Dragii mei enoriași!

  Rugă pentru Țară. Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, – sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.

Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor  și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și  aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.

Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am  reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.

Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie, noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă  mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.

Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte  o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor.  Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi.

Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care  Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.

Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți,  buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie,  dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.

Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul  veacurilor, amin.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos continuarea Omiliei despre invidie a Sfântului Vasile cel Mare, fiindcă ni se pare a fi de mare actualitate și necesară pentru mulți:

,,Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare, nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele:,,Sunt plini de invidie, de ucidere”. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate.

Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare, nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli (…). Prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

 Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.”

*

Plânge Cerul. În revista ,,Apărătorul Ortodox” de la Chișinău am găsit o foarte interesantă poezie cu acest titlu, semnată de regretata artistă Tamara Buciuceanu. O adevărată surpriză. Iat-o:

„Plânge Cerul pe tot omul
Cel neroditor ca pomul,
Care stă să se usuce.
Plânge, Cerul, Domnul plânge,

Plânge Maica-n rând cu Sfinții,
Cu strămoșii și Părinții,
Ce-au ținut credința dreaptă,
Nu din vorbă, ci din faptă.

Plânge Ștefan moldoveanul
Și ne ceartă Brâncoveanu:
,,- Voi, născuți din mame sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?

Eu și fiii mei ne-am pus
Chezași la Domnul Iisus
Pentru tine, neam al meu,
Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

V-am lăsat biserici sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?
Viața toată să vă fie
Ca o Sfântă Liturghie!

Să va fie ajutorul
Crucea și Mântuitorul!
Fiți voi neamul luminos,
Candelă pentru Hristos!”

Plâng icoanele-n Altare
Pentru a noastră nepăsare,
Pentru cei ce-n chip frumos
Vor să-L vândă pe Hristos.„

*

In memoriam: Prof. Maria Untaru.  Am cunoscut-o la Liceul Economic de la Tr. Severin. Era profesoară de Limba Română cu ștate mult mai vechi decât ale mele. Când m-am dus la acea școală, m-a impresionat clasa a XI-a B, la care dânsa era dirigintă. Parcă erau copiii aleși, strecurați, unul mai bun decât altul. Erau îmbrăcați curat, chiar elegant, dar simplu, erau foarte respectuoși, atenți, conștiincioși. Vorbeau frumos, gândeau profund, aveau păreri proprii, știau să-și argumenteze ideile. A fost destul ca să le dau o lucrare de control și pentru mine au fost o adevărată revelație. Scriau frumos, caligrafic, îmbrăcau subiectele într-o limbă cursivă, plăcută, lucrările lor erau adevărate bijuterii literare.

Într-o zi am fost invitat de Doamna Prof. Maria Untaru la un cenaclu literar. Aflase dumneaei despre mine că sunt un scârța-scârța pe hârtie și nu putea să rămână indiferentă, să nu mă atragă spre preocupările dânsei și ale elevilor iubitori de grai românesc. Acolo la cenaclu am fost uimit de seriozitatea temelor abordate, de maturitatea discuțiilor. Elevii Doamnei Maria Untaru discutau ca niște specialiști în limba și literatura română. Unii au citit creații proprii, proză scurtă, poezii, eseuri. Erau splendide. Greu puteai să înțelegi că niște copii care urmau o secție reală, care se pregăteau pentru un domeniu economic, stăpâneau atât de bine  limba și literatura română și cum ei înșiși erau creatori de texte literare. Fiindcă tot făceau referințe mereu la Șerban Cioculescu și la cărțile lui de critică literară, când mi s-a dat cuvântul le-am povestit și eu despre întâlnirea și discuțiile pe care le-am purtasem cu ani în urmă cu Șerban Cioculescu la Biblioteca Academiei din București. Cele relatate de mine au fost receptate cu mult interes.

După acel cenaclu s-a stabilit între mine și Doamna Prof. Maria Untaru o relație de stimă și respect reciproc, de prietenie chiar. De multe ori în recreații ședeam de vorbă în cancelarie și-mi relata despre planurile, realizările și decepțiile sale. Mi-a dat mai multe cărți alcătuite din creațiile elevilor săi iubitori de limba română, indiferent de clasa din care făceau parte, am devenit colaborator la revista literară ,,Mercur”, pe care o scotea de câteva ori pe an. Toate publicațiile acestea erau realizate din banii Doamnei Untaru.

Am văzut-o de multe ori tremurând de emoție pentru elevi ai săi care participau la olimpiade și concursuri literare, am văzut-o explodând de bucurie când astfel de elevi erau clasați pe primele locuri la nivel național, am văzut-o plângând în hohot, când  o elevă premiantă la olimpiada națională primise recompensă doar … 300 lei. ,,-Biata Nadia este orfană. Ea este ca o  mamă celor doi frați mai mici. Ea face curățenie în casă, gătește, îi ajută la teme și-și face și temele ei. Tată-său e un alcoolic și nu o ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Când a venit de la București, am îndrăznit s-o întreb ce are de gând să facă cu cei 300 lei câștigați la Olimpiadă. Mi-a spus că-și va cumpăra o ramă pentru ochelari. De o lună i-au căzut ochelarii, s-a  rupt rama și s-a chinuit așa, mioapă, să se pregătească pentru olimpiadă, pentru teme! Se merită, părinte, să muncească un copil ca un rob, să fie clasat pe locul doi la nivel național și să primească atât cât să-și ia o pereche de rame pentru ochelari?”

Doamna Maria Untaru era tipul de dascăl total, dascălul care se topea la catedră, care era în stare să-și dea și sufletul pentru ca să vadă rodind în puii de oameni din fața sa frumusețea  artei, manierele civilizate, cultura solidă. Făcea parte din categoria dascălilor de elită, care au împodobit învățământul românesc. Nu cred că este  vreun fost elev al său, care să nu-și amintească toată viața de dânsa, care să n-o așeze alături de proprii săi părinți în memoria și în sufletul său.

Din momentul când a aflat că este purtătoarea unei boli fără leac, Doamna Prof. Maria Untaru s-a resemnat. A devenit tristă, absentă, interiorizată. În timp ce ochii îi priveau undeva spre orizont, sufletul îi plângea neputincios. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 408(16 –31 Octombrie)” →