I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

            II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

            III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

          IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”

            Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

            V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: „fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

          VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…” →