Dragii mei enoriași!

Scânteie divină.  Una dintre pildele Mântuitorului, cunoscută sub denumirea de Pilda talanților se citește ca pericopă evanghelică în Duminica a XVI-a după Rusalii.

Socotim că majoritatea cititorilor noștri cunosc această pildă: un proprietar și-a chemat trei dintre slugile sale de încredere și le-a dat niște bani: unuia cinci talanți, altuia doi și altuia unu. Proprietarul a plecat undeva departe, iar peste multă vreme, când s-a întors, i-a chemat pe cei trei și i-a întrebat ce au făcut cu talanții încredințați. Cel cu cinci a adus zece, spunând că a negustorit cu cei primiți; cel cu doi a adus patru. Și el negustorise cu talanții lui. Ce care primise un talant, l-a adus înapoi și a spus că s-a temut că-l va pierde și de aceea l-a îngropat, iar acum îl restituie. Stăpânul i-a lăudat pe primii doi și le-a spus că ,,peste puține ați fost puși, peste multe vă voi pune!” S-a supărat însă foarte tare pe cel de-al treilea, i-a luat talantul și l-a dat celui cu zece talanți și pe slujitor l-a trimis la temniță.

Ca în toate pildele Mântuitorului, fiecare element este un simbol. În cazul de față, stăpânul este Dumnezeu. Cele trei slugi sunt trei categorii de oameni. Talanții sunt talentele, înclinațiile, vocațiile cu care se naște fiecare om. Dumnezeu nu trimite pe nimeni în lume, fără să-i pună ceva în trăistuța sufletului său, cu care să –și câștige pâinea în timpul vieții pământești. Unuia îi dă mai mult, altuia mai puțin, unuia îi dă una sau mai multe, altuia îi dă altceva. Nu toți oamenii sunt egali, nici în fața societății, nici în fața lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu lumea este ca un imens mecanism, în care fiecare om are un anumit rol. Pentru rolul acela omul primește resursele necesare, energia, combustibilul cu care-și poate împlini menirea. Altfel spus, unul va fi în acest uriaș mecanism o șaibă, altul un șurub, altul o piuliță, altul volan, altul anvelopă etc.

Folosind un limbaj din domeniul pedagogic, putem spune că omul vine pe lume cu o anumită zestre genetică, cu un anumit potențial genetic. Această zestre poate fi ajutată să crească și să se dezvolte dacă societatea oferă condițiile necesare prin familie, școală, Biserică, alte instituții educative. Creșterea zestrei genetice nu e posibilă numai cu sprijinul societății, ci și cu contribuția proprie a individului. Altfel spus, la temelia unei personalități stau trei piloni: zestrea genetică, condițiile oferite de societate și aportul personal. Dacă unul dintre acești piloni este șubred, tot edificiul se prăbușește, eșuează.

Așadar, talantul sau talanții primiți de la Stăpân îi putem numi simplu: talentul de a cânta, talentul de a picta, talentul de a vindeca, talentul de a învăța, talentul de a sculpta, talentul de a judeca, talentul de a conduce și lista poate continua la nesfârșit, vizând toate activitățile umane. Pentru toate  aceste activități nobile, constructive, menite să susțină viața pe pământ și fericirea oamenilor, Dumnezeu îi înzestrează cu capacități superioare pe oameni, pentru ca în timpul vieții pământești ei să dea randamentul maxim, iar rezultatul muncii lor să se ridice până la perfecțiune, până la nivel de artă.

Un copil se naște cu talentul de a cânta. Este de datoria familiei, școlii și societății în general să descopere acest talent și să-l ajute să se dezvolte. Dacă acelui copil i se asigură condițiile necesare, educația cuvenită, talentul lui se dezvoltă și copilul poate ajunge la performanțe extraordinare, poate deveni chiar un geniu în muzică. Dacă un copil fără talent muzical este forțat de familie ca să urmeze o carieră muzicală, este dat la școli de muzică și copilul este sârguincios, muncitor, el poate ajunge la o anumită îndemânare,  dar niciodată nu va realiza  un act artistic propriu-zis, în timp ce colegul său, dotat cu talent muzical, va realiza acest act cu ușurință, ca pe ceva natural, obișnuit.

Se poate întâmpla ca un copil să aibă un talent, să zicem muzical, dar familia și școala să nu-l ajute să și-l dezvolte. Va fi orientat spre alte cariere mai bănoase, mai confortabile. Omul acela va fi toată viața un nefericit. Munca și-o va face în silă, cu lehamite, fără nici o tragere de inimă. Nefericit va fi el toată viața, nefericiți vor fi cei din jurul său. Produsul muncii sale va fi întotdeauna sub nivel, iar activitatea lui de amator.

La judecata de  apoi, fiecare dintre noi vom fi întrebați și de felul cum ne-am dezvoltat talentul sau talentele pe care le-am primit la venirea în lumea pământească. Ele au fost adevărate scântei divine sădite în firea noastră. Dacă le-am ajutat să devină flăcări care au luminat și au încălzit pe cei din jur în lumea aceasta, vom fi lăudați și mângâiați ca primii doi din Pilda talanților; dacă l-am sau le-am îngropat în adâncul sufletului nostru și am devenit stâlpi de cârciumă, ratați ai vieții, dacă ne-am ocupat de orice altceva decât de cultivarea darului dat de Dumnezeu, vom fi asemenea celui de-al treilea slujitor din pilda în discuție.

La judecata de apoi nu numai indivizii vor fi judecați, ci și popoarele, fiindcă și ele au un rol în istorie. Mă întreb și mă înfior ce vor răspunde popoarele care au aruncat la tomberon milioane de copii nenăscuți, de copii avortați, copii care veneau în lume cu zestrea lor menită să  aducă mai mult bine în lume. Ce vor răspunde părinții și popoarele care au aruncat la canal mii de medici, de profesori, de cercetători și oameni de știință, de diplomați, de patrioți și de oameni politici, de sfinți și de artiști nevinovați și nelumiți?  Cum se vor apăra, când vor trebui să recunoască faptul că i-au îngropat înainte de a vedea lumina zilei, frumusețea florilor, de a gusta  dulceața vieții….?

*

Cuvinte duhovnicești. Reținem câteva cugetări și sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt foarte actuale și de mare folos sufletesc. Iată-le:

După cum în lumea în care trăim aflăm bogați și săraci, tot așa și în ordinea spirituală există săraci și bogați. Săracii cer de la bogați și de la cei cu dare de mână ajutor și nu se pot lipsi de el; în ordinea spirituală, săracii ar trebui să vină și să ceară ajutor celor bogați sufletește. Noi suntem cei săraci cu sufletul, sfinții sunt cei bogați, care încă din această viață au strălucit prin credință și prin evlavie. La dânșii trebuie să alergăm noi, săracii, să le cerem să se roage pentru noi, să ne ajute să devenim curați ca pruncii, să ne învețe înțelepciunea duhovnicească, să putem învinge păcatul, să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Rugați-vă pentru mine, sfinților, oameni ai lui Dumnezeu, proorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioșilor, drepților și toți sfinții, ca să mă fac asemenea vouă!

Mare este nerâvna și lenea noastră la rugăciune. Întotdeauna ne rugăm, sau avem tendința de a ne ruga grăbindu-ne, ca și cum am vrea să isprăvim mai repede, să sărim peste ceva, fără a căuta în adâncul inimii. De aceea rugăciunea noastră este ca vântul: se iscă, bate și se duce.

Nenumărate sunt picăturile de ploaie care cad pe pământ, dar toate vin din același nor; multe sunt razele de lumina, dar toate iradiază de la același soare; multe sunt frunzele, dar copacul pe care cresc este unul singur; mult este nisipul, dar tot stă pe același pământ. Mulți sunt oamenii și toți se trag dintr-un singur om – Adam – dar mai înainte de toate, de la Dumnezeu”.

*

Dar de nuntă. O poezie cu acest titlu am compus la 21 martie 1982. Iat-o:

 

 

Vânt de dor îmi tulbur-anii,

Gândul mi-e furat de cale,

Tot mai viu mi-e chipul Anei

Și mai dragi mi-s ale sale.

 

Drum pustiu și ars de vreme,

Hoț de dragoste și vlagă,

Ce mă lași să mă tot cheme

Cine mi-e în lume dragă?

Darul tău de nuntă, Ană,

A plătit la vama veche

Toat-a dorurilor hrană,

Draga mea fără pereche!

 

Mi-a rămas din mult-avere

Numai inima pribeagă

Să ți-o dau când mi-o vei cere,

Ană dragă, Ană dragă!

*

File de jurnal – 18 August 1982(II). ,,Părintele Iacob Ion de la Pristol(MH) a venit de curând din U. R. S. S. A fost timp de două săptămâni, împreună cu soția, într-o excursie pe ruta Minsk-Leningrad-Moscova. I-a costat 12.000 lei. A văzut multe, dar n-a prea fost în stare să le povestească pe toate. În orice caz, au rămas uimiți de bogăția pe care au văzut-o, de belșugul care li s-a relevat la tot pasul. Până și bisericile păreau muiate în aur. Una din bisericile Leningradului avea 400 kg de aur superior sub formă de foiță aplicată pe catapeteasmă, mobilier și obiecte. Bisericile din orașele vizitate sunt transformate în muzee. În Leningrad, spre exemplu, funcționează doar o singură biserică. Ateismul este foarte la modă. Cununiile se fac la mormintele eroilor necunoscuți, prin depunerea de coroane de flori. Peste tot au avut ghizi dintre românii basarabeni. O ghidă a rămas plângând, când s-a despărțit de grupul de români. Poate că prin glasul și lacrimile ei plângea sângele și dorul de țară!

Rușii sunt ahtiați după îmbrăcăminte, în special lenjerie, românească. Nu cad rău însă nici ceasurile electronice ale acestora. Se pare că spiritul cosmopolit față de lucrurile occidentale i-a supus și pe ei, ca și pe noi. Cum pentru ei, noi, românii, suntem tot un fel de occidentali, sau, cel puțin, mai aproape de occidentali, suntem suspectați de a avea lucruri de valoare deosebită.

Pe aici se aude că la câmp, în părțile Doljului, terenuri întinse de grâu au ,,luat” foc. Au fost găsite tăblițe, pe care scria: ,,Nici voi, nici noi!” De asemenea, prin Ardeal ar fi fost luate cu asalt și devastat mașini care transportau carne și alte produse alimentare peste graniță.

În Liban au încetat deocamdată ostilitățile, lăsând loc tratativelor. În Polonia lucrurile s-au complicat din nou, muncitorii manifestându-și forțele revitalizate. Biserica Romano-Catolică de acolo are putere mare. Fostul cardinal Glemp este aproape venerat de polonezi. E vorba să-i ridice un monument în Piața Libertății din centrul Varșoviei. Moscova e îngrijorată de situația poloneză. Se pare că socialiștii și comuniștii vor ocupa poziții solide în viitorul guvern. Gazoductul care va lega Siberia de Occident se va construi, cu tot sabotajul american. Americanii au cam pierdut controlul. Occidentalii le-au întors spatele. Americanii au necazuri și cu chinezii, trebuind să aleagă, în ultimă instanță, între China și Taiwan. La O. N. U. se va pune din nou problema Malvinelor. Noi vom extinde Hidrocentrala ,,Porțile de Fier”- I cu încă patru turbine. Probabil din cauza aceasta nu este curent de două zile!

Alaltăieri, ieri și azi am lucrat în plin la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am ajuns cu dactilografierea la pagina 329. Merge greu, dar merge! Chiar dacă nu voi putea s-o public, tot o voi termina. Poate, în ultimă instanță, dacă nu voi putea s-o public, voi obține aprobare s-o multiplic la xerox în 15-20 exemplare. Aș da câte un exemplar la principalele biblioteci și tot ar fi ceva. Ca să abandonez munca în acest stadiu aș fi un laș. Cine știe, dacă altul va relua-o de la capăt. Aș putea astfel și eu să fac ceva pentru Biserică!

Ieri pe seară am adus o remorcă cu fân. L-am descărcat cu tăticu. Venea ploaia, întunericul se lăsase amenințător și puterile îmi slăbiseră de tot. Numai bine că s-a întrerupt și lumina. Am scos mașina și, la lumina farurilor, am descărcat remorca. La puțin timp după ce am terminat noi claia a început un potop foarte puternic.

La ferma de la Bârda a venit o comisie ca să constate calamitățile pomilor. Inginerul Crețoiu le pregătise o masă copioasă. După ce au mâncat și au băut zdravăn, au plecat, uitând  să mai intre în livadă să mai vadă pomii. Le vor trimite în zilele următoare procesul verbal de constatare!

Se zice că niște oameni de știință s-au dus să facă cercetări în Africa. Acolo au fost capturați de un trib de canibali. Înainte de a fi mâncați, le-au dat posibilitatea să-și exprime trei dorințe. Eu au cerut să vorbească cu secretarul de partid, cu secretarul organizației de tineret și cu președintele de sindicat. Canibalii au răspuns că nu au așa ceva, la care victimele le-au reproșat:

,,- Bine, mă, nenorociților, dacă n-aveți secretar de partid, secretar de tineret, președinte de sindicat, cine dracul v-a  învățat să mâncați oameni?”

*

In memoriam: Mitropolitul Firmilian(I). S-a născut la 18 februarie 1901 în satul Plopeasa de Sus din județul Buzău și a primit numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galați(1914-1923). A susținut examenele de diferență și bacalaureat la Liceul ,,S. Haret” din  București(1924). A urmat Facultatea de Filologie și Filozofie din București(1924-1929) și Facultatea de Teologie din București(1938-1940). S-a călugărit la Mănăstirea Cozia în 1920, luându-și numele Firmilian. A funcționat ca ierodiacon la catedrala din Galați(1920-1924), la biserica ,,Sf. Ilie-Gorgani din București(1924) și la catedrala patriarhală(924-1929). În paralel predă ca profesor la Școala de Cântăreți bisericești din București, la Seminarul monahal de la Cernica(1929-1936) și la Seminarul ,,Central” din București(1936-1947).  La 20 noiembrie 1947 este ales Arhiepiscop al Craiovei, iar în 1949 este ridicat la rangul de Mitropolit al Olteniei, unde păstorește până la moarte( 29 oct. 1972).

A publicat puțin. Era un adevărat sculptor al frazei. A realizat cel mai complet Catehism creștin-ortodox, niște cărți de rugăciuni, articole în ,,Mitropolia Olteniei” și alte reviste bisericești.

L-am cunoscut de timpuriu. Mergeam cu unul sau ambii părinți la hramul Mănăstirii Schitul Topolnița de la 29 August și el venea aproape în fiecare an, însoțit de  2-3 diaconi. Era un om scund și gras, dar avea o măreție imperială, când se îmbrăca în toate veșmintele arhierești. Slujea frumos și-i plăcea solemnitatea. Avea trei diaconi, socotiți la vremea aceea cei mai buni din România: frații Grigore și Vasile Cârstea și Ion Bâlteanu. Când cântau toți trei, tremurau geamurile. Mitropolitul urmărea totul până în cele mai mici amănunte. De câteva ori îmi amintesc că i-a avertizat pe diaconi în timpul slujbei, în auzul tuturor: ,,- Fiți atenți, că vă dezbrac!” Adică îi dă afară!

În vara anului 1968 s-a pus piatra fundamentală bisericii din Orșova nouă. Începuse construcția Hidrocentralei ,,Porțile de Fier” – I și orașul Orșova veche urma să intre sub ape. În iunie dădusem admiterea la Liceul nr. 2 din Tr. Severin. Reușisem cu medie mare, printre primii. Visul meu însă era să ajung la seminarul teologic. Îmi era teamă, însă, fiindcă auzisem că acolo era mare aglomerație, iar examenul se dădea la începutul lui septembrie. În cazul în care n-aș fi reușit la seminar, eram nevoit să rămân un an acasă. De aceea am dat în iunie la liceu. Aveam nevoie de aprobarea mitropolitului, ca să-mi permită să depun la seminar copie legalizată după certificatul de 8 clase, urmând ca, în cazul în care reușeam la seminar, să-mi retrag dosarul de la liceu și să depun originalul certificatului la seminar. Părintele Ionică Sfetcu a aflat că mitropolitul vine la Orșova. A scris o scrisoare protopopului Nicolae Popescu și mi-a dat toate instrucțiunile. Am plecat noaptea cu trenul. În Orșova, de la gară până în oraș,  am mers pe o potecă ce străbătea o lagună cu pășune și pâlcuri de arbuști. Pe acolo pășteau rațe, gâște și câteva animale mari. Azi pe acolo plutesc vapoare, șalupe și bărci! Am asistat la slujbă. A urmat masa în casa parohială. Preot paroh era Părintele Ciucur. Protopopul a citit scrisoarea și, când a socotit că e momentul, la sfârșitul mesei, m-a prezentat. Mitropolitul Firmilian m-a privit binevoitor și m-a întrebat de ce vreau să merg la seminar. I-am spus că-mi doresc să fiu preot, ca să-L slujesc pe Dumnezeu. I-a plăcut răspunsul. M-a pus să cânt. Am cântat ,,Foaie verde de gutui,/Pe marginea Jiului….”  Mi-a spus:  ,,- Mergi la seminar și înscrie-te. Dacă nu-ți primesc dosarul cu copie după certificat, să-mi dea telefon mie!”  În zilele următoare am ajuns la Craiova și m-am înscris la examen. Deși au fost 12 candidați pe loc, am reușit pe locul I. Asta a fost!

Mitropolitul Firmilian venea des la seminar, atât când erau serbări ocazionate de sărbători religioase sau naționale, cât și în mod inopinat. Mergea la cancelarie, prin clase, ori se plimba prin curtea școlii. Când vedea câte un elev mai pricăjit, îl chema și-i strecura câte o hârtie de o sută lei în mână. La Buna Vestire elevii seminarului mergeau în oraș, la catedrală, unde slujea mitropolitul. Un elev din anul doi cânta axionul. Era o cântare foarte grea de muzică psaltică. Profesorul de Muzică Sandală Teofil, începea pregătirea pentru acest moment încă de la Sfântul Ion. Elevul care cânta axionul era chemat în altar și mitropolitul îi dădea bani.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 439(1 –15 Februarie)” →

Dragii mei enoriași!

Curiozitate și curaj. Sunt convins că toți vă amintiți istorioara din Sfânta Evanghelie privitoare la vameșul Zaheu. Ea se citește în Duminica a 32-a după Rusalii. Asupra ei vom stărui în rândurile ce urmează.

Mântuitorul străbătea drumurile și potecile Palestinei, prin sate și cetăți, învățând oamenii și vindecându-le bolile și bolnavii. Se dusese vestea despre El în tot Imperiul Roman. Mărturiile vremii vorbesc de corăbii arhipline, care înfruntau pericolele Mării Mediterane pentru a ajunge la țărmul Orientului Apropiat ca să ducă pasagerii – pelerini. Până și medicul personal al lui Cezar și-a lăsat palatul, averea, poziția socială privilegiată și a venit în Palestina ca să-L cunoască pe Iisus și, mai ales, să vadă prin ce metode și mijloace vindecă El bolnavii. Până la urmă a sfârșit devenindu-I ucenic!

Cu siguranță că auzise despre El și vameșul Zaheu. Cum să nu audă? El, care strângea birurile și tot felul de taxe puse de stăpânirea romană asupra poporului, era în contact cu tot felul de oameni de dimineața până seara. Față de unii folosea forța, îi bătea, îi schingiuia, le confisca animalele, hainele și alte bunuri; față de alții era suficientă vorba și oamenii își plăteau ceea ce le revenea. Veștile despre Iisus și faptele Lui circulau din gură în gură. Toți ar fi vrut să-L vadă pe Iisus, să-L asculte, să-L roage ceva. Și lui Zaheu  i s-a înfipt în inimă dorința de a-L vedea pe Iisus. Totuși, el, ca vameș, era un funcționar al Imperiului Roman, făcea parte din oamenii de seamă ai cetății. Despre Iisus se vorbea mult, dar El nu era un funcționar public, un ofițer, un preot sau un arhiereu. Iisus era un oarecare în ochii lui Zaheu. Era sărac, fără proprietate; nu avea nici o funcție publică. Cu un asemenea om Zaheu nu-și putea permite să stea de vorbă. Zaheu era cineva, Iisus era un Nimeni! Și, totuși, curiozitatea lui Zaheu era mare și nu-i putea rezista.

Trebuia să-L vadă. Măcar atât. Dar cum? Dacă s-ar fi înghesuit printre ceilalți, rupându-și hainele, se înjosea. Asta nu se putea! Trebuia să-L vadă pe Iisus, fără să fie văzut de ceilalți. Și iată că a găsit soluția. Se va sui într-un pom de pe marginea drumului și de acolo, ascuns printre crengile înverzite, Îl va vedea. Bine, bine, dar dacă îl va vedea pe el lumea? Pe el ditai funcționar imperial să-l vadă oamenii cățărat în pom ca o maimuță? Era prea de tot. Ar fi fost chiar de râsul lumii. În sufletul lui Zaheu s-a dat o luptă puternică între curiozitate,  îndrăzneală și curaj. Îl căuta pe Dumnezeu, se temea și se rușina de lume, dar a avut curajul să îndrăznească și să-L caute pe Dumnezeu. În ciuda oricărui risc, s-a cățărat în sicomor și a așteptat cu inima bătându-i de emoție și de teamă.

Iată că Dumnezeu n-a rămas indiferent la căutarea lui Zaheu. Omul făcuse un pas; Dumnezeu face pasul următor. Se oprește sub pomul în care se afla Zaheu, privește în sus și-i strigă: ,,Zahee, grăbește-te și te coboară, căci astăzi se cuvine să vin în casa ta!” La asta nu se aștepta Zaheu. Omul acela extraordinar, care vindeca bolile de tot felul, Omul acela fenomenal, care învia și morții, care potolea furtuna pe mare, care sătura mii de oameni din câteva pâini, voia să vină în casa lui Zaheu! Nu era Iisus un demnitar, un ofițer, un bogătaș oarecare, dar era un Om cu o faimă nemaiîntâlnită, un Om pe care oamenii îl socoteau Dumnezeu adevărat. Omul acela urma să vină în casa lui Zaheu. Vameșul știa că lumea îl sfidează, îl socotește un om păcătos, un om nedrept, un corupt, un hoț oficial, dar venirea lui Iisus în casa lui îi schimba imediat imagina publică foarte șifonată, pe care o avea. Zaheu face al treilea pas. Acceptă bucuros propunerea lui Iisus, coboară din pom, fuge acasă și pregătește cele necesare pentru primirea celui mai de seamă Om al zilei din cetatea aceea. Dumnezeu nu se lasă așteptat. Face al patrulea pas spre Zaheu. Se ține de cuvânt și vine la casa lui Zaheu, intră în casă, șade la masa lui Zaheu și mănâncă din bucatele acestuia. Afară lumea comenta: ,,A intrat să mănânce la un păcătos!” Zaheu face al cincilea pas și se apropie mai mult de Dumnezeu, spunându-I: ,, – Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva, întorc împătrit!” Averea pe care o agonisise cu greu, muncind el însuși, chinuind și schingiuind pe alții ca să le-o smulgă, acum o dă cu o larghețe sufletească rară. Averea aceea plină de lacrimile și de sângele celor mulți, săraci și umiliți, le-o redă Zaheu. Se lipsește bucuros de ea, numai să-i câștige prietenia lui Iisus, adică lui Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu face al șaselea pas, spunând: ,,- Fiul Omului a venit la oile pierdute ale casei lui Israel! Adevăr vă spun vouă: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și el este fiul lui Avraam!” Din acel moment, Zaheu devine de nerecunoscut, devine altul, adică face al șaptelea pas, pasul mântuirii.

Iată cum, curiozitatea, stăruința și curajul l-au dus pe Zaheu la prietenia cu Dumnezeu și la mântuirea sufletului său. Mai observăm din această istorioară un alt adevăr esențial: mântuirea omului este operă divino-umană, adică la ea conlucrează omul cu Dumnezeu. Omul fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate mântui; Dumnezeu nu obligă pe om să se mântuiască, ci doar îl ajută.

Cele trei mijloace prin care Zaheu a ajuns până la Dumnezeu, a devenit prietenul lui Dumnezeu și și-a mântuit sufletul, ne sunt și nouă la îndemână. Aveți și dumneavoastră curiozitatea să veniți la biserică, să citiți Sfânta Scriptură și alte cărți de zidire sufletească, să vă spovediți, să vă împărtășiți; stăruiți și dumneavoastră în rugăciune, în post și fapte bune; aveți curajul să-L contactați pe Dumnezeu cât mai des și vorbiți cu El în fiecare zi prin rugăciunile dumneavoastră. Ce cinste mai mare poate să fie pentru un om, ca aceea de a vorbi cu Dumnezeu? Vorbiți cât mai mult, că El nu se supără. El ne așteaptă să-L căutăm, să-L vedem, să vorbim cu El. Dacă va vedea că e  sinceră căutarea noastră, cu siguranță că ne va veni și El în întâmpinare și va intra în casa sufletului nostru, va fi cu noi și vom fi cu El. Așa să ne ajute Dumnezeu!

*

Sfaturi duhovnicești.  Dintr-o lucrare a Sfântului Tihon din Zadonsk, spicuim câteva învățături intitulate Întuneric și Lumină. Iată-le:

,,Vezi că sunt două lucruri care ți se înfățișează mereu înaintea ochilor, unul după altul: întunericul – în timpul nopții și lumina – în timpul zilei; și că din firea noastră cu toții ne ferim de beznă (căci nimeni nu voiește să stea în întuneric) și căutăm lumina. Asemenea și înaintea ochilor noștri duhovnicești trebuie pururea să se afle două lucruri: păcatul – bezna sufletească și Dumnezeu – Lumina cea veșnică. Și precum ne îndepărtăm de întunericul cel văzut, îndreptându-ne spre lumina simțită, așa ni se cuvine să ne întoarcem către Luminător din negura păcătoșeniei, pe El căutându-L și luminându-ne. Precum cei care se îndepărtează de lumina cea fireasca, de vreme ce se află în beznă, se împiedică, nu deslușesc nimic, ci se tem de toate, asemenea și cei ce se înstrăinează de Dumnezeu, Lumina cea pururea-fiitoare, sunt cuprinși de întunericul cel sufletesc și, împiedicându-se, cad dintr-un păcat în altul și așa ajung să se prăpădească, dacă nu-și vin întru simțire, după cum zice Scriptura: „Căci, iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Ps. 72, 26). Din pricina întunecimii sufletești, aceștia vor fi „aruncați” în veșnicul „întuneric cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mat. 25, 30). Iar cei ce caută pe Dumnezeu și se țin de El, făcându-se fii ai luminii și ai zilei, vor moșteni lumina cea veșnică și vor vedea atunci „față către față” acea Lumină pe care acum o întrezăresc doar prin credință (I Cor., 13, 12) „și ca soarele vor străluci în Împărăția Tatălui lor” (Mat., 13, 43).

 Cugetarea aceasta te învață să te depărtezi de păcat așa precum te ferești de întuneric și cu toată inima ta să cauți pe Dumnezeu, adevărata și duhovniceasca Lumină, până când ne mai este cu putință să căutăm și să găsim, după cum ne povățuiește Prorocul: „Căutați pe Domnul și vă întăriți; căutați fața Lui pururea” (Ps. 104, 4).

*

Artur Silvestri, veșnică aducere aminte. Redăm mai jos câteva rânduri purtând acest titlu, trimise și semnate de către Domnul Ben Todică, directorul secției de limba română a postului de radio din Sydney(Australia), dedicat regretatului nostru prieten comun, Artur Silvestri. Iată-l:

,,Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideea parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses, care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta doisprezece ani de când a plecat în eternitate!

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

Ben Todică”

*

Închinare. Răsfoind manuscrisele, am găsit printre ,,galbenele file” o ,,poezie” compusă la 25 septembrie 1983 cu acest titlu. Iat-o:

 

,,Obidă, Doamne, cât-am strâns…

E multă și-i amară,

Căci n-a fost secetă de plâns,

Nici flori în primăvară!

 

Nu am răbdarea unui Iov,

Căința lui David măcar,

Ca valul Mării de Azov

Mă-nalț, cobor și e-n zadar!

 

Rănitu-mi-au rărunchii-n plin

Și mi-a scrâșnit durerea,

Împovărat la Tine vin,

A Ta să fie vrerea!

*

In memoriam: Dr. Gheorghe Neagoe. Au trecut câțiva ani buni de când a plecat dintre noi, dar mulți mehedințeni – și nu numai -, își mai amintesc de el. Era imposibil să-l uiți, după ce aveai prilejul și privilegiul să-l cunoști, să discuți cu dânsul.

S-a născut la 7 iulie 1939 în Bălcești jud. Vâlcea. A terminat cu brio fiecare clasă din școlile pe care le-a urmat, până la absolvirea Colegiului „Fraţii Buzeşti” din Craiova. A absolvit Universitatea de Medicină din Timişoara în anul 1962, ca şef de promoţie. În anul 1994 a absolvit o facultate de parapsihologie. Din anul 1972, a fost doctor în ştiinţe medicale şi medic primar chirurg. A fost director de spital timp de şapte ani, şef de secţie timp de 34 de ani, profesor de chirurgie timp de 15 ani etc. A fost singur autor sau autor principal a peste 368 lucrări ştiinţifice, dintre care 163 publicate in extenso sau în rezumat, în ţară şi străinătate. A publicat cărţile: Chirurgia traumatismelor duodenale(384 pagini), Tratamentul actual al fistulelor digestive externe, Contribuţii la chirurgia digestivă(323 pagini), Cercetări practice în chirurgia abdomenului (279 pagini), Studii şi cercetări oncologice, tehnici noi de chirurgie oncologică(350 pagini), Cancerul şi trei cărţi nemedicale: Filozofia ocultă, Amăgirile şi adevărul, Ocultism şi adevăr şi patru cursuri universitare pentru studenţi. A fost singur autor a patru medicamente, al unui aparat medical şi a 14 brevete de invenţie medicale cu tehnici operatorii şi metode de tratament. Pentru activitatea profesională şi ştiinţifică, a fost distins cu 27 de diplome, ordine şi medalii. A desfăşurat activitate de cercetare ştiinţifică pe bază de contracte cu două institute de cercetare ale Academiei Române: Institutul de Endocrinologie (timp de 2 ani) şi cu Institutul de Virusologie (timp de 15 ani). A inventat şi a lăsat medicinii metode noi de tratament, unele brevetate, altele încă neterminate, mult mai simple, mai ieftine şi mai eficiente decât cele cunoscute în unele afecţiuni foarte grave. A fost profesor universitar de chirurgie, membru titular al Academiei Române de Ştiinţe Medicale, al International Society of Surgery, al L’Union Medicale Balcanique, al Societăţii Române de Chirurgie şi membru fondator al Asociaţiei Naţionale de Cercetări Aplicative Parapsihologice. A fost membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti din România.

Dar câte n-a fost și câte n-a făcut Doctorul Gheorghe Neagoe! Era un om mărunt de stat, o fire firavă, modest în îmbrăcăminte, popular, fără ifose, gata de a discuta și cu cel mai simplu și cu cel mai învățat. Umbla mult pe jos, cu taxi-ul, apela uneori la prieteni și cunoscuți să-l transporte cu mașina de colo până colo, el neavând mașină personală. A lucrat mulți ani la Spitalul C. F. R. din Tr. Severin, apoi la Spitalul Județean. Îl căutau mulți din județ și din afara județului. Se dusese vestea despre el și despre metodele lui de tratament. Poetul Adrian Păunescu publicase câteva articole în ,,Flacăra”, în care-i elogia invențiile și mai ales pe cele privind tratarea și vindecarea cancerului. Pleca mereu la congrese și simpozioane.

La ,,radio-șanț” am auzit la un moment dat, că Doctorul Neagoe a fost arestat și condamnat, dar cauzele au rămas un mister. Mai târziu, după Revoluție, am aflat din presă că i s-ar fi cerut să accepte ca una dintre invențiile sale privind tratamentul cancerului să accepte s-o treacă pe numele Tovarășei, pentru că tot era ʼmnaei ,,savant de renume mondial!” Iar Doctorul a refuzat! L-au condamnat pentru ,,foloase necuvenite!”

Am avut prilejul să fiu coleg cu soția dânsului, Doamna Neagoe, la un curs de limba engleză. Mi-a spus atunci că vrea să învețe limba engleză, ca să-i poată traduce soțului comunicările, articolele, studiile și cărțile. Cheltuia prea mulți bani pentru traduceri și nu întotdeauna erau dintre cele mai bune.

L-am cunoscut personal pe Doctorul Neagoe după 1989, prin intermediul regretatului George Burețea și postului său de televiziune ,,Datina”. Am fost pus față în față cu dânsul la mai multe emisiuni, unele interactive, în care primeam telefoane de la telespectatori în timpul emisiunilor. Doctorul Neagoe convingea întotdeauna că este un bun român și un bun creștin. Nu pregeta să ia apărarea Bisericii în multe probleme cu care aceasta se confrunta după Revoluție. Punctul slab al dumnealui era acela că foarte adesea evada din domeniul medical pe acela al Teologiei, Filozofiei, Metafizicii, Ezoteriei etc. Îndată îți dădeai seama că în aceste domenii a citit enorm, dar nu sistematic. Cunoștințele sale, numeroase și variate, erau dezordonate. Pe baza lor trecea la construirea unor sisteme teoretice surprinzătoare, neconvingătoare, îndoielnice. Aveam serioase divergențe cu dânsul în timpul emisiunilor, dar și după. Eu, ca preot, ca unul care am trecut prin niște școli teologice, unde mi-am făcut o cultură teologică destul de solidă, nu puteam accepta pentru nimic în lume teoria Doctorului Neagoe, că Sfânta Treime este Info-Energo-Materie, adică Informație-Energie-Materie, sau că sfinții sunt extratereștrii. Asta ca să menționez doar două teorii ale sale. Nu făcea aceste divagații din rea credință, ci erau erori des întâlnite la cei care abordează domenii noi ca autodidacți.

Într-o zi m-a chemat la dânsul la birou. Era șeful Secției Chirurgie a Spitalului Județean din Tr. Severin. M-am dus. Mi-a dat o lucrare de câteva sute de pagini dactilografiate și mi-a spus: ,,- Părinte, vă avertizez că sunteți al doilea om în lume, care citește această carte. Primul a fost papa de la Roma. O iei acasă și în 2-3 săptămâni o citești. Când mi-o aduci, nu țin neapărat să-mi spui ceva despre ea. Poți să mi-o pui pe birou și să pleci, fie că sunt eu aici, fie că este asistenta mea! Ține minte: cartea asta, ca putere energetică, este a două după Biblie în lume!”  M-a impresionat. Le-am lăsat pe toate și am început lectura cărții. Mi s-au părut suspecte afirmațiile din prefață, că, în timp ce era la pat, cu piciorul în ghips, Dumnezeu i-a descoperit ba una, ba alta, asemenea profeților din Vechiul Testament. Am lecturat cu prudență manuscrisul, iar peste câteva zile i l-am dus la birou. Noroc că era doar asistenta, așa că n-a fost nevoie să mai zic altceva în afara saluturilor convenționale.

Cred că în biblioteca mea am una sau două cărți ale Doctorului Neagoe din domeniul nemedical. De fiecare dată când le răsfoiesc, nu pot să nu exclam: cât de mult ar fi avut de câștigat Medicina, dacă timpul și efortul dedicate acestor cărți îi erau destinate ei!

Nu știu exact când a murit, dar dintr-un articol scris cu mult în urma acestui eveniment, am înțeles că a  murit sărac. Dacă mulți l-au uitat cu siguranță, nu l-au uitat familia, prietenii adevărați, pacienții care au avut de profitat de cunoștințele sale vaste din domeniul Medicinii. A fost un om care s-a dedicat până la epuizare, până la uitarea de sine, pentru slujirea semenului, pentru cunoașterea tainelor vieții și ale lumii.

Dumnezeu să te ierte, Doctore, și să te răsplătească pentru munca de sclav, pe care ai prestat-o toată viața în folosul societății și al științei medicale!

*

File de jurnal – 18 August 1982(I). ,,Duminică, 15 august, am făcut slujbă la Malovăț. Deși biserica era plină de schele, a venit multă lume. N-au făcut parastase ca-n alți ani, ci numai pomeniri simple. Criza se resimte și-n acest sector.

Duminică după-amiaza am fost la Șiroca, unde am participat la nunta lui Achimescu Nicolae, doctorand teolog la Universitatea din Tübingen(R. F. Germania). Am găsit nunta la biserică. Am fost solicitat să le spun câteva cuvinte tinerilor căsătoriți. Am făcut-o, deși aș fi preferat să fi fost prevenit mai dinainte, pentru a-mi sistematiza câteva idei de fond.

Mireasa, Cornelia, este studentă la Facultatea de Medicină din Iași. Are un frate artist de teatru și o cumnată balerină. N-am discutat cu aceste rude. Nunta lui Nicu a fost frumoasă, liniștită, așezată, fără îmbulzeală și bătaie. A participat puțină lume. Era nedeie în Godeanu și mulți se duseseră acolo. Mi-a plăcut nunta tocmai datorită modestiei sale. Părinții lui Nicu erau într-al nouălea cer. Dintre colegi au participat: preotul Iacob  de la Pristol(MH), preotul Călin de la Poiana Mare(DJ), Guțulescu de la Salcia, preotul Popescu Gheorghe de la Hinova(MH). Cred că s-au strâns vreo 40.000-50.000 lei. Nașul a dat 12.000 lei.

Nicu ne-a povestit puține despre odiseea sa în străinătate. Ne-a arătat multe ilustrate și fotografii color. Orașele occidentale sunt impunătoare prin măreția ce-o prezintă ochiului meu. Forme arhitectonice urbanistice și imobiliare încântă și surprind totodată. Puzderie de mașinării de tot felul ce se văd pe străzi, te fac să sesizezi vacarmul babilonic de acolo. De același lucru se plânge și Nicu. Despre nemți, Nicu nu a avut prea multe lucruri bune de spus. Civilizația lor, aproape neînțeleasă pentru un român nou venit printre ei este sobră, apăsătoare, distantă. Tocmai aceasta îl făcea pe Nicu să afirme, că abia după ce a avut câteva contacte cu germanii, a putut să înțeleagă teoria lui Friedrich Nietzsche în legătură ,,supraomul” german.

Nicu este bursier al Bisericii Evanghelice. Are bursă de 800 mărci pe lună, ceea ce reprezintă o sumă foarte mare. Acum se află la cursul pentru limbă. Facultatea de Teologie este cea dintâi în cadrul Universității respective și se bucură de mare apreciere. Limba germană i se pare foarte grea, deși a trecut examenele cu rezultate foarte bune. Colegii de la cursul de limbă sunt veniți din multe țări. Într-o fotografie cu vreo 15 de astfel de tineri nu erau doi din aceeași țară. Bursa o are pe trei ani. Urmează acum  să facă o călătorie în Franța și Elveția. Anul viitor și Cornelia, soția sa, va avea voie să meargă două luni în R. F. G. Nicu are și o verișoară căsătorită în Freiburg. Aceasta l-a adus acum cu mașina până la Șiroca, după care s-a reîntors în Germania. Salariile nemților se ridică, în medie, la 4.000 de mărci lunar și lucrează doar cinci zile pe săptămână. O masă ,,bună” la un restaurant ,,de mijloc” costă două mărci.

Nicu mi-a spus că l-a întâlnit în R. F. G. și pe Ciobotea Dan-Ilie. Acesta l-a invitat în Elveția. Viezuianu, fost doctorand la București și coleg cu Dragu Cătălin, este preot în Salzburg.

Cred că dacă bunicii și străbunicii lui Nicu ar fi visat că acest copil va ajunge vreodată pe asemenea drumuri, s-ar fi dus la preot să le citească pentru izgonire de demoni și de alte bântuieli. E o performanță enormă a acestui copil. Excludem contactele tatălui și fratelui său cu…., după cum Gheorghe Achimescu însuși mi-a spus, ci avem în vedere doar pregătirea lui, capacitatea și munca prin care s-a ridicat. E o cinste pentru sat, pentru Biserică și, mai ales, pentru familie. Taică-său, în culmea fericirii, n-a uitat să stăruie către noi, colegii lui Nicu, să ne ducem să-l înmormântăm, când vom auzi că ,,s-a dus!” Ar fi fericit și atunci, el, Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag, să ne știe în mijlocul familiei sale”.

*

Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Rădulescu Gica(Tr. Severin), fiică a satului Bârda: 300 lei; Doamna Elisabeta Leferenz(Germania): 240 lei; Domnul Sfetcu Crinu(Franța), fiu al satului Bârda: 235 lei; Părintele Prot. Dr. Ioan Dură(Belgia): 200 lei; Domnul Ing. Spătariu Miron – Filip(Reșița): 150 lei; Doamna Preda Emilia(Tr. Severin), Doamna Filip Cornelia(Tr. Severin) și Domnul Bazavan Ion(Tr. Severin), fiu al satului Malovăț, Domnul Botea Constantin(Șimian), fiu al satului Bârda: câte 100 lei;

Doamna Cola Emilia din Bârda a achitat cu 105 lei pâinea donată în 24 ian. a. c.

Domnul Bogdan Gheorghe – Gabriel s-a oferit să suporte cheltuielile privind construcția unor noi porți din lemn sculptat pentru biserica de la Malovăț. Am luat legătura cu sculptorul care ne-a construit și mobilierul bisericii din Malovăț și este de acord să le construiască, să le aducă și să le monteze. Toate aceste lucrări se ridică la suma de 6.000 lei. Nu se știe însă dacă va putea să le termine până în Sfintele Paști, având în vedere că are alte lucrări în derulare. Dumnezeu să răsplătească tuturor binefăcătorilor parohiei noastre.

*

În cursul lunii ianuarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1 Ian(Malovăț): 170 pâini; 7 Ian.(Bârda): 105 pâini; 10 Ian.(Bârda): 140 pâini; 17 Ian.(Malovăț): 30 pâini; 24 Ian.(Bârda): 150 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 80 pâini; 31 Ian.(Malovăț): 160 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au donat 835 pâini. Totodată, s-a vândut pâine credincioșilor la prețul de achiziție de 0.70 lei/buc., astfel: 1 Ian(Malovăț): 80 pâini; 10 Ian.(Bârda): 455 pâini; 17 Ian. (Malovăț): 170 pâini; 24 Ian.(Bârda): 400 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 28 pâini; 31 Ian.(Malovăț): 32 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au vândut 1.165 pâini.

*

Plăți. În cursul lunii ianuarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 6.000 lei tipografiei pentru cărți; 3.000 lei protoieriei drept subvenție; 1.982 lei protoieriei pentru calendare; 1.400 lei brutăriei pentru cele 2.000 pâini donate și vândute în ianuarie; 1.170 lei protoieriei pentru un rând de veșminte achitate de Doamna Ciornei Tatiana din Suceava; 640 lei impozit; 612 lei poștei pentru colete;  530 lei pentru hârtie de scris; 275 lei cartușe și toner pentru imprimantă; 140 lei poștei pentru timbre; 102 lei internetul și altele mai mici.

*

Ședință de Consiliu. În ziua de 31 Ianuarie a avut loc o ședință a Consiliului Parohial. În cadrul acestei ședințe, preotul paroh a făcut o dare de seamă privind gestiunea parohiei pe anul 2020, urmând ca verificările de fond să fie făcute de către organele în drept. În afară de aceasta, s-a stabilit o listă de priorități, privind lucrările ce vor fi realizate în parohia noastră, în funcție de posibilitățile economice. În acest sens, menționăm următoarele: văruirea exterioară a celor două biserici cu vopsea lavabilă; construirea unei cișmele în curtea bisericii din Malovăț; racordarea cimitirului din Malovăț la rețeaua cu apă; construirea unei cișmele la cimitirul din Malovăț; construirea porților din lemn sculptat la biserica din Malovăț(lucrare suportată de Domnul Bogdan Gheorghe Gabriel din Malovăț); construirea unui gard din fier forjat la fațada bisericii din Malovăț; construirea și montarea de plăci-paravan din policarbonat la gardul bisericii din Bârda; acordarea unui ajutor de 1.000 lei(adică una mie lei) Parohiei Valea Mare din Jud. Prahova, care are în grijă peste 300 copii. Pe parcurs vom vedea ce vom mai putea face.

Dumnezeu să ne ajute să le putem duce cu bine la împlinire!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 437, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 23 ian. 2021, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 24 ian. 2021, ediție on-line(http://www.logossiagape.ro); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 27 ian. 2021, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 28 ian. 2021, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia), 28 ian. 2021 (http://bentodica.blogspot.com); Unde ești tu, Poezie? în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1063(24 ian.), p. 11; Rușinea lupilor, în  ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1064(4 febr.), p. 12.

Parohia noastră a republicat următoarele cărți: Amintiri din paradis, Evadarea din iad, Ascultă-ți inima.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 438(16 –31 Ianuarie)” →

La  început de an 2021, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, să aveți pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!  La mulți și fericiți ani!

*

Rugă la-nceput de an. Ajută, Doamne, tuturor celor obidiți și nefericiți, tuturor prietenilor și dușmanilor, tuturor binefăcătorilor și răufăcătorilor noștri, tuturor celor ce cred și celor ce nu cred în Tine, ajută și familiei mele, enoriașilor mei, ajută-mi și mie! 

Spre Tine se îndreaptă speranțele noastre, căci Tu ești limanul speranței și bucuria împlinirii. Fă ca-n lume să fie pace, sănătate, pâine și bucurie! Lumina Ta să lumineze întunericul necredinței, al urii și al prostiei. Să fie mai multă iubire între oameni și popoare, să fie oamenii oameni pentru oameni, ci nu lupi. Ajută, Doamne, tuturora și fiecăruia în parte să nu-l muște șarpele ce l-a mușcat pe Iuda, să nu-l sfâșie acest monstru nevăzut ce ne bântuie planeta de un an încoace. Fă, Doamne, să fie cât mai puține jertfe și victime pentru pâine, cât mai puțină grijă pentru ziua de mâine, cât mai multă încredere, siguranță, sănătate, dragoste și nădejde. Fă, Doamne, să curgă vinu-n teascuri, iar săracul să nu-l bea numai în grijanie. Fă, Doamne, să ardă toate tichetele și cartelele de alimente din lume, să nu mai moară nimeni de foame, de boală și de urgii de tot felul. Doar proștii, hapsânii, trădătorii de frate și de țară, hoții, afaceriștii, escrocii, lașii, fanfaronii să se ducă în pustiile Saharei, în frigurile Siberiei și în tartarul gheenei, pregătit de Tine celor ce nu Te vor! Rămână aici, pe pământ, între noi și cei dintotdeauna, belșugul, pacea, fericirea, iubirea, sănătatea și cântecul, credința și nădejdea, Doamne! 

Revarsă din plinătatea bunătății Tale și peste noi, că prea ne-am sălbăticit! Simțim nevoia de Tine mai mult decât oricând, deși nu vrem s-o recunoaștem. Te așteptăm, Doamne, cu ușile zăvorâte, pentru ca să nu știe vecinii că suntem acasă și că primim străini! Nu Te mai recunoaștem, Doamne, și-ai devenit străin pentru deșertul nostru. Tu ești ploaia pe care o așteptăm să ne astupe crăpăturile, să ne astâmpere setea, să ne redea speranța de viață! Am îmbătrânit, Doamne, înainte de vreme! Tu, Cel care-Ți măsori zilele cu veșnicia, redă-ne, Doamne, bucuria de-a trăi! Fă, Doamne, ca și eu, ca toți cei ce încă mai suntem, în prag de An Nou, să avem mai mulă nădejde în viitor!

Dar, Doamne, noi n-am venit pe lume, fiindcă Te-am rugat sau Te-am obligat  să ne lași, am venit fiindcă Tu însuți ne-ai adus! Lăsăm în voia Măriei Tale destinul ființei noastre și nu încercăm, fiindcă nici n-am putea altfel, să schimbăm noi voia Ta! Fă, Doamne, însă, atâta cât trăim, să fim sănătoși, să fim înțelepți, să pășim pe drumul vieții și-al mântuirii, să avem pâine pe masă! Pe acestea să ni le dai nouă din belșug, iar de celelalte să Te îngrijești Tu, c-așa e când ești Tată, zice-o vorbă din bătrâni!

Alungă, Doamne, bolile din noi, din case și din oase, redă sănătatea celor din spitale, binecuvântează și ajută celor ce se jertfesc cu fiecare zi, cu fiecare ceas, la căpătâiul celor bolnavi!  Alungă, Doamne, din lumea Ta pe toți cei care vor rău creației Tale, celor ce vor războaie, moarte și suferință, celor ce ne vor pieirea. Înmulțește-ne copiii, întoarce-ne acasă pe cei dragi plecați peste mări și țări după o pâine, după un trai mai bun, ajută-ne să ne iubim mai mult Țara, pe semenii noștri și mai ales pe Tine, Dumnezeul dragostei, al înțelepciunii, al dreptății și al milei. Fă, Doamne, să ne înflorească Țara, să fim liberi și stăpâni pe bogățiile ei. Fii cu noi, Părinte Sfânt, căci crucea vieții ne e grea și n-o mai putem duce. Ajută-ne să nu ne prăbușim! Întinde-ne mâna și mila Ta și redă-ne puterea, voința și bucuria de-a merge mai departe. Cu Tine alături nu ne vor doborî nici vânturile, nici furtunile, nici ploile, nici gerul, nici covidul, nici dușmanii, nici bolile, nici greutățile, nici necazurile. Fii, Doamne, cu noi și le vom avea pe toate! Amin și voia Ta să fie!

*

Sfaturi duhovnicești.  Am găsit pe internet o frumoasă istorioară, care vorbește de țara noastră. O redăm mai jos, cu speranța că poate, după lectură, ne vom iubi mai mult patria. Povestirea se intitulează ȚARA LUI DUMNEZEU. Iat-o: ,,Se spune că într-o bună zi, a trecut Dumnezeu pe pământ și a dăruit fiecărui neam câte o țară. Și a fost seară și a fost dimineață. Iată însă că-ntr-o zi la poarta lui Dumnezeu – Tatăl a apărut un păstor de oi, care era împreună cu familia și neamul său de păstori. Dumnezeu L-a invitat în casa Lui și au stat la Cină. ,,- Bunule Păstor, care îți este păsul de ai ajuns la Mine?” întrebă Dumnezeu pe cioban. ,,- Doamne Dumnezeule, am venit să primim și noi o bucată de pământ, unde să ne odihnim sufletele, însă se vede că am întârziat și nu mai este loc pentru noi!” a spus bătrânul îngenunchind în fața lui Dumnezeu. ,,- Care vă este numele neamului vostru, bătrâne Păstor?” a întrebat Creatorul. ,,- Noi ne numim români, Doamne!”

După ce a privit îndelung la neamul românesc, Dumnezeu a chemat pe Sfântul Apostol Petru și l-a întrebat: ,,- Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe pământ?” ,,- Nu, Doamne! Tot pământul a fost dăruit tuturor neamurilor, după porunca Ta!” ,,- Bine, Petre. Atunci dă-le românilor țara pe care am păstrat-o pentru Noi!”

Și de atunci noi locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU.

O patrie frumoasă, o țară cu munți și câmpii, cu ape și cer senin, o țară ca o grădină din Rai, unde Maica Domnului îngrijește rugăciunile și florile cerului.

România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii.”

*

Întrebări. ,,Printre galbenele file” răsfoind, am găsit o fărâmă de poezie compusă la 8 august 1983. Purta acest titlu și se potrivește stării de spirit și îngrijorărilor de azi. Iat-o:

,,Mă-ntreb dacă iubirea cu păcat

E roșul stins dintr-un obraz de fată,

Dacă pe podul vremii, clătinat,

Vor trece iar corăbii de-altădată!

 

Mă-ntreb de tine-n slove de scrisori,

Că te-am pierdut de-atâția ani-lumină,

De un liman visat de multe ori,

De glasul dulcii tale șoapte: ,,Vină!”

Mă-ntreb de cerșetori de osanale,

De grâul neplivit la timpul lui,

De vechi morminte egiptene ale

Sărmanilor datori Nimicului!

 

Mă-ntreb de truda atâtora din lume.

De-oi fi chiar eul speranțelor din noi,

De birul dat bârfelilor postume,

De rostul meu, al tău și-al lumii noi!”

*

La cumpănă de ani. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2020! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atât la Crăciun, cât şi la Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-a avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

La cumpănă de ani, se cuvine să facem un scurt bilanţ  fiecare dintre noi cu privire la viaţa noastră, la familiile noastre, la speranţele ce le avem de viitor. Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o  Cel de Sus?  Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră?! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră, ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii  Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi, că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie?  Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă?  Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani.

Faceţi planuri pentru familia Dumneavoastră, dar ţineţi seamă şi de ceilalţi membrii ai familiei. Vedeţi dacă şi lor le place şi sunt de acord cu ceea ce vreţi să faceţi. Aşa va fi armonie şi unitate în casa Dumneavoastră şi nimănui  lehamite nu-i va fi, că staţi sub acelaşi acoperiş!

A fost un an greu nu numai pentru fiecare dintre noi, ci pentru lumea întreagă. Au murit în lume aproape două milioane de oameni, ca la un război mondial. Au murit în țara noastră câteva zeci de mii de semeni ai noștri, aproape un milion au fost infectați. Am avut în parohie patru decese de Covid, multe-multe infectări, spitalizări, izolări, carantinări. Frica de infectare și de moarte am simțit-o fiecare dintre noi mai mult sau mai puțin. S-au închis instituții, firme, am fost obligați să stăm în casă. Noi cei de la țară am fost mai liberi, dar gândiți-vă la cei de la oraș, care au fost obligați să stea într-un apartament luni de zile. Nu a fost ușor! S-au tocat economiile, au crescut datoriile, s-au înmulțit șomerii, s-au desființat locurile de muncă. Nu cred că a fost familie sau individ în lumea aceasta, ca în anul 2020 să nu aibă de suferit de pe urma acestei molime. Luni la rând au fost bisericile închise și preoții au slujit singuri, inclusiv în zilele Sfintelor Paști, au fost închise școlile, bibliotecile, teatrele, muzeele, instituțiile de cultură și artă. Am umblat cu măștile pe față, de-am ajuns să nu ne mai cunoaștem între noi, nu am mai avut voie să dăm mâna unul cu altul, să ne mai întâlnim mai mulți, să participăm la botezuri, nunți, înmormântări, nedei, pomeni, parastase, praznice. Umbra morții s-a întins peste tot!

Și, totuși! Dacă este să vedem și binele în acest val imens de rău și disperare ce s-a abătut asupra Pământului, acela ar fi faptul că situația aceasta ne-a unit mai mult, ne-a solidarizat. Ne-am temut pentru viața și sănătatea noastră, dar ne-am temut și pentru viața și sănătatea celorlalți, fie că au fost membrii familiei noastre, fie că au fost cetățeni ai planetei Pământ. Ne-am temut pentru cei dragi nouă plecați departe, care n-au mai avut voie să se întoarcă acasă. Zi de zi am așteptat cu înfrigurare și teamă să aflăm numărul de infectați, de morți, de internați, de vindecați. Ne-am bucurat copilărește, când am aflat că răul începe să fie alungat, că numărul vindecaților este tot mai mare; am purtat mască pentru a ne proteja pe noi înșine, dar mai ales pentru a-i proteja pe cei din jurul nostru; am avut răgazul să stăm mai mult împreună cu familia noastră, să recuperăm ceasurile, zilele și anii în care, preocupați până peste cap de problemele de serviciu, am uitat de soț, de soție, de copii, am uitat să mai discutăm cu ai casei noastre. În multe cazuri membrii unei familii ajunseseră ca niște străini cazați la un hotel, care doar se văd, se salută și pleacă fiecare la treburile lui. Am avut prilejul în această perioadă să ne aducem aminte de Dumnezeu mai mult ca oricând și să-i cerem ajutorul. Chiar dacă ne-a fost frică să mergem la biserică pentru ca să nu ne infectăm, dar ne-am rugat în sinea noastră, în casa noastră, în fața icoanei de acasă. Cred că această perioadă a fost ca un filtru moral, care a mai ales  grâul din pleavă. Amintiți-vă cum se făceau mitinguri și demonstrații mai înainte pentru ca să se legifereze familia formată din doi bărbați sau două femei, pentru educația sexuală a copiilor în școală. I-ați mai văzut, i-ați mai auzit pe undeva e stimabilii ,,progresiști”? Măcar de-ar înțelege cu acest prilej că nu se vor putea lupta niciodată cu Dumnezeu și cu rânduielile pe care le-a lăsat lumii zidite de El!

Să sperăm că va fi bine în anul care a început, că molima va fi învinsă, că nu va mai cade niciunul dintre noi pe câmpul acesta de luptă cu dușmanul nevăzut, că va fi iarăși bine și frumos în lumea aceasta! Dumnezeu să ne ajute  şi să fie bine!

*

Starea parohiei(II). În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” făceam o analiză amănunțită a vieții religioase din parohia noastră din cursul anului 2020. Colindul cu Botezul ne determină să venim cu câteva completări, pe care le considerăm absolut necesare. În primul rând, mulțumim lui Dumnezeu că avem asemenea creștini în parohia noastră, care păstrează atât cât se mai poate tradițiile noastre strămoșești, credința și datinile. Veniți în număr mare la biserică în duminici și sărbători, sunteți atașați de biserică, nu batjocoriți slujitorii bisericești, ci, dimpotrivă, avem semnale că vorbiți chiar mai bine decât ar trebui despre preotul Dvs. Aveți în casele Dvs. icoane, candele, atmosferă creștinească. În majoritatea caselor icoanele sunt așezate pe peretele dinspre răsărit, pe acel perete nu mai sunt tablouri, postere, decupaje din reviste cu mâțe, câini, lei, șerpi, femei goale și alte bazaconii de acestea. Am găsit case în care cărțile primite de la  parohie în ultimii ani erau așezate pe masă, în mijlocul camerei, ca într-o sală de lectură dintr-o bibliotecă. Aceleași cărți le-am văzut în multe case în biblioteci, în altele formau singure ,,biblioteca” familiei. Au fost legați cei mai mulți câini, iar cei care au fost dezlegați s-au dovedit a fi bine educați. Anul acesta nici unul  dintre ei n-a încercat rezistența pantalonilor popii și nici nu i-au verificat gustul cărnii. Aproape toți enoriașii noștri știu să se închine corect. Am mai întâlnit câteva cazuri, în care oameni în toată firea nu știau acest lucru: fie făceau niște rotocoale cu mâna, parcă s-ar fi apărat de muște, fie dădeau din mână, parcă ar fi tras la ferestrău. Au fost și cazuri, când enoriașilor noștri le-a fost frică să ne primească. I-am înțeles. Au fost cazuri, când le-a fost frică să sărute Sfânta Icoană sau Sfânta Cruce. I-am înțeles și le-am respectat prudența. Am cântat troparul, am schimbat câteva cuvinte și am plecat. Vă mulțumim că ne-ați înțeles și nu ați insistat să intrăm prin toate camerele ca altădată. Vedeți Dumneavoastră! Preotul trece într-o zi prin cca. 150 de case. Dacă într-una din ele este microbul și preotul îl ia, îl duce până seara în casele pe care le mai vizitează și astfel ne putem trezi cu un număr de zeci de case infectate într-o singură zi. E bine să ne protejăm noi înșine, înainte de a ne proteja alții. Autoritățile ne dau instrucțiuni, ne învață ce să facem și cum să facem, dar depinde mult și de noi cum dăm curs acelor instrucțiuni. Putem să le încălcăm, fiindcă nu este câte un polițist la ușa fiecăruia, dar consecințele  sunt pe pielea noastră, iar când vine nota de plată, e grav!

În Malovăț s-au făcut multe construcții noi, s-au consolidat ori s-au extins altele mai vechi, s-au amenajat frumos, au fost dotate cu multă aparatură, ceea ce arată că nivelul de civilizație s-a ridicat simțitor. Mai puțin s-a întâmplat acest lucru în Bârda. Vorbe amuzante, nevinovate, am auzit mai puține anul acesta! Dacă e vorba de porci, remarcăm că și anul acesta au fost destul de mititei. Nu mai sunt porcii de altădată, care umpleau câte două postăvi cu carne! Nu mai sunt nici câinii de altădată! Ehei, pe atunci funcționa crescătoria de păsări din vecinătate! Acum predomină pechinezii! Criza economică se resimte peste tot. Chiar starea Dvs. de spirit, îngrijorarea față de nevoile de azi, de mâine, spune acest lucru. Mulți, foarte mulți nu aveți serviciu, mulți sunteți plecați în țară sau peste hotare la muncă. Sunt copii lăsați în grija bunicilor, în grija rudelor. Lipsa părinților se resimte în timpul anului, atât la școală, cât și  în viața lor în general. Am găsit multe porți deschise între vecini, între părinți și copii, dar am mai găsit și garduri noi construite între părinți și copii! Expresii de genul ,,- Pe aici nu se trece!” am întâlnit anul acesta, când a fost vorba să merg de la casa părinților la a copiilor pe poteca ce-o cunoșteam din anii trecuți. Expresia mi-a amintit de deviza trupelor române pe frontul de la Mărășești!

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 437(1 –15 Ianuarie)” →

 Dragii mei enoriași!

 Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! La mulți ani!

*

Primăvara de la Prut. După un an de necazuri, tensiune, temeri, după un an în care am auzit vorbindu-se zilnic de mii de infectați, de morți, de izolați și carantinați, în Decembrie parcă a răsărit soarele. Am trăit momente de mare bucurie, văzând câteva evenimente ce s-au petrecut peste Prut. La un moment dat am avut senzația că Unirea dintre cele două maluri ale Prutului este mai aproape ca oricând.

În primul rând a fost alegerea Doamnei Maia Sandu ca președinte al Republicii Moldova. Noul președinte este un om școlit la mari universități ale Apusului, cu state de plată în instituții europene de prestigiu, cu mentalitate proeuropeană și cu un mare suflet de român. A avut o largă susținere din partea tineretului, din partea moldovenilor plecați în străinătate, în țările europene.

Este un pas uriaș pe care l-a făcut Moldova. După 1989, un val de tineri au plecat în școlile din România și nu numai. Au învățat istoria și geografia și altfel decât în școlile moldovenești, au văzut lumea și au înțeles realitățile și altfel decât le spunea ideologia prorusă de peste Prut. Atât tinerii elevi și studenți, cât și tinerii muncitori moldoveni din țările europene au văzut ce înseamnă libertatea și democrația, au avut posibilitatea să compare, să înțeleagă adevărul și realitatea și au decis în consecință. Mulți și-au luat cetățenie dublă, româno-moldovenească, mulți s-au angajat în instituții românești, s-au căsătorit și au rămas definitiv în România sau în alte țări europene. Cei care s-au întors în Moldova au fost altfel de oameni. Gustaseră libertatea și democrația și aveau capacitatea de a filtra știrile, propaganda. Altfel înțelegeau lucrurile. Așa cum mai spuneam și altădată, acești tineri moldoveni școliți în România și în statele europene semănau cu generația pașoptistă românească, cea care  a  produs Revoluția de la 1848 și a schimbat o orânduire socială, dând Principatelor Române o altă orientare, un alt ideal.

Alta era mentalitatea moldovenilor în 1990, spre exemplu. Am fost în Republica Moldova atunci. Pe drumul dintre Albița și Chișinău, prin codrii aceia seculari, era undeva un izvor de apă. Îl știa șoferul nostru și a oprit acolo. Am coborât cei peste 50 de pasageri să bem apă și să umplem sticlele. A trecut un camion pe șosea. A oprit. Din el au coborât 3-4 tineri. Ne-au împins cu brutalitate, gata să ne pocnească, deși se vedea bine că suntem călători de departe. Au băut ei apă, și-au umplut sticlele și s-au dus la camionul lor. Înainte de a pleca, au început să ne înjure birjărește și să ne spună, printre altele: ,,- Duceți-vă în România voastră! N-aveți ce căuta în Moldova noastră!”  Mda! În magazine și hotel se vorbea rusește. Dacă încropeai câteva cuvinte rusești, erai servit imediat cu amabilitate. Dacă vorbeai românește, târziu erai auzit, parcă aveau vată în urechi. Cu toate acestea, la Radio Chișinău toată noaptea se transmitea ,,muzică moldovinească”, dar era muzică populară din Moldova, din Oltenia, din Banat, din Ardeal, din Maramureș. Toată era ,,moldovinească”. Noaptea am dat telefon de la Hotel ,,Strugurel” la Radiodifuziunea din Chișinău și le-am cerut permisiunea să cântăm și noi la postul lor. Și au fost de acord. Dimineața, la ora 8, eram în fața Radiodifuziunii. Am fost primiți cu bunăvoința cu care primești niște neamuri pe care nu le-ai văzut demult. Doamna redactor-șef Tamara Dorogan ne-a permis să cântăm cântece de pe la noi. Și am cântat cântece populare, patriotice, colinde. Aveam în grupul nostru cântăreți de muzică populară, instrumentiști, dar toți eram români și simțeam românește. În fața microfonului de acolo am vorbit cum nu știu să fi vorbit mai frumos vreodată. Să mai adaug la această lucrare a intelectualilor de la Radio-Chișinău lucrarea mare ce-o făceau scriitorii și poeții prin ,,Literatură și artă”, prin cărțile ce răsăreau la tot pasul. Schimbarea mentalității a fost lucrarea grea și îndelungată a intelectualității moldovenești. Cinste acelor eroi și oameni de suflet!

Am avut elevi din Republica Moldova la Liceul Economic din Tr. Severin vreo doi ani. Cred că au fost cei mai buni elevi pe care i-am avut în cei aproape treizeci de ani cât am slujit catedra. Veniseră, ce-i drept, prin concurs, dar m-au uimit câtă sete de cunoaștere, câtă disciplină, cât bun-simț și bună-cuviință manifestau. Mereu găseau prilejuri să aniverseze câte ceva. Veneau în cancelarie și dădeau câte o mică reprezentație, cu muzică și versuri adecvate momentului.

Alt episod înălțător s-a derulat pe 29 decembrie, când Domnul Președinte Iohannis a vizitat Republica Moldova. A fost întâmpinat  de Doamna Maia Sandu. Am mai avut prilejul să văd la televizor și alte doamne din protipendada politică făcând vizite în  străinătate sau primind oaspeți străini, dar diferența era izbitoare. Doamna Maia Sandu se manifesta ca un om cult, elegant, cu mișcări calculate, sigură pe sine. Strada era plină de cetățeni cu steaguri, care scandau ,,Unire, Unire, Unire!” sau ,,Moldova e România!” sau alte slogane similare, care priveau realizarea din nou a României Mari. Discursurile celor doi șefi de state au fost bine structurate, cu multă încărcătură diplomatică, discursuri care priveau întărirea relațiilor frățești dintre cele două state, ajutorarea Moldovei să adere la spațiul euroatlantic.

Priveam reportajul vizitei președintelui Iohannis la Chișinău și mă gândeam dacă nu cumva dânsul este omul providențial, care să marcheze încă o zi astrală din istoria românilor. Cu o sută de ani în urmă, la 1 decembrie 1918, un alt neamț, regele Ferdinand, consfințea realizarea României Mari, prin unirea tuturor provinciilor românești. De ce n-ar putea să fie Domnul Iohannis omul destinat de Providență să facă un alt pas istoric similar în acest secol?

Dă, Doamne, ca anul 2021 să fie anul refacerii României Mari! Doamne ajută!

*

Sfaturi duhovnicești. Cităm din opera Sfântului Ioan Gură de Aur  câteva cuvinte privind pe ei care vorbesc în biserică. Cred că sunt foarte actuale și azi, chiar și la noi! Iată-le:

,,În ceasul în care-ți vorbește Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuție în șoaptă, despre lucruri nefolositoare: aceasta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greșeală mică. Să presupunem că discuți cu o persoană oficială sau cu un prieten bun al tău. Și, în timp ce acesta îți vorbește, tu întorci capul cu nepăsare și începi să discuți cu altcineva. Cel cu care vorbești nu va fi jicnit oare de această necuviință a ta? Dumnezeu însă este jicnit în fiecare zi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de toți  și ne îngăduie cu multă răbdare!”

*

Colinde. Redăm mai jos două colinde. Prima, O, ce veste minunată! este foarte cunoscută în folclorul românesc, cât și în repertoriul a numeroase coruri și  numeroși interpreți de colinde. A doua, Slavă ție, stea curată! a fost la origine colindă din folclorul german. A fost prelucrată de poetul german Schiller și introdusă în Simfonia a IX de Beethowen cu titlul Oda Bucuriei. Azi este imnul Europei.    

 

O, ce veste minunată

O, ce veste minunată,
În Viflaim se arată!
Cerul strălucea, îngerii veneau
Pe-o raza curată.

Cerul strălucea, îngerii veneau
Pe-o raza curata!

Mergând Iosif cu Maria
În Viflaim să se-nscrie,
Într-un mic sălaș, lâng-acel oraș,
S-a născut Mesia.
Într-un mic sălaș, lâng-acel ora,
S-a născut Mesia.

Vrut-au să călătorească,
Ora i-a sosit să nască
Pe-al său Fiu Sfânt nouă pe pământ
Sa ne mântuiască.
Pe-al său Fiu Sfânt nouă pe pământ
Sa ne mântuiască.

Slavă ție, stea curată!

Slavă ţie, stea curată,

Voie bună pe pământ!

Astăzi te simţim aproape,

Sol din Rai cu soare sfânt.

Vraja ta aduce iară

Pe popor lângă popor ,

Toţi pe lume fraţi noi suntem,

Când apari uşor în zbor.

Cine a avut norocul

De prieteni buni să dea,

Cine ştie ce-i iubirea

Lângă noi cântând să stea.

Fericit un suflet drag

Te poate face pe pământ;

Cine n-a simţit iubirea

Plece dintre noi plângând.

Milioane strângeţi rânduri

Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer!

*

Starea parohiei(I). La sfârșit de an, fiecare om și fiecare instituție își fac bilanțul. Își analizează fiecare succesele și poticnirile, trage concluziile necesare și încearcă să privească spre viitor cu speranță de mai bine. Așa se întâmplă și în viața unei parohii. Așa am procedat în fiecare an, având grijă să nu lăsăm ,,corabia” să se lovească de stânci, să nu se scufunde, ci să plutească mai departe, împlinindu-și astfel rostul.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 436(16 –31 Decembrie)” →

  Dragii mei enoriași!

  Sfintele Sărbători ce vin să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii!

  La mulți și fericiți ani!

*

            Colindatul. Doamne, ce frumos era în sat la noi în Ajunul Crăciunului! Colindatul se făcea în două etape. Prima era dimineața. Atunci era ,,colindatul într-ai mici”. La capătul fiecărei mahalale a satului, – Linia Cocoanei, Luchești, Rolești, Memești sau Mucești, excepție făcând Dealul Corbului -,  se adunau copiii mai mici ai acelei mahalale. Când se adunau toți, porneau în grup, apoi formau un șir lung, în funcție de rezistența fiecăruia și colindau mahalaua. Erau înarmați cu câte un săcuiel, alții cu câte o traistă ce le era agățată de gât și  atârna până la pământ. În mâini purtau câte o colindă de alun, pregătită cu câteva zile mai înainte. Colindătorii alergau, strigând cât îi țineau plămânii: ,,Ha, ha, ha, ha!”

            Colinda se pregătea astfel. Se lua din pădure un alun tânăr de un an, gros cam cât un deget de bărbat, se curăța de coajă, apoi se acoperea cu tei de coajă de salcâm, în așa fel ca să rămână descoperite doar niște romburi. Astfel pregătită colinda, se punea în flacăra unui foc anume aprins în mijlocul curții și se afuma. Când înnegrea bine, se desfăcea teiul și pe locul unde fusese el înfășurat colinda era albă, iar romburile erau negre afumate. Dacă te uitai bine, romburile pe de o parte și spațiile dintre ele pe de altă parte formau adevărate coloane ale infinitului în miniatură.

            În urma colindătorilor veneau unii părinți, bunici sau frați mai mari ai acestora. Erau gata să intervină în orice moment, ca să ajute pe câte un colindător mai mic, mai neputincios, dar nu se dădeau la o parte când era vorba să primească ei înșiși colindeți. Colindătorii mergeau din poartă în poartă și nici o gospodărie nu era scutită de vizita lor, oricât de săracă ar fi fost. Gospodarii ieșeau la poartă sau la portița prispei cu coșul plin de colăcei(colindeți) și  împărțeau câte unul fiecărui colindător. Erau câte unii care dădeau câte un biscuit, alții dădeau mere, alții chiar câte un pahar cu vin celor ce voiau să bea. Doamna preoteasă dădea întotdeauna câte cinci biscuiți.

            Etapa a doua a colindatului se petrecea seara. Era colindatul ,,în cei mari”. Pe la ora 15, ne adunam copiii mai mari din mahalalele menționate, cu excepția celor din Dealul Corbului, în Mucești, la capătul satului. Când  ne adunam toți, cel mai în vârstă dintre colindători dădea startul și porneam, care mai de care. Colindatul se derula după aceeași rânduială, numai că cel care ajungea cel dintâi, de cele mai multe ori cel mai în vârstă, cel mai puternic, cel mai rezistent, intra în ,,odaie” și ,,bătea vatra”. Cu colinda bătea în vatră și făcea urări de bine și de spor gospodarului. Pentru această osteneală primea în dar ,,colacul de Dumnezeu”, un colac mare, rotund.

            În Dealul Corbului, mahala mai depărtată de restul satului, colindatul se derula numai seara, chiar pe întuneric.

            Am participat mulți ani la colindat. Niciodată n-am fost însă primul, ca să pot bate vatra cuiva. Erau întotdeauna alții mai rezistenți, care mi-o luau înainte. Rețin însă să de fiecare dată mama nu uita să-mi spună o veche legendă populară. Conform acestei legende, când Irod a dat poruncă să fie omorât Mântuitorul Iisus Hristos, El s-a ascuns într-un grup de colindători, care tocmai treceau atunci pe lângă soldații-asasini. Atât de bine a fost ascuns de colindători, încât soldații nu l-au depistat și astfel a scăpat. Îmi amintesc că întotdeauna mă simțeam solidar cu grupul de colindători, Noi parcă ne desprindeam din populația satului. Parcă eram soli ai altei lumi, poate ai Cerului, care treceam prin sat și aduceam vestea cea mare a Nașterii, sau poate ascundeam pe Iisus între noi. Știu că uneori mi se umplea traista cu colăcei și nu mai aveam unde pune alții. Atunci se găsea vreunul dintre gospodari, care mi-o oprea pe cea plină și-mi dădea alta goală, urmând ca să mi-o aducă el acasă până seara pe cea plină. O dădeam repede pe una și luam pe cealaltă, fără discuție, fără împotrivire, totul se petrecea în câteva secunde. Parcă pe o pistă la un concurs de mașini de mare viteză, unei mașini participante i se întâmplă o pană, oprește câteva secunde și mecanicii aflați pe marginea drumului intervin rapid și remediază defecțiunea, iar mașina pleacă mai departe. Așa plecam și eu. În momentele acelea parcă îmi apăsa pe umeri o responsabilitate, aparțineam șirului de colindători și nu mă puteam desprinde. Credeam cu tărie, că Iisus este printre noi și că trebuie să-L acoperim, să-I asigurăm apărarea! Locul meu ar fi rămas gol și  s-ar fi supărat Iisus…!

            Azi se mai colindă prin Bârda. Însă din an în an sunt tot mai puțini copii. Majoritatea participanților de azi sunt copii de oraș, veniți la bunici, străbunici, ori la alte rude pentru câteva zile, de Sărbători. Sunt copii străini de viața satului, nu trăiesc cu intensitate momentele respective, colindă cu stângăcie, simți că nu intră în pielea personajelor, așa cum făceam noi…

*

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva rânduri ale unui mare duhovnic, Fericitul Trifon Turkestanov dedicate Sfintei Împărtășanii, tocmai acum, când mulți dintre Dvs. vă pregătiți să primiți această Sfântă Taină: ,,Fericit va fi cel ce va gusta din Cina cea de Taină în Împărăția Ta; dar Tu încă de pe acum, de pe pământ, împărtășitu-m-ai dintru această fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea Dumnezeiască, pusu-mi-ai înainte Sângele și Trupul Tău și eu, cel de păcate covârșit, primind acele Daruri Sfinte, simțeam a Ta iubire ce-i de negrăit și mai presus de orice înălțime-a firii. Slavă Ție pentru puterea harului cea de nepătruns cu mintea și de viață dătătoare; Slavă Ție, Celui ce-ai temeluit Biserica Ta ca adăpostire tihnită pentru această lume istovită. Slavă Ție, Celui ce ne naști din nou prin apele Botezului cele de viață făcătoare; Slavă Ție pentru că celor ce se pocăiesc Tu le întorci a crinilor neprihănită curăție. Slavă Ție, Celui ce ești nesecată adâncime a iertării; Slavă Ție pentru potirul vieții, pentru pâinea bucuriei celei dintru veșnicie. Slavă Ție, Celui ce ne-ai suit pe noi la Ceruri; Slavă Ție, Dumnezeule, întru vecie!”

*

Șoapte. Am găsit pe internet o poezie de suflet purtând acest titlu, semnată de Teona Ghinea Truțã. Ea rezumă gândurile, sentimentele și amintirile multora dintre cei singuri și necăjiți, ale celor cu dor de copilărie, aflați în pragul Crăciunului. Iat-o:

 

 

,,Spune-mi, mamă, cum e Raiul,

Pe la tine de Crăciun?

Vin la voi colindători,

Când e Noaptea de Ajun?

Spune-mi, mamă, dacă-n Rai

Mai coci cozonaci pe vatră?

Spune-mi de mai fierbi sarmale,

Cum făceai la noi odată….!

Spune-mi, mamă, dacă tata,

Face bradul de Crăciun?

Spune-i că-i aștept cadoul,

Când e Noaptea de Ajun!

Spune-mi ce face bunicul,

Sania mi – a pregătit ?

Mi-a împletit ciorapi bunica,

Ori o ie mi – a țesut ?

Îmi lipsește bucuria,

De Crăciun acum în casă,

E mai tristă sărbătoarea,

Fără voi cu noi la masă.

Lângă steaua ce vestește,

Noaptea Sfântă de Crăciun,

Știu că e și steaua voastră,

Unde locuiți acum….!

Mult aș vrea să pot, măicuță,

Să rog steaua ta cumva,

Doar un ceas să te coboare,

Să te-așeze-n casa mea.

Și mă rog la Dumnezeu,

Să te-aducă – n curtea noastră,

Să te văd în Noaptea Sfântă,

Printr – un ochi de la fereastră….!

*

           File de jurnal – 14 august 1982. ,,Ieri am spovedit și grijit în Bârda. Am avut 27 la biserică și 7 în sat. După-amiază am avut ședință cu Consiliul Parohial.

  Azi de dimineață făcui pomeniri în Bârda, spovedii și împărtășii în Malovăț. Au fost cca. 100 copii și 60-70 adulți. Printre copii, la Malovăț, se numără și ai primarului, ai viceprimarului, ai secretarului și ai celor doi milițieni. După-amiază se lucră la cimitir. Acum scriu de la stația PECO din Tr. Severin. Situația cu benzina s-a mai reglementat. Aștepți o oră, dar îți face ,,plinul”.

La înmormântarea nepoatei lui Ghiță al lui Răducan, Părintele Ionică Sfetcu vorbea cu Nicu lui Poleacu, fostul director la Fabrica de placaj din Severin. Părintele Ionică spunea că ,,-N-aș fi crezut că o să vină vremurile ca să vină copiii cu mâncare în traistă pe la părinți!” Nicu îi preciza că ,,- Situația aceasta se datorează minciunii. Totul la noi a fost minciună, de jos până sus. Planurile au fost mari și irealizabile; în realitate, oamenii au raportat date eronate pentru a-și acoperi lipsurile. Cei de sus, în baza datelor furnizate de subalterni, au făcut contracte în străinătate, până ne-am trezit cu țara vândută!”(…).

Azi l-am întâlnit pe Domnul Mihai Rogobete din Tr. Severin. Omul acesta e un scriitor cult. Printre manufacturierii literari ai Severinului, Mihai Rogobete se impune prin seriozitatea și temeinicia culturii sale, prin robustețea și ușurința de gândire. Stăpânește un vocabular ales, o topică gramaticală ireproșabilă. Se poartă îmbrăcat sărăcăcios,  într-un trening vechi, pantaloni din stofă ieftină și papuci. Nu are serviciu și trăiește din banii soției. Face multe gafe în ceea ce privește afirmațiile de ordin politic și poate că de aici i se trag ponoasele. E foarte slab, doar ochii îi sunt deosebit de expresivi, ca două candele ce luminează obida unui suflet hăituit. Are un manuscris la Editura ,,Cartea Românească” din București de vreo câțiva ani. Cartea ar avea referate pozitive ale unor critici de renume în contextul culturii contemporane, precum Nicolae Manolescu, Mihai Ungureanu etc. Cu toate acestea, manuscrisul nu pleacă la tipar. Lucrul acesta îl obsedează pe autor. Se simte încătușat în propriile sale îndoieli și incertitudini. Asta îl consumă în mod deosebit. Publicarea cărții cu pricina l-ar face pe omul acesta să se decorseteze, să simtă libertatea de cugetare, să-și spulbere teama de eșec. Păcat că se consumă fără rost un tonus vital atât de profund și plin de noblețe. Eu cred că Mihai Rogobete, dacă nu va ajunge un mare scriitor, cel puțin un eseist, cu care se va mândri generația noastră”(…).

*

In memoriam: Hakim Mohammed Said(I). În revista ,,Contemporanul” din 30 ianuarie 1981, pagina 2, am găsit un anunț privind Al XVI-lea Congres Internațional de Istoria Științei, ce urma să se țină în vara acelui an sub egida  Academiei Române. Am trimis imediat o adresă, prin care rugam să fiu înscris cu comunicările Ștefan Odobleja, adevăratul ctitor al ciberneticii moderne și Valorificarea documentelor în istoriografia europeană.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 435(1 –15 Decembrie)” →

Dragii mei enoriași! La mulți ani cu sănătate, pace și bucurii!

Resetarea Neamului. La cumpăna dintre ani sunt rânduite o serie de evenimente religioase și laice cu profunde semnificații spirituale și ideologice. În acest domeniu Biserica s-a dovedit a fi o adevărată maestră, menită să redea speranțele fiecăruia în parte și tuturor laolaltă. Este încă o dovadă că Biserica a fost mama neamului românesc, cum spunea Mihai Eminescu. O instituție care-și va sărbători peste puțin timp două milenii de conviețuire cu poporul român, o instituție care i-a cunoscut neamului românesc bucuriile și necazurile, înălțările și decăderile, victoriile și înfrângerile, speranțele și deznădejdile. Cu posibilitățile și cu metodele ei, bazate pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos transmisă nouă prin Sfântul Apostol Andrei, prin ierarhi și preoți, prin călugări și misionari, Biserica a reîncărcat de fiecare dată bateriile spirituale, a convins pe fiecare în parte și pe toți laolaltă că nu e totul pierdut, că mâine este o nouă zi, că o luptă pierdută nu înseamnă și un război pierdut, vă Viața este mai puternică decât moartea, că Binele este mai puternic decât răul. Ne-a învățat că deasupra tuturor este un Creator și un Conducător al lumii, care știe și poate totul, că nimic nu se petrece pe lumea aceasta fără știrea și fără voia Lui. Ne-a învățat că suntem fii lui Dumnezeu, că El ne iubește și nu ne părăsește niciodată, că nu suntem singuri și neputincioși în lume, atâta timp cât suntem cu El.

Vine 30 Noiembrie, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Aflăm că acesta a fost primul dintre apostoli, pe care Mântuitorul l-a chemat la propovăduire, aflăm că acest apostol a venit pe pământ românesc și a semănat primele semințe ale Evangheliei lui Hristos în sufletele strămoșilor noștri. Ni se umple sufletul de bucurie, aflând că suntem unul dintre puținele popoare din Europa de azi, care se poate mândri că a primit creștinismul din secolul întâi, din gura unui Apostol. Popoarele din jur, vecinii noștri, au primit și ele, rând pe rând, creștinismul în veacurile VII-X. Mai aflăm cu bucurie că la noi creștinismul nu a fost impus cu forța, la porunca unui conducător politic, ca la vecini, ci el s-a răspândit pe-ncetul, începând de la păturile sociale cele mai modeste până la familiile conducătoare. Din cauza aceasta și rădăcinile religiei creștine sunt mai puternice la noi, fiindcă ele s-au altoit pe-ndelete pe rădăcina și tulpina vechilor religii dacice, precreștine, și trecerea a fost firească, nu violentă, forțată, ca la alții. Învățăm cu acest prilej, din experiența strămoșilor noștri, că această învățătură dumnezeiască, pe care am avut privilegiul s-o împărtășim, avem datoria sfântă s-o transmitem și noi mai departe generațiilor viitoare, vie și lucrătoare, nealterată și nefalsificată. Sărbătoarea aceasta ne întărește convingerea că avem în preajma lui Dumnezeu pe unul dintre cei mai apropiați prieteni ai Săi, pe Sfântul Apostol Andrei, un rugător pentru neamul românesc. Nu va lăsa Dumnezeu să piară un neam precum cel românesc, care I-a  zidit casă în sufletul lui, în vatra fiecărei localități, L-a slujit și L-a iubit, I-a dat sfinți și martiri.

Vine 1 Decembrie, alt prilej de sfântă aducere aminte, când s-a realizat România Mare, visul de veacuri al Neamului românesc, unirea politică a tuturor provinciilor românești într-un singur stat unitar și independent. Este ziua astrală a românilor, ziua în care Dumnezeu le-a împlinit visul, rugăciunile și le-a răsplătit nenumăratele jertfe. Strămoșii ne învață în această zi că Țara este darul sfânt, pe care Dumnezeu îl face unui Neam la venirea lui în lume, spațiul sacru în care Neamul  respectiv își săvârșește menirea ce i-a fost dată pe pământ. Pentru Țară se jertfesc mii și mii de fii ai Neamului, în pământul Țării își zidesc casele, bisericile, școlile, spitalele, își sapă mormintele, își cultivă holdele, aici își cresc și-și hrănesc pruncii. Pământul sfânt al Țării trebuie apărat de hoardele hămesite  de aproape și de departe cu prețul vieții. El nu e de vânzare, nu se scoate la licitație, bogățiile solului și ale subsolului, ale apelor și ale văzduhului sunt bunuri cu care ne-a dăruit Dumnezeu pentru a supraviețui până la sfârșitul veacurilor, sute și sute de generații. Tocmai  de aceea ele trebuie apărate, păstrate, ocrotite cu grijă, pentru că fii, nepoții, strănepoții și strănepoții strănepoților noștri să se poată înfrupta din ele. 1 Decembrie este cea mai sfântă lecție de istorie pe care ne-au dat-o înaintașii noștri.

Vine Sfântul Nicolae, bătrânul acesta pogorât parcă din altă lume, cu chip de bunic iubitor, cu zâmbetul pe buze și cu sacul plin de jucării, de dulciuri și de speranțe pentru tinerele generații și nu numai pentru ele. Într-o lume încruntată, sfâșiată de ură și de războaie interne și internaționale, într-o lume egoistă, rea, dedicată câștigului, banului, averii, plăcerii și puterii, vine acest sfânt al bunătății, al milei și al dăruirii, arătându-ne că sunt valori mult mai mari decât cele pentru care ne sacrificăm noi viața. Ne arată că înaintea lui Dumnezeu tocmai bunătatea, mila și iubirea, viața cumpătată și înțelept chivernisită sunt valori fundamentale, care ne asigură un loc în împărăția Lui. Celelalte pentru care consumăm atâta timp și energie sunt în fața Lui praf și pulbere în vânt.

Vine vremea colindelor, a colindătorilor, vine Sărbătoarea Crăciunului cu toate bucuriile și speranțele ei. Fiecare creștin se pregătește să fie demn de cinstea de a retrăi această Sărbătoare sfântă. Pentru aceasta ține postul pregătitor după puterile sale, se spovedește și se împărtășește, adică își curăță și-și primenește sufletul, pentru a avea ,,haina de nuntă”cuvenită la Sărbătoarea Sărbătorilor. Preotul umblă din casă în casă și aduce vestea cea mare, ca să nu rămână nimeni neștiutor de acest eveniment. Nu este o altă sărbătoare din timpul anului, căreia să-i fi fost dedicate atâtea colinde și cântări duioase. A fost o bucurie generală, o bucurie fără seamăn, că se naște Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu s-a împăcat cu neamul omenesc. Și Hristos se naște în Biserică, în casa fiecăruia, dar, mai ales, în sufletul fiecăruia. Se naște în sufletul, în inima fiecăruia, chiar dacă acest locaș ar semăna cu peștera dobitoacelor din Betleem. Omul vechi, omul păcatului, renaște la Sărbătoarea Nașterii Domnului o dată cu Hristos. Are șansa extraordinară de a deveni alt om, cu Hristos și pentru Hristos. Vin rudele de aproape și de departe și se regăsesc cu toții la aceeași masă, în aceeași casă, își aduc aminte de cei ce nu mai sunt, de vremea copilăriei și a tinereții. Nici o altă sărbătoare nu ne reunește și nu ne solidarizează precum Crăciunul.

Vine Anul Nou, un alt prilej de resetare, de reîncărcare a sufletului cu speranțe și proiecte de viitor. Sfântul Vasile ne poate servi ca cel mai frumos model de conviețuire cu semenii, de dăruire pentru binele societății. Moș Vasile este doar cel care a înființat spitale (bolnițe) pentru cei suferinzi și nevoiași, orfelinate pentru copiii fără familii și posibilități, azile pentru bătrânii fără de speranță. El a ajutat pe cei neajutorați, a învățat pe cei neînvățați, a mângâiat pe cei în suferință. Ce model de viață și de activitate, ce ideal mai frumos decât acesta își poate propune un creștin!

Vine  Boboteaza sau Botezul Domnului Iisus Hristos. Preotul umblă iarăși din casă în casă și botează oamenii și casele, natura întreagă, pământul, apele și văzduhul. Este o primenire a Omului, dar și a Naturii, este o primenire a Creației lui Dumnezeu. Domnul Hristos, ajuns la maturitate, pornește de acum în lume să-Și propovăduiască învățătura, să vindece bolnavii, să învieze morții, să mângâie și să construiască o religie menită să conducă lumea la mântuire. Pentru ca această religie să reziste, pentru ca ea să-și împlinească menirea, Domnul Hristos a pecetluit-o că Sfântul Său sânge, cu Sfânta Sa jertfă.

Iată cum, prin rânduiala aceasta a Sărbătorilor de la cumpănă de ani se reînnoiește, se resetează, Omul și Natura, întreaga Creație a lui Dumnezeu, urmând apoi să-și reia drumul vieții, drumul istoriei, cu altă forță, cu altă speranță, cu altă încredere. Când avem garanția că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi și în noi, avem mai mult curaj, mai multă putere, mai multă credință și mai multă nădejde. Piedicile nu mai sunt piedici, bolile nu ne mai înspăimântă, moartea nu ne mai înfricoșează, greutățile nu mai sunt atât de grele, crucea vieții nu ne mai prăbușește. Atâta timp cât Hristos este cu noi, nimeni nu va putea sta împotriva noastră. Amin.

*

Cuvinte duhovnicești. Redăm un cuvânt de folos sufletesc pentru fiecare dintre noi, mai cu seamă acum, în vremea postului, al Sf. Tihon din Zadonsk. Iată-l: ,,Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. 118, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, 10, 3). Și chiar de socotesc unii ca aceia că se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnică până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăință și credința cea adevărată.”

*

Suflet călător(VIII). În bocetul din Mehedinți moartea este ceva firesc, normal, face parte din viață, este o prelungire a vieții. Sufletul, asemenea unui șofer, își parchează mașina, adică trupul, și pleacă mai departe cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele sale. Pătrunde într-o altă lume, o lume spirituală, proprie de acum sufletului. Altfel spus, moartea este o reîntoarcere acasă a sufetului din care s-a desprins la nașterea omului în lume. Moartea și viața constituie un ciclu complet al existenței, o rânduială a Creatorului. Moartea e necesară și benefică.

Să ne amintim de poveștile copilăriei și mai ales de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, repovestită atât de frumos de Petre Ispirescu. Viața pământească își are frumusețile și plăcerile ei, dar până la o anumită limită, până la o anumită vârstă, după care omul începe să caute moartea ca pe o necesitate, ca pe o izbăvire, ca pe o intrare în normalitate.

Așa a înțeles poporul român taina vieții și a morți, iar această concepție extraordinar de optimistă a transpus-o în versuri și în melodii inegalabile. Numai un popor cu o vechime milenară, cu o statornicie neîntreruptă pe aceste meleaguri, cu o capacitate de înțelegere și de sinteză rar întâlnită putea să creeze asemenea nestemate ajunse până la noi.

Cartea Domnului Cornel Boteanu salvează de la pieire aceste comori ale sufletului românesc, amenințate cu dispariția, date fiind transformările fără precedent ale satului românesc contemporan. Domnul Boteanu se dovedește a fi nu numai un culegător de folclor, ci și un om de știință, capabil să analizeze cu profesionalism produsul folcloric. Meritul dumnealui este extraordinar, fiindcă această lucrare o săvârșește pe ultima sută de metri, în sensul că poate generația de bătrâni care mai știu și mai practică aceste cântece funebre nu va mai avea posibilitatea să le lase drept moștenire generațiilor tinere. Ele vor rămâne însă înmagazinate în cartea Domnului Boteanu, ca într-un sipet în care a fost adăpostită o comoară de mare preț.

*

In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(V). Abia în 29 octombrie 1981 am avut prilejul să intru în posesia prefeței și referatului Domnului Ștefan Pascu!

Am ajuns la Domnul Ștefan Pascu, la Institutul de Istorie și Arheologie. M-a primit bucuros. Mi-a dat prefața s-o citesc și ,,să văd dacă-mi place”. Nici măcar n-am sperat vreodată, ca un om de valoarea dumnealui să scrie atât de frumos despre lucrarea mea! Pentru prima dată m-am simțit, într-adevăr, om! Eram conștient că sunt multe exagerări, dar având în vedere că rândurile acelea erau scrise spre a fi publicate, iar acest om le semna, îmi dădeam bine seama că, pe lângă exagerarea, pe care o făcea pentru a mă încuraja, fără îndoială, e și ceva adevăr. Cuvintele Domnului Pascu din prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică mi-au întărit convingerea, că sunt pe drumul cel bun, că sunt și eu în stare să fac ceva. Credeam că de atunci înainte, în afară de cele ale teologiei și cele vitale, nu aș pune altceva mai presus ca valoare decât studiul și scrisul. Eram conștient că s-ar putea să mi se întâmple multe șicane și greutăți în viață de atunci înainte. Totuși, recunoașterea pe care mi-a făcut-o Domnul Pascu avea să însemne pentru mine platoșa cu care urma să trec prin toate cu fruntea sus, rămânând eu însumi. Numai viață și sănătate să-mi fi dat Dumnezeu și eram hotărât să nu contenesc toată viața de a zgândări de porțile veșniciei.

Domnul Pascu era foarte ocupat. Îi trimiseseră din SUA o carte a sa pentru corectură încă din august, dar n-o primise decât de câteva zile. Făcea eforturi mari ca s-o termine cât mai repede spre a trimite-o înapoi. Mi-a vorbit de câteva proiecte de-ale sale aflate în faze de definitivare, de unele cărți aflate în curs de tipărire. Mi-a vorbit foarte frumos, prietenos. Mi-a spus: ,,- Obligația dumneata față de mine este pe linie morală! Aș dori să nu abandonezi această muncă. Avem nevoie de istorie ca de pâine, iar din generațiile dumneata prea puțini sunt tinerii, care să îmbrățișeze cu pasiune adevărată munca de cercetare. M-aș bucura dacă această lucrare ar însemna începutul adevărat, dar nu și sfârșitul muncii dumneata într-ale cercetării istorice!”

I-am spus de cele afirmate de nefericitul întru pomenire consilier cultural de la Craiova, la vederea manuscrisului cu Iorga: ,,- Mă, băiatule, păcat de banii plătiți la dactilografă și de hârtia consumată! Puteai s-o folosești mai bine la altceva!” Domnul Pascu s-a amuzat foarte mult de asta. ,,- Și ce zici că este ăla?” ,,- A fost consilier cultural la mitropolie, acum e pensionar!” ,,- Și ce-a învârtit în viața lui?” ,,- A stat consilier!” ,,- Și altceva?” ,,- A scris predici,  reportaje de la sfințiri de biserici, despre vizitele mitropolitului și altele de felul acesta!” ,,- Mai trăiește?” ,,-Da!” ,,- Păcat! Când îți apare cartea, să-i trimiți un exemplar, dar fără dedicație. Cuvintele nu-și au rostul în asemenea situații!”

L-am invitat pe Domnul Pascu la restaurant, dar s-a scuzat că ,,a promis acasă că se reîntoarce imediat după program!”

Cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică a rămas încă mulți ani la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. A fost înscrisă de trei ori în planul editorial al editurii, dar eliminată de Consiliul Culturii, ,,statul-major” al cenzurii acelor vremi. Un referat făcut de un oarecare Silvestru Patița de la acea instituție, mi l-a dat redactorul Miu Florea să-l citesc. În loc să analizeze cartea, muștruluia editura că îi solicitase Domnului Pascu referatul. Dădea indicații că pentru asemenea treburi să fie solicitați oameni care nu sunt angrenați în atâtea probleme precum  academicianul de la Cluj, fiindcă aceștia vor citi, vor analiza și vor da verdicte mult mai obiective.

După Revoluție, prin 1993, mi-am luat manuscrisul de la Craiova și l-am publicat în regie proprie. S-a bucurat de mult interes și de aprecieri din partea cititorilor, așa că a fost necesar să retipăresc cartea încă în două ediții.

Cu Domnul Ștefan Pascu am ținut legătura în anii următori, sub formă de telefoane și felicitări cu prilejul unor sărbători și evenimente.

Omul acesta a rămas o personalitate de referință în biografia mea, un Om care m-a învățat ce înseamnă modestia, competența și mărinimia.  Dumnezeu să vă ierte, Domnule Ștefan Pascu!

*

Ajutoare și donații. Așa cum am precizat în scrisorile precedente, la 30 Noiembrie închidem anul financiar. Mulțumim cordial tuturor enoriașilor parohiei noastre și credincioșilor din afara parohiei, care au ajutat parohia noastră în perioada 1 Decembrie 2019 – 30 Noiembrie 2020, fie sub forma contribuției de cult, fie sub formă de donații benevole. Fără sprijinul dumnealor, nu am fi putut desfășura activitate pastorală, misionară, culturală, am fi fost, altfel spus, ca o mașină fără benzină. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

Fiecăruia dintre donatorii s-a emis chitanță pentru suma depusă la timpul respectiv. Redăm în numărul de față numele credincioșilor din afara parohiei, care ne-au sprijinit în perioada menționată cu cel puțin 100 lei, urmând ca dumnealor să primească și câte un exemplar din cartea Viața Cuvioasei Teofana Basarab. Celor străini de parohie li se va trimite această carte prin poștă, iar fiilor parohiei, care au rude în parohie, li se va da cartea prin aceste rude. Așadar, ne-au ajutat:

1. Fii ai satului Malovăț din afara parohiei: Mănescu C. Dumitru(Timișoara): 700 lei; Dl. Gogoașe Marian(Tr. Severin) și D-na Michescu Elena(București): câte 400 lei; Dl. Avoc. Ploștinaru Vasile(Caransebeș-CS): 350 lei; D-na Pleșan Valeria(Tr. Severin), D-na Albulescu Maria(Tr. Severin), Dl. Franț Titu(Tr. Severin), Dl. Pera Nicolae (Constanța) și Dl. Gherghe Alexandru(Schela-MH),: câte 300 lei; Nistor Gheorghe(Tr. Severin): 275 lei; Dl. Popescu Constantin (București): 250 lei; Dl. Pirici Constantin (Timișoara): 210 lei; Dl. Munteanu Gheorghe(Tr. Severin): 205 lei; D-na Doina Vasilca (București), Dl. Partenie Doru-Nicușor(Tr. Severin), D-na Iordache Sevastița(Tr. Severin), Dl. Mănescu V. Nicușor (Tr. Severin), D-na Ghijan Angela(Anglia), D-na Mârza Simona(București), D-na Ing. Teșilă Doina(Tr. Severin) și D-na Borcilă Cristina(Franța): câte  200 lei; D-ra Prof. Univ. Ionașcu Georgeta (București), Dl. Ionașcu Marinelu (Anglia) și Dl. Toma Constantin(Tr. Severin): câte 150 lei; D-na Sandu Aurica(Tr. Severin): 130 lei; D-na Pleșan Luminița(Tr. Severin): 120 lei; D-na Vlădioniu Mariana(Tr. Severin) și  Dl. Zorilă Sandu(Tr. Severin): câte 110 lei; Dl. Asaftei Florin (Dolat-TM), Dl. Grecu Grigore(Tr. Severin),  D-ra Michescu Monica(Tr. Severin), Dl. Turiță Ștefan (Timișoara),  Dl. Paulețu Iancu(Balotești-MH),  D-na Șeitan Silvia(Tr. Severin),  Dl. Col. Pera Valeriu(Tr. Severin), Dl. Pera Alexandru(Tr. Severin), Dl. Coman Dorin-Sandu(Tr. Severin), Dl. Tărăbâc Gheorghe(Tr. Severin), Dl.  Crăciunescu C. Constantin(Italia), D-na Pera Maria(Tr. Severin) și  D-ra Asist. Baltac Cosmina (Timișoara): câte 100 lei;
2. Fii ai satului Bârda din afara parohiei: Dl. Pană Liviu(Tr. Severin):400 lei; Dl. Mucioniu Ilie(Tr. Severin): 650 lei; D-na Sfetcu Delia(Franța): 470 lei; Dl. Tănase Aurel (Germania): 445 lei; Dl. Prof. Sfetcu Virgil(București) și D-na Trocan Maria(Lugoj-TM): câte 400 lei; Dl. Mucioniu Petre(Tr. Severin): 350 lei; Dl. Stănciulescu Tănase(Tr. Severin): 320 lei; D-na Rădulescu Gica(Tr. Severin): 300 lei; Dl. Stănciulescu Cristian (Germania): 240 lei; D-na Arhire Lili(Tr. Severin): 210 lei; Dl. Rochian Tudor(Tr.Severin), Dl. Popescu Dan(Tr. Severin), Dl. Luca Emil-Marius(Germania), Dl. Sfetcu Crinu (Franța), Ing. Zăuleț Aurica(Tr. Severin), D-na Ciurel Elisabeta(Tr. Severin), D-na Pană Gheorghița(Tr. Severin), și  Dl. Drăghia Aurel(Anglia): câte 200 lei; Dl. Trocan Pantelie (Tr. Severin), Dl. Dragomir Ion(Tr. Severin), Dl. Botea Constantin(Șimian-MH) și Dl. Mema Dumitru(Balș-OT): câte 150 lei; D-na Cârneci Mihaela-Oana(Tr. Severin): 120 lei; D-na Nițu Florentina(Tr. Severin) și D-na Chircu Ramona(Tr. Severin): câte 110 lei;  D-na Zamfirache Cornelia(Craiova), D-na Urdă Violeta(Lugoj-TM), D-na Prof. Iacov Raluca (Tr. Severin),  Dl. Ile Teodor(Sânicolaul Mic-AR), D-ra Rolea Ileana(Tr. Severin), Dl. Ivașcu Ionuț(Tr. Severin), Dl. Adoch Iozsef(Timișoara), Dl. Motreanu Constantin (Timișoara), Dl. Boescu Gabi(Tr. Severin), Dl. Rolea Nicușor(Timișoara), D-na Botoșan Olimpia (Tr. Severin), Dl. Luca Gheorghe(Tr. Severin), D-na Cioloca Polina (Timișoara), Dl. Arhire Sebastian(Belgia), D-na Stoichină Gheorghița(Italia) și Rolea Ion (Tr. Severin): câte 100 lei.

       Dl. Ing. Bălu Constantin ne-a realizat gratuit cadastrarea terenurilor, valoarea lucrării: aprox. 2.500 lei.

c)Credincioși din afara parohiei:  D-na  Dr. Ionescu Mihaela-Aritina(Curtea de Argeș- AG): 10.000 lei; D-na Leferenz Elisabeta(Germania): 2.148 lei; Dl. Dr. Luca Dorin (București) și D-na Mălureanu Corina(București): câte 1.000 lei; Părintele Pr. Vasilescu Gheorghe (Italia): 952 lei; Dl. Soare Bogdan (București): 800 lei; D-na Mehedințu Elena (Brașov): 640 lei; D-ra Bordeiașu Rodica-Ecaterina (București): 610 lei; D-na Ciornei Tatiana(Suceava-SV): 540 lei; D-na Mătuș Natalia(Timișoara), D-na Ivanovici Florica (București) și D-na Jinescu Beatrice(Otopeni-IF): câte 500 lei; D-na Enache Maria (București): 450 lei; D-na Preda Emilia(Tr. Severin) și D-na Chipară Liliana(Sibiu): câte 400 lei; Dl. Grădinaru C. Constantin(Olanda): 347 lei; D-na Proc. Dr. Călin Ana(Galați) și D-na Pârvuceanu Eugenia(Gârla Mare-MH): câte 310 lei; Dl. Prof. Univ. Dr. Romalo Dan(București), Dl. Gampe Răzvan(Chișoda-TM), Dl. Folescu Cornel(Tr. Severin) și D-na Leonte Daniela(Buzău): câte 300 lei;  Dl. Ing. Cudalbu Octavian(Baia Mare) și D-na Ionescu Floarea(Câmpina-PH): câte 250 lei; D-na Antonescu Mădălina(București): 220 lei; Dl. Ing. Spătariu Miron-Filip(Reșița) și Părintele Prot. Dr. Ioan  Dură (Belgia): câte 210 lei; D-na Sprijan Ramona(Cluj-Napoca),  D-na Avoc. Olteanu Marina(Caransebeș-CS), Dl. Ing. Mucioniu Dumitru(Tr. Severin), Dl. Dogaru Mihai(București), Dl. Grădinaru Constantin(Piatra Neamț) și D-na Filip Cornelia(Tr. Severin): câte 200 lei; D-na Deatcu Viorica(Tr. Severin): 185 lei; Dl. Balaban Adrian(Galați): 155 lei;  D-na Prof. Univ. Dr. Mihail Zamfira(București), D-na Farm. Golea Nicoleta(Tr. Severin), Dl. Bojinescu Alexandru(Reșița), D-na Dobre Mihaela(Chițorani-PH), D-na Ing. Caragioiu Melania (Canada), Dl. Călugăru Emil(Tr. Severin) și Dl. Serafim Daniel(Tr. Severin): câte 150 lei; D-na Dr. Petruțiu Monica(Orăștie-HD) și D-na Dr. Funk Mihaela(Germania): câte 140 lei; Dl. Vermeșan Mirel(Timișoara) și Dl. Nicolau Cristian-George(Simeria-HD): câte 120 lei; D-na Stanciu Victoria(Piatra Albă-MH), D-na Conf. Univ. Dr. Sofroni Ana (R. Moldova), și Dl. Vâlsan Alexandru(Tr. Severin): câte 110 lei; D-na Prof. Univ. Dr. Ciobanu Ana-Maria(București), D-na Nicolae Victoria(Tr. Severin), D-na Bobocel Filofteia (Tr. Severin), Dl. Ciortan Vasile-Dan(Șimian-MH), Dl. Roată Petre (Colibași-MH), Dl. Predescu Lucian(Danemarca), Dl. Col. Popa Mihai(Rm. Vâlcea), D-na Suciu Aurelia-Elena(Cluj-Napoca), Dl. Prof. Zloh Sebastian(Băilești-DJ), Dl. Buță Cristian(Tr. Severin), D-na Maria (Tr. Severin), Dl. Mișea Ionuț-Flavius(Tr. Severin), D-na Leca Silvia (Tr. Severin), Dl. Mladin Voicu-Nicolae-Ștefan(Tr. Severin), Dl. Mladin Constantin-Ticu (Tr. Severin), D-na Pleșu Adriana-Mirela(Bocșa-CS), Dl. Trăsnea Ionuț-Alin(Tr. Severin) și Dl. Sfetcu Tomiță(Izvorul Bârzii-MH): câte 100 Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 434(16 –30 Noiembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Om fericit. S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.

Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.

Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Le erau dragi, mai ales când veneau acasă. Bătrânii îi credeau străini în lume și mai cu seamă prin orașele acelea mari, unde s-așezaseră și-și făcuseră rostul. I-ar fi vrut pe toți acasă, lângă ei, i-ar fi vrut să se adune la masă ca la praznic și ca la nedeie și să fie zilnic sărbătoare sub acoperișul lor. Nu a fost să fie așa. Doar cea mică, Măriuța, a rămas în sat și și-a făcut casă prin apropiere.

Acum, la încheierea socotelilor, moș Gheorghe nu voia să rămână nimănui dator. Își alesese loc în cimitirul satului, își comandase o cruce de piatră în oraș. Pusese pe cruce o fotografie din tinerețe. Ehei, măiculiță Doamne! Ce vremuri și ce oameni erau pe când moș Gheorghe și maica Ana erau în floarea vârstei, așa, ca-n poza de pe cruce. Vremurile acelea s-au dus ca un vis, iar oamenii s-au așezat pe rând la odihnă sub pământul negru, clisos.

Moș Gheorghe avea o vorbă, pe care și-o amintea destul de des: ,,Ferice de cel pe care-l cunoaște pământul!” Unii râdeau când îl auzeau, alții clătinau cu înțeles din cap, alții rămâneau nedumeriți. Moș Gheorghe era cumpănit și știa ce vorbește. Avea dreptate. Pentru el hotarul satului era ca un frate. Îl răscolea cu tot felul de unelte din primăvară până toamna târziu, ,,îl țesăla”, cum glumea el câteodată, se înfrupta din roadele pământului, îl frământa sub picioare în vârtejul horii sau în praful drumurilor, îl iubea și-l ocrotea părintește.

În tinerețe, moș Gheorghe căzuse prizonier și fusese nevoit să muncească departe, în țări străine. Mare chin! Pământul acela îi era străin, îl ura el și, la rândul său, simțea că și pământul îl urăște pe el. Moș Gheorghe nu știa să fi făcut vreodată vreo rugăciune mai fierbinte ca atunci, în pământ și sub cer străin. Se ruga în truda zilei și în frigul nopții să nu-l lase Dumnezeu să moară acolo. Ar fi fost al doilea și cel mai greu prizonierat. Mai mult decât de copii și de nevastă bătrânul simțea pe atunci dorul satului. Așa era el și nu putea înțelege pe alții, care erau altfel.

Când s-a întors din prizonierat, a ajuns în sat noaptea. Înainte de a ajunge acasă, a apucat-o pe Drumul Mare, a văzut locurile, semănăturile, pârâul, iazul, moara, pădurea, izlazul, fiecare potecă. Din când în când se apleca și, în lumina lunii, își încleșta adânc degetele în țărână și atingea cu buzele lacome pământul. Îl regăsise și se regăsise. Din pământ parcă treceau seve nevăzute prin degetele acelea lungi, negre, crăpate de bătături și pătrundeau până la inimă, până în suflet, redând vlaga fiecărui mădular. Pământul tresărea înfiorat sub sărutarea înfrigurată și parcă lăcrima și el regăsindu-și fratele hăituit atâta vreme. Când s-au revărsat zorile, moș Gheorghe era de nerecunoscut. Era cel mai fericit din lume, iar noaptea aceea i-a fost mai scumpă decât noaptea nunții. Când s-a reîntors în sat, știa toate despre toți: câți muriseră, câți trăiau, cum o duc și cum e vremea. Nu-l mai mira nimic și chiar sufletele morților le simțea aproape.

De atunci au trecut anii și moș Gheorghe le destăinuia feciorilor săi cheia fericirii adevărate: ,,Când te cunoaște pământul, și-n viață și-n moarte ești fericit!” Nu oricine ar fi putut să creadă că moș Gheorghe a fost fericit în viață. Aceasta dacă ar fi socotit totul după casă, după mobilier, după haine și mâncare. Moș Gheorghe știa el ce știa și, surâzându-și sieși, mormăia în barbă pentru gurile rele: ,,Ce știți voi, prăpădiților, ce-i mulțumirea!”

Când a simțit să sfârșitul îi este pe aproape, moș Gheorghe a mers la bisericuța satului, s-a spovedit, s-a grijit după rânduială, s-a așezat apoi în genunchi și a stat așa, nemișcat, în fața icoanei Mântuitorului o vreme. Nu a zis nici o vorbă, nimeni nu i-a văzut buzele mișcându-se, ci rugăciunea lui a fost ca o prezentare la apel. S-a ridicat într-un târziu, a făcut trei cruci mari și s-a retras încet spre ieșire. Privirile îi alunecau însă peste chipurile îmbătrânite de vreme ale sfinților, peste strane și scaune, peste fiecare lucru din biserică. Parcă-și lua rămas bun.

Când a ieșit în curtea bisericii, și-a ridicat capul spre turla în care era așezat clopotul cel mare. Acolo se urca în copilărie la Vinerea Mare, când, după cântarea Prohodului, preotul ieșea din biserică și mulțimea îl urma. Se umplea curtea de făclii aprinse și apoi, în convoi, ocoleau biserica, în timp ce clopotul bătea cu putere și dangătul lui răscolea văzduhul până departe. Tot acolo se urca moș Gheorghe la anii copilăriei și în noaptea de Paști, când glasul clopotului se împletea cu sutele de glasuri ce cântau înfiorate ,,Hristos a înviat!” O lacrimă s-a rostogolit sfioasă pe obrajii bătrânului, dar tocmai atunci se apropia dascălul Matei, trezându-l din amintiri. Moș Gheorghe l-a privit așa, ca niciodată, și i-a zis: ,,- Când oi muri eu, tu să-mi bați clopotul, nepoate! S-audă lumea c-am plecat și eu la ai bătrâni!”

N-a trecut mult de atunci. Moș Gheorghe a trimis o telegramă copiilor: ,,Dacă vreți să mai vorbiți cu mine, vă aștept, dar grăbiți-vă!” I-a așteptat. S-au adunat toți în câteva zile. Doar Nicolae era dus departe și n-a putut să vină. Moș Gheorghe a avut câte o  vorbă bună pentru fiecare. ,,- E singura zestre ce v-o las!” le-a precizat bătrânul ironic. Au făcut apoi o masă de praznic, prelungită mult cu amintiri adunate de-a lungul anilor.

Deodată, bătrânul s-a ridicat de la masă liniștit. Abia atunci au observat copii că e îmbrăcat cu ițari noi cu găetane, cum se purta odată și cu cămașă cusută de maica Ana cu șabaci de mătase. ,,- Rămâneți cu bine, eu mă duc că sunt ostenit, dar să nu uitați vorba mea și să vă cunoașteți pământul! Rămâneți cu bine, copii!”

Moș Gheorghe a trecut în odaia de-alături. Doar maica Ana a înțeles adevărul și s-a dus îndată după el. Într-un târziu, copiii i-au găsit stând parcă de vorbă. Moș Gheorghe ședea întins pe patul curat, cu capul pe căpătâiul frumos țesut. Ținea în mână o lumânare aprinsă. Murise demult, dar mâna îi rămăsese încleștată pe lumânare, ca o mărturie a vieții.

S-au adunat repede vecinii, iar până seara oborul era plin. La priveghi au fost mai bine de două sute de săteni. Fiecare era legat prin câte o amintire de moș Gheorghe. Mulți povesteau, puțini  aveau timp să asculte. Doar moș Gheorghe ședea liniștit între flori și făclii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cântecele ,,Zorilor” au răsunat trei zile la rând la casa lui moș Gheorghe, apoi, cu toată cinstea cuvenită, un convoi lung de săteni, având în frunte steag frumos împodobit și cruce nou croită, l-au dus la biserică și apoi la cimitir, în timp ce dangătul clopotului se rostogolea prin văzduh până la marginea hotarului, vestind trist oamenilor și pământului că moș Gheorghe a plecat.

Părintele a ținut un cuvânt frumos după slujbă și oamenii au ascultat cu sfințenie.

Sicriul a fost lăsat în groapă de bărbați vânjoși, cu peșchire pe umăr, ca la nuntă. Moș Gheorghe a fost îmbrățișat cu voluptate de lutul acela negru și bogat, ca un vechi cunoscut revenit după o lungă călătorie în lume. După ce a fost așezat steagul și crucea, toți ce-l însoțiseră s-au depărtat cuviincios, șoptind: ,,Dumnezeu să-l ierte!”

Maica Ana avea să facă toate rosturile, toate parastasele și soroacele, să-i poarte sâmbetele și să-i sloboadă apele; să-i facă turtițele și gulerașele, ca să aibă merinde pentru drum. Șapte ani de aici-nainte rânduielile din bătrâni aveau să-și urmeze cursul, căci doar moș Gheorghe fusese creștin și om de omenie în satul lui!

*

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva reflecții ale marelui cunoscător al religiilor, Profesorul Mircea Eliade despre Ortodoxie, însemnate de el la 12 Noiembrie 1927, sub titlul Profetism românesc. Iată-le:

,,E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e Ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în Ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematică filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual, care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește reali­tatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinală întreagă. Crești­nul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echili­brarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a per­manenței acestei valori. Așadar, optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.

*

Unde, Doamne, să mă duc?  Redăm mai jos o poezie excepțională a poetului creștin Traian Dorz, devenită priceasnă, care traduce gândurile și sentimentele multora din noi. Iată:

,,Unde să mă duc eu, Doamne,

Când mi-e sufletul zdrobit

Și când inima mea varsă

Plânsul cel mai chinuit ?

 

Unde pot să aflu milă

Și dreptate, şi alin,

Când nu-i nimeni să-mi asculte

Greul inimii suspin ?

 

Unde-mi pot afla iertare,

Când toţi calcă viaţa mea ?

Cine altul decât Tine

Mă mai poate ajuta ?

Unde să mă duc, când toate

Uşile mi se închid

Și când chiar cel mai de-aproape

Mi-e mai rece ca un zid ?

 

Numai mâna Ta-mi ajută

Inima-n durerea ei,

Numai gura Ta-mi sărută

Lacrimile-n ochii mei!

 

Unde Doamne, unde Doamne, să apuc?

N-am la cine, n-am la cine să mă duc…!

Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu,

Pot să-Ţi spun necazul greu!

*

Suflet călător. O mare parte din bocetele din Mehedinți, cuprinse în cartea Domnului Cornel Boteanu vorbesc despre lumea de dincolo. Omul se desparte cu greu de lumea aceasta, de oameni, de casă, de lucruri, de locuri și animale și pleacă într-o lume necunoscută. Bocitoarele, prin cântecele  Zorilor, îi dau celui plecat toate îndrumările. În primul rând, cântecele acestea funebre nu pun la îndoială nici o clipă existența sufletului omenesc. Trupul rămâne curat și primenit, dus la groapă cu tot respectul cuvenit, dar sufletul își continuă viața și prin el însuși Omul, eul lui. Sufletul reprezintă pe om complet, cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele lui. Bocitoarele îi dau îndrumările necesare cu privire la drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge în rai.

Lumea de dincolo, așa cum este zugrăvită în Zorile din Mehedinți, este foarte asemănătoare cu cea de aici. Acolo este o natură asemănătoare, vegetație asemănătoare, animale identice cu cele de pe pământ. Acolo sunt drumuri și poteci, care duc spre ținte mai mult sau mai puțin cunoscute și tocmai de aceea sufletul are nevoie de îndrumări, de călăuză. În lumea de dincolo este soare, lună și stele, sunt munți și câmpii, ape și văi. Imaginea lumii de dincolo este ca un tablou extraordinar al unei naturi primăvăratice. Este ceva aparte, complet deosebit de imaginea lumii de dincolo, așa cum este ea zugrăvită în alte culturi. Să ne amintim de lumea îngrozitoare din Infernul lui Dante Alighieri, să ne amintim de tenebrele de nedescris, pline de pericole și capcane, pe care le întâmpină Enkidu, eroul sumerian din poemul mesopotamian Epopeea lui Ghilgameș. Nimic din toate acestea în viziunea românească. Între lumea de dincolo și cea de aici este o comuniune bazată pe dragoste și dor. Sufletul călător este întâmpinat la tot pasul de cete ale celor răposați, formate din rude apropiate și depărtate ale celui decedat, de foștii lui consăteni plecați mai demult dincolo. El era așteptat acolo cu dragoste și cu dor, ca după o lungă despărțire. Locatarii lumii de dincolo nutresc o curiozitate impresionantă, încercând să afle cât mai multe despre cei dragi lor, rămași în viață în lumea aceasta, despre bunurile lor părăsite în ceasul morții. În viziunea românească, sufletul nu merge într-o lume a groazei, ci într-o lume a celor dragi, care-l așteaptă cu dor de multă vreme.

Avem și aici cele două locuri în care sunt repartizate sufletele, respectiv raiul și iadul. În rai intră cei spovediți și cei împărtășiți(grijiți), cei ce-au făcut bine, copiii; în iad intră cei nespovediți și neîmpărtășiți, ucigașii, răii de tot felul. Autorul anonim nu se oprește prea mult să descrie chinurile iadului, nici frumusețea și dulceața raiului. Acestea există și funcționează ca niște instituții ale justiției, ca o normalitate, în care se pune ordine în lucruri, în relațiile interumane.

Nu știm cât este de lung drumul prin lumea de dincolo, până când sufletul călător ajunge la Dumnezeu ca să-și afle odihna. Dar, având în vedere că la toate pomenile și parastasele ce se fac pentru sufletul celui decedat se pune, obligatoriu, și ,,toiag”, ne dăm seama că drumul acela este destul de lung, dacă sufletul are nevoie de așa multe toiege. Toiagul este o creangă de măr de aproximativ un metru, cu câteva crăcane în vârf. De această ramură se leagă lână, prosop la bărbat, basma la femeie, dulciuri și fructe. În crăcanele toiagului se înfig mere, iar de la Paști la Înălțare ouă roșii. Toiagul trebuie să aibă neapărat lumânare aprinsă. Iată cum, sufletul călător al celui decedat merge înaintea lui Dumnezeu cu ,,dovada” păcatului dintâi al neascultării strămoșilor, păcat șters prin patimile și învierea Domnului Hristos. Dumnezeu este lumină; lumina din lumânare simbolizează pe Hristos cel răstignit și înviat pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Sufletul călător manifestă astfel umilința fiului rătăcitor întors acasă la tatăl său, dar și dovada că a fost reabilitat de însuși Fiul lui Dumnezeu, iar prin aceasta speranța lui în mântuire. Sentința urmează să fie dată de Împăratul Cerului și al Pământului, al Vieții și al Morții. Sufletul călător nu mai este singur. Le duce și celorlalți răposați rugăciunile și lumânările primite de pomană pentru ei, ca o reînnoire a dovezii că sunt mărturisitori ai lui Hristos și beneficiari ai operei Sale mântuitoare și străbate cu lumina Învierii în mână drumurile acelei lumi până la liman(Va urma).

*

In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(IV). Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!

La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”

Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!

La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.

Naiba știe, dar lucrarea asta a mea parcă n-a mai avut noroc!

La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.

La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.

În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile  la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)” →

Nimic fără Dumnezeu. În Evanghelia Duminicii a XVIII-a după Rusalii ni se relatează o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: pescuirea minunată. Pot fi făcute multe interpretări ale acestei pericope, pot fi extrase multe învățături. Mă voi opri însă asupra unui aspect mai puțin observat.

Se spune în această Evanghelie, că niște pescari pescuiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Dimineața, s-a oprit pe țărm Mântuitorul și le-a cerut ceva de mâncare. Nu aveau. Atunci El le-a poruncit să arunce mrejele în partea dreaptă a corăbiei și acolo au aflat mulțime de pește, încât au umplut două corăbii.

Reținem, că era vorba de niște pescari profesioniști, care făceau această meserie din tată în fiu, știau toate tainele meșteșugului. Cu toate acestea, ei orbecăiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Abia în momentul când Dumnezeu vine la ei, lucrurile se clarifică: e lumină, e ziuă, e soare. În ciuda regulilor pescuitului, când sunt cu Dumnezeu alături, ei umplu nu numai o corabie, ci două cu pește. Dar ei sunt cei care au ascultat porunca lui Dumnezeu de a arunca mreaja acolo unde El a zis, deși nu ar fi aruncat-o din proprie inițiativă. Fiindcă L-au ascultat, au fost răsplătiți. Adam, fiindcă nu L-a ascultat pe Dumnezeu, a pierdut raiul. Mai mult, pescarii aceștia au ascultat întru totul și a doua poruncă a lui Dumnezeu: ,,- Veniți după Mine!” Și ei au lăsat corăbiile pline cu pește, familiile, casele și bruma de strânsură și L-au urmat pe Hristos. Pentru aceasta au fost răsplătiți dumnezeiește. Au devenit Apostolii lui Hristos, prietenii Lui.

Câți dintre noi nu orbecăim ani și ani, uneori o viață întreagă, socotind că suntem capabili să rezolvăm, să câștigăm, să realizăm prin propriile noastre puteri, capacități, prin știința noastră. Avem nevoie de orice, numai de ajutorul lui Dumnezeu nu avem și nici nu I-l cerem. Nu avem duminici, nu avem sărbători, ci doar o trudă fără de sfârșit, dar înainte nu mai dăm. Nu știm de rugăciune, de biserică, de post, de sărbătoare, de Spovedanie, de Împărtășanie, ci doar de bani, de avere, de plăcere, de putere.

Cei vechi spuneau: ,,Nihil sine Deo!”(Nimic fără Dumnezeu!). Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă viața și ocupațiile. Câți ne mai închinăm și-l chemăm pe Dumnezeu să ne fie într-ajutor la plecarea în călătorie, la începutul lucrului, la așezarea la masă, la culcare și ori de câte ori ne simțim singuri și neajutorați? Câți dintre noi Îi mulțumim după ce ajungem la destinație, când terminăm lucrul, când ne ridicăm de la masă, când ne sculăm din somn, când conștientizăm binele pe care ni-l face Dumnezeu la tot pasul: ne dă viață, ne dă sănătate, ne dă aer, ne dă apă, ne dă putere?

Cultivăm pământul, dar câți dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu când însămânțăm, câți îi mulțumim când  recoltăm? Considerăm că totul ni se datorează nouă, muncii noastre, priceperii noastre, banilor noștri. Nu este greu să observăm că dacă Dumnezeu nu ne dă ploaie la vreme potrivită, nu ne dă căldură, aduce asupra recoltelor noastre secetă, grindină, furtuni și alte nenorociri, toată truda noastră este vânare de vânt, pescuire în noapte, fără nici un rezultat.

Niște tineri plecau să petreacă undeva la o discotecă. Unul dintre ei a trecut cu mașina pe la casa fiecărui prieten și l-a luat. S-a umplut mașina până la refuz. Ședeau claie peste grămadă în mașină. Casetofonul era dat la maximum, o muzică infernală răzbea puternic prin ferestrele mașinii. Au oprit și la o colegă s-o ia. Mama fetei, văzând aglomerația și zgomotul din mașină, a rostit: ,,Dumnezeu să fie cu voi!” Unul din tineri a replicat râzând: ,,Numai dacă șade în portbagaj mai are loc să meargă și El cu noi!” Toți au râs și au pornit în trombă. Peste câtva timp a venit vestea că au făcut accident și au murit toți. Mașina era distrusă. Doar portbagajul era neatins, încuiat. Când l-au desfăcut, în el era un carton cu ouă, iar ouăle erau intacte. Mde! Acolo fusese Dumnezeu!

La începutul secolului trecut, englezii au construit cel mai mare vapor din lume, ,,Titanic”. Avea menirea să facă naveta între Europa și America. În momentul când a fost gata, proprietarul a spus: ,,- Pe ăsta

nici Dumnezeu nu-l poate scufunda!” L-au încărcat cu mărfuri și cu 1.300 de pasageri. Când era în mijlocul oceanului, un bloc de gheață l-a lovit și i-a spart peretele. Apa a pătruns și vasul s-a scufundat cu toți pasagerii și mărfurile din el. Mde! Nimic fără Dumnezeu.

          Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă drumurile vieții și relația noastră cu Dumnezeu să fie permanent vie și lucrătoare. Atunci corăbiile noastre ar fi pline și noi am deveni prietenii lui Dumnezeu.

*

Suflet călător(IV). Curățirea și primenirea trupului celui decedat mai are și alte semnificații. Conform învățăturii creștine, trupul  este ,,templu al Duhului Sfânt”. Templu, biserică sau casă a Duhului Sfânt! Dar nu numai atât. Sufletul este ,,chipul lui Dumnezeu în om”, este ,,suflare dumnezeiască”. Trupul pământesc, material, poartă de-a lungul întregii vieți  această făclie dumnezeiască, această scânteie a dumnezeirii. Se desparte de ea la moarte, dar se va reuni cu ea la sfârșitul lumii, la Învierea cea de obște și omul va fi iar ființă întreagă, trup și suflet. Așadar, trupul nu este un cadavru oarecare, o grămadă de materie inutilă. Dacă imediat după moarte sufletul va ajunge înaintea lui Dumnezeu la judecata particulară, la sfârșitul lumii, la judecata universală, oamenii vor fi persoane depline, trup și suflet. Ca atare, trupul trebuie pregătit și el pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Se pun sub perna mortului mai multe materiale, precum nouă pietricele de râu, lână etc. Socotim că acestea reflectă dorința celui decedat de a rămâne în legătură simbolică cu lumea aceasta, cu ocupațiile de aici. Pietrele reprezintă pământul din care a fost luat, căruia a fost redat. Ia cu el o părticică din acest pământ, fiindcă reprezintă munții, dealurile, văile, apele, pădurile pe care le-a văzut de-a lungul vieții, lângă care a trăit. Așa cum într-o ghindă se zămislesc codrii viitori de stejar, așa și pietricelele acelea sunt sămânța din care va reconstitui locurile nașterii și copilăriei, locul în care a viețuit în această lume. Este des  întâlnit acest obicei ca cei care pleacă departe, peste mări și țări și se stabilesc acolo, să-și ia din grădina casei, din locul cel mai drag copilăriei lor, o mână de pământ. Lasă cu grai de moarte rudelor ca să le pună acel pământ pe piept când mor și așa să-i înmormânteze, fiindcă așa se simt în legătură cu locurile natale. Și în literatură a fost reținut acest aspect. Îmi amintesc în acest sens de piesa de teatru a lui Dan Tărchilă, Unchiul nostru din Jamaica. Se pune sub pernă lână. Este firesc, ca un popor care a avut ca ocupații principale lucrul pământului și creșterea animalelor să fie legat, trup și suflet, de aceste ocupații. Lâna îi amintește celui ce ,,pleacă” de tinerețea lui, de zilele și nopțile petrecute pe munți, lângă turmele de oi, sub cerul înstelat, sau în furtuni, în viscole etc. Oieritul a făcut parte din viața lui și nu se poate desprinde cu ușurință de elementele care amintesc de o asemenea nobilă ocupație. Chiar balada Miorița poate fi socotită la originile sale un cântec funebru, un bocet, parte din cântecul Zorilor.  Și ciobanul mioritic dorește să fie îngropat în spatele stânii, ca să-și audă câinii lătrând, oile zbierând, fluierul cântând în bătaia vântului. Imaginea ne duce cu gândul la vechile religii animiste,  în care sufletele celor decedați se întrupau în alți oameni, în animale, în pomi, plante etc. și conviețuiau cu cei vii, urmărindu-le din aproape activitățile și viața.

Decedatul are o misiune deosebit de importantă din partea comunității pe care o părăsește. El face legătura dintre lumea pământească și lumea spirituală, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Dovadă funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească. Se aduc în cele trei zile dintre deces și înmormântare la casa mortului și se dau de pomană pentru cei decedați mai înainte lumânări și flori. O femeie în vârstă stă permanent lângă sicriu și primește lumânările și florile deasupra decedatului de la cei ce le dau de pomană. Practic, ea se substituie decedatului, face în locul lui primirea acestor ofrande. Decedatul este însărcinat să ducă aceste daruri celor ce sunt dincolo și care-l așteaptă să le spună vești de la cei de pe pământ și să-l întrebe ce le-au trimis aceștia. Mai mult, pe drumul ce-l parcurge convoiul mortuar de la casa decedatului până la cimitir, participanții la înmormântare, dar și alții care așteptă la porți, solicită preotului să le facă,,odihne”. Acestea sunt mici slujbe, în care este pomenit numele decedatului, dar și ale unor apropiați decedați ale celor ce au ,,,comandat” aceste ,,odihne”. Ele devin un fel de ,,scrisori”, pe care cei vii le trimit celor decedați, ca o dovadă că nu i-au uitat, că încă îi iubesc și se roagă pentru ei. Iată că perdeaua morții devine neputincioasă în a separa cele două lumi, când este vorba de iubire.

,,Darurile” acestea, reprezentate de lumânări, flori și rugăciuni, pe care decedatul este însărcinat să le ducă în lumea de dincolo celor plecați mai demult, ne amintește de obiceiul dacic de a trimite din cinci în cinci ani la Creatorul Cerului și al Pământului, la Zamolxe, un tânăr, care avea menirea să ducă marelui zeu toate doleanțele regelui și ale poporului. Numai că acela se aducea pe sine și era adus în același timp jertfă de comunitate, pe când în cazul unui deces obișnuit, ,,trimiterea” se înscrie în rânduiala firii.

În cele trei zile de la deces la înmormântare vin bocitoarele și cântă Zorile. Niciodată bocitoarele nu sunt bărbați, ci numai femei. Faptul ne duce cu gândul la epoca matriarhatului, când femeile aveau rolul de preotese, care îndeplineau și actele de cult. Femeia era mama vieții. Ea aducea Viața în lume, aducea Omul; tot ea îl încredința apoi, printr-un ritual bine stabilit, Veșniciei.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 430(16 –30 Septembrie)” →

Hristos a înviat!

           Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească, în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat, în lupta cu virusul ucigaș.  Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

*

             Paște cu lacrimi. Cu siguranță că sunteți curioși să știți cum s-a derulat slujba din noaptea Sfintelor Paști din anul acesta. Și-n anii trecuți, când nu puteați să mergeți toți din casă la biserică, rugați dimineața pe cei care fuseseră: ,,- Spuneți-ne și nouă cum a fost la biserică!”  Anul acesta ați privit la televizor slujba de la patriarhie, ori ați ascultat-o la radio, ați ieșit cu lumânări aprinse la ferestre la miezul nopții când au bătut clopotele și v-ați spus unul altuia ,,Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” Și, totuși, ați vrea să știți cum a fost la biserică în parohia noastră!

              La ora 23 am mers la catedrală în Severin și am aprins candela de la lumina adusă de la Mormântul Mântuitorului din Ierusalim. De la catedrală până la locul unde parcasem mașina opreau mașinile pe stradă  de se făcuse coadă și mă rugau șoferii și pasagerii să le aprind și lor candelele. La fel făceau și puținii pietoni. Toți aveau lumânări și candele la ei. Le împlineam cu bucurie dorința.

             La miezul nopții, am stins toate luminile în biserică. De la candela de pe Sfânta Masă, în care ardea lumina de la Ierusalim, am aprins făclia de Paște, am tras dvera și am ieșit pe ușile împărătești. În biserică era întuneric deplin și liniște de mormânt. Am ieșit pe solee și am chemat cu voce tare, intonat: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Din întuneric, din dreapta și din stânga au venit cântărețul și paracliserul și și-au aprins lumânările. Le-am observat ochii. Erau plini de lacrimi. Deși aș fi vrut să fiu puternic în acele momente, mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Am chemat a doua oară: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin cristalul lacrimilor v-am văzut pe Dumneavoastră. Ieșeați din întunericul înconjurător cu lumânările întinse și le aprindeați la făclia mea. Erați mulți-mulți, câteva sute, erați toți, din fiecare casă, cu mic, cu mare. Cred că dacă aș fi făcut apelul, nu lipsea niciunul. Pe fețele Dumneavoastră  citeam o bucurie mare, adâncă, dar străluceau pe obraji și multe lacrimi. Un impuls puternic îmi venea din piept și am chemat a treia oară, cu mai multă tragere de inimă: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin perdeaua de lacrimi care-mi acopereau ochii am văzut atunci pe toți preoții de până acum, unii pe care i-am cunoscut, alții pe care i-am văzut decât în poze, cum veneau cu toiegele în mâini, în fruntea unor grupuri mari de credincioși. Parcă erau păstorii care-și coboară turmele de pe munte să le adape la izvoarele de pe vale. Pe unii credincioși îi cunoșteam și eu, pe alții nu, dar, după straie înțelegeam că sunt plecați demult în țara dorului. Erau și tineri și bătrâni, și bărbați și femei, copii, mulți copii. Îmi recunoșteam părinții, bunicii, rudele și consătenii de altădată. Toți aveau lumânări în mâini și veneau grăbiți să le aprindă de la făclia mea, îngrijorați ca nu cumva să plec și să rămână cu lumânarea stinsă. Parcă se deschiseseră porțile raiului și ale iadului și năvăliseră toți încoace, spre lumea noastră, fără teamă de nimeni și de nimic, înghesuiți unul în altul, grăbiți. Parcă și sfinții de pe pereți au scos de sub veșminte lumânărele ascunse și le-au aprins și ei. Am rămas locului până au aprins toți, întunericul s-a topit pe nesimțite și biserica s-a umplut de lumină.

             Am întors în Sfântul Altar, am luat Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și m-am îndreptat spre ieșire. Mi-era teamă că n-o să am loc de mulțime. Deodată, mulțimea aceea formată din cei de azi, din cei de ieri și din veacurile de demult s-a dat la o parte și mi-a deschis drum. Parcă eram Moise trecând printre valurile Mării Roșii. Am ieșit în fața bisericii. Am așteptat mult până ați ieșit toți din biserică cu lumânările aprinse, căci nu puteam să vorbesc, să dau citire Sfintei Evanghelii. V-ați așezat în jurul meu și am început să citesc. Când am terminat, clopotul nostru cel nou instalat astă-vară, a început să bată cum n-a mai bătut niciodată. Din mii de piepturi ale celor prezenți aievea a izbucnit cântarea ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le!” Parcă oamenii voiau să acopere glasul clopotului sau clopotul cânta și el cu noi. Întotdeauna mi s-a înfiorat sufletul când am cântat ,,Hristos a înviat” în noaptea Sfintelor Paști, dar niciodată ca acum, căci cântam plângând și plângeam cântând. Vă simțeam pe toți alături și cântările au fost mai înălțătoare ca oricând.

             Am intrat  în biserică, am cântat cu cântărețul cântările Sfintelor Paști, apoi am oficiat Sfânta Liturghie. De câte ori mă uitam spre Dumneavoastră cei prezenți potriveam ca să am ochii tot plini de lacrimi, ca să vă pot vedea tot acolo în biserică. Ceva îmi spunea că dacă-mi șterg ochii nu vă mai pot vedea și mi-ar fi părut rău să oficiez Sfânta Liturghie cu biserica goală, mai ales în noaptea de Paști.

            Când s-a terminat slujba, nu v-am mai citit pastorala, nu v-am mai ținut predică, nu v-am mai miruit. V-am privit doar fețele luminate de lumina lumânărilor și de bucuria Învierii și v-am sărutat în gând pe fiecare, spunându-vă ,,Hristos a înviat!” Mi-am șters ochii înrourați și, când m-am uitat mai bine, plecaseți din biserică. Erați grăbiți, erați bucuroși, căci vă veniseră rudele plecate de demult în vizită și trebuia să le dați câte ceva din bunătățile ce le pregătiseți pentru Paște de pomană.

              Mi-am amintit apoi că adusesem de acasă trei ouă. Am dat și cântărețului și paracliserului câte unul și am ciocnit, spunându-ne: ,,Hristos a înviat!” ,,Adevărat a înviat!”

             Tocmai se revărsau zorile. Iată că veneau grăbiți voluntarii. I-am dotat cu mască și mănuși, cu candele aprinse din lumina de la Ierusalim, cu Sfintele Paști și au pornit grăbiți fiecare spre sectorul lui, să vă dea din poartă-n poartă Sfintele Paști și Sfânta Lumină și să vă vestească și Dumneavoastră așa precum mironosițele vesteau pe Sfinții Apostoli că ,,Hristos a înviat!”

            Așa a decurs slujba din noaptea de Sfintele Paști. Paște cu lacrimi!

*

   Sfaturi părintești(I). Interdicția de a intra în biserici și în cimitire trebuie ridicată. Apelul nu vine doar din zona slujitorilor Bisericii Ortodoxe, ci și din partea președintelui Academiei Române, Domnul Acad. Prof. Ioan Aurel Pop, rector al Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Acesta le-a solicitat președintelui Iohannis și premierului Orban să introducă în măsurile de relaxare din 15 mai și ridicarea lacătului de pe biserici și cimitire. Iată ce spune: ,,Permisiunea ar trebui dată, în limita și în lumina măsurilor graduale care se vor lua. Eu nu zic neapărat că este o prioritate națională intrarea în biserici și în cimitire, dar în condițiile în care se relaxează anumite măsuri și se poate intra în mai multe magazine sau se pot deschide terasele, s-ar putea permite și intrarea în biserici și cimitire, unde chiar nu se intră în contact cu alți oameni. Eu nu am cerut să se intre în biserici pentru servicii divine, dar ca omul să se roage cinci minute în drum spre slujba lui sau spre cumpărături asta nu poate interzice nimeni, pentru că biserica înseamnă singurătate, reculegere, contact direct cu Dumnezeu, cu sfinții, după cum crede poporul român. Credința asta a noastră este cu totul alta decât în Occident. La catolici se intră în biserici, dar la bisericile protestante și neoprotestante nu se prea intră, în sensul că nici nu-i nevoie, pentru că acolo, în țările nordice, dacă stau bisericile închise nu este nicio problemă. La noi mi se pare că autoritățile ar trebui să țină seama de specificul acestui popor. Dacă sufletele românilor ar fi mai mulțumite prin intrarea în biserici, care trebuie să fie bine chibzuită, să nu intre mulți deodată, dar nici n-ar intra, intrarea asta ar putea chiar ajuta la vindecarea pandemiei, pentru că un suflet împăcat cu sine este un suflet rezistent, pe când un suflet chinuit, înfricoșat, care poartă în sine spectrul catastrofei, este mult mai vulnerabil”(…).

            Președintele Academiei Române susține că este o blasfemie la adresa poporului român să condamni și să bagatelizezi credința. Totodată, acesta arată că restricțiile impuse au efecte contrarii, care fac mai mult rău decât bine. ,,Oamenii care au atacat Biserica nu înțeleg specificul acestui popor în mijlocul căruia unii trăiesc, dar trăiesc deasupra sau în afara acestui popor. Poporul acesta are nevoie, între alte balsamuri spirituale, și de Biserică. Cum să condamni și să bagatelizezi credința, mie mi se pare că a bagateliza aceste lucruri este o jignire, o blasfemie la adresa poporului român, nu neapărat a Bisericii. Într-o societate liberă, Biserica o putem critica, dar nu o putem nega. Eu cred că este și multă stângăcie și o lipsă de experiență în tratarea unor asemenea situații limită. Nu vreau să acuz pe nimeni, nu fac proces de intenție, dar vreau să spun că este nevoie să asculți și alte voci din societatea românească, nu numai ale unor medici îngrijorați că se răspândește pandemia. A ieși în spațiul public și a îndemna oamenii numai la restricții, din punct de vedere psihologic, poate avea rezultate contrarii. Eu îi admir pe români că, până acum, în linii mari, s-au supus și trebuie să se supună acestor prevederi ale ordonanțelor militare din timpul stării de urgență, pentru că așa ne putem salva. Însă trebuie să ne gândim bine că nu vom putea trăi așa la infinit, chiar dacă vom purta măști mai mult timp, relaxarea trebuie să aibă loc, pentru că omul este o ființă socială. În ce privește cimitirele este inadmisibil să nu poți să aduci un omagiu morților tăi, să nu poți aranja mormintele și să aprinzi o lumânare. În fiecare an la noi înainte de Paști, în Săptămâna Luminată, în Săptămâna Patimilor, oamenii se duc la cimitir pentru că așa este tradiția, cum să o schimbăm noi acum? Este un fel de omagiu adus sufletelor celor trecuți dintre cei dragi. Eu nu am văzut niciodată în cimitire lângă morminte buluc de oameni. Închiderea bisericilor și a cimitirelor a avut și are un efect negativ, sufletele se închid în sine, oamenii devin mai morocănoși și atunci firește că vom avea nevoie de psihologi. Or noi ar trebui să evităm acest lucru, în sufletele noastre ar trebui să fim sănătoși, să păstrăm speranța și, mai ales, să păstrăm încrederea, pentru că, dacă ne pierdem aceste calități, atunci devenim niște oameni manevrabili și se pot lua orice măsuri împotriva noastră și ne pierdem esența umană(…)”(Cititi mai mult: https://www.national.ro/news/academia-romana-scoateti-lacatul-de-pe-biserici-si-cimitire-683539.html/#ixzz6L7fM6lzg)
*

         Sfaturi părintești(II). Aflăm cu profundă indignare și revoltă că, sub emoția și îngrijorarea provocată de pandemie, parlamentarii de la București au promulgat pe neobservate Legea 45 din 9 Aprilie 2020, prin care se introduce educația sexuală în grădinițe și școli. Este exact ce spune proverbul românesc: ,,Țara arde și baba se piaptănă!” A protestat Biserica Ortodoxă Română, așa cum a făcut-o și-n anii trecuți când s-a mai încercat acest lucru, au mai protestat și alte culte, dar până acum degeaba. Iată că se ridică o voce puternică, a Domnului Prof. Univ. Dr. Tudorel Butoi, cel mai mare psiholog criminalist din țara noastră, originar din comuna Malovăț satul Bobaița, care spune într-un limbaj pe care să-l înțeleagă toți următoarele:

           ,,Jos labele de pe copii, ticăloșilor, pentru că pe teritoriul României există legi care protejează minorii! Secăturilor! Minorii nu sunt turmă fără stăpân, cum ați crezut voi! Legile din țara noastră protejează copiii până la vârsta de 14 ani, presupunându-i fără discernământ. Responsabili sunt părinții și educatorii. Păi, la vârsta asta, care-i scopul nostru? Jos labele, ticăloșilor, de pe copii! Auzi, de la zero, patru, cinci ani! Păi, sunteți nebuni la cap?

          Să presupunem că acest sistem educațional ar pătrunde. Copiii s-ar duce pe toboganul senzualității și sexualității, care ar însemna apoi să se hrănească cu filmele pornografice, din traficul de persoane, de minori, din prostituția infantilă, deci să pierdem acest segment de dragul…… Dacă pleacă pe toboganul acesta al plăcerii, i-am pierdut! Și minorul abandonează efortul învățării. El nu are discernământ format. Există nevoia de a atrage acest segment de copii spre ELGBT, spre zonele traficului de persoane și anume de copii, pentru prostituția de copii și spre pornografia infantilă.

           Pe profesorul Butoi nu poți să-l păcălești. Niciodată în viața ta nu poți să-l păcălești, distinse promotor al acestor………., că sunt prea haladit și prea am îmbătrânit aici la Poliția Capitalei în riposta anticrimă, prostituție infantilă….., a pedofiliei, care iată cum s-ar inocula, dacă copiii ar putea fi captați spre această formă educațională. Deunăzi am avut un amețit, un căpiat, un nărăvit olandez. A reușit nenorocitul acesta să ucidă una dintre fetițe. Și mi se comunică din Olanda că s-ar fi sinucis, fără a putea fi eu convins din perspectiva psihologului criminalist. Un oarecare Ewstein se sinucide în închisoare. Ce era el? Traficant de copii. Cine erau clienții lui? Oameni politici, oameni de afaceri, niște zdrențe umane. Jos labele de pe copii, ticăloșilor!

            Se vorbește de parteneriate civile, de însoțiri de genul acesta. Atenție! Până la familie! Punct. Nu puteți fi niciodată o familie! Nu vreau să vă spun experiențele unor cercetători americani, care au avut solicitări pentru schimbări de sex. Și-au făcut acest lucru. În jurul cifrei de o sută sunt astăzi la poarta cabinetelor, dorind să-și recapete sexul pe care l-au avut. Și parte din ei se sinucid!

            Distinși specialiști din cadrul Ministerului Învățământului, distinsă doamnă ministru, distins staf, nu știți pe ce cuib de viespii ați călcat din neștiința cărții, din incompetență!

          Mă întorc acum la Ortodoxie. Sfinția Sa Daniel, împreună cu staful(Sfântul Sinod – n. n. Pr. Al. S.), au sesizat acest pericol  și au făcut protestele necesare, au luat poziția necesară. Da îmi permit o intervenție critică. Trebuia să coopteze din societatea civilă specialiști și împreună cu ei să facă acest demers. Punctul dumnealor de vedere este interpretat cam așa: ,,- A, punctul de vedere al Bisericii!” În efortul dumnealor trebuiau să conlucreze și să se sfătuiască cu profesorii din școli, cu medicii, cu oamenii de știință. Păi, nici nu visați câți oameni de știință au în ei credință! Voi enumera câțiva: Voicu, Dulcan, Zăgrean, Trestian, Nițescu, sexolog, Dănăilă, neurolog și mulți alții. Biserica să fi împletit riposta ei cu riposta laicilor, pentru că Mântuitorul a spus așa: ,,Unde sunt doi sau trei care vorbesc despre Mine și despre Dumnezeu Tatăl sunt și Eu cu ei!” Să nu uităm că-L avem pe Hristos în inimă!”

          Dumnezeu să vă ajute, Domnul Profesor și vă promit că la alegeri voi vota cu amândouă mâinile pe cei ce vor promite că vor desființa această lege. Și voi îndemna și pe alții să facă la fel! Asta ca să știți că nu sunteți singur!

*

         File de jurnal – 30 iul. 1982(II). Marți noapte am plecat la București. Am lăsat mașina la gară. În București m-am cazat la căminul patriarhiei. M-am dus la Baza de Aprovizionare de la Fondul Plastic. Șeful serviciului a refuzat să-mi dea uleiul solicitat pentru biserică, deși aveam notă de comandă de la magazinul lor din Tr. Severin. Mi-a oferit doar doi litri din cei douăzeci solicitați. N-am vrut să-i iau nici pe aceia și i-am trântit ușa.

          Am vorbit cu Doamna Marieta Croicu, redactor la Editura Albatros. Mi-a spus că Domnul Dan Berindei a făcut referatul la cartea mea cu Nicolae Bălcescu. Este o carte nepublicabilă. E criticat și fondul și forma. Abia acum și-au dat seama că nici nu intra în profilul lor, ci se încadra mai degrabă în sfera Editurii Științifice. I-am  cerut să-mi restituie manuscrisul. Mi-a promis că va face-o în curând. Cred că a fost pe undeva lucrarea doamnei  Natalia P., redactor șef la aceeași editură, care era supărată că nu i-am oferit nimic când mi-a apărut Coloana Infinitului.

             Părintele Valeriu Anania se pensionează la 1 septembrie. Nu l-am întâlnit pe dânsul. E plecat la Mănăstirea Văratic. Toți îl regretă, numai cine ar trebui să vadă în el ceea ce este de fapt jubilează.

             Am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, un tip de mitropolit. Aproape că-l idolatrizează pe Părintele Anania. Sunt prieteni la cataramă de mulți ani. Mi-a povestit multe lucruri interesante despre Părintele Anania. Cu ani în urmă, Părintele Băbuș, care-i mai în vârstă decât Părintele Anania, slujea la Mănăstirea Antim. Într-o zi s-a trezit cu un tânăr vânjos, mândru, plin de viață, cu o mustăcioară abia mijind. În ochii lui vii, mari și inteligenți se putea citi cu ușurință setea de viață. Cu toată hotărârea, tânărul i-a spus: ,,- Părinte, vreau să intru în mănăstire!”  Părintele Băbuș a încercat să-l sfătuiască să se răzgândească. Locul lui era în lume, în libertate, în viața socială. Tânărul i-a spus, fără ezitare: ,,- Părinte, simt că în lume mă împrăștii și mă pierd! Doar în mănăstire pot să fiu eu însumi și să scriu ceea ce am de spus lumii!” ,,- Bine, fiule, bine, dar vezi dumneata, că venind în mănăstire va trebui să suporți mojiciile cine știe cărui mojic de stareț, care te freacă până îți iei lumea în cap. Atunci vei regreta!” ,,- Tocmai asta vreau, părinte! Să fiu strâns puțin de pe drumuri!”

              Și tânărul, care nu era altul decât Părintele Valeriu Anania, a rămas. Au locuit împreună la Mănăstirea Antim, în aceeași chilie. Părintele Anania fuma și ședea noaptea până foarte târziu. Părintele Băbuș nu putea să doarmă și mereu îl tot îndemna: ,,- Mai culcă-te, măi băiatule, că de aia a lăsat Dumnezeu noaptea!” ,,- Acuș-acuș!” îi răspundea tânărul, dar orele treceau pe nesimțite. Dimineața, numai ce-i zicea Părintelui Băbuș: ,,- Ia, mă Grigore, să-ți mai citesc una făcută azi-noapte!”

           Părintele Anania începuse să se afirme în viața culturală. Au fost între timp amândoi arestați și condamnați. După ieșirea din pușcărie, reabilitându-și situația, Părintele Anania a fost trimis în S. U. A. În repetate rânduri s-a pus problema lui. Patriarhul Justinian ținea mult la el, fiind amândoi vâlceni, și dorea să-l facă ierarh, dar confrații îl săpau mereu.  Chiar până la Ion Gheorghe Maurer a ajuns ca să-i ceară aprobare să-l facă pe Părintele Valeriu Anania vicar patriarhal. Maurer i-a zis patriarhului: ,,- Preafericite, dacă-l aducem pe Anania aici, pierdem în S. U. A. un om de neînlocuit. El ne aduce servicii serioase acolo și de aceea nu putem renunța!”

            La sărbătorirea a 35 de ani de la absolvirea seminarului, Părintele Valeriu Anania a fost invitat în  țară de colegii săi. A venit cu mașina, un ,,Cadillac” cum nu se prea poate întâlni prin țara noastră. Aceasta a făcut ca să-și achiziționeze mai mulți dușmani. Noi manevre au fost făcute ca să fie ,,aranjat”. Și, într-adevăr, l-au  ,,aranjat”. Cu prilejul unei alte veniri, patriarhul, bătrân și bolnav, a vrut să pună problema lui din nou în Sinod. Totul era pregătit însă. Părintelui Anania nu i s-a mai permis să plece în străinătate și i s-a oferit un post de …. corector la tipografie. Cu mare greutate a reușit patriarhul Justinian să reînființeze  postul de director al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și să-l numească pe Părintele Anania în acel post. A fost tot ce a putut face pentru el. Timp de cinci ani Părintelui Anania nu i s-a permis să părăsească țara pentru a se duce în S. U. A. ca să-și rezolve treburile de acolo. Când a plecat,, nici un ierarh nu credea că se va mai întoarce. Și, totuși, Părintele Anania s-a întors, spre indignarea multora.

            Patriarhul Justin i-a făcut tot felul de greutăți. Gânduri înaripate ale Părintelui Anania au fost sugrumate fără milă. Toți își dau seama că în fața Părintelui Anania nu pot să stea. Puterea lui de argumentare este imbatabilă. La un moment dat, patriarhul l-a trecut repede prin toate treptele pe un oarecare M. și l-a trimis în S. U. A. ca să fie numit episcop acolo. S-a produs o reacție foarte puternică în comunitatea românească din America și acela a trebuit să se reîntoarcă repede în țară. Dându-și seama că au greșit, patriarhul și Departamentul Cultelor  s-au gândit la Părintele Anania. Pentru aceasta l-au chemat la departament și, după ce l-au periat cu tot felul de osanale, i-au propus să se reîntoarcă în Statele Unite pentru a liniști spiritele și pentru ,,a pune pe roate” ideea înființării unei episcopii românești acolo. Părintele Anania le-a spus: ,,- Știți bine câte sericii am făcut statului român! Care mi-a fost răsplata? Atâta timp cât în țară nu există loc de ierarh pentru mine,  cu atât mai mult cred că eu nu sunt cel mai îndreptățit să contribui la crearea unei episcopii în S. U. A.!”  Și-a plecat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 420(16 –30 Aprilie)” →

Dragii mei enoriași!

            Războiul cu pandemia(I). Au trecut multe epidemii sau pandemii peste lume de-a lungul veacurilor. Despre unele știm că au lăsat în urmă munți de cadavre, despre altele nu știm mai nimic. Cine n-a auzit, spre exemplu, de ciumă, de holeră, de gripa spaniolă și multe altele. Documentele din vremea acelor epidemii sunt îngrozitoare. Am avut prilejul să parcurg câteva asemenea documente din perioada 1780-1885 și ele priveau Banatul. E vorba de peste 1.100 documente din arhiva fostei Protoierii a Mehadiei. La sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea satele și orașele erau pustiite de boala ucigașă, iar autoritățile erau în mare alertă. Medicii recomandau oamenilor să consume cât mai mulți castraveți…! Acesta era nivelul medicinii de atunci.

            Dacă medicamente nu erau, în schimb măsurile preventive sunt demne de luat în evidență și astăzi. Ele înscriu o adevărată pagină în istoria legislației privind medicina legală. Vom menționa câteva reglementări de acest gen, ca să vedeți că cele de acum nu sunt abuzuri ale cuiva, ci dau curs unei tradiții:

• Interzicere de a ţine mortul descoperit de la deces până la înmormântare; 2) Obligaţia ca decesul să fie constatat de medic şi acesta să elibereze certificat după 48 de ore de la deces; 3) Obligaţia de a dezinfecta trupurile celor morţi de boli contagioase cu var nestins; 4) Interzicerea de a transporta morţii dintr – o localitate în alta; 5) Anunţarea organelor de stat cu privire la decesele datorate unor boli contagioase; 6) Obligaţia de a evita adunările de rude, cunoscuţi şi prieteni la casa mortului; 7) Obligarea parohiilor de a construi capele şi case unde să fie ţinuţi morţii înainte de înmormântare; 8) Interzicerea de a mai construi morminte în curţile bisericilor; 9) Interzicerea de a înmormânta morţii în grădinile, curţile caselor sau în alte locuri în afara cimitirelor rânduite pentru fiecare localitate; 10) Evitarea aglomeraţiilor la slujbe; 11) Evitarea împărtăşirii celor bolnavi împreună cu cei sănătoşi; 12) Izolarea bolnavilor de boli contagioase; 13) Incinerarea obiectelor care au aparţinut, ori care au fost folosite de către cei afectaţi de boli molipsitoare; 14) Denunţarea fără întârziere a celor ce dădeau semne de boală; 15) Raportarea oricărui caz de boală sau de deces suspect de către preoţi autorităţilor; 16) Interzicerea deshumărilor în vederea ,,spălării oaselor”; 17) Interzicerea deshumărilor de oseminte ale celor bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi; 18) Popularizarea tuturor ordinelor, poruncilor şi oricăror documente pe această temă venite din partea autorităţilor civile, militare, bisericeşti etc.; 19) Curăţenie desăvârşită în case, îmbrăcăminte etc.; 20) Hrană consistentă pentru întărirea organismului, ca să lupte cu boala; 21)Evitarea tuturor viciilor şi activităţilor, care ar fi dus la epuizarea organismului; 22)Văruirea cât mai des a locuinţelor; 23)Evitarea unor alimente, precum fructele, pepenii, porumbii verzi(!); 24),,Cel mai bun mijloc vindecători împotriva colerei(holerei) e apa de poame de boabe de pin(…), care să face şi să întrebuinţază aşa: poamele să pisează mai înainte în pivă, apoi, aşa pisate, se fierb şi apa de aici străcorată, încă caldă fiind, să bea”; 25) Suspendarea posturilor, indiferent care ar fi ele; 26) Prezentarea urgentă a tuturor celor ce au semne de boală autorităţilor şi mai cu seamă medicului; 27) Interzicerea de a însoţi înmormântările de pomeni şi parastase; 28) Înfundarea fântânilor de pe marginea drumurilor etc.

Acestea sunt câteva din măsurile preventive luate de autorități în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. În situația unei asemenea epidemii, cei afectați erau fie scoși din localitate și lăsați să moară de boală și de foame prin păduri, fie erau sechestrați în case, unde-și găseau moartea. Se formau echipe la nivel de localitate și acolo unde apărea un caz de ciumă sau holeră, echipa respectivă venea și bătea scânduri peste ușile și ferestrele acelei case, lăsând pe proprietari înăuntru ca să moară. Este cutremurător cazul unui preot surprins într-o astfel de casă în timp ce împărtășea un bolnav. Și el a fost sechestrat în acea casă, unde și-a găsit și moartea. În documentele menționate se găsesc mențiuni că cei izolați prin îndepărtarea de localități ajungeau să se hrănească cu coajă de copaci sau chiar cu carne din cadavrele celor morți.

Sunt pagini de istorie românească, momente prin care au trecut înaintașii noștri, care erau mult mai dezarmați decât noi în fața unor astfel de epidemii.

Oricum, ei erau conștienți că este mult mai ușor și mai ieftin să previi decât să vindeci,  iar acest principiu este valabil și în ziua de astăzi.

Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine și noi peste aceste momente de grea încercare!

*

 Sfaturi părintești. Redăm mai jos un cuvânt adresat de către Domnul Acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, poporului român la aceste vremuri de restriște:

,,A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.

Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și să-l condamne, fără să reușească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși războiul. Și, de fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu speranța în obșteasca înviere… Dar ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”. Poate că nu i-am mai ascultat demult pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să ne copilărim și noi câteodată. Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte, avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede că globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiți de viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă, după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. Vorba „să ne ținem de neamuri” are, parcă, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă și din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații-limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte.

Haideți să considerăm că, în mijlocul acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. E drept că „românul s-a născut poet”, dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită. Aș vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu-și ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc speranța noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă sufletele, duc educația mai departe, cultivă încrederea în om și umanitate.

Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 418(16 –31 Martie)” →