Alexandru NEMOIANU: O tresărire

Între acțiunile omenești cea mai dificilă este rugăciunea. Pentru a te putea ruga, în permanență, este nevoie de o luptă, de un “sacrificiu”, real sau simțit ca atare. Întotdeauna, când vrem să ne rugăm, suntem copleșiți de gânduri și de “probleme” care nu ar avea posibilitate de amânare. ”Probleme” care trebuiesc rezolvate, acuma, în aceste puține clipe care s-ar cuveni date rugăciunii. Este limpede că “ceva” și “cineva” se împotrivește rugăciunii, că aceleași entități se simt amenințate de rugăciune. Nu este lipsă de mare imaginație să deslușim cine este acel ”ceva” și cine este acel “cineva”. Dar acestui prim prag de împotrivire la rugăciune îi urmează altele și poate cel mai frecvent sunt gândurile de blasfemie și hulă.
În vremea rugăciunii, atunci când am dori să avem cugetul cât mai curat, în gând ne vin îndoieli privitoare la rostul rugăciunii și chiar al Credinței și gânduri care distrag, gânduri  “de-a-dreapta” și “de-a-stânga”. Gândurile “de-a-drepta” sunt cele care ne îndeamnă, sau ne sugerează, trufie prostească, ”ce bun ești că te rogi”, ”oare “câți sunt ca tine”, ”cu siguranță Dumnezeu te-a mântuit”. Sunt gânduri fără rost dar care pot face enorm rău, căci pot să te trimeată în “slavă deșartă”, ca pe Fariseu. Iar dacă aceste gânduri nu izbutesc, atunci vin cele “de-a-stânga” cele care îți aduc în minte tot soiul de căderi, de imagini și în final gânduri de blasfemie și hula. Acest soi de gânduri parazit au fost și sunt încercate de toți cei care se roagă, chiar și de marii Părinți ai pustiei. În privința lor, marii duhovnici, au atras atenția cu mare exactitate. Iată ce spunea marele duhovnic și nevoitor, Sfântul Paisie Velichikovsky de la Neamț: ”nu mai primi acele gânduri și întru nimic nu le socoti căci acestea nu-s din voia ta, ci de la diavolul. Ci ceea ce nu este din voia ta ci de la altul asupra ta adus, păcat străin ieste și pentru păcatul străin nu vei fi osândit. ”În mod limpede Sfântul spune că acele gânduri de hula sunt aruncate asupra rugătorului de către cel rău. Acele gânduri “nu sunt primite” atunci când nu intrăm în dialog cu ele, pur și simplu le ignorăm și ne încordăm în rugăciune , fără risipire de minte. Dacă asta vom face aceste gânduri pier. Iar,  uneori, printr-o „întâmplare” chiar Duhul Sfânt le alunga. Aceasta se petrece când simțim „Taina prezentei”, simțim prezența mistică, nevăzută și cu neputință de exprimat în vorbe a Duhului Sfânt.Toate cele spuse mai sunt am să caut să le ilustrez printr-o experiență proprie.

Cu mulți ani în urmă am citit “Caietele Princepelui” de Eugen Barbu. Am citit multe dintre scrierile lui Eugen Barbu care a fost un bun scriitor și meșteșugar de cuvinte. Narațiile lui și descrierile lui sunt bune, ideile lui cred că mai puțin. Oricum, în unul din acele “Caiete” era o exprimare blasfemică, o hula nebună. De ce o fi pus-o nu știu. Poate din teribilism, poate din prostie, nădăjduiesc că nu din convingere. Vorbind de împrejurarea că Sfântul Ioan Evanghelistul s-a rezemat de pieptul lui Iisus la “cină cea de Taină”, Eugen Barbu strecura o insinuare sinistră, repet, blasfemie și hula nebună. Exact felul de blasfemii sugerate de necuratul la vreme de rugăciune. Desigur am respins cu scârbă și oroare acea insinuare, dar ea a rămas aninată în inima mea și mă revizita la vreme de rugăciune.Toate încercările de a o șterge din minte nu au reușit. Dar, în urmă cu puțină vreme, o “întâmplare” a preschimbat totul.

Era o seară liniștită în încăperea unde eram, era penumbră și ardeau câteva lumânări; era liniște și pace. Din senin, fără avertisment și fără motiv, nepotul meu David, de șapte ani, a venit încet, mi s-a așezat pe genunchi și și-a lipit capul de pieptul meu. Este un băiețel năvalnic și complet opus “pisicelilor”. A fost o acțiune fără motiv. Atunci duhul care îmi șoptea hule a fugit de la mine neputincios. Brusc, într-o tresărire, am înțeles că există momente când sentimentele se exprimă pur și simplu. Există momente când dragostea trebuie exprimată fizic. Există momente când sufletul este prea plin. Am înțeles atunci, atâta cât pot înțelege ochi de muritor, că la “cina cea de Taină”, atunci când oameni au fost numiți “prieteni” ai Fiului lui Dumnezeu, se întâmpla ceva ce nu va putea fi niciodată cuprins în vorbe omenești. Am înțeles : ”..căci sunt încredințat, că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile/Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,Domnul nostru.” (Sf.Pavel,Români,8 ;38-39)

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

15 iunie,  2018

Pavel PANDURU: Alexandru Nemoianu – la ceas aniversar

La împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani almăjănii vă urează domneavoastră și familiei sănătate și bună sporire în toate. La mulți și fericiți ani!
Almăjul – ţară scăldată în azurul înţelepciunii şi rourată de smerenie, are un filon al geniului românesc din care au răsărit ca florile (mari personalităţi ale culturii şi spiritului românesc), „boieri ai minţii”, care au contribuit la formarea culturii neamului românesc, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit, mai presus de orice, neamul şi libertatea de opinie şi naională, jertfindu-se pentru aceste concepte sacre. Astfel de minţi luminate au existat, dezvoltându-se şi în nobiliara familie Pavel Boldea din Borlovenii Vechi, jud. Caraş Severin, loc al unor energii uriaşe, spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminare,.
Aici, „înţeleptul” Alexandru Nemoianu se simte cuprins de o bucurie simplă, prin care gustă dulceaţa vieţii.
Alexandru Nemoianu vede lumina zilei la 28 aprilie 1948 în Bucureşti, având ca părinţi pe Virgil Kamil Nemoianu, avocat născut la Mehadia şi Victoria Boldea, fiica colonelului Romulus Boldea din Borlovenii Vechi, Almăj-Banat, fiu al lui Pavel Boldea.
A crescut alături de cei doi fraţi, Virgil şi Romulus şi de verişorii după tată Mircea Pora şi după mamă Otilia Cincheza, viitoare Bârsan, într-o morală a binelui, a adevărului, a dreptăţii, a frumosului, a iubirii de neam şi suprema iubire de Dumnezeu, unde munca avea rigoare, şi a dat sens vieţii. A început dezlegarea tainelor slovelor în Bucureşti, unde urmează cursurile învăţământului primar şi liceal la Liceul „Titu Maiorescu”, pe care îl absolvă în anul 1966. Urmează cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti până în anul 1971. În acest timp participă la şantierele arheologice din Maramureş, conduse de eminentul arheolog şi profesor Radu Popa, care îi va deveni mentor, influenţându-i cariera şi viaţa. Tot aici îl va cunoaşte pe prof. I. D. Suciu, reputat istoric al Banatului, care îl va îndemna spre cercetarea istoriei mirificului Banat. Absolvă Facultatea cu lucrarea de licenţă „Banatul în veacul al XVIII-lea”, apreciată la superlativ de comisie, devenind omul de direcţie în cercetarea istorică.
Repartiţia o primeşte la Muzeul de Istorie al României, împreună cu soţia Larissa Gabriela Nemoianu.
La studii a avut parte de profesori excepţionali de la care a învăţat respectul pentru muncă şi pentru cel ce munceşte, perecum şi cultul lucrului „bine făcut” (influenţat de familie şi bunicii la Borloveni.)
Verile copilăriei le petrece la Borloveni-Almăj, în casa Boldea, la bunicii materni, unde a deprins noţiunile fundamentale despre viaţă, şi despre acel loc sacru numit „casă”.
Aici cunoaşte şi începe să înţeleagă lumea sufletului strămoşilor, provenind dintr-o familie cu istorie bogată şi realizări faptice deosebite, vajnici apărători ai dreptăţii, adevărului şi libertăţii, primind un simţ adânc al legăturii cu pământul strămoşesc,.
Apreciabili slujitori ai învăţământului, au format caractere de buni români şi creştini ortodocşi. Viaţa le-a oferit şansa de a rămâne în marele metropole europene, după conturarea noii hărţi a continentului în 1918. Glasul conştiinţei şi apartenenţei româneşti, dar şi „glasul pământului” i-a determinat însă, să aleagă drept ţară „limba română”, luptând pentru întregirea României Mari, şi sprijinind acţiunile Consiliului Naţional Român.
Crescut în această atmosferă, Alexandru Nemoianu (Tani), a devenit unul dintre cei mai aprigi apărători ai „Sfintei Tradiţii” şi a identităţii neamului. Buna pregătire şcolară cu o aleasă educaţie primită în familie, mai ales de la bunicii Romulus şi Otilia Boldea, la Borloveni, bazată pe rigoare şi ordine, care face lumea frumoasă şi inteligibilă, în spirit vienez, îmbinat cu cel al omeniei ţăranului almăjan, creându-i o personalitate atât de complexă, încât este greu de definit, ca prototip al românului, fiul lui Dumnezeu şi apărător al credinţei strămoşeşti.
Viaţa lui este expresia desăvârşitei manifestări a geniului românesc, al nobiliarei familii Boldea, în plan spiritual, înscriindu-l între marile figuri ale culturii naţionale şi universale.
Alexandru Nemoiau duce mai departe flacăra aprinsă a strămoşilor săi din familia Boldea şi Nemoianu, având o formaţie spirituală alcătuită din surse ce coexistă în Domnia Sa, alături de istoric, intelectualul cu gustul format în muzee şi şantierele arheologice, gust îndelung şlefuit, deprins să afirme, dar şi să se îndoiască, capabil să emită un punct de vedere, în acelaşi timp sintetic şi personal, un continuator strălucit atât al şcolii istorice româneşti cât şi al marilor intelectuali români.
Cercetările arheologice i-au folosit în exprimările ulterioare, în cărţile publicate, ca şi lui Pârvan, Iorga şi Odobescu.
Credincios rădăcinilor rurale româneşti, cinstind statornicia sufletului şi, pe de altă parte, iubind zborul liber, încearcă o cale interogativă pentru a palpa esenţele. Astfel în decembrie 1983 părăseşte, împreună cu soţia Larissa şi cu Andrei, fiul împlinit al acestora, România, stabilindu-se în S.U. A., din motive politice lesne de înţeles.
Din august 1984 este angajat secretar arhivist al ”Centrului de Studii şi Documentare al Românilor americani din Jackson, Michigan. Aici lucrează cu pasiune la „dezvăluirea trecutului comunităţii româno-americane, fiind creatorul conceptului de continuitate în modelul existenţial românesc, după cum mărturiseşte.
Este coredactor al publicaţiei Centrului „Information Buletin”, unde publică sute de articole şi studii, ca şi în alte reviste din SUA, Canada şi România: „Cuvântul Românesc”, „Meridianul Românesc”, „Lumea Liberă”, „Origini”, „Foaia”, „Solia”, „Tribuna” (Cluj), „Actualitate” (Lugoj), „Almăjana” (Bozovici), „Vestea” (Mehadia), „Altarul Banatului” şi „Învierea” ( Timişoara), ş. a.
Viaţa- i este una de trăire în evlavie şi nobleţe, participâd afectiv în egală măsură la cele două tipuri de civilizaţie: americană şi răsăritean-europeană, fiind în el, întocmai ca în structura sufletului nostru, o sinteză de spirit citadin şi rural. Este un amestec de duh vienezo-americano-românesc(almăjan).
Personalitatea sa este o rezonanţă a ordinii divine împletită cu cea a istoriei şi tradiţiei naţionale, luminat de ochiul ceresc, care face să înflorească pustiul din cultura noastră de astăzi.
Sensibil şi discret, ispitit de metafizic şi dăruit vocaţiei sale, şi-a creat o lume şi o gândire liberă, proprie, deschisă cu generozitate spre binele aproapelui, devenind un spirit independent care evită orice clişee şi care îşi cerne impresiile prin filtrul propriei sensibilităţi.
Suflet mare cu un îndemn spre „vis şi faptă”, priveşte omul la dimensiunea lui cosmică, cu mintea ce se dezleagă într-u „Lumină din Lumină”.
Genialul fiu al Ţării Almăjului şi al României, trăitor în America , Alexandru Nemoianu este un „scriitor român din SUA, filosof al civilizaţiei, istoric, eseist, exprimat total în universul Tradiţiei, una din cele mai singulare prezenţe intelectuale din literatura română, un uimitor talent de doctrinar, prozator eseistic cu fraza lapidară şi sapienţială”(Dr. Artur Silvestri).
Opera sa se compune din cărţi pilduitoare pentru cultura română, cum sunt volumele: „Borloveni”, „Acum”, „Cuvinte despre românii americani”, vol. I şi II, „Întâmplări şi vise”, „Tărâmuri”, „Treziri”, „Semnele vremii”, „Fragmente din vremea persecuţiilor” şi altele, titluri ale esenţelor şi profunzimilor.
Cărţile Domnului Profesor Alexandru Nemoianu, poartă titluri sugestive. Au în ele ceva măreţ , afectuos şi îmbietor, fiind o epopee a sufletului, a vieţii românului din Borlovenii Almăjlui şi de pretutindeni. Ele redau o cultură morală la concurenţă cu marile culturi ale umanităţii, luminate de „Răsăritul cel de Sus”.
Ele sunt un document sufletesc neobişnuit, ce aşează în lumina cuvintelor experienţa proprie, ca o nevoie disperată de a comunica imensele sale trăiri de o viaţă.
Întâlnim aici povestirea ca mod de existenţă a prozei, care îmbină vis şi realitate, mit şi istorie.
Autorul vorbeşte de viaţă, simte viaţa în evenimentele istorice trecând dincolo de document, precum la Gh. Brătianu. Este un exponent al sufletului şi cugetului românesc, coloană de lumină a culturii şi credinţei neamului nostru.
În cărţile Domniei Sale, unde există o frecvenţă a temelor ca într-un concert, întâlnim un joc ingenios al minţii, cât şi o mişcare năvalnică a inimii. Ideile şi pasiunile se scurg, ca apa Nerei la ieşirea din munţi, trecând prin filtrul cerebral .
Textele sale străbătute de o lumină nouă, menită să sporească taina lumii, prin originalitate şi clarviziune, exprimă forţa geniului său, concretizând, ca puţini alţii „gândul în gest.”
Duhul acestor cărţi luminează mintea şi purifică sufletul. Ele vin de dincolo de vremuri şi sunt talisman pentru prezent, asigurând un viitor pentru neamul nostru românesc. Ele vin prin iluminare din pana unui prinţ al scrisului românesc, care evocă cu generozitate figurile ce înnobilează cultura românească, astfel se aşează de la sine în galeria iluştrilor predecesori.
Din cărţi reiese autenticitatea geniului său, deopotrivă cu originalitatea şi unicitatea situaţiei sale, potrivite alcătuirii firii sale. Evocă cu mult har al povestitorului, locurile natale, chipurile părinţilor, anii copilăriei şi ai adolescenţei, întâmplări mărunte sau semnificative, vesele sau tragice din viaţă, în România, ori America, la oraş, ori la sat, fiind un vajnic apărător al dreptăţii şi adevărului.
Găsim în lucrările lui Alexandru Nemoianu esenţialitatea în simplitate, ce exprimă sacrul, impresionând mintea cu gest de seninătate şi înţelepciune.
Savant şi misionar de idei, într-o manieră personală şi cu evidentă erudiţie, a definit o teorie recentă privitoare la „Noul Român”, un punct de vedere nou asupra „modelului existenţial românesc”, despre „sufleul românesc, ca expresie a măsurii şi a bunului simţ”, detractorii poporului român ca „elite de mahala” şi „atleţii amoralităţii”, iar Oamenii Mari, oamenii faptelor bune, definiţi ca „Oameni Mari, vase alese ale Duhui Sfânt.” Este istoricul şi cercetătorul care ştie să se facă contemporan trecutului pentru a-l putea înţelege şi tălmăcii, ca Pârvan şi Iorga.
Aurorale sunt revelaţiile lui asupra străvechimii spiritului românesc în spaţiul mioritic, căutând rădăcinile, izvoarele culturii pentru a asigura identitatea şi viitorul, în nobleţea ţăranului şi a blazonului, nobleţea sufletului şi a minţii ţăranului român (almăjan), precum Ion Bănuş din Borloveni, arhaică aşezare bănăţeană.
Privit de la înălţimea calităţilor sale umane şi sufleteşti se dovedeşte a fi un veşnic slujitor al valorilor fundamentale ale Tradiţei româneşti, a valorilor de nepreţuit, a creaţiei populare: hărnicia, măsura, smerenia cât şi caracterul puternic al localnicilor din aşezările rurale româneşti.
De o mare delicateţe sufletească, spirit aristocrat şi histrionic, crede în omul de cultură care arde ca o torţă în dorinţa împlinirii idealului spiritual, iubirea de oameni şi de fapte bune. Nu acceptă parvenitismul, grandomania, trădarea de neam şi credinţă. Detestă veleitarii de tot felul , impostorii, care cred că pot să trăiască fără muncă.
Înzestrat cu darul de comunicare astrală, suflet generos, calm şi răbdător, fără ascunzişuri are un simţ al prieteniei. Apreciază prietenia adevărată, bazată pe respect şi iubire, nu pe interese.
Sunt cunoscute prieteniile Domnului Profesor Alexandru Nemoianu cu ţăranii din Almăjul drag lui, cât şi cu oamenii de cultură între care se remarcă genialul gânditor şi eruditul savant, Artur Silvestri.
Aceşti mari gânditori, Silvestri şi Nemoianu, cu vocaţia prieteniei care leagă spaţii şi suflete, una din marile virtuţi ale omului, sunt „atleţi ai românismului”. Îi leagă o prietenie spre binele neamului.
Opera lor ne este spre învăţătură, dar şi spre desfătare şi zidire, devenind „altar al recunoştinţei” în inimile noastre.
Domniile lor sunt diamante ce strălucesc, şlefuite în lupta cu vrăjmaşii neamului- „iuzi şi irozi” contemporani.
Gustul său pentru frumos, cultura, stilul de viaţă şi nobleţea gândirii asupra rosturilor lumii pământene m-au atras şi au făcut să fiu în apropierea Sa. Simt că îl cunosc dintodeauna. Prezenţa Domniei Sale crează o atmosferă de necrezută sacralitate, o imagine de început de lume, emană în jur energie şi bunătate, fiind fără îndoială, o mare personalitate. Este un om care ştie să şi asculte, nu numai să vorbească, un om care respiră acelaşi aer cu toţi oamenii. Rar se pot întâlni astfel de oameni, care pot să-ţi lumineze viaţa, chiar în nevoi.
Prezenţa lui dă culoare, însufleţire, impune respect şi iubire pentru a face vorbele în rază de lumină şi cântec. Noi, almăjenii îl privim cu stimă şi respect, pentru că din preaplinul calităţilor sale se revarsă benefic asupra tuturor. Emană bunătate şi înţelegere, înţelepciune şi blândeţe, ştie să fie om şi să fie bun, aduce în jurul lui pace, linişte, bucurie şi lumină.
Peste tot, pe cărările purtate de destin, în relaţiile interumane a adus cu el omenescul, avâd ca primă năzuinţă, desăvârşirea omului.
Sub domnia soarelui de primăvară, roadele celor 70 de ani, încărcaţi de împliniri, dau imaginea unui OM al gândului sacru, cu suflet de creştin, un nepreţuit model de viaţă şi creaţie.
Urăm domnului profesor, gânditorului şi filosofului culturii, să trăiască mulţi ani şi să rămână cu aceeaşi vigoare şi prospeţime a capacităţii de muncă şi aceeaşi patimă pentru scris.

Să ne trăiţi într-u mulţi şi fericiţi ani !

————————–
Prof. Pavel PANDURU

28 aprilie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Șoaptă de suflet

Cu emoție am recitit cartea Profesorului Pavel Panduru despre Almăj și devenirea lui istorică. (Pavel Panduru, Monografia localității Prigor, Editura Timpul, Reșița, 2000). Cartea își păstrează importanța,ca document dar și prin mesaj.
Profesorul Pavel Panduru, pentru cei care iubesc Țară Almăjului, este o noțiune. El este unul dintre cei care fac cu putință prezentul și dezvăluie trecutul unui colț de Rai, care este Țara Almăjului. De fapt întreaga existența a Profesorului Pavel Panduru se poate aduna sub semnul dragostei pentru Almăj. Și cartea pe care Domnia Sa ne-o înfățișează nici nu este altceva.

Această carte este, sub semnul informației, un foarte solid și convingător îndrumar privind geografia, economia, fizionomia socială și istoria semnificativă a unei “țări” românești. Bibliografia folosită este impresionantă și dovedește probitate și dedicație profesională. În același timp cartea înfățișează cum destinul unui colț de țară izolat s-a alcătuit în istoria Românească, cum s-a petrecut, cum a fost cu putință acest fenomen, care este miracolul unității Românești.
Cartea lui Pavel Panduru este răspuns și explicație a acestui miracol și această carte mai înseamnă ceva pentru ziua și clipă istorică pe care le trăim.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Șoaptă de suflet”

Alexandru NEMOIANU: Cu ce ne lăudăm ?

Starea vieții publice românești continuă să fie zbuciumată și din nou se îndreaptă spre un punct de criză. Există motive fundamentale și există circumstanțe agravante, de moment.
Cauza crizei adânci în care se află politica și viața socială românească este una care nu mai poate fi schimbată, ține de recunoașterea și acceptarea unei triste realității, în bună credință.
Societatea românească, așa cum există ea, este rezultatul dezvoltării istorice din ultimii douăzeci și șapte de ani. Putem vorbi la nesfârșit despre ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, ce ar fi trebuit să se facă. Dar această discuție este fără rost. Situația este cea existentă și nimic nu o poate schimba. Bogăția țării a fost însușită de oameni, în covârșitoare majoritate, nevrednici, urmași ai structurilor comuniste, neamuri proaste. ”Căci atunci când se ridică sus oameni de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps.11;8). Toți acești neo îmbogățiți, această drojdie de neo-ciocoi, au comise nelegiuiri și fraude, înșelătorii și găinării. Din punct al vedere al oricărei legiuiri normale ei ar trebui să fie după gratii și, oricum, toți și fiecare poate fi susceptibil de urmărire penală. Dar, din nefericire, acest lucru nu mai este posibil. Situația existentă nu mai poate fi schimbată. În schimb agitația socială și convulsiile sociale pot continuă câtă vreme măsuri radicale nu vor face posibil un nou început. Mai rău, prin punerea sub acuzație selectivă, și asta prin oficii care țin de statul “paralel”, se instituționalizează șantajul politic, subordonare veșnică a clasei politice față de cei care controlează “statul paralel”. Această stare poate fi lichidată.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cu ce ne lăudăm ?”

Alexandru NEMOIANU: Cel mai de preț

,,Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu / Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca,14;26-27)

Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de preț lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.
Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.
Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.
În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.
Mântuitorul nu ne cere să ne “urâm” pe cei apropiați, să îi “dușmănim”, ne cere altceva: să îl iubim și să credem în El mai mult decât în orice și să căutăm ca și noi și cei dragi ai noștri să fim alături de El. Că să fim mai limpezi.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cel mai de preț”

Alexandru NEMOIANU: Despre rătăciri, confuzii și responsabilitate

Probabil că una dintre cauzele principale care fac din vremea pe care o trăim o înșiruire de evenimente convulsive, fără logică și fără finalitate, deci o vreme de haos, stă în împrejurarea că un prea mare număr de persoane și-au pierdut libertatea mentală. În bună măsură aceasta este consecința distrugerii comunităților organice. Un bun exemplu este, în cazul Românilor, cel al satelor.
În interiorul comunităților sătești existau norme de conduită și un “calendar” social bine stabilit, verificat și răsverificat prin existența a nenumărate generații. În acest chip ceea ce putea fi rău era eliminat și ce era bun promovat. ”Calendarul” social era așezat sub pavăza vieții liturgice Ortodoxe și forma unor superbe obiceiuri moștenite din moși strămoși. Putem oferi ca exemplu, despre unicitatea stărilor, facerea țuicii, în cazul Țării Almăjului.
Fiecare sat din Almăj sau, mai bine zis, țuica fiecărui sat din Almăj avea o personalitate proprie. Era consecința modului de preparare care, în fiecare sat, avea o anume particularitate. Din generație în generație acest “gust” specific s-a păstrat. La fel în viață socială și spirituală. Din nou ca exemplu aș oferi exemplul “graiurilor” din Borloveni și Pataș. Două sate almăjene separate printr-un pod și totuși, fiecare, cu o specificitate inconfundabilă a graiului local. Din nou se vede limpede importanța vieții de comunitate,viața într-un organism viu și inteligent. Am oferit aceste exemple pentru a scoate în evidenta un adevăr universal.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre rătăciri, confuzii și responsabilitate”

Alexandru NEMOIANU: Despre libertate

Există, începând cu epoca “iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale, economice, politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile restrictive, normele de conviețuire, existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetica”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoană umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, de altfel , sunt repede depășite și uitate, persoana umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău”. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.
În primul rând trebuie să știm că în înțelegerea Ortodoxă, “păcatul” nu este o condiție “juridică”, o interdicție “legală”. Păcatul este acțiunea și starea în afară “legilor” lui Dumnezeu, așa cum sunt ele stabilite de către Biserica Dreptmăritoare. Din această cauza această stare se numește și “fărădelege”. Opreliștile, limitările, ”legea” Bisericii, nu sunt puse pentru a îi pedepsi pe oameni, sunt așezate din Iubire, pentru ca oameni să poată ajunge la unire în voia lui Dumnezeu. Cine a trecut printr-o stare pasională, fie ea erotism, elitism, droguri, știe bine ce înseamnă robia. Doar înlăturând acea stare putem fi cu adevărat liberi și rânduielile lăsate de Ortodoxie lesne ne pot face liberi. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre libertate”

Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)

În Săptămâna premergătoare Nașterii Domnului, România a fost tulburată de excesivele ceremonii legate de îngroparea fostului Rege al României Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Personajul a avut o viață lungă și, la capătul ei, se poate spune nefericită.
Ca mic copil a fost silit să “domnească” în lipsa tatălui sau, izgonit de la succesiune pentru viață imorală. Apoi, același tată, a revenit în România și prin intimidarea autorităților a devenit Regele Carol al II-lea. Un Rege nevrednic, imoral și criminal. Acea domnie a pus de fapt capăt oricărei posibilități de reconciliere între Neamul Românesc și Casa Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol al II-lea a delapidat sume uriașe, a distrus orice urmă de legalitate și formă democratică în România, sfârșind într-o rușinoasă “dictatură regală”. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că a patronat trecerea României, sau mai exact a Statului Român, în rândul statelor dictatoriale sângeroase. Este bine să ne amintim de acest lucru.
În primul rând Carol al II-lea a sfidat orice urmă de bun simț și decentă alungându-și soția și trăind în concubinaj deschis cu sinistra Elena Wolf-Lupeasca, ”duduia”, ale cărei singure “calități” reale i-ar fi garantat o superbă carieră în vecinătatea bucureșteană zisă “Crucea de Piatră”. Carol s-a înconjurat cu adevărate hiene, drojdii ale vieții publice și între ei “străluceau” Armand Călinescu, om însemnat la un ochi și având “nomme de guerre”,  ”Chioru” și o bestie sadică, Gavrilă Marinescu, instalat șef al poliției. În aceste condiții lucrurile au mers spre dezastru.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)”

Alexandru NEMOIANU: Avertismentul titanilor

Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Teogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”,  întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyris. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.
Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv.
Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Avertismentul titanilor”

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,statul paralel”

Este o realitate a tuturor statelor din lume că în interiorul lor se alcătuiesc structuri de putere “paralele”. Sunt acele structuri care sunt alcătuite din funcționarii anchilozați, din carieriști și cameleoni politici și din profitori. Indivizi care servesc pe oricine le plătește și le garantează foloase mai multe, lor sau celor apropiați lor. Aceste structuri paralele sunt cele care nu numai că osifică sistemul politic, îl condamnă la decădere și mai ales, stau în calea oricărei înnoiri, reforme. Cum spuneam aceste structuri paralele există în toată lumea, în USA ele sunt cunoscute sub numele de “deep state”,  “statul profund”, și actualmente se opun cu furie încercărilor de schimbare promovate de către administrația Trump. În cele ce urmează am să mă refer la situația din România.
În România structurile paralele sunt concentrate în aparatul de justiție și cel de securitate. Asta nu înseamnă că filiere ale statului paralel nu există și în alte instituții dar în cele două pomenite este concentrat “statul paralel”. În momentul de față între statul legitim și cel paralel există o încleștare mortală, fără posibilitate de compromise, ori, ori.
Cum spuneam structurile paralele sunt populate de oameni nu doar imorali, de oameni amorali, oameni care nu știu diferența dintre bine și rău, ceea ce le aduce lor personal folos este binele. Dar acești amorali sunt în slujba cuiva, servesc interese care au și plan și voință de a face rău. Sunt cei care peste noapte s-au proclamat “patroni” și “proprietari, prin însușirea bunului public. Iar apoi sunt cercurile din afară României care doresc subordonarea țării, eliminarea Neamului ca entitate, entitate având personalitate și rol istoric, transformarea spațiului românesc într-o “republică bananieră”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,statul paralel””