante
(grupaje și interviuri) și, în același timp, am început să public materiale
diverse, studii istorice și teologice, care apăreau săptămânal în paginile
revistei, grație generozității ei. Era un fapt notoriu că era foarte
înțelegătoare și căuta să-i ajute pe toți, să promoveze pe cât mai mulți
în paginile revistei sale. Publicase multe volume, era o poetă
cunoscută, profundă, dar nu se gândea la ea, nu se promova pe sine, ci
urmărea să facă cunoscuți pe alții, să fie alături de tinerele talente,
pentru afirmarea lor. La toate solicitările mele, ale colaboratorilor
revistei, ale celorlalți în general, Mariana se dovedea mereu receptivă,
era specială, prin această empatie totală față de cei din jur.


Avea un suflet deosebit și de-aici izvora totul… Era originară din
Bucovina pierdută, făcea parte dintr-o familie prigonită de soartă, de
dușmanii neamului românesc, se refugiase în țara rămasă liberă, după
1940, vorbea cu durere, marcată, de aceste întâmplări triste… Era o
natură etică, morală, profund credincioasă, împărtășea valorile
tradiționale, iubea biserica, mănăstirile, tot ce era sacru, lucrurile
frumoase, sensibile, vorbea puțin, era interiorizată, tristețea sau

nemulțumirea o părăseau repede, îi plăcea să-și arate bunătatea. De multe
ori, vorbeam cu ea, o ascultam, îi percepeam vocea (timpul n-a mai avut
răbdare, n-am ajuns să o cunosc…), transmitea ceva special, avea o
vibrație anume a sufletului, scriu aceste rânduri și îmi dau seama că mi-e
greu să vorbesc despre ea la trecut…


Acolo unde se afla, în conducerea revistei Logos și Agape, era
puternică, inegalabilă, era cunoscută, prețuită, admirată, reușea să facă
mult bine și să-și arate astfel frumusețea sufletului. Ființă morală, fermă,
tradiționalistă, credea în valorile perene, vibra la neamul acesta, la cerul
și pământul lui, trăia într-un univers familiar alcătuit din frumusețe,
credință, ethos, se opunea relativizării valorilor și principiilor! În
interviuri, își dezvăluia sufletul, ideile și principiile îi erau foarte clare,
nu-i plăceau jumătățile de măsură și se ferea de compromisuri, era o
luptătoare, știa când să fie vehementă, activă, neînduplecată, plină de
energie și dinamism!

Era o persoană deschisă, spontană, vie, autoare a
unui mare număr de volume, valoroase, substanțiale, era mai curând
modestă, nu vorbea de persoana ei, foarte greu publica ceva, dar îndemna
pe mulți să fie activi, creativi, să scrie, să publice, să intre în uniunile de
creație, să se dedice scrisului! Avea vocație de ctitor, era neobosită,
doritoare să facă ceva, să inițieze, să conducă, să fondeze, să lase în urma
ei lucruri frumoase și durabile, să antreneze și pe alții într-o activitate
constructivă, să-i ajute să-și descopere vocația.


Ca poetă, autoare a numeroase volume apreciate, și director al unei
reviste cunoscute și prețuite de cititori, Mariana Gurza și-ar fi putut construi
un nume răsunător, o platformă publică de afirmare personală, dar nu a
făcut-o, iar acest lucru denotă o particularitate a sufletului ei ales, a
caracterului ei deosebit. Multe persoane roiau în jurul revistei, intelectuali
din țară și diaspora, poeți tineri sau consacrați, iar radio Romantic, tutelat
de ea, era deschis practic tuturor, doritori să-și asculte propriile creații pe
undele acestuia. Mariana, detașată, interiorizată, era activă și făcea multe,
dar aproape nu-i simțeai prezența, fiind foarte discretă, rezervată chiar.
Avea această capacitate rară de a uita de sine, pentru a se deschide
celorlalți, convinsă că aceasta se aștepta de la ea, practic, voind să facă cât
mai mult bine, nu se mai gândea la persoana ei.

Generozitatea sufletească și atitudinea dezinteresată proveneau dintr-
o calitate aparte a personalității ei, credința puternică în Dumnezeu,

trăirea și fapta creștină, aceasta era temelia caracterului său! De-aici îi
provenea forța interioară, motivația actelor sale, de-aici se năștea și

slăbiciunea, în sensul bun al cuvântului, căldura și bunătatea care îi erau
proprii și o defineau atât de bine. S-a spus despre ea (Mariana) că este
,,poeta cu suflet de înger”, iar aceasta se referă la persoana și
sensibilitatea ei, dar, în același timp, este definitorie și pentru poezia ei,
care atingea inefabilul, universul ei poetic nu era caracterizat doar de
lirism, de estetică, ci și (mai ales) de finețe spirituală, de rațiuni înalte,
de dimensiune religioasă. Un volum al său se intitulează, nu
întâmplător, ,,Dumnezeu și umbră”! Scriind o poezie aleasă, cu ținută
estetică și spirituală pregnantă, Mariana era receptivă la tot ce era
valoros în creațiile poeților și scriitorilor, pe care îi stimula, în
publicațiile literare periodice, pe care știa să le prețuiască și aprecieze
(avea cuvinte calde de apreciere pentru revista noastră, Ofranda literară,
la care colabora cu plăcere).


Despre Mariana, nu se poate vorbi conjunctural, fie și în paginile
unei cărți, despre ea trebuie să vorbim firesc, cald, uman și frecvent,
prin ceea ce a scris, prin ceea ce a făcut, prin faptele ei bune și
dezinteresate, ea este aici, alături de noi, printre rânduri, printre gânduri,
printre oameni…


În încheiere, aș dori să reproduc integral poemul pe care i l-am dedicat,
sub impresia copleșitoare a plecării ei neașteptate:
CA O BALTĂ DE SÂNGE
Motto: ,,nu știi ce strânsă mi-este inima
și-o viață-i doar
cât ai clipi din ochi”
(Shakespeare)

Poetei Mariana Gurza

știi tu ce mi se-ntâmplă acum în ce abis sunt scufundat ai văzut
vreodată apusul strălucind ca o baltă de sânge sunt clipe în care te simți
sfâșiat făcut bucăți nu știi dacă ești viu sau mort ființa ta prinsă într-un
imens malaxor de tocat vieți în ceasurile acelea de foc chiar nimic nu
contează vorbe vorbe vorbe nimic nu te poate distruge mai bine decât o
mare durere care te arde de viu pierderea unei ființe ce poate fi de
neînlocuit va ști cineva să ne spună ce-a simțit Ahile la moartea lui
Patrocle el care refuzase un rege nu știm nimic despre pierdere suferință

până când pumnalul ei nu pătrunde adânc în noi să simți moartea s-o
trăiești în viață fiind în strălucire iată ce nu se poate povesti este
neverosimilul însuși câte ceasuri infernale trăim zilnic să percepi sfârșitul
doar imaginar este cumplit înainte să fie aievea crede-mă prietene
cuvintele nu ne mai ajută vom înțelege cumva pe Alexandru cuceritorul
Orientului în singurătatea Babilonului strigătele sale de durere pentru
Hefaistion pe care-l iubea mai mult decât viața nu știm nimic despre
durere mental nu poți suferi cu creierul nu poți iubi din creier durerea
aceea care te arde te face scrum într-o clipită când pierzi pe cineva de
neînlocuit cine poate să-nțeleagă să descrie nu poți trăi prin procură ce
poate fi mai personal decât durerea acel cineva lipit de sufletul tău ce-a
simțit Horatio când îl plângea îmbrățișând pe Hamlet prieten ființă iubită
rațiunea sa de a fi să știi că ai o singură ființă în univers și să o vezi căzând
fulgerată de soartă să vrei să-i dai viața ta la schimb să primești moartea
în locul ei și să nu poți schimba voința neînduplecată a destinului poate
cineva înțelege trăi suporta sunt hotare de netrecut enigme de neînțeles de
neîndurat cum să-ți educi durerea încât să o-mblânzești când te privește
cu ochi de fiară
te-ntreb acum în ceasul acesta greu în plină noapte
când simt cum mă arde și miile de cărți citite și trăirile alese nu mă pot
apăra de această durere tăioasă care îmi sfâșie ființa de sus până jos…

Adriana POPA:Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Familia Marianei
„Sunt eu, o umbră albastră … o
bucățică de prescură, un ochi de
lumină”
Oare ce-aș putea să-ți scriu, oare ce-aș

putea să-ți spun, Mariana?
Timpul se retrage în rame-ntunecate ca și crengile copacilor pe care le
văd de pe ferestre, un abur ușor tremură prin verdele închis al brazilor,
cu acele îndreptate spre niciunde, sau spre acel tărâm îmbrățișat și sfințit,
în galben-ruginiu, de toate apusurile. E-atâta deznădejde în vântul ce bate
cu putere și-n zarea vineție. Din când în când, trece câte-o frunză zbârcită,
gri, zborul ei se ondulează în șuierul viscolului ridicat dintre malurile
râpelor și eu rătăcesc iar pe străzi înmugurite cu amintiri și-ți simt
atingerea invizibilă pe gene.


„Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că Vă iubesc!” mi-ai scris tu,
Mariana, în urmă cu un an. Era început de februarie, ghioceii își înfloreau
albul în grădina casei tale, dar gândul îți urcase într-un spațiu al unei
premoniții, iar cerul lăcrima, albastru, împletindu-se cu lacrimile mele
de-acum, neplânse …
Îți aud iarăși glasul și ne îmbrățișăm ca atunci când ne-am întâlnit la
o lansare de carte. Era sfârșit de noiembrie, era 2019. Amândouă eram
îmbrăcate în pantaloni și bluze negre, tu aveai cizme albe, eu cizme
negre. Tu brunetă, eu blondă. Amândouă aveam jachete albe.
Amândouă copilărisem în același cartier al aceluiași oraș. Amândouă
terminasem același liceu. Când am deschis ușa sălii de la Facultatea
„Ioan Slavici”, unde avea loc lansarea cărții poetului din Dorohoi,
Marin Beșcucă – „TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, lansare
organizată la Timișoara, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea
Revoluției Române, tu m-ai luat de mână și mi-ai făcut loc lângă tine,
pe un scaun.

„Arăți mai bine în realitate, decât în poze”, m-ai
complimentat tu, cu eleganță, eu ți-am întors complimentul: „Ești
frumoasă, Mariana, elegantă și înaltă, mai înaltă ca mine, păreai mai

scundă în fotografii”. Ne-am îmbrățișat apoi și, una lângă alta, am
ascultat prezentarea și comentariile legate de cartea de poezie. S-a vorbit
despre revista pe care ai fondat-o: „Logos și Agape”, care ajunsese atunci
la peste 1.500.000 de cititori și tu ai punctat câteva idei.
Seara de noiembrie, ceața care plutea în spatele ferestrelor luminate,
venea nu dinspre oraș, ci din depărtarea unei copilării în legănări de
scrânciob, venea din mireasma sălciilor și a arinilor aplecați peste
malurile Ierugii, venea de pe cărarea care urca spre pădure, din sunetul
clopotelor de la biserica din Ohaba în a cărei casă parohială ai crescut.
„A trebuit ca eu să fac infarct și fata ta să mă trateze, pentru ca tu să
te reapuci de scris. Scrie!”

îmi spuneai tu, Mariana, de multe ori.
„Aștept ca mama ta să povestească despre tradițiile de iarnă din
Ohaba, despre pițărăi!” mi-ai transmis, prin Mihaela, atunci când te-ai
dus, în decembrie 2015, la control cardiologic. „Mariana așteaptă pițărăii,
mami!”, încerca Mihaela să mă mobilizeze. Și … cu două zile înainte de
Crăciun, m-am așezat la calculator și, după 14 ani de tăcere, au început
să ningă alb amintirile în povestea pițărăilor, pe care tu ai publicat-o, în
seara de Crăciun, în toate revistele din țară și din străinătate cu care
colaborai.
A urmat interviul cu pianista Maira Liliestedt:

  • … eu nu știu să pun întrebări, sunt obișnuită, prin profesia mea, să
    dau răspunsuri.
  • Nu mai căuta scuze, fă interviul!
    M-ai convins să editez o nouă carte de poezie, ai scris o recenzie la
    volumul meu de versuri: „Aparent / Illusory”, ai făcut promovarea cărții
    printr-o lansare la radio „Romantic”, m-ai pus să fac corectura la
    antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” și astfel, am
    reînvățat câteva reguli de ortografie, mi-ai dat sfaturi înainte de întâlnirea
    cu colegii mei de facultate: „să spui, la cursul festiv, că ești poetă”, m-ai
    ajutat să-mi fac pagina de facebook, m-ai convins să semnez ceea ce scriu
    cu numele meu, nu cu pseudonim: „onorează-ți bărbatul, așa cum îl
    onorez și eu pe soțul meu și folosește-i numele” … m-ai susținut când
    eram criticată pe nedrept, ai adus gândul tău atunci când nu mă simțeam
    bine, te-ai rugat în mânăstirile în care ai intrat în pelerinajele tale …
    Ai dăruit. Ai dăruit prietenie, ai dăruit iubire!
    Ai fost prietena mea, ai fost criticul meu, ai fost cea care mi-a readus
    pe umeri aripile literare.


Ai fost … ce mult dor aceste cuvinte!
Mai aud și-acum bulgării de pământ rănindu-se într-o plecare. Ți-am

adus flori albe, Mariana – „poetă cu suflet de înger”, flori împletite într-
o coroană. Era o vreme cenușie, cu nori, așa cum și inima mea purta.

N-ai mai venit să mă colinzi, de Crăciun. Nu am mai povestit despre
pițărăi, despre focurile de lângă biserică. Nu mai m-ai sunat la telefon…
Ți-ai întâlnit mama, Mariana? Te-a așteptat tatăl tău?
Ți-ai cunoscut bunicii? Ce ai aflat despre toți moșii tăi, rămași, prin
vicisitudinile istoriei, în „dulcea Bucovină”, țară a fagilor, pe care-o
purtai, îndurerată, în gânduri?
Mai scrii versuri? Mai cânți în corul îngerilor?
Ai regăsit „steaua pe care-ai prins-o și-ai pitit-o după un nor”? Ți-a
apărat aripile „de răceala nopților și de vuietul apelor”?
„Ai reușit … să te-mpodobești cu nestemata dăruită? Sau ai rămas
doar cu imaginea infinitului?”
A trecut vremea… dar Ieruga șoptește peste aceleași maluri acoperite
de copaci și de aluni. A trecut vremea și pe dealul de unde se vede așa de
frumos orașul nostru natal, Izvorul lui Vida umple alte ulcioare.
A trecut vremea, Mariana! Pe dealuri sunt alți copii …
Adriana Popa
Timișoara,

Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu

„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.

Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.

Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.

Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!

Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.

Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».

Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ”

Adriana POPA: Poesis

AUD CUM RUGINEȘTE VISUL

 

m-am lăsat în urmă puţin
ca să pot păşi în gândul tău
aveam o rochie albă
brodată cu metafore şi flori de câmp
copacul sub care ne-mpleteam cuvântul
ne privea adânc în ochi
desfrunzit de verdele din mine
păsările lui
se cununaseră în spini
în nopţile cu lună plină
mă dădusem şi eu cândva de suflet
câtă nelinişte în silogismele răzvrătite cu copite de brumă de fum
aud în somn cum rugineşte visul
cum gândul tău se stinge în cioburi de lumină
pe albastrul iubirii
povestea mea rănită apune-a pustiu

mă retrag în spatele propriilor mele cuvinte
tăcându-mă tăcându-te

 

IAR MĂ DUC, IAR TE DUCI

 

am trecut cumva dincolo de mine
locuiesc atât de departe
și e
atâta-ntuneric în temnița zăvorâtă cu inima mea
tu iar cobori din nori cu pasul verde plin de soare
dă-mi mâna vino
frunzele se înroșesc miraculos acum a dragoste
cerul se scutură de zbor
și-n mine plouă cu aripi
nu pot să-ți mai spun cine-aș dori să fii
învelește-mă doar cu frigul copacilor fără păsări
dă-mi un sărut din caietu-n care m-am oprit
să-mi scot raza ta din călcâi
risipindu-mă iarăși și iarăși cenușă
printre cuvintele tale
miroase-a lumină a lămâiță și-a umilință
ars e poemul în brațe de cuci
Continue reading „Adriana POPA: Poesis”

Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!

Am fost și anul acesta la Păuliș, tată. Pentru tine, am fost. Pentru ca tu, cel care ai sădit în sufletul meu și al Mihaelei iubirea de țară, să cobori de pe colțul de stea, în bobul de mărgean de pe genele mele.

A fost o zi caldă, de vară parcă, soarele strălucea, cerul era albastru, cu doar câțiva nori albi.

A fost o zi caldă, așa cum fuseseră zilele de septembrie și în urmă cu 75 de ani, atunci când tu și ceilalți elevi ai Şcolii de Subofiteri de Rezervă Radna, încorporaţi în armată direct de pe băncile şcolii, ați făcut un zid din iubirea de neam şi de ţară în calea trupelor horthyste, de 11 ori mai numeroase, mai bine instruite, mai bine echipate, cu tehnică de luptă, tancuri, ajutate și de aviația hitleristă. Armata română era în Moldova, armata ungară „Budapesta” ocupase Aradul şi înainta pe defileul Mureşului, ca să cucerească întreg Ardealul, partea de nord fiind cedată prin Dictatul de la Viena.

NICI PE AICI NU SE TRECE ! ați spus voi atunci, cu gândul la Mărășești.

Și nu s-a trecut!

„ La Păuliş, Miniş, Ghioroc şi Cuvin, în zilele de la 14 la 21 septembrie 1944, voi, ofiţeri, subofiteri şi elevi, aţi scris cu slovă de sânge, cu slovă de aur, în lumina soarelui scânteietor, pagini nepieritoare în istoria poporului nostru.
Cunoaşte întreaga ţară faptele voastre…

Va duce Mureşul pe apele lui, până departe, vestea izbânzii voastre şi o va cânta mereu.

Vor povesti codrii Cladovei urmaşilor că aici, pe Mureş, o şcoală de subofiţeri s-a bătut şi a bătut pe duşman, zdrobind furia hortistă” – din cuvântarea comandantului şcolii, colonelul Alexandru Petrescu, rostită în data de 1 octombrie 1944, la Radna.

E o toamnă verde, înlănţuită în părerile de rău ale verii.

-Auzi cum foşneşte porumbul ? mă-ntrebai tu, în grădină, atunci când vântul adia uşor prin pletele aurii ale lui septembrie. Aşa foşnea şi la Păuliş, iar noi strigam „ vin peste noi !” şi trăgeam disperaţi în lanurile de porumb din față.

Continue reading „Adriana POPA: Nici pe aici nu se trece!”

Adriana POPA: La mulți ani, Maria!

Mama…atât de frumoasă, cu ochii ei limpezi, cu părul castaniu-deschis ondulat, cu bucle lungi, pe spate, fotografia are în ea ceva inefabil, ca un amurg violet de toamnă…frunzele iau culoarea sângelui și-n fața mea se alcătuiește pielea ei ca sideful, în timp ce mâna i se strânge ușor în aerul fluid. Ziua poartă o lacrimă albă, în ea însăși reflectându-mă pe mine, mică făptură fragilă, proiectată în trupul mamei mele, hrănindu-mă cu petala de nufăr ce plutește pe marele ei ochi căprui, cu verde crud pe margini. O înconjuram pe mama cu palmele, prin lichidul amniotic și o strângeam lângă mine, ridicând de fiecare dată un strat, prin placenta căruia o iubeam, curățind aerul cu o strălucire de cristal.


„Mama ta este o sfântă!”, spune prietena mea, Daniela.


Și ne atinge, pe toți, cu priviri în care umbra se contrazice cu lumina, delicate amândouă și triste.

LA MULȚI ANI, MAMA!

——————–

Adriana POPA (Dacina Dan)

Timișoara

8 septembrie 2019

Adriana POPA: Poesis

CÂT DE DEPARTE PARI A FI

 

cum ai putea
să nu îngenunchezi
înaintea fecioarei din căușul cuvintelor tale
împreună suntem o parte
din privirea strecurată de verde
printre gene de iarbă nenuntită de ploi
nu vreau să mai rătăcesc azi prin mine
îmi ascund întrebările sub măștile mele nefinisate
cât de departe pari a fi
cu zborurile-mpăturite-n carte
tu
mă ispitești cu greieri în fân
eu
cu miros de mure
încheie poemul
ca să pot urca pe aripile lui
singurătatea

 

 

Necroză

 

fragmente placentare au necrozat apusul
cerul este negru
plânge frunza ramul verii-n spiritul
de sacrificiu care în fine se transmite genetic
damnaţi pentru cine aceeaşi bacanală
pentru minciună iluzie negativă pe lună

ce creangă invocăm
iubito iubitule
în inima iernii
prin viscolul înstelat de seminţe
neadmise rodirii

——————–

Adriana POPA (Dacina Dan)

Timișoara

 

Adriana POPA: Din când în când (poeme)

din când în când
îmi rătăcesc amintirile
mă doare iar aripa
și răstignirea noastră pe gene de vară
aș vrea să înnod timpul
ca atunci când alergam printre stele pe dig
prin grădini se-aprindeau focuri albe
și de nicăieri
ne-mbrățișau suflete de sfinți
și-n noi se desfrunzeau
toți caii verzi de pe pereți
plopii-și strângeau frunzele-n brațe
umbrele noastre-mpleteau așteptări
visele din ochi
își zburau fluturii pe rând

se rotunjește din nou luna pe cer
ia-mi mâna
să fugim cu primul gând
abandonându-ne zborul undeva
pe dealuri sub cruci

iubitule
îți mai sângerează și-acum tâmpla rănită de vânt?

 

 

Vară

 

am pumnii-atât de plini
de soare şi de verde

dacă i-aş deschide-acum
aş luneca deodată
într-o altă poveste mai lungă
cu ploaie frig şi ceaţă
ar trebui să-mi pun gene de aripă
ca să putem bea vară
din paharul sufletului tău
rănit
de dorinţa mea de-a domni
peste atâtea şi atâtea frunze

te-aştept iar
pe malul iluziei
dacă plouă cu versuri
lumea rămâne în spatele ploii

 

 

Acolo unde se-aud doar verbele

 

acolo unde
se-aud doar verbele
când se lovesc de singurătate
o să te-aștept învăluită-n verde
și-n mugurii de început de lume
o să îmbrățișez cuvântul
ce pe buze ne-a rămas
acolo unde
luna-și trimite lupii suri în stradă
prea multe sentimente-nchise
se-adună-n felinare
lipsesc adjectivele cu lumină și umbre
nici nu știu dacă tu mai exiști
pot doar să visez
că voi uita de cuie și de lacrimi
lăsându-mă încă o dată
rănită vindecată rănită vindecată
Continue reading „Adriana POPA: Din când în când (poeme)”

Adriana POPA: Câteodată

Câteodată

 

câteodată
îţi mai uiţi câte-un dor
în liniştea cu care-mi deschei noaptea
la nasturi
cuvântul se frânge-atunci în braţe de lumină
umbra se ghemuieşte la umărul tău
peste noi zboară-un inorog
cu lacrimă şi pâine în corn
nu sunt poem nici iubire nu sunt
ispita-şi dansează rochia verde
prin gânduri
luna trimite zale-argintii de şarpe
totul se naşte din mine
închide ochii muşcă din mărul interzis ia-mă în braţe

——————–

Adriana POPA

Timișoara

3 martie 2019

 

*Desen: Mihaela Gheorghiu

Adriana POPA: M-am lăsat în urmă puţin

M-am lăsat în urmă puţin

 

m-am lăsat în urmă puţin
ca să pot păşi în gândul tău
aveam o rochie albă
brodată cu metafore şi flori de câmp
copacul
sub care ne-mpleteam cuvântul
ne privea adânc în ochi
desfrunzit de verdele din mine
păsările lui
se cununaseră în spini
în nopţile cu lună plină
mă dădusem şi eu cândva de suflet
câtă nelinişte în silogismele răzvrătite cu copite de brumă de fum
aud în somn cum rugineşte visul
cum gândul tău se stinge în cioburi de lumină
pe albastrul iubirii povestea mea rănită apune-a pustiu
de-atâta toamnă vălurită a dor
din tine plec
ca din tăcerea de demult
în care nu mai cred

——————–

Adriana POPA

Timișoara

3 februarie 2019

 

*Desen: Mihaela Gheorghiu