ÎMBĂTRÂNITUL   SAT

 

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec doar două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-i înierbată toate și-i în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu patru boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

 

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

 

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: VAIDACUTA satul fără hoți și fără câini (versuri)” →