Vavila POPOVICI: Despre rușine

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”

 – Aristotel

 

   Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.

   O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.

   Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului „rușine” provine de la  un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.

   Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre rușine”