ÎMBĂTRÂNITUL SAT
Știți satul fără hoți și fără câini
În care-n zi se trec doar două pâini?
În care s-a uitat gustul la bere
Și nu mai este râvnă la avere?
În care nu-i mai colb pe ulicioară
Că-i înierbată toate și-i în rouă?
Iar strugurii se uscă sus, pe casă,
Că nimănui de ei nu îi mai pasă?
În care turma paște prin grădini
Că locul e de-acuma plin de spini?
În care nu e ceartă, nu se-njură
Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?
În care-i liniște și pace preacurată
Că nu-s copii în larmă ziua toată?
În care clopotul îmi bate-odată-n an
Și în cutia milei, nu-i un ban?
În care urma carului cu patru boi
E-n amintirea ce-o purtați cu voi?
Nu mai mugește-o vită înjugată,
S-annămolit fântâna cu găleată,
De mult pe-aici nu scârție-o portiță
Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,
Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,
Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,
Copii nu îs nici măcar de-o colindă
Să mi-o înalțe către cer, din tindă,
Povești nu spune nimeni că-s uitate,
Precum de-acuma-s vechile păcate.
Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,
Fără de hoți și câini fără stăpâni,
Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită
Rememorându-și vremea de ispită,
Când satul lor avea și hoți și câini
Și n-ajungeau l-amiază două pâini,
Când viața pe aici era frumoasă
Că soarta lor era mai norocoasă,
Când erau nunți tomnite la-nserat,
Și-n ierni copii mergeau la săniat,
Când toamna te-mbia cu mere coapte
Și din sudoarea ta aveai de toate.
Acum pe-aici i-o toamnă îmbrumată
În suflete și-n viața asta toată,
Iar când pe-aicea viața s-o sfârși,
Nici numele la sat nu-l vom mai ști.
ÎN RAIUL CEL SMERIT ȘI PREACURAT
Motto: În satul cel bătrân, tot mai puțin umblat,
Vecia-și doarme somnul, la margine de sat.
În satul cel c-o mână de bătrâni
Și dealul pășunat de două stâni,
Cu meri îngârboviți de grele poame
În darnice și lenevite toamne,
Cu case părăsite, garduri sparte,
Cu ulițe de-acuma înfundate,
Cu luncile mai toate necosite,
Cu vechile izvoare adormite,
Cu mură coaptă și frăguțe-n iarbă,
Cu maci sălbatici, gălbenele, nalbă,
Cu dealuri și hotarele pustii ,
Cu nelucrate grădini și cu vii
Sălbăticite toate, neculese,
Că nu-i mai cine încă să îi pese,
Că ceia morți îs duși în țintirime
Iar din cei vii, pe-acasă nimeni vine,
E-o liniște cu iz de-ngropăciue
Și n-are cui a plânge și a-i spune,
Că satul e de-acum nimicnicie
Și dat va fi uitării, pe veșnicie.
S-a ruginit a clopotului limbă
Că vântul doar se-ndeamnă să-l atingă,
Și sfintele altare-s scorojite
De când vecia clipei le tot minte.
Pe uliți strâmte, multe înierbate
Doar vântu-n porți închise tot îmi bate,
Iar luna-și toarce-n noapte visu-i bun
Într-un cuibar, din vârful unui prun.
*
Bătrâne sat, mereu te-oi ține minte
Și-n preacurat, în lacrima-mi fierbinte
Spășit îți cer iertare c-am plecat
Din raiul tău smerelic și curat.
Tu iartă-mă că ești preaiertător
Și nimănui nu i-ai rămas dator,
Mi-ai fost cândva buricul cel de lume,
Dar în curând rămâne-i doar un nume.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
9 noiembrie 2019
P.S AZI, 9.11.2019 în acest sat uitat de lume ing. IOAN SITA fiu al satului organizează o frumoasă activitate: slujbă la biserică, un mic concert de pricesne, lansări de carte